Sunteți pe pagina 1din 427

~1~

IOANA CHICET - MACOVEICIUC

SEMN CĂ TE AM

~2~
În memoria Nicoletei.
Pentru toţi oamenii care nu au încă puterea
şi curajul de a se ridica şi de a-şi lua de la viaţă
tot binele pe care-l merită.
Pentru cei care, deşi au inima frântă,
reuşesc să stea în picioare şi să spere că
vreodată
li se va întâmpla şi lor o poveste frumoasă.

~3~
PARTEA ÎNTÂI

EU

~4~
Într-o clipă, totul se schimbă

În ziua în care mi-a fost clar c-o să-l


părăsesc, m-am dus alergând acasă. Mi-am
aruncat geanta pe jos, mi-am zburat pantofii cât
colo şi mi-am pus muzică tare. Mai întâi am dat
play la un Queen, Don’t Stop Me Now, I’m having
such a good time. Apoi am pus Smiley, mereu îmi
vine să dansez când aud Smiley pe undeva. Şi,
după aia, Led Zepp, Babe, I’m Gonna Leave You.
Am dansat ca nebuna. Mi-am aruncat în
toate părţile părul prins într-o coadă de cal
strâmbă, am zvârlit din mâini şi din picioare, am
cântat cât de tare-am putut şi-am ţopăit de colo-
colo. Apoi mi-am aprins o ţigară şi am fumat-o
pe toată ieşită pe jumătate pe geam, deşi atât de
puţin mă pricepeam la fumat că m-a luat
ameţeala.
Aproape c-am uitat că trebuia să iau copiii
de la şcoală şi de la grădiniţă. Mi-am pus în
viteză un tricou curat, am urcat în maşină, am
dat muzica tare şi-am pornit cu dans la volan

