Sunteți pe pagina 1din 15

Analiza comunicării internationale – metode și procedee

1. Metode aplicative de analiză. Metode de analiză a discursului politic.


2. Dihotomia limba/vorbire
3. Competența comunicativă
4. Analiza de conținut
5. Analiza SWOT
Sub.1
Dacă în primii ani ai deceniului nouă, studiul limbajului politic încă nu depăşea stadiul incipient, căci şi
abordarea comunicării de tip politic era încă la început, astăzi se poate afirma, cu siguranţă, că o
dezvoltare şi o împlinire în această direcţie necesită o abordare interdisciplinară, în care lingvistica să
conlucreze strâns cu retorica, ştiinţa comunicării şi, bineînţeles, cu politologia. Studiile efectuate în
această din urmă ramură scot tot mai mult în evidenţă faptul că ceea ce face ca politica să fie deosebită de
alte metode de alocare a valorilor este folosirea limbajului pentru a „sanctifica acţiunea” (Edelman 1999,
p. 111). Cu alte cuvinte, prin limbaj, un grup poate să câştige chiar acordul deplin, de durată, al acelora al
căror sprijin îi este necesar. Mai mult, sunt de părere cercetătorii în domeniu, dialogul şi răspunsul la
dialog este cel ce dă măsura puterii politice şi, nicidecum, exacerbarea forţei. Este limpede faptul că
realitatea lingvistică, grefată pe cea politică, scoate în evidenţă rolul de cadru al limbajului, de teren de
manifestare, în timp ce finalităţile pur politice sunt cele în baza cărora se operează atât selecţia
terminologică, cât şi cea a strategiilor discursive. Toate acestea ne conduc la afirmaţia pertinentă, credem
noi, că limbajul, strategia discursivă şi strategia politică sunt interdependente, ele servind în primul rând
persuadării şi, mai puţin, transmiterii de informaţie. Ele sunt cele care oferă „terenul de joc al manipulării
politice” (Cuilenburg, Scholten, Noomen 1998).
Ca urmare, politica a fost considerată, de multe ori, ca o piesă de teatru, jucată simultan de către şi în faţa
spectatorilor, în decoruri sociale diferite (Edelman 1999, p. 125). „Actorul” principal – omul politic –
încearcă, prin intermediul discursului său, să creeze şi/sau să inducă „spectatorului politic” opinii şi
atitudini care să favorizeze realizarea ţelurilor politice proprii; de aceea, mijloacele verbale alese trebuie
să opereze, în primul rând, în planul emoţional (vezi componenta seductivă a discursului argumentativ) şi
au un dublu rol: să reorienteze percepţiile, eventual negative, şi să simplifice, până la inteligibilitate,
imaginea realităţii expuse, creând impresia de posibilă accedere la ea din partea auditoriului. Putem
spune, deci, ca o „maximă” a reuşitei discursului politic, că limbajul folosit de acesta trebuie să nu fie
perceput ca politic pentru a fi deplin eficient.
Comunicarea politică a fost surprinsă în definiţii foarte variate: a fost văzută ca un câmp de intersecţie a
diferitelor modalităţi de persuadare, ca un spaţiu de relaţionare a discursurilor contradictorii, ca un sistem
complex de comunicare a

DACOROMANIA, serie nouă, VII – VIII, 2002 – 2003, Cluj-Napoca, p. 231-238


informaţiei de tip politic etc. (pentru detalii, vezi Beciu 2000, p. 27). Unul dintre elementele comune
acestor definiţii este „intenţionalitatea”, comunicarea politică fiind înţeleasă ca o „acţiune teleologică” – o
acţiune orientată şi programată pentru anumite scopuri politice bine conturate. În definirea ei se porneşte,
de cele mai multe ori, de la variabile precum intenţionalitate, modalitate, eveniment, fiind vorba despre o
acţiune strategică, bazată pe aceste variabile. Un alt element comun îl reprezintă „eterogenitatea”
condiţiilor care stau la baza generării acestui tip de comunicare. Trebuie însă recunoscut faptul că nici
„intenţionalitatea” şi nici „eterogenitatea” nu dau seama de „specificitatea” comunicării de tip politic, ele
stând la baza oricărui tip de act comunicativ.
Specificul, particularitatea comunicării politice ar putea fi însă oferită de faptul că ea presupune, ca orice
act (deci şi de comunicare), o interacţiune, doar că, aici, această interacţiune este instituţionalizată, în
sensul că participanţii la acţiune au, în interiorul ei, o identitate reprezentativă, un rol social determinat.
De aceea, participanţii la comunicarea politică (actori politici, public, electorat etc.) au fost numiţi şi
„genuri instituţionale” cu resurse, motivaţii şi scopuri diferite şi care nu interacţionează la întâmplare, ci
pe baza unor „coduri”, în interiorul unor cadre devenite spaţii ritualice.
1
Discursul politic constituie principala modalitate prin care „actorul” politic declanşează seria
evenimenţială ce alcătuieşte comunicarea politică. Ca „discurs”, el se supune normelor lingvistice; prin
determinarea „politic”, părăsim spaţiul lingvistic şi intrăm în cel extralingvistic. Din această perspectivă,
redăm, în cele ce urmează, trăsăturile ce marchează conversiunea discurs – discurs politic (după Beciu
2000, p. 42-43):
1) Un discurs este politic dacă evaluează situaţii de interes public; din acest punct de vedere,
specificitatea sa ar consta în convenţionalitatea pe care o presupune şi care nu este altceva decât o
materializare în şi prin discurs a caracterului instituţional al interacţiunii specific politice. Ca urmare,
orice discurs politic funcţionează pe baza unei argumentaţii convenţionale sau instituţionalizate care, la
un prim nivel, argumentează rolul jucat de instituţia pe care o reprezintă şi, apoi, la nivel secund, justifică
imaginea celui care reprezintă instituţia respectivă;
2) Un discurs este politic atunci când se autoevaluează ca „adevărat” şi „corect”; din acest punct de
vedere, specificul discursului de acest gen constă în faptul că, mai mult decât oricare alt tip discursiv, el
îşi propune să ofere versiunea „adevărată”, „corectă”, singura posibilă a unor fapte, precum şi implicarea
maximă a opiniilor auctoriale în ceea ce priveşte veridicitatea celor enunţate. Înainte de valoarea
informaţională a conţinutului propriu-zis, discursul politic se vrea caracterizat prin valoarea de adevăr;
3) În strânsă legătură cu această valoare de adevăr, în discursul politic trebuie să funcţioneze şi nişte
„strategii de credibilitate”, activate de actorul politic pe parcursul construcţiei discursive. Acestea sunt
menite să comunice „adevărul”, pe de o parte, şi, pe de altă parte, să facă din politician persoana ce poate
fi percepută ca singura capabilă de a comunica aceste adevăruri, în general, independent de
situaţia discursivă propriu-zisă, să devină „garantul” acestor valori;
4) Nu în ultimul rând, discursul politic, mai mult decât alte tipuri, are ca procedeu global specific
argumentarea şi ca finalitate definitorie persuasiunea, îndreptată spre obţinerea adeziunii – raţionale
şi/sau subiective – a interlocutorului vizat, prin modificarea credinţelor şi convingerilor sale, în speţă a
celor ce formează sfera politicului, în consonanţă cu cele ale producătorului de text.
Încadrat în sfera mai largă a textelor cu finalităţi practice (în sens aristotelian), textul politic prezintă o
serie de specificităţi, pe de o parte, în cadrul acestei clase, faţă de alte texte de acelaşi gen (de exemplu,
textele publicitare), iar, pe de altă parte, faţă de textele încadrate în categorii cu finalităţi apofantice sau
poetice (în acelaşi sens aristotelian).
Pornind de la afirmaţia lui Perelman 1970, după care discursul persuasiv se adaptează auditoriului ce
trebuie convins, dat fiind că el se dezvoltă de la ceea ce auditoriul permite şi considerând discursul politic
ca persuasiv prin excelenţă, vizând să provoace adeziunea destinatarului (faire croire) şi, mai ales, o
acţiune din partea acestuia (faire faire), putem afirma că discursul politic implică două tipuri de relaţii
epistemice intersubiective:
1) Relaţia persuasivă S1 – S2 (sau insider – outsider ca un cuplu devenit
„arhetipal” pentru orice fel de relaţie de dominare cognitivă),
2) Relaţia S2 – S1 (care presupune la S1 o „autoritate”, iar la S2 încredere în S1).
Trebuie menţionat însă că, spre deosebire de alte tipuri discursive în care apar aceste relaţii (cel ştiinţific,
didactic etc.), funcţia şi funcţionarea lor poate şi este, de cele mai multe ori, diferită în cazul discursului
politic. În ceea ce priveşte prima relaţie, se impune precizarea că S1 nu este un simplu „participant” la
acţiune, ci este un „rol social” dublat de o „instituţie” pe care o reprezintă (aici devine pregnant şi
argumentul „autorităţii”); în ceea ce priveşte a doua relaţie, cea fiduciară, se preia acest rol al autorităţii la
S1, dar factorul „încrederii” în S1 din partea lui S2, deşi extrem de important pentru reuşita discursului
politic, poate avea în aceeaşi proporţie şi o componentă negativă, de „neîncredere”, de „sancţionare” a lui
S1, ceea ce subminează însuşi substratul acestui tip de relaţie în textul politic. Pornind de la relaţiile
epistemice de acest gen şi tipul de argumentare prezentă în discursul politic, precum şi luând în
considerare speciile de strategii discursive şi genul de cadre instituţionalizate, se pot deosebi, în interiorul
„tipului” de discurs politic, mai multe subtipuri sau subcategorii, de genul „discurs electoral”, „discurs
parlamentar”, discurs politic de tip „didactic” etc., asupra cărora însă vom insista în cercetări viitoare.
Cert este însă faptul că, dincolo de orice delimitări ulterioare, în încercările de stabilire a unor tipologii
textuale, discursul politic ca „tip de discurs” îşi găseşte justificarea în termeni de categorii

2
extralingvistice, pragmatice, care influenţează puternic structura şi organizarea materialului lingvistic şi-i
conferă specificitate. În cadrul acestei specificităţi a discursului politic, argumentarea joacă unul dintre
rolurile cheie. Se vorbeşte despre argumentare la două niveluri: pe de o parte, ca trăsătură inerentă
oricărui tip discursiv – aici, argumentarea este considerată ca un criteriu esenţial al coerenţei textual-
discursive; iar, pe de altă parte, ca tip special de discurs – aici tipul discursiv argumentativ este opus celui
narativ, descriptiv, explicativ sau informativ. În ceea ce priveşte textul politic, credem că această „dublă
funcţionare” a argumentării nu este justificată sau, altfel spus, disocierile nu se pot face foarte tranşant.
Delimitând discursul politic pe baze extralingvistice şi recunoscându-i caracterul prin excelenţă persuasiv,
în interiorul său, argumentarea nu mai poate fi privită ca o simplă trăsătură şi nici discursul politic nu
poate fi doar subscris tipului discursiv argumentativ. De aceea, pornind de la definirea argumentării ca un
ansamblu de tehnici discursive menite să provoace sau să sporească adeziunea auditoriului la tezele
prezentate (Perelman 1970, p. 13), ni se pare mult mai fertilă considerarea argumentării ca o strategie/un
procedeu de bază al structurării discursului politic, care-i orientează global finalitatea şi care, ca orice
strategie, presupune un set de „reguli” ce guvernează întregul „comportament” al „jucătorilor de jocuri
politice”. Scopul, regulile, planul şi opţiunile strategice utilizate în strategia argumentativă de tip politic
marchează notele specifice acestui tip de text, dând seama de alternanţa argumentelor, tipul şi eficienţa
lor, sintagmatica discursivă (analogică sau disociativă) etc. Parafrazându-l pe Foucault, care spunea că
discursul este tensiune în raport cu celălalt, putem spune că discursul politic, centrat în jurul strategiei
argumentative, este, prin excelenţă, „tensiune” în raport cu un auditor ce trebuie convins şi determinat să
acţioneze într-un anumit mod. Mai mult, în discursul politic asistăm la o îmbinare extrem de eficientă a
finalităţilor diferite ale strategiei argumentative, finalităţi ce parcurg un traseu gradual, în trei etape: faire
savoir + faire croire + faire faire. Această triadă secvenţială este o caracteristică proprie doar
argumentării, ca strategie discursivă specifică textului politic (în alte tipuri discursive predominând o
finalitate sau alta). În acest tip de text, argumentarea ţine de strategie, de organizarea finalistă a
discursului în context, ea fiind o modalitate, un procedeu de bază specific construcţiei de sens. În
consecinţă, ea prezintă o serie de trăsături proprii funcţionării sale în tipul de text supus analizei, trăsături
determinate, mai ales, de specificul acestui tip de text şi al orientării lui finale. Caracteristica principală a
limbajului utilizat de politicieni este, aşa cum am arătat şi în alte studii, insinuarea, „ascunderea gândirii”,
„falsificarea intenţionată a lucrurilor”, „nerespectarea adevărului”, toate puse în slujba eficacităţii sale
persuasive (vezi Coşeriu 1996, p. 15). Din această perspectivă, C. Sălăvăstru distinge între „libertăţiile de
care beneficiază discursul politic” şi „limitele pe care nu le poate depăşi în raport cu alte forme ale
discursivităţii” (Sălăvăstru 1999, p. 105). Din prima categorie fac parte:
a) Amplitudinea angajamentului problematic, „libertate” ce constă în vastitatea ariei problematice
pe care un text politic o poate cuprinde (probleme aparţinând economicului, politicului, socialului,
culturalului etc.), discursul politic beneficiind de o „libertate maximală” în această sferă, ceea ce-i asigură
şi o „deschidere considerabilă în raport cu auditoriul posibil” (Sălăvăstru 1999, p. 105). Putem spune că
această primă „libertate” ţine şi ea de specificul schemei argumentative a unui text politic, subsumându-se
strategiei argumentative de tip politic, ea fiind prezentă indiferent de subtipurile discursului politic –
doctrinar, electoral, propagandistic, de publicitate politică etc. Ţinta finală a acestei „libertăţi” o constituie
satisfacerea multitudinii de interese ale auditoriului căruia i se adresează discursul respectiv, făcând
dovada, totodată, şi a calităţilor oratorice şi a plurivalenţei producătorului de text;
b) Deschiderea procedurală a discursului politic, libertate ce se concre-
tizează tocmai în „posibilitatea valorificării unor proceduri şi mecanisme dintre cele mai diferite”
(Sălăvăstru 1999, p. 115) şi care nu sunt îngăduite nici unui alt tip discursiv. Trebuie menţionat de la
început faptul că şi această a doua libertate se înscrie, fără nici un dubiu, tot în ansamblul strategiei
argumentative proprii discursului politic. Deschiderea procedurală poate fi depistată la mai multe niveluri
de construcţie a textului politic:
– ca „amestec” de tipuri de secvenţe discursive (narativ cu descriptiv, cu explicativ);
– ca „amestec” de procedee discursive utilizate (slogan, mit, metaforă);
– ca „amestec” de procedee raţionale şi logice de construcţie (deductiv, inductiv);
– ca „amestec” de canale de transmitere a informaţiei (discurs oral, scris, publicitar, televizat etc.)
(pentru detaliere, vezi Sălăvăstru 1999, p. 115-132). Fiecare dintre aceste niveluri este subsumat scopului

3
ultim – cel de persuadare a auditoriului şi de atragere a acestuia de partea producătorului de text, prin
aderarea la ideile pe care acesta le dezvoltă în discurs. Partea negativă a acestei „libertăţi” constă în faptul
că ea oferă cadrul de desfăşurare – tocmai prin faptul că permite această combinare maximală de tehnici
şi procedee – al manipulării politice, prin dezinformare (ascundere, discreditare, falsificare intenţionată a
faptelor, zvonuri, eludare etc.) sau prin „puterea cuvintelor” ca atare (pentru detalii în acest sens, vezi
Slama-Cazacu 2000, p. 51-53).
Tot în cadrul acestei deschideri procedurale se poate vorbi şi despre aspectul profund polemic al
discursului politic, care, prin permanenta raportare, implicită sau explicită, la un „alt” discurs, reclamă
acest „amestec” de tipuri de secvenţe discursive, de tipuri de argumente, de probe, în sprijinul susţinerii
unei teze şi al respingerii alteia.
Tipurile predominante de argumente şi utilizarea lor în discursul politic constituie un alt aspect al
specificităţii strategiei de argumentare proprie textului politic. După Sălăvăstru (1999, p. 225-257), cele
mai frecvente tipuri de argumente în discursul politic ar fi următoarele:
1. Argumente bazate pe fapte – cu precizarea că faptele trebuie adaptate în funcţie de tipul
auditoriului, că ele trebuie să se afle într-o înlănţuire logică, că trebuie să fie relevante pentru auditoriu şi
că ele trebuie să lase impresia de maximă autenticitate;
2. Argumente bazate pe exemple, aflate în strânsă legătură cu cele constituite pe fapte. Această
„putere” a exemplului este pe cât de convingătoare, pe atât de mobilizatoare şi reprezintă unul dintre
tipurile de argumente „forte” în discursul politic;
3. Argumente bazate pe autoritate – recursul la argumentul autorităţii este unul dintre procedeele
predilecte în textele practice şi nu numai (el poate să apară chiar în textele ştiinţifice). Componenta
„psihologică” este mai puternică în acest tip de argumentare, cu atât mai mult cu cât argumentul
autorităţii, spre deosebire de cel factual sau al exemplului, ne scoate din sfera concretului palpabil şi ne
întoarce, subtil, în cea a abstractului, spre care tindem cu toţii. Prezenţa sa în textul politic, spre deosebire
de alte tipuri textuale ce-l utilizează, are nişte trăsături distinctive – este vorba, în primul rând, de apelul
la o serie de personalităţi politice ce reprezintă o lume ideală, caracterizată prin perfecţiune şi măreţie
chiar, mult diferită de cea reală (exemplul autorităţii unui Napoleon sau Cezar sau Churchill etc.); în al
doilea rând, apelul la astfel de argumente este mult mai frecvent în textele politice decât în alte tipuri de
texte, şi pentru că o anumită stare de fapt din sfera politicului reclamă comparaţia cu alte stări de fapt din
alte timpuri istorice şi alte zone geografice. Or, „discursul politic românesc recurge adesea la argumente
ale autorităţii bazate pe situaţii, relaţii, consecinţe dintr-o altă realitate politică, din alte tipuri de discurs
politic” (Sălăvăstru 1999, p. 242);
4. Argumentele bazate pe analogie sunt „argumente mediate, de ordinul al doilea, ca mecanism de
influenţare a opiniilor, de convingere a auditoriului. Ele pot fi considerate drept «argumente de relaţie»,
deoarece influenţa asupra receptorului este determinată – în cazul lor – de relaţia de analogie ce se
stabileşte între două fapte, două situaţii, două exemple sau două autorităţi” (Sălăvăstru 1999, p. 250).
c) Raţionalitatea manipulării prin discursul politic, libertate ce se găseşte, credem noi, ca derivată a
celorlalte două, o consecinţă, de cele mai multe ori negativă, a lor. Prin ea se închide cercul „libertăţilor”
proprii doar discursului politic, ajungând din nou în punctul de plecare al acestei dezbateri, şi anume
caracteristica principală a discursului politic – ascunderea, insinuarea, falsificarea gândirii etc. Această a
treia „libertate” nu înseamnă altceva decât punerea în practică şi rezultatele la care se ajunge prin
„probarea” acestor trăsături specifice textului politic.
Sub. 2
În perioada actuală, disputa continuă cu referire la termenii „limbă”/„vorbire” se produce pe fondul
evoluțiilor constante și determinante pentru știința lingvistică, întrucât această dihotomie, stabilită și
fundamentată de F. de Saussure, se află la temelia teoriilor și exegezelor ulterioare privind elementele
corelative, dar și opozitive ale acesteia. „Dihotomia limbă-vorbire, care este deseori discutată atât în
lucrările de lingvistică având un caracter teoretic, cât și în lucrările cu caracter practic care pun probleme de
metodologie a cercetării, pleacă, în liniile ei esențiale, de la Ferdinand de Saussure”, observă cercetătoarea
N. Anghelescu (Anghelescu 1972: 212). Diferențele sau opozițiile fundamentale, în concepție saussuriană,
sunt:

4
„1. Limba este un fapt social și esențial, vorbirea e unul individual și accesoriu – mai mult decât
atât, mai mult sau mai puțin accidental;
2. Limba nu e o funcție a subiectului vorbitor, ea e un produs extraindividual (ceea ce Humboldt
ar fi numit ergon, n.n. – V.M.) pe care individul îl înregistrează pasiv; vorbirea e un act personal de voință
și inteligență și, din acest motiv, imprevizibilă și inclasificabilă, nu poate fi obiectul lingvisticii;
3. Limba este un obiect de natură omogenă (deci poate fi studiată științific); ea „e un sistem de
semne unde nu este esențială decât unirea dintre sens și imaginea acustică (semnificat/semnificant) și
unde cele două părți ale semnului sunt în egală măsură psihice”; vorbirea este esențialmente eterogenă”
(Saussure 1998).
Totodată, savantul stabilește o corelație dintre „aceste două obiecte”, precizând că ele „sunt strâns
legate și se presupun unul pe celălalt: limba este necesară pentru ca vorbirea să fie inteligibilă și să-și
producă toate efectele; dar vorbirea este necesară pentru ca limba să se instituie; istoric, faptul de vorbire
o precedă întotdeauna (Saussure: 43)... Există deci o interdependență între limbă și vorbire: limba este
totodată instrumentul și produsul vorbirii. Dar asta nu le împiedică să fie două lucruri absolut distincte
(Ibidem: 44). Saussure delimitează limba de vorbire după un principiu destul de simplu, și anume,  social
– individual, definindu-le astfel: „Limba există în colectivitate sub forma unei sume de amprente depuse
în fiecare creier, aproape ca un dicționar ale cărui exemplare, toate identice, ar fi repartizate între indivizi
(...) În ce fel vorbirea este prezentă în această colectivitate? Ea este suma a ceea ce oamenii spun (...). În
vorbire nu există deci nimic colectiv; manifestările sunt individuale și momentane…” (Ibidem).
Delimitându-le astfel, Saussure consideră că „limba, distinctă de vorbire, este un obiect care poate fi
studiat separat” (Martinet: 13). A. Martinet însă susține că această abordare saussuriană, deși utilă, poate
duce la pericolul de a crede că vorbirea posedă o organizare independentă de limbă, așa încât „am putea,
de pildă, să concepem o lingvistică a vorbirii pe lângă lingvistica limbii” (Ibidem: 15).
 Corelația limbă – vorbire este explicată, valorificată, completată de numeroși savanți, astfel încât
există mai multe interpretări edificatoare. Klinkenberg J.-M., bunăoară, relevă explicit: „Limba este
componenta colectivă a limbajului, proprietatea comună tuturor celor care practică un cod dat: este un
produs social (...). Vorbirea, dimpotrivă, este componenta individuală a limbajului: este actul particular
prin care ne însușim limba” (Klinkenberg 2004: 74). Lucruri similare sunt explicate și de către alți
cercetători, reliefând aspectul colectiv și individual al schemei propuse de savant: „Cum s-a observat, în
teoria lui Saussure, definiția termenilor langue și parole pornește de la două considerente: raportul social
– individual (sau, cum s-a mai spus, vorbirea „colectivă” și vorbirea „individuală”) și raportul schemă –
utilizarea schemei (sau formă – utilizarea formei)” (Anghelescu 1972: 212).
E. Coșeriu conturează principiile care ar trebui să stea la baza unei asemenea teorii, considerând
că aceasta trebuie să țină seama de anumite „fapte”: „a) că limba se prezintă... ca proprietate a vorbirii; b)
că... se prezintă ca normă a vorbirii în conștiința fiecărui vorbitor și c) că se prezintă cu această
obiectivitate cu care se prezintă în conștiința fiecăruia ceea ce este în realitate și concret, de fiecare dată
individual, însă în același timp aparținând și altora…” (Coșeriu 1994: 30). Ilustrul savant nu este atât de
categoric în delimitarea acestor două moduri de comunicare și vine cu raționamentele sale, susținând că
„…„limba” și „vorbirea” nu sunt momente succesive, ci simultane și inseparabile ale unei realități unice
pe care o numim limbaj. „Vorbirea” există ca realizare a „limbii” și, pe de altă parte, „limba” nu există
decât ca generalizare și sistematizare a actelor de vorbire...” (Coșeriu 2009: 169). Prin urmare,
conștientizăm faptul că E. Coșeriu are o viziune diferită de cea saussuriană, susținând că, de fapt, vorbirea
este primară, iar limba este percepută în vorbire: „Principala «răsturnare» pe care o produce Eugeniu
Coșeriu în gândirea limbii față de lingvistica saussuriană și care constituie, în esență, punctul de plecare
în viziunea și teoria lingvistică a marelui savant este plecarea de la parole (vorbire) și nu de
la langue (limbă), în termenii din interpretarea dihotomică a lui F. de Saussure” (Pavel 2004: 220).

5
Dacă unii savanți au încercat să explice și să dezvolte abordarea saussuriană dihotomică a limbii,
alții au transformat-o în trihotomie, „punându-se astfel problema rafinării formulei lui F. de Saussure”
(Frâncu 1997: 19). Primul a încercat L. Hjelmslev, prin proiectul teoretic în care se conturează nu două, ci
trei aspecte ale limbii: schema (= limba) – norma stabilită – vorbirea. O încercare de a dezvolta o
trihotomie în baza dihotomiei lui Saussure a făcut și E. Coșeriu, în studiul Sistema, norma y habla, în
1952. „Pornind de la Saussure, dar și de la Hjelmslev, Humboldt, Gablentz, Croce, Vossler, Buhler,
Coșeriu consideră norma ca un element intermediar între limbă și vorbire (...)” (Ibidem: 20), iar limba o
„concepe ca tehnică, sau mai bine zis ca știință (saber), arătând că, în realitate, nu învățăm o limbă, ci
învățăm să creăm într-o limbă, cunoscând directivele, sistemul și elementele pe care sistemul ni le indică”
(Ibidem: 21). Totodată, „sistemul și norma nu sunt realități autonome sau realități opuse vorbirii, ci
forme, abstracțiuni, care se elaborează pe baza activității lingvistice concrete, în relație cu modelele pe
care ea le utilizează. În concluzie, vorbirea cuprinde actele lingvistice concrete înregistrate în momentul
producerii lor (...)” (Ibidem). Pe de altă parte, Coșeriu distinge, în cadrul dihotomiei, patru planuri de
structurare: unul este „planul realizării (vorbirea concretă sau vorbirea) și trei planuri de tehnică propriu-
zisă sau tehnică virtuală (competența ca atare): norma, sistemul limbii și tipul lingvistic)” (Coșeriu 2000:
275). „Vorbirea, precizează savantul, corespunde lui parole a lui F. de Saussure; norma și sistemul
limbii corespund în ansamblu aproximativ conceptului saussurian de langue. Tipul lingvistic, în schimb,
este un nivel de structurare neidentificat ca atare de Saussure” (Ibidem: 276).
Discuțiile privind unele concepte fundamentale în lingvistică precum limbă – vorbire au reliefat o
altă corelație importantă în limbă, și anume cea de competență și performanță, importantă prin faptul că ea
desfășoară, completează, edifică dihotomia discutată de noi, presupunând, în principiu, același lucru, fiind
postulată de renumitul lingvist american N. Chomsky: „Una din contribuțiile majore ale lui Chomsky la
progresul teoriei limbii este dihotomia competenţă-performanță (...)” (Ong 2002).
E. Coșeriu aprecia această opoziție generată de dihotomia lui Saussure ca pe una fundamentală,
care „are rădăcini foarte vechi în tradiție” și este „distincția atât de esențială și atât de curentă în
lingvistica actuală între limbă – ca tehnică a vorbirii sau competență lingvistică – și vorbire ca realizare a
unei tehnici lingvistice, sau activitatea lingvistică concretă: în termeni saussurieni, între langue și parole,
sau, cu termenii folosiți explicit pentru aceleași fapte de către Noam Chomsky,
între competence „competență” și performance «performanță»” (Coșeriu 2000: 9).
Cu originea în opoziția mai veche limbă – vorbire, dihotomia este definită astfel: „În accepția lui
Chomsky (...), competenţa lingvistică este facultatea umană de a recunoaște şi de a crea enunțuri corecte,
iar performanța lingvistică este deprinderea de a pune în practică această capacitate” (Moore). Astfel, mai
expliciți termenii lansați de Chomsky ar fi: „prin competență se înțelege ansamblul regulilor necesare
pentru a vorbi corect o limbă, iar prin performanță, enunțurile obținute prin aplicarea acestor reguli”
(Frâncu 1997: 19).
Competența lingvistică, în accepția lui Ong, este dată de ansamblul posibilităților pe care le are un
subiect vorbitor al unei limbi în ceea ce privește capacitatea de a construi și de a recunoaște fraze corecte
din punct de vedere gramatical… Performanța lingvistică a vorbitorului unei limbi nu ține neapărat de
competența sa lingvistică pe care o poate demonstra, ci de capacitatea de a pune „în joc” zestrea
acumulată de termeni (semnificanți) și complexul de reguli pentru a obține sensuri noi. Performanța
lingvistică mai reclamă și ansamblul cunoștințelor despre lume ale subiectului și o anumită practică în
abordarea și gestionarea relațiilor interumane, care pot funcționa independent de competența lingvistică
(Ong 2002: 172-183).
E. Coșeriu leagă dihotomia vizată de gramatica generativă, fundamentată de N. Chomsky,
relevând faptul că sintaxa ar fi de bază în lingvistica descriptivă, considerată chiar „disciplină primară a
întregii lingvistici”, și reflectând că „de fapt, în această orientare, cunoașterea lingvistică („competența”
vorbitorilor) este identificată cu capacitatea de a forma propoziții...” (Coșeriu 2000: 86).
O descriere explicită a fenomenului discutat aici o face I. Coteanu, din care aflăm că „…toți
adepții gramaticilor generative pornesc de la sintaxă și continuă cu semantica (…)”. Altfel spus, punerea
6
în practică a competenței se realizează la nivelul numit performanță. Regulile de transformare sintactică,
semantică și fonologică țin atât de structura de adâncime a limbii aflate la nivelul competenței, cât și de
mărcile care arată rezultatul, deci de performanța considerată structură de suprafață (Coteanu 1998: 21).
Astfel, competența lingvistică presupune cunoaștere lingvistică (saber lingüistico – Coșeriu E.),
cunoașterea sistemului și a tot ce ține de sistemul unei limbi istorice, a unei limbi în general, iar
performanța înseamnă aplicarea în practică a acestei cunoașteri, adică vorbirea. E. Coșeriu se referea
la trei niveluri ale limbajului, considerându-le, la fel, competențe: „Să numim competențele de acest tip –
aici să spunem tehnică nu dynamis „faptul de a ști ceva care se aplică” – să le numim (...) saber. Avem
deci o competență elocuțională: a ști să vorbești în general (...); o competență idiomatică: a ști o limbă; și
o competență pe care eu o numesc expresivă: a ști să vorbești în situații determinate (...) adică a ști să
construiești discursuri” (Coșeriu 1994: 33).
Trebuie să precizăm că o comunicare se mai poate baza și pe un alt tip de cunoaștere, nu doar
lingvistică, pe cunoaștere extralinguală, adică socială, politică, etno-culturală etc. De aceea
competența ar putea avea și alte accepții decât cea lingvistică: „Cercetările ulterioare, susține
Negrescu-Babuș I., disting în afara competenței lingvistice și o competență
comunicativă sau pragmatică, concept introdus de Dell Hymes. Acesta „se întemeiază pe ideea că
producerea și interpretarea enunțurilor nu este guvernată doar de un sistem de reguli gramaticale, ci și
de un sistem de norme și convenții determinate social și cultural (...)” (Negrescu-Babuș 2006: 107).
Competența comunicativă, notează Moore J., „acoperă, în realitatea vorbirii, trei categorii distincte de
abilități comunicative specific umane: a) competență lingvistică; b) competență sociolingvistică şi
c) competenţă strategică” (Moore). Negrescu-Babuș I. distinge și alte tipuri de competențe, cum ar fi
„competența enciclopedică”, definită ca „un ansamblu foarte vast de informații extralingvistice care au
legătură cu contextul enunțării (...)”; (Negrescu-Babuș 2006: 106) „competența logică”, cu descrierea
a două tipuri de logică: formală clasică (...) și naturală, specifică raționamentelor făcute în limbajul
natural (...) etc. (Ibidem: 108).
Pe de altă parte, conceptul de competență lingvistică a fost continuu dezvoltat de lingviști, astfel
încât unii autori disting și alte dimensiuni ale acestuia. De exemplu, P. Charaudeau constată competența
semiolingvistică, ca fiind „rezultanta a trei componente, care se combină în aceeași instanță de discurs:
a) competență lingvistică, care este constituită din patru niveluri (enunțiativ, argumentativ, narativ și
retoric) (...); b) competența situațională (...), formată din situații sociolingvistice codificate…;
c) competența discursivă (...), constituită din strategii discursive (…)” (Apud Romedea 2005: 520).
O distincție deseori operată în lingvistică este și cea dintre limbă și limbaj, o corelație, la fel, cu
origini adânci, cu referințe interdisciplinare. Limba, după cum am menționat anterior, este totalitatea
mijloacelor lingvistice la nivel fonetic, lexical, gramatical, întrunite într-un sistem ordonat și coerent,
stabilite din punct de vedere istoric și existente în mod obiectiv, pe când limbajul este o modalitate de
comunicare între oameni prin intermediul atât al mijloacelor verbale (lingvistice), cât și al celor
nonverbale și paraverbale. Limbajul presupune o conjugare dintre limbă și vorbire; el reprezintă o
individualizare a limbii, vorbirea umană, fiind, mai curând, produsul unor relații și efecte psihologice
decât lingvistice. „Studiul limbajului, precizează Saussure, comportă deci două părți: una esențială, are
drept obiect limba, care este socială în esența ei și independentă de individ; acest studiu este numai psihic;
cealaltă, secundară, are drept obiect partea individuală a limbajului, adică vorbirea, inclusiv fonațiunea: ea
este psihofizică” (Saussure 1998: 57). A. Martinet vede limbajul, înainte de toate, „ca un instrument de
comunicare” și, fiind „identic în funcțiile sale, diferă de la o comunitate la alta astfel încât el nu poate
funcționa decât între membrii unui grup dat” (Martinet).
Lingvistul V. Pavel corelează noțiunea de limbaj cu conceptul de vorbire: „Considerat ca
activitate, limbajul, la nivel universal, este vorbirea (în general) (...), este competență educațională „a ști
să vorbești în general…” (Pavel 2004: 221). E. Coșeriu delimitează vorbirea de limbaj: „Și oricum,
trebuie să distingem, și în acest caz, între limbaj și vorbire (sau uz al limbajului). Vorbirea poate fi
7
adevărată sau falsă, precisă sau imprecisă, clară sau obscură (...); dar limbajul nu poate fi nimic din toate
astea. Limbajul (…) se înfățișează ca totalmente nedeterminat” (Coșeriu 2009: 158). Totodată, savantul
definește sugestiv limbajul: „De fapt, limbajul e „intențional” – adică activitate motivată prin scopuri și
nu condiționată prin natură (de „cauze”) (...), ca activitate prin care se creează semnificate (și expresii ce
le corespund). Cu privire la aceasta, Humboldt a caracterizat limbajul ca energeea în sens aristotelic, altfel
spus, ca activitate liberă sau creatoare. De fapt, limbajul este la origine creație de semnificate (și expresii)
care se pot folosi mai târziu în conversația practică a omului cu alți oameni și în acțiunea sa în lume”
(Ibidem: 144).
Ca o concluzie la cele discutate, dihotomia limbă/vorbire sau varianta completată a acesteia,
competență/performanță, considerată atât ca opoziție, cât și ca o corelație, constituie elementul-cheie al
lingvisticii din punctul de vedere al funcționalității ei. Limba, după cum spuneam, reprezintă sistemul, cel
mai înalt grad de abstractizare, pe când vorbirea este materializarea limbii, aspectul ei funcțional.

Sub.3
În literatura de specialitate, noțiunea de competență este abordată din diferite perspective.
Aristotel, Noam Chomsky, J. Raven, L. D’Hainaut, B. Rey, X. Roegiers, M.
Minder au oferit termenului și noțiunii de competență mai multe accepții; un ansamblu de idei în
care competența este o capacitate având la bază cunoștințe, aptitudini și deprinderi realizate prin învățare
[1].
În viziunea lui R. Gherghinescu, C. Cucoș, Vlad Pâslaru competența reprezintă cunoștințe,
capacitate și atitudini [2, p. 58].
Din perspectiva Cadrului European Comun de Referinţă pentru Limbi, competențele se bazează
pe cunoștințe (savoirs), deprinderi (savoir-faire) și competența existențială (savoir-être) pe care aceasta le
posedă, precum și pe capacitatea sa de a învăța (savoir-apprendre) [3, p.16].
În opinia cercetătorilor Vl. Guțu, E. Muraru, O. Dandara, competența este deseori prezentată în
literatura de specialitate drept: capacitate de realizare a ceva dificil [4, p. 14].
În anul 2006, Consiliul Uniunii Europene a aprobat opt competențe-cheie:
comunicarea în limba maternă; comunicarea în limbi străine; competențe matematice și
competențe de bază în științe și tehnologii; competențe digitale de utilizare a tehnologiei informației;
competențe metacognitive sau de a învăța să înveți; competențe sociale și civice; spirit de inițiativă și
antreprenoriat; sensibilizare și exprimare culturală.
T. Cartaleanu, O. Cosovan, V. Goraş-Postică se pronunță astfel despre competență: „Ca în oricare
domeniu de activitate, competenţa reprezintă condiţia asiguratorie pentru performanţă şi eficienţă, fiind
susţinută, în linie directă, de factori extrinseci şi intrinseci determinativi pentru conduita umană” [5, p. 7].
Faptul că în majoritatea definițiilor sunt stabilite corelații între competențăcapacitate, atitudini, pe
de o parte, contextul și anumite standarde, pe de altă parte, evidențiază o idee majoră a competenței ca
ansamblu integrator. Astfel, competența se transpune direct într-o stăpânire globală a unei categorii de
situații complexe, prin mobilizarea unor resurse diverse, prin trimiterea la acțiune și utilizarea eficace a
unui ansamblu de resurse. Caracterul integrator al competenței se prezintă prin definițiile din literatura de
specialitate: competența este un ansamblu integrat de cunoștințe, deprinderi și atitudini care permite
subiectului, în fața unei categorii de situații, a se adapta, a rezolva probleme și a realiza proiecte [6, p. 16].
În viziunea cercetătorilor D. Potolea și S. Toma (2010), noțiunea de competența include două
dimensiuni: dimensiunea obiectiv-socială, în care competența specifică presupune anumite cunoștințe și
abilități valabile în raport cu criteriile de calitate ale competenței; dimensiunea subiectiv-profesională se
referă la capacitatea persoanei de a selecta, unifica, întrebuința corespunzător cunoștințe și abilități în
scopul efectuării unei sarcini de învățare sau a unui angajament profesional în concordanță cu unele
principii calitative [7].
În opinia lui Vladimir Guțu, competenţa este definită ca „set” de capacităţi de a acţiona/activa în
situaţii nedeterminate prin: sfera/domeniul de activitate; nivelul nedeterminării contextelor de activitate;
8
posibilitatea de a alege mijloacele de acţiune; argumentarea alegerii instrumentelor de acţiune (empirice,
teoretice, axiologice) [8, p. 15].
În contextul mai multor viziuni, putem atribui cu certitudine noțiunii de competență cele trei
componente: cunoștințe, abilități și atitudini, în care atitudinea are rolul de a dirija, îndruma, de a aduce
argumente și de a obține un rezultat; iar cunoștințele și abilitățile completează competența.
Ca parte componentă a competenței lingvistice reprezintă competența de comunicare. Oswald
Ducrot și Jean-Marie Schaeffer definesc competența comunicativă a lui Dell Hymes ca o sumă de reguli
sociale care permit utilizarea competenței gramaticale, ea devansează competența lui Chomsky și a lui E.
Coșeriu [9, p. 436].
Sociolingvistul Dell Hymes, preluând tezele lui Chomsky, vorbește despre conceptul de
„competență de comunicare”, pentru prima dată, în anul 1966, atribuindu-i acesteia capacitatea de a
produce și interpreta mesajele, precum şi negocierea sensului în contexte specifice. Daniela Rovența-
Frumușani vorbește, în acest sens, de o competență de comunicare indispensabilă reușitei în comunicare,
care nu coincide cu cea lingvistică, ci constă în cunoașterea acelor reguli care orientează întrebuințarea
vorbirii într-un anumit cadru social: „competența de comunicare este rezultatul interacțiunii: competenței
lingvistice, competenței socio-culturale, competenței enciclopedice și competenței generice” [10, p. 65].
În viziunea cercetătoarei A. Pamfil, competența de comunicare este ansamblul cunoștințelor și
capacităților pe care subiectul le mobilizează în situația de comprehensiune. De asemenea, în definiția
competenței de comunicare, se revăd și situațiile în care este exprimată competența de comunicare:
comprehensiunea limbajului, textului oral și scris; producerea limbajului, textului oral și textului scris [11,
p. 219].
În realizarea activităţilor comunicative variate, competenţa de comunicare lingvistică a
utilizatorului implică: receptarea, producerea, interacţiunea, realizate fie în formă orală, fie în forma
scrisă, fie în ambele forme. În viziunea cercetătoarei Mina Maria Rusu, competenţa de comunicare se
defineşte ca sistem de strategii creative ce permit înţelegerea valorii elementelor lingvistice în context,
dezvoltând abilitatea de a aplica cunoştinţele despre rolul şi funcţionarea limbajului”. Totodată,
comunicarea nu poate fi abordată în afara socialului şi, în consecinţă, trebuie avută în vedere şi
dimensiunea integratoare a procesului [12].
În afara anumitor tendințe, competența de comunicare reprezintă o categorie de competențe
esențială într-o lume globală, în absența căreia nu se poate construi nici cunoaștere/ învățare, nici
relaționare. Este un element cheie pentru reușita persoanei în situații de viață, în familie, în timpul liber
etc. și pentru dezvoltarea altor competențecheie [13, p. 31].
T. Callo menţionează că la formarea eficientă a competenţelor comunicative trebuie respectate şi
realizate următoarele principii: relaţional; al ambianţei comunicative; al pre-comunicativităţii; al
necesităţii motivaţionale; al personalizării; al parteneriatului; al euristicităţii; al activizării; al
responsabilităţii; al influenţei acţionale; al densităţii comunicative; al intenţiei comunicative; al egalităţii
şi al acordului; al socializării [14, p. 61-69].
Astfel, prin competența de comunicare ne referim la abilitatea de a transmite și de a schimba idei
în diferite situații, în procesul de interacțiune cu alți participanți, utilizând în mod corespunzător sistemul
de standarde de limbă și de vorbire și alegerea situației adecvată de comunicare.
Concomitent cu continuarea procesului evolutiv al competenței de comunicare în limba maternă,
se extinde o parte componentă a competenței de comunicare într-o limbă străină numită capacitatea de a
comunica utilizând limbajul caracteristic acestei limbi străine și care urmărește realizarea următoarelor
aspecte: exprimă limbaje și terminologie, modalități de comunicare, orientare către un scop și adaptarea
comunicării la situație; utilizarea eficientă și corectă a codurilor, a limbajelor și a convențiilor aparținând
terminologiei diferitelor domenii ale cunoașterii; utilizarea mesajelor verbale și nonverbale, pentru a
recepta și a transmite idei, experiențe și sentimente; adaptarea comunicării la diferite contexte sociale și
culturale [13, p. 32].

9
Prin competență profesională se înțelege capacitatea dovedită de a selecta, combina și utiliza
adecvat cunoștințe, abilități și alte achiziții (valori și atitudini), în vederea rezolvării cu succes a unei
anumite categorii de situații de muncă sau de învățare, circumscrise profesiei respective, în condiții de
eficacitate și eficiență. Competențele profesionale reprezintă un ansamblu integrat și dinamic de
cunoștințe (cunoaștere, înțelegere și utilizare a limbajului specific, explicare și interpretare) și abilități
(aplicare, transfer și rezolvare de probleme, reflecție critică și constructivă, creativitate și inovare). [15, p.
12].
Din aceste considerente, I. Lupu, V. Cabac, S. Gâncu afirmă că noțiunea de competență
completează noțiunea de calificare (Acțiunea de a (se) califica și rezultatul ei; pregătire într-un anumit
domeniu de activitate profesională.) „O calificare este dobândită atunci când un organism abilitat constată
că nivelul de învățare la care a ajuns o persoană a atins un anumit standard al capacităților de cunoaștere,
deprinderilor și competențelor generale. Standardul rezultatelor învățării este confirmat prin intermediul
unui proces de evaluare sau prin finalizarea cu succes a unui program de studiu. Învățarea și evaluarea în
vederea obținerii unei calificări se poate realiza printr-un program de studiu și/sau experiența la locul de
muncă. O calificare conferă recunoașterea oficială a valorii rezultatelor învățării pentru piața muncii,
precum și pentru educația și formarea profesională continuă. O calificare conferă un drept legal de a
practica o ocupație/meserie/profesie” [16, p. 12].
Cadrul European al Calificărilor (CEC) şi Cadrul Naţional al Calificărilor din Învăţământul
Superior (CNCIS) înregistrează două categorii fundamentale de competențe:
Competențe profesionale: competențe cognitive; competențe funcțional-acționale;
Competenţe transversale: competenţe de rol; competenţe de dezvoltare personală şi profesională.
Acestea au în vedere contextul social şi de grup al exercitării unei profesii, precum şi conştientizarea
nevoii de formare profesională continuă.

Sub.4
Deoarece in ultimele decenii s-au inregistrat progrese insemnate, care pun sub semnul intrebarii
unele definitii altadata larg acceptate, caracterizarea acestei tehnici, a analizei de continut, impune cateva
precizari. Bernard Berelson, unul dintre sociologii care au contribuit cel mai mult la dezvoltatea tehnicii
analizei continutului, considera ca “analiza continutului este o tehnica de cercetare care are ca obiect
descrierea obiectiva, sistematica si cantitativa a continutului manifest al comunicarii.” Desi des citata,
aceasta definitie este discutabila pentru ca se opreste la indicarea genului proxim, fara a arata si difetenta
specifica. In fond, orice metoda sau tehnica de cercetare sociologica trebuie sa fie obiectiva si sistematica
si sa permita cuantificarea faptelor si fenomenelor sociale. Definitia citata reflecta entuziasmul de inceput
al posibilitatilor cuantificate oferite de tehnica analizei continutului documentelor scrise. Cu timpul – asa
cum remarca Madeleine Grawitz – interesul pentru cuantificare a scazut, numeroase analize ale
continutului documentelor sociale imbinand studiul cantitativ cu cel calitativ.
In literatura de specialitate sunt retinute si alte definitii. Astfel, este comentata definitia propusa
de Dorwin P. Cartwright (Analysis of Qualytative Material, 1953): “Analiza continutului si codificarea
sunt termeni intersanjabili, care se refera la descrierea obiectiva, sistematica si cantitativa a oricarui
comportament simbolic”. De asemenea, se mentioneaza definitiile: “Analiza continutului este o tehnica
de cercetare pentru a face interferente prin identificare a sistematica si obiectiva a anumitor caracteristici
ale textelor”. (P.J. Stone et al, 1966): “Analiza continutului este o metoda valida pentru inferente de la
text la alte stari sau proprietati ale sursei acestuia”. (K. Krippendorff, 1969).
O definitie mai acceptabila a tehnicii analizei continutului o inatlnim la Ole R. Holsti (Contend
Analysis for the Social Siences and Humanities, 1969): “analiza continutului reprezinta acea tehnica de
cercetare care permite inferente prin identificarea sistematica si obiectiva a caracteristicilor specifice in
cadrul unui text”. Consider aceasta definitie ca fiind mai riguroasa pentru ca accentueaza scopul analizei
continutului: a face inferente. Analizam un text pentru a trage concluzii, a face inferente de natura
psihologica si sociologica. Caracteristicile specifice ale textului intereseaza numai in masura in care

10
acesta en da informatiii despre trasaturile de personalitate sau despre structurile sociale. Din acest punct
de vedere, precizarea facuta de Renate Mayntz mi se pare edificatoare: identificarea, desccrierea
sistematica si obiectiva a caracteristicilor lingvistice ale unui text, in cadrul analizei continutului, se face
pentru a se trage concluzii asupra particularitatilor nonlingvistice ale persoanelor si structurilor sociale
(Mayntz et al., 1969). A face inferente ieste, asadar, ratiunea de a fi a analizei continutului.
Definitia propusa de Ole R. Holsti impune si ea o serie de precizari. Fiind o tehnica de cercetare,
analiza continutului trebuie integrata unei metodologii, in concordanta cu o teorie sau alta. O tehnica de
cercetare, oricat de rafinata ar fi, ramane sterila in afara unei metodologii si unei teorii corespunzatoare.
In stiintele socioumane analiza continutului reprezinta un set de tehnici de cercetare cantitativ –
calitativa a comunicarii verbale si nonverbale, in scopul identificarii si descrierii obiective si sistematice a
continutului manifest si – sau latent, pentru a trage concluzii privind individul si societatea sau
comunicarea insasi, ca proces de interactiune sociala. “Ideea de baza [in analiza continutului simbolic al
oricarei comunicari] este de a reduce intregul continut al comunicarii (de exemplu, toate cuvintele sau
toate imaginile vizuale) la un set de categorii care reprezinta anumite caracteristici de interes pentru
cercetare” (Singleton, Jr. et al.,1988). Utilizarea tehnicii analizei continutului presupune determinarea
unitatilor de inregistrare, de context si de numarare.
ETAPELE ANALIZEI DE CONTINUT

Alegerea temei de cercetare .Nu orice problema de cercetare reclama aplicarea tehnicii analizei
de continut. Pana in prezent tehnica analizei de continut a fost aplicata cu succes, in primul rand pentru
stabilirea caracteristicilor mesajului, pentru identificarea determinantelor si cunoasterea efectelor
comunicarii. Analiza continutului a servit si la identificarea determinarilor comunicarii, la cunoasterea
caracteristicilor psihologice si sociale ale autorilor comunicarii.

O analiza a continutului presei scrise arata, intr-o anumita masura asteptarile publicului caruia i se
adreseaza. Pot fi identificate astfel interesele, trebuintele, aspiratiile individuale si de grup. Bogatia de
idei, varietatea de stiluri, volumul vocabularului caracterizeaza publicul caruia i se adreseaza.
Trecerea in revista a problemelor cercetate cu ajutorul analizei de continut poate servi ca sursa de
inspiratie pentru alegerea unor noi teme de cercetare. De pilda analiza continutului titlurilor din
publicatiile periodice ar putea releva masura in care ele, asa cum sunt formulate au capacitatea de
condensare a informatiilor in putine cuvinte, sugerand modalitati grafice sau statistice de detasare a
cuvintelor soc, astfel incat titlurile sa fie mai lapidare, si cat mai dense in acelasi timp.
Stabilirea materialului pentru analiza are loc in functie de problema cercetata, de extinderea pe
care intentionam sa o dam studiului, de timpul pe care-l avem la dispozitie, de posibilitatile tehnice si
materiale pe care le avem, materialul supus analizei continutului (texte, filme, benzi imprimate, etc.)
poate fi mai redus sau mai extins.
Esantionarea este un prim pas in stabilirea materialelor pentru analiza si reprezinta selectarea
surselor de comunicare. Din multitudinea surselor de informare, cercetatorul trebuie sa aleaga acea clasa
de documente care este cea mai relevanta pentru tema de studiu.
Odata luata decizia de a retine pentru analiza o anumita clasa de obiecte, se trece la esantionarea
documentelor. Prin esantionarea materialelor ce urmeaza a fi analizate se obtine o reducere considerabila
a volumului de munca impus de analiza de continut.
De la caz la caz, in afara selectarii surselor de comunicare si esantionarii documentelor, se pune si
problema esantionarii din documente a unor texte, fie in mod aleatoriu, fie in functie de anumite criterii
(autor, tema).
Alegerea procedeului de analiza se realizeaza pe baza unor criterii si pe un larg evantai de
procedee, incepand cu analiza de frecventa si terminand cu analiza de continut computerizata. Alegerea
unui procedeu sau al altuia impune moduri specifice de determinare a unitatilor analizei continutului. Pe
de alta parte, alegerea procedeului de analiza este in functie de tema de cercetare si de materialul ce
urmeaza a fi supus analizei.
11
A. Analiza frecventelor reprezinta procedeul clasic al analizei continutului. Ea consta in
determinarea numarului de aparitii ale unitatilor de inregistrare in sistemele categoriilor de analiza (de
exemplu cuantifica cuvintele cu un inteles dificil, abstracte care apar intr-un discurs pentru a cerceta
lizibilitatea textului). Cand unitatea de inregistrare este tema, se determina prezenta unei anumite teme
intr-un material dat.
B. Analiza tendintei porneste de la analiza frecventelor, urmarind sa puna in evidenta, in cadrul
comunicarii, orientarea (atitudinea) pozitiva, negativa sau neutra a emitatorului fata de o persoana, o idee,
un fapt social. Ca si in cazul analizei frecventei se incepe prin identificarea temelor, fiecare tema fiind
clasificata dupa pozitia pozitiva, neutra sau negativa exprimata. Odata identificate temele, se trece la
clasificarea lor dupa cum atitudinea este “neutra” sau “contra”. Evidentierea tendintelor se face prin
urmatoarele formule:
1. AT= ( F- D)/L   cand se iau in calcul numai unitatile de continut in legatura cu tema
2. AT= ( F-D)/T  cand se ia in calcul numarul total de unitati de continut
Unde:
AT- indicele de analiza a tendintei
F- numarul de unitati favorabile
D- numarul de unitati nefavorabile
L- numarul de unitati in legatura cu tema
T- numarul total de unitati
Indicele de analiza a tendintei, calculat dupa o formula sau alta, ne permite sa comparam
atitudinile exprimate printr-o sursa de informatii cu cea exprimata prin intermediul celeilalte surse.
C. Analiza evaluativa face distinctia intre obiectul atitudinii( O) si evaluarea obiectului( E). Ca
obiect al atitudinii intalnim diferite unitati sociale (familia, grupul, colectivitatea) sau fenomene si
procese sociale (tranzitia, privatizarea), iar ca evaluare luam in considerare toate determinarile calitative
ale unitatilor sociale (coeziunea, caracterul progresist). Aplicarea procedeului de analiza evaluativa
presupune transformarea asertiunilor din text in constructii sintactice echivalente semantic, astfel incat sa
apara foarte clar obiectul atitudinii si evaluarea.
D. Analiza contingentei permite evidentierea structurilor de asociere a termenilor (conceptelor)
dintr-un text. Frecventa de aparitie asociata a “cuvintelor cheie” in textul analizat (frecventa relativa) se
compara cu probabilitatea teoretica de asociere a lor (valoarea de asteptare). Daca diferenta este
semnificativa se trage concluzia ca asocierea termenilor nu este intamplatoare, ea datorandu-se fie unei
particularitati de stil, fie intentiei manifeste sau latente a autorului.
Aplicarea propriu-zisa a analizei continutului consta in codificarea sau introducerea unitatilor
de inregistrare in schema de categorii. In vederea codificarii, pentru fiecare cercetare in parte se
intocmesc liste cu sensul denotativ (explicit, formal) si cu sensul conotativ (implicit, latent). Cu cat
schema de categorii este mai clara, cu atat codificarea este mai rapida, mai fidela si mai valida. Problema
fidelitatii se transpune in asigurarea ca unitatile de inregistrare cuprinse in categorii au sens stabil,
analistii cred ca este o “ inregistrare sistematica si obiectiva” a continutului comunicarii.
Dupa efectuarea codificarii (introducerea unitatilor de inregistrare in schema de categorii si
asocierea normelor de cod sau a simbolurilor) se construiesc tabelele de frecventa, matricele sau tabelele
de incidenta, matricele de contingenta.
Se pot calcula coeficienti de corelatie Spearman si Kendall sau coeficienti de corelatie produs
(Bravais- Pearson) si se aplica testele de semnificatie( testul Student, testul | Z|). Acesti coeficienti si teste
de semnificatie, vor fi utilizati numai cu respectarea restrictiilor impuse de nivelul de masurare cu care s-a
lucrat.
Analiza de continut ca metoda de cercetare in sociologie are o serie de virtuti:
 Aduce o nota de rigoare in interpretarea documentelor, depaseste planul
impresiei, al afirmatiilor fara acoperire empirica

12
 Analiza de continut apare ca analiza secundara a datelor in cele stiintifice pentru
a decela ce teme sunt cercetate
 Prin analiza de continut se determina nu numai tendinte in interiorul unui
document sau al mai multor documente, la un moment dat, ci si evolutia comparativa a unor teme
si aprecieri pe secvente mai mari de timp
Se aplica pe documente neprovocate direct pentru cercetare, si nu intervin astfel
distorsiuni legate de raportul cercetator - subiect, asa cum se intampla in cazul experimentelor,
anchetelor, in anumite tipuri de observatie
 Se pot realiza vaste comparatii in timp si spatiu, rezultatul ei constituind un
element central al multor decizii
 Costul relativ redus fata de alte metode

Sub. 5
Analiza SWOT este o metodă folosită în mediul de afaceri, pentru a ajuta la proiectarea unei
viziuni de ansamblu asupra firmei. Ea funcționează ca o radiografie a firmei sau a ideii de afaceri și
evaluează în același timp factorii de influență interni și externi ai unei organizații, precum și poziția
acesteia pe piață sau în raport cu ceilalți competitori[1] cu scopul de a pune în lumină punctele tari și
slabe ale unei companii, în relație cu oportunitățile și amenințările existente la un moment dat pe piață.
Conceptul analizei strategice SWOT provine dintr-o cercetare efectuată între anii 1960 și 1970
la Stanford Research Institute din SUA. Acronimul SWOT provine din engleză Strengths, Weaknesses,
Opportunities, Threats, însemnând „Puncte tari, Puncte slabe, Oportunități, Amenințări”.[3]
Analiza SWOT se realizează, în general, în prima fază a unui proiect, pentru ca elementele de
analiză să poată alcătui baza planului de proiect și să poată fi folosite ulterior în cadrul proiectului, dacă
acesta întâmpină dificultăți în ceea ce privește planificarea, livrabilele sau bugetul alocat și trebuie readus
pe linia de plutire.[4]
În cadrul analizei SWOT se va ține seama de faptul că:[5]
 Punctele tari și punctele slabe sunt concepte „statice”, bazate pe parametrii descriptivi ai
unei zone, într-o perioadă determinată de timp. Ele reprezintă ceea ce există.
 Oportunitățile și amenințările au în vedere viitorul, și se referă la alegerile pe care le au de
făcut persoanele implicate în procesul de planificare. Ele reprezintă ceea ce va fi.

Exemple de întrebări la care ar trebui să răspundă managementul unei societăți când efectuează
analiza SWOT:[4][6][7]
S – Puncte tari

 La ce suntem cei mai buni?

 Ce aptitudini specifice are forța de muncă de care dispunem?

 De ce avantaje dispunem pentru a atrage personal de calitate?

 Ce experiență deține echipa de proiect din proiecte similare

 Ce resurse unice deținem?

 De ce resurse financiare dispunem?

 Ce tehnologie folosim?

 Care este gradul de optimizare al proceselor interne?

W – Puncte slabe
 La ce suntem cei mai slabi?

13
 Ce fel de instruire le lipsește angajaților noștri?

 Care este nivelul de atașament al angajaților noștri?

 Care e poziția noastră financiară?

 Este disponibilă o estimare solidă a costurilor?

 A alocat compania un buget suficient pentru a acoperi anumite cheltuieli neprevăzute?

 E nevoie ca anumite părți din proiect să fie externalizate?

 Ce nu facem bine?

 Ce ar trebui sa fie îmbunătățit?

 Ce ar trebui evitat pentru a nu repeta greșelile din trecut?

 Care sunt dezavantajele proiectului?

O – Oportunități
 Ce schimbări ale mediului extern putem exploata?

 La ce tehnologie nouă am putea avea acces?

 Ce piețe noi ni s-ar putea deschide?

 Cum s-a modificat comportamentul de consum al potențialilor clienți?

 Care sunt direcțiile strategice majore ale afacerii:

- Consolidare / Diversificare ?
- Specializare / Generalizare ?

 Care sunt punctele slabe ale competitorilor, dacă acestea există?

 Unde se poate identifica, sau cum se poate crea, un avantaj concurențial?

T – Amenințări
 Există deja pe piață o competiție bine închegată?

 Ce ar putea face concurența în detrimentul nostru?

 Ce legislație nouă ne-ar putea lovi interesele?

 Ce schimbări ale normelor sociale, ale profilurilor populației și a stilurilor de viață ar


putea fi o amenințare pentru noi:

- Schimbările tehnologice?
- Schimbări ale curentelor artistice?

- Schimbări ale cererii pentru anumite tipuri de servicii, probabil legate de influența
deosebită a Internetului?

 E dificilă înlocuirea personalului cu experiență?

 A fost noua tehnologie testată corespunzător?

 Cum ne va afecta ciclicitatea economică?

14
În urma analizei SWOT, indiferent de acțiunile stabilite, procesul decizional ar trebui să includă
următoarele elemente prioritare:[5]
 construiește pe Punctele Tari,

 elimină Punctele Slabe,

 exploatează Oportunitățile,

 îndepărtează Amenințările.

15

S-ar putea să vă placă și