Sunteți pe pagina 1din 7

Operaționalizarea politicii de stabilizare 

 
Gabriel‐Paul Mihalache, 
gabriel.mihalache@liberalism.ro 
 
Deşi fundamentul teoretic la care se raportează, cel puțin la nivel declarativ, 
politica monetara ține de şcoala „New Keynesian Macroeconomics” 1  activitatea 
cotidiană a băncilor centrale, atât comunicarea cu publicul cât şi politica propriu‐
zisă țin mai degrabă de perspectiva rezultată în urma dezbaterilor dintre neo‐
keynesieni şi monetarişti la începutul anilor ’70: un termen lung determinat de 
factorii fundamentali, în termeni neoclasici (inclusiv dihotomia clasică) şi un 
termen scurt „keynesian” (ajustări cantitative, date fiind rigidități nominale). 
 
Principala—singura? —contribuție recentă care a fost adoptată fără echivoc, la 
nivel de politică monetară explicită, este preocuparea pentru credibilitate, care 
începe cu „critica lui Lucas” 2  la adresa evaluării econometrice a politicii 
monetare şi care a dus la popularitatea „țintirii (directe) a inflației”, fundamental 
o doctrină de comunicare cu sectorul privat.  
 
Pe de altă parte, Ljungqvist si Sargent 3  au arătat în ce condiții critica lui Lucas 
poate fi evitată 4 . Cu alte cuvinte, dincolo de detaliile practice legate de modelare 
şi estimare, activitatea băncii centrale poate fi înțeleasă ca două preocupări 
conexe: 
 
1. Determinarea tendinței pe termen lung a principalelor agregate 
macroeconomice, mai ales PIBul real, determinarea „*‐economiei”; şi  
2. Atenuarea fluctuațiilor în jurul acestui trend folosind instrumentele 
politicii monetare. 
 
În ceea ce priveşte [1], termenul lung este privit din perspectiva tripletului de 
traiectorii <Y*, u*, r*> : „output potențial”, NAIRU (non‐accelerating inflation rate 
of unemployment) şi rata „naturală” a dobânzii; traiectorii neutre din punct de 
vedere monetar. 
 
                                                 
1 Interacțiuni real‐nominal datorate rigidității prețurilor, indusă printr‐un mecanism gen „Calvo 
pricing” în modele de echilibru general dinamic stohastic calibrate. 
2 Robert E. Lucas – Econometric Policy Evaluation: A Critique (1976) 

3 Lars Ljungqvist şi Thomas Sargent – Recursive Macroeconomic Theory (Second Ed., 2004) 

4 Dacă credibilitatea e tratata ca o variabilă de costare în problema de control optim a băncii 

centrale, atunci metodele programării dinamice/recursive pot fi folosite în continuare. 

—1/7— 
Aceste considerente inițiale fiind făcute, teza acestui text este că o politica activă 
de stabilizare pe termen scurt, în sensul descris, este imposibil de operaționalizat, 
date fiind instrumentele de politică şi informațiile disponibile; ceea ce sugerează 
că prerogative şi mandate mult mai restrânse pentru Banca Centrală sunt 
oportune şi readuce atenția, indirect, asupra dimensiunii reale a economiei, 
distorsiunile induse de tratamentul fiscal şi implicațiile lui asupra creşterii. 
 
Politica monetară ca regulă Taylor 
 
Dacă principalul instrument de politică  monetară este rata dobânzii, atunci 
politica monetară poate fi concepută în termenii propuşi de Taylor 5 , prin 
intermediul celebrei sale reguli, fie că e interpretată normativ, fie pozitiv, ca bună 
descriere a erei Greenspan, de exemplu. Într‐o versiune mai recentă: 
 
(Y − Y * ) (1) 
rt +1 = α [r * + ρY t * + ρπ (π t − π * )] + (1 − α )rt  
Y
...sau... 
rt +1 = α [r * + ρ u (ut − u * ) + ρπ (π t − π * )] + (1 − α ) rt   (2) 
 
Unde  (Yt − Y * ) / Y *  este „output gap”‐ul în procente,  π t − π *  deviația în p. 
procentuale de la ținta pentru inflație,  ut − u *  deviația în p. procentuale de la 
NAIRU; iar  (α , ρY , ρπ ) , respectiv  (α , ρu , ρπ ) , reprezintă politica Băncii Centrale. 
 
10

6
3

2 4

1 2
0 0
-1

-2

-3
88 90 92 94 96 98 00 02 04

Residual Actual Fitted


 
                                                 
5  John B. Taylor ‐ Discretion Versus Policy Rules in Practice (1993) 

—2/7— 
Cand a propus regula, Taylor a recomandat  (α = 0, ρY = 0.5, ρπ = 1.5)  în ipoteza că 
r * ≈ 2 . Parametrul  α  care netezeşte traiectoria ratei dobânzii nu apare în 
lucrarea lui Taylor dar s‐a impus în literatură ce a urmat‐o. 
 
Există o mare varietate de reguli derivate din propunerea lui Taylor, produse de 
o literatură vastă, dar relevant aici este că cele două formulări de mai sus sunt 
echivalente, dat fiind succesul empiric al „legii lui Okun”. 
 
Yt − Y * (3) 
ut − u = ρ Y
*
+ εt
Y *
 
ε t = φε t −1 + γ
 
Cu  ε t  aşadar AR(1) şi  γ ~i.i.d. Normal.  
Pentru US, eşantion 1947Q1‐2006Q3, estimând cu OLS: 
 
Y −Y* (3e) 
ut − 5.67 = −0.29 t * + ε t
Y  
ε t = 0.96ε t −1 + γ
 
R2: 0.95 , DW: 1.96 , S.E.: 0.30 
 
Unei devieri de 1% a şomajului de la NAIRU ( ≈ 5.5% , relativ robust pe 
subeşantioane) îi corespunde o deviere a PIBului de la valoarea potențială de 
aprox. 0.30%, caeteris paribus. (Trebuie menționat totuşi că intervalele de încredere 
pentru 95% sunt relativ mari, mai ales pentru NAIRU.) 
 
Este aşadar suficient să analizăm politica de stabilizare din perspectiva „output 
gap”‐ului. Aceasta necesită însă identificarea, în timp real, a PIBului potențial, 
ceea ce într‐un final se dovedeşte a fi problematic. 
 
PIB potențial, metoda Hodrick‐Prescott 
 
O primă metoda, ce se bucura de considerabilă popularitate, este filtrul Hodrick‐
Prescott 6 . Este vorba de o metoda ateoretică, statistică, care extrage o componenta 
netedă din seriile de timp gen PIB, „penalizând” frecvențele la care au loc 
fluctuații gen „cicluri de afaceri” pentru US. Filtrul e parametrizat (parametrul 
λ , pentru care Prescott sugerează valoarea de 1600.) 

                                                 
6 R.J. Hodrick şi E.C. Prescott – Post‐war U.S. business cycles: An empirical investigation (1980) 

—3/7— 
 
T T −1
(4) 
xttrend := min{∑ ( yt − τ t ) 2 + λ ∑ [(τ t +1 − τ t ) − (τ t − τ t −1 )]2 }
τ  
t =1 t =2

xcycle
t := xt − xtrend
t

... unde  xt = log( yt ) , în cazul acesta  yt  este PIBul real. 


 
Neajunsurile metodei sunt evidente. Identificarea componentei de „trend”, 
obținută ateoretic, mecanic, cu noțiunea teoretică de „output potential” e 
nejustificată. Cum putem ştii că „adevăratul” trend nu e obținut pentru  λ = 1601, 
de exemplu? 
 
Hodrick-Prescott Filter (lambda=1600)
12000

10000

8000
300 6000
200 4000
100 2000
0 0
-100

-200

-300
50 55 60 65 70 75 80 85 90 95 00 05

RGDP Trend Cycle


 
 
Mai mult, filtrul Hodrick‐Prescott poate extrage un „ciclu” şi din white noise, ceea 
ce i‐a adus porecla de „filtru Hocus‐Pocus”. 
 
În ceea ce priveşte performanța vizual impresionantă a filtrului, ea se datorează 
faptului ca este un filtru bilateral, care netezeşte atât înapoi cât şi înainte. Aşadar, 
obținerea contemporană unei componente de trend cu semnificație teoretică 
rămâne sub semnul întrebării. — Filtrul va produce, mecanic, o serie de timp. E 
ea „potential output” din teorie? Răspunsul nu poate fi decât nu. 
 
Cum metodele ateoretice nu pot răspunde problemelor teoretice, putem exclude 
din start, pe motive metodologice, asemenea abordări, tocmai din cauza 
caracterului ad hoc al identificării ulterioare dintre rezultate şi teorie. 
 

—4/7— 
PIB potențial, metoda neoclasică 
 
Aşa cum am menționat anterior, in teoria macroeconomică PIBul potențial e 
deseori văzut ca rezultatul unei economii walrasiene, fără „fricțiune”, iar 
fluctuațiile sunt văzute ca implicații temporare ale diferitelor „imperfecțiuni” 
(informaționale, eşecuri de coordonare, „market power”, etc.). 
 
O metodă care ne oferă PIBul potențial, ca rezultat al echilibrului unor alegeri 
raționale, în ipoteze de model atractive, este folosirea unui model neoclasic de 
creştere economică, genealogic derivat din modelul Solow 7 , cu sau fără creştere 
endogenă, şi identificarea PIBului potențial cu traiectoria de creştere. Rezultă de 
aici o traiectorie netedă în jurul căreia avem fluctuații, explicabile prin apelul la 
efecte monetare, de exemplu. 
 
Yt* = At N tα K t1−α (5) 
 
At = φAt −1 + ε t
cu... 
K t = I t + (1 − δ ) K t −1
 
N t = ψN t −1 + γ t
şi... 
I = g (Y * ) , investiția determinată de decizia de 
optimizare a unui consumator reprezentativ. 
 
Cu  Yt *  PIB potențial,  At  „Total Factor Productivity” sau „Solow residual”,  N t  
forța de muncă şi  K t  capitalul fizic. Modelul poate fi făcut să livreze o traiectorie 
netedă, însă succesul este iluzoriu. 
 
Prescott şi Kydland au arătat 8 , folosind exclusiv principii neoclasice, că traiectoria 
rezultată din modelul de mai sus nu poate fi netedă, în nici un caz suficient de 
netedă pentru a putea fi operaționalizată în stabilizare. Acest rezultat 
discreditează ideea conform căreia putem separa şi explica separat fluctuații la 
diferite frecvențe. 
 
Concluziile lor stau la baza literaturii „Real Business Cycle”, care refuză 
dihotomia trend real neoclasic neted versus fluctuații monetare şi atribuie mare 
parte din fluctuațiile economiei US post‐1947 factorilor reali: Şocurile de 
                                                 
7 R.M. Solow ‐ Technical Change and the Aggregate Production Function (1957) 
8 E.C. Prescott şi F.E. Kydland – Time to Build and Aggregate Fluctuations (1982) 

—5/7— 
productivitate ( ε t ) au magnitudini mari şi sunt persistente ( φ ≈ 1 , ceea ce dă 
TFPului un caracter de Unit Root: fiecare „inovație” persistă pe mai multe 
trimestre). 
 
În timp rea,l nu putem separa, trimestru la trimestru sau chiar luna la luna, fluctuațiile 
în cele „reale”, de productivitate şi fluctuații monetare, eventual un „ciclu de afaceri”. 
Din variabilitatea observată, cât e fluctuație reală, răspuns eficient la şocuri de 
productivitate şi alte „fundamentals” şi cât e fricțiune real‐nominal, ineficientă? 
 
În ceea ce priveşte modelele RBC, ele sunt în general calibrate şi produc funcții 
de răspuns la impuls, nu estimări ale unor parametrii structurali relevanți 
operațional pentru o eventuală politică de stabilizare. Acest lucru e valabil şi‐n 
cazul modelelor RBC modificate astfel încât să reproducă interacțiunile real‐
nominal observabile în seriile de timp, prin adăugarea, de exemplu, a unor 
modele de search & matching 9  pentru piața muncii sau a unei constrângeri cash‐
in‐advance 10 . 
 
Concluzii 
 
Date fiind evidentele limitări ale dihotomiei care stă la baza analizei în termeni 
de „gap”, ce concluzii normative referitoare la politica monetară putem extrage? 
Cum putem interpreta eşecul metodelor actuale în a produce o estimate, în timp 
real, a trendului potențial, mai mult spus, din nebulozitatea noțiunii de „output 
gap” ca atare? 
 
O primă sugestie ar fi eliminarea gap‐ului din regula Taylor, aşa cum propune 
Hall 11 , ceea ce rezultă într‐o regula Taylor degenerată, cu  ρY = 0 : 
 
rt +1 = α [r * + ρπ (π t − π * )] + (1 − α ) rt   (6) 
 
Rata dobânzii ar reacționa neted la devierea inflației de la țintă. Aplicarea acestei 
reguli ar livra, discutabil, stabilitatea prețurilor, ceea ce a devenit, de facto, 
principala daca nu singura preocupare a băncilor centrale. Propunerea e totuşi 
suspectă: e posibil ca politica optimă să nu depindă de toate informațiile 
disponibile la momentul respectiv? Mai mult, să nu facă referire la expectative? 
                                                 
9 H.L. Cole şi R. Rogerson ‐ Can the Mortensen‐Pissarides Matching Model Match the Business‐
Cycle Facts? (1999); C.A. Pissarides şi D.T. Mortensen (1994, 1999) 
10 Robert E. Lucas şi Nancy L. Stokey ‐ Money and Interest in a Cash in Advance Economy (1987) 

11 Robert E. Hall ‐ Separating the Business Cycle from Other Economic Fluctuations (2005) 

—6/7— 
 
Banca Centrală, odată eliberată de preocuparea pentru „stabilizare” sau „full 
employment”, îşi poate ridica problema stabilității nivelului prețurilor (inflație 0 
cu revenire în urma unui şoc), propunere documentata de Minford 12 . În lipsa 
preocupării pentru stabilizare activă, o altă propunere ce devine fezabilă, sau cel 
puțin demnă de investigat, este cea a lui Milton Friedman 13  de a „îngheța” baza 
monetară, de a lăsa exclusiv determinanții privați ai multiplicatorului monetar să 
determine masa monetară. 
 
*‐economia a fost comparată cu un OZN, e un triplet cu o oarecare atractivitate 
teoretică însă care nu a putut fi operaționalizat satisfăcător. Persistența acestui 
mod de analiză în macroeconomie nu se datorează atât succesului său strict 
instrumental (discutabil) ci mai degrabă lipsi de alternative. Pe măsura ce 
modelele New Classical si New Keynesian de echilibru general dinamic stohastic 
evoluează, ele vor prelua rolul jucat acum de ideea de *‐economie în discursul 
public al Băncii Centrale. Totuşi, ar fi prematur să interpretăm asta ca o amânare 
a stabilizării până când unelte eficiente vor deveni disponibile. Presupunând 
existența unor modele de echilibru general care produc funcții de răspuns 
satisfăcătoare, posibilitatea unei politici active de stabilizare rămâne în dubiu. 
 
Economiştii New Classical—cum ar fi Lucas, Sargent sau Barro—au arătat în 
repetate rânduri că: 
 
1. reducere în varianța inflației—inflația neaşteptată? —duce şi la o reducere 
a varianței output‐ului; şi 
2. beneficiile reducerii variabilității venitului nominal pălesc în comparație 
cu beneficiile pe termen lung ale unei reforme fiscale 14 : câştigurile, în 
termeni de bunăstare, din reducerea varianței venitului sau reducerii 
inflației medii cu 1‐1.5% sunt mici în comparație cu beneficiile accelerării 
creşterii economice cu 1%, printr‐o reformă fiscală. 
 
În aceste condiții, o atenție crescută acordată dimensiunii fiscale, în termeni de 
taxare optimă, volum al cheltuielilor publice, dimensiunea optimă a datoriei 
publice, etc. este mult mai promițătoare, din perspectiva bunăstării. 

                                                 
12 Patrick Minford ‐ Monetary Policy ‐‐‐ should it move onto a price level target? (2004) 
13 Milton Friedman & Gregory N. Mankiw, corespondență (2006) 
14 Robert E. Lucas – Inflation and Welfare (2000) 

—7/7—