~5~
spre ei. Din boxe duduia ABBA, ah, ABBA,
clasic, curat, frumos. Optimist.
— Mergem în parc, mami? m-au întrebat
copiii în acelaşi timp, ca în absolut fiecare după-
amiază, indiferent că e soare, ploaie sau zăpadă
până la brâu.
Şi dacă ar fi cutremur sau tornadă, noi tot în
parc ne-am duce. Parcul e egal cu viaţa.
— Mergem unde vreţi voi, le-am spus şi i-
am strâns în braţe până au icnit a lipsă de aer.
Am mers în parc. Ne-am dat în viteză pe
trotinete, am suflat în păpădii şi am mâncat
popcorn cu gust de ulei rânced. Mi s-a părut cel
mai bun popcorn din viaţa mea.
Obosiţi şi transpiraţi, am mers acasă. Înainte
să-i bag în cada mare, le-am făcut clătite şi am
mâncat cu toţii râzând ca proştii, cu dulceaţă de
trandafiri curgându-ne până la coate, cu pete
rotunde şi lipicioase pe masa mâzgălită cu
carioca, în farfurii, pe gresie şi pe ecranul
telefonului.
Fără să opresc muzica, am spălat vasele şi
~6~
am curăţat pe jos, am pus hainele copiilor la
locul lor şi i-am băgat în paturile lor.
Mi-am păstrat secretul ca pe-o comoară
ascunsă în fundul buzunarului de la blugi,
printre scame gri şi fire de nisip.
O să-l părăsesc.
Nu ştiam când, nici cum, nici de ce nu ştiam
prea bine.
Ştiam c-o să-l părăsesc şi gândul ăsta mă
făcea să vreau să dansez întruna.
Adormeam încă în acelaşi pat, spate-n spate,
fiecare cu ochii la partea lui de perete alb. Ne
trezeam încă faţă în faţă, ferindu-ne gurile de
nasul celuilalt, acoperindu-ne trupurile cu
pătura subţire până sub bărbie şi frecându-ne
ochii obosiţi cu degetele reci.
Oricât dormeam, odihniţi nu eram
niciodată. Sau poate eram doar sătui unul de
altul şi nici unul nu voia să spună asta cu voce
tare. Aşa că ne târâm una după alta zilele, nop-
ţile, dimineţile obosite, aşteptând o salvare. Sau
poate bătrâneţea şi moartea.
~7~
Nu te mai iubesc.
Nici eu. Îmi pare rău.
Şi mie.
De ce ne-o fi fost atât de greu să
recunoaştem asta? Ce-am sperat? Ce-am
aşteptat?
Am aproape patruzeci de ani. Nu-l mai
iubesc de cel puţin cinci ani. Nici el pe mine,
probabil. Nu ştiu, nu mi-a spus niciodată. Nici că
încă mă iubeşte, nici c-a încetat să mă iubească.
De un deceniu adormim la fel, în fiecare noapte.
Spate în spate, fiecare pe salteaua lui, cu perna
lui şi cu bucata lui de pătură subţire cu dungi, cu
ochii în bucata lui de perete alb.
–– La ce te gândeşti? îl întrebam uneori, pe
vremea când încă îl iubeam.
–– La nimic, îmi răspundea el puţin răguşit,
iar eu mă întorceam spre el, ca un fel de invitaţie
la reconciliere.
–– Îţi aud gândurile mişcându-se în cap.
Sigur te gândeşti la ceva. Nu mai ştiu exact
paragraful de lege, dar cred că e obligatoriu să
~8~
împărtăşeşti cu soţia cel puţin 50% dintre gân-
durile tale, recomandabil chiar mai mult. Ca la
venituri, ştii?
Nu-i vedeam deloc chipul, doar urechea de
deasupra i se mişca. Fie zâmbea, fie se strâmba.
Alegeam să cred că zâmbeşte.
–– Hai să dormim, suntem obosiţi, îmi zicea
aproape şoptit, aşa cum vorbeşti cu un copil mic
ca să-l amăgeşti să adoarmă.
Eram morţi de oboseală pe atunci, amândoi.
Ne trezeam la fiecare scâncet şi dădeam cap în
cap în drum spre camera copilului, care plângea
de la noi din pat. Legănam pe picioare perne
goale în timp ce copilul sforăia pe pieptul
celuilalt. De câte ori nu i-am băgat lui în gură
sfârcul cu lapte, nepricepând de ce încă plânge
copilul... Niciodată nu m-a refuzat, mama lui de
pervers. Odată, disperat că nu mai găseşte lapte
în frigider, m-a întrebat dacă aş putea să-i dau
lapte din sânii mei, nici nu trebuie mult, o
linguriţă, maximum două, hai că n-o să simtă copilul
că mi-ai dat şi mie, serios, ştii că nu pot bea cafeaua
~9~
fără lapte, am nevoie de asta, altfel o să am o zi
groaznică...
Terminaţi cu prostiile, normal că nu i-am
dat. Timp de o secundă mi-am imaginat,
privindu-l cu gura căscată, cum ar fi să mă aplec
deasupra cănii lui de cafea şi să-mi apăs sânul cu
palma rece până ies din el câteva picături mici,
albe, lipicioase şi dense, apoi să-l întreb din
priviri dacă e cazul să mai pun, el să zică,
amuzat şi puţin excitat în acelaşi timp, că daaaa,
normal că mai trebuie, păi, atât merită el, doar
câteva picături, hai, nevastă, toarnă acolo, că ai de
unde, şi eu să mă aplec iar cu sânul în palmă şi
să-l apăs deasupra cafelei care-mi abureşte pielea
străvezie. M-am scuturat de visul bizar şi i-am
arătat degetul mijlociu, ceea ce, în mod neaş-
teptat, l-a făcut să râdă.
N-a fost râsul lui. Pesemne că îşi imaginase,
chiar şi numai pentru o secundă, că are o şansă
bună să primească lapte proaspăt din sânul
nevestei. Şi, până la urmă, acum când mă
gândesc, nici nu mi se mai pare aşa o chestie
~ 10 ~
exagerată. Omul avea nevoie de lapte în cafea, în
frigider nu mai era lapte, în schimb aveam eu!
Era în termen, bun, călduţ, cu o formulă
nutritivă optimă, era gratis şi foarte uşor de
obţinut.
Eu însă pe atunci nu mă simţeam în stare să
fiu generoasă cu el. Dimpotrivă.
Nu voiam să-i dau nimic, mi se părea că-mi
luase deja totul. Aş fi vrut să iau de la el chestii,
să-i iau hainele şi părul ăla frumos, care nu
cădea şi nu se îngrăşa ca al meu, să-i iau corpul
neschimbat, să-i iau bucuria cu care se trezea
dimineaţa, să-i iau serviciul ăla la care pleca şi
mă lăsa acasă cu o fiinţă care se agăţa de mine cu
disperare, fără de care nu puteam face nici pipi,
nici baie, care urla cu o putere nebănuită de
fiecare dată când încercam să mă desprind
pentru o secundă să respir.
Aş fi vrut să-i iau distracţiile. Eu nu mai
aveam nici una.
Banii. Doar aşa, ca să-l enervez. Banii au fost
mereu foarte importanţi pentru el.
~ 11 ~
Timpul liber. Hobby-urile. Colecţia de
reviste. Ceasurile pe care şi le lustruia minute în
şir. Partidele de tenis din fiecare duminică după-
amiaza.
–– Pentru mine, tenisul de duminică e ca
aerul. Dacă-mi iei asta, mă sufoc, serios că da.
Paştele mamei tale de bou, îi spuneam în gând
în timp ce-i pregăteam, zâmbind înţelegător,
geanta cu rachete, eu nici să fac pipi singură nu pot
şi tu trebuie să mergi la tenis cinci ore pe săptămână?
îl pupam pe buzele ţuguiate, îi uram succes şi-l
priveam cu invidie cum coboară rapid, săltând
atletic ca un cerb tânăr, scările prost luminate de
becul ăla plictisitor care răspândea o lumină de
culoarea untului.
Au crescut copiii. Nu se mai trezeau
noaptea decât foarte rar, dacă aveau coşmaruri
sau le era rău. Dormeam toată noaptea, de la cap
la coadă. Uneori dimineaţa mi se părea c-am
dormit doar o secundă, una foarte grea şi densă,
ca şi cum o minge de smoală m-ar fi înghiţit
seara când stingeam veioza şi m-ar fi scuipat la
~ 12 ~
loc pe saltea când suna ceasul. Mă trezeam cu
dureri de gât şi de cap, deschideam cu greu
pleoapele cleioase, mă împingeam jos din pat cu
forţa şi tresăream când picioarele mele fierbinţi
atingeau parchetul rece. Iar am dormit opt ore
degeaba, îmi ziceam şi porneam cu ochii închişi
spre baie.
N-am recuperat anii de nesomn de când
copiii erau mici. N-o să-i recuperăm niciodată.
Ce n-am dormit cinci ani n-o să mai dormim
vreodată. O să murim obosiţi, sperând că o să ne
odihnim cândva.
Multă vreme am crezut că e doar o fază. Da,
nu ne mai înţelegem, da, pare că nu mai avem
nici un pic de compasiune unul pentru altul, ne
dispreţuim şi ne plictisim împreună, dar e
normal, avem copii mici, nu? Tuturor le e greu în
primii ani, ştiu sigur, văd în jur. Parcă nici un
cuplu nu dă pe-afară de tandreţuri, iertare,
acceptare, iubire, toţi se răstesc din când în când
unul la altul, se împung în tăcere, toţi vor doar

~ 13 ~
linişte, somn, pauză, pe care nu le primesc nicio-
dată, şi până nu le primesc n-o să le fie bine.
Aşa că să aşteptăm şi noi să mai crească
ăştia mici şi apoi o să fim iar bine, nu?
Nu.
Nu ştiu cine ne-a făcut promisiunea asta
amăgitoare, cred că tot noi. Sigur e că nu, nu e
bine şi n-o să mai fie niciodată.
Multă vreme am trăit convinsă şi resemnată
că asta va fi viaţa mea până la final. Da, nu-l mai
iubesc şi nici el nu mă iubeşte, nu, ăsta nu e
motiv să destrami o familie. Nu mă bate, nu bea,
nu pleacă de-acasă, nu are alte femei, nu e un
pierde-vară, are un serviciu bun.
Dar nu-l mai iubesc şi nu mă iubeşte!
Prostii, de când e ăsta motiv să dai divorţ?
Şi-apoi, într-o zi m-am dus la piaţă să iau
piersici şi pepene. Şi-n timp ce pipăiam fructele
cu puf moale, ca să le aleg pe cele mai coapte, în
timp ce degetele mele apăsau coaja elastică şi
trăgeau de codiţele uscate, mi-am dat seama că
nu, viaţa mea nu poate şi nu trebuie să fie aşa
~ 14 ~
până la final.
Că simt, vreau şi pot mai mult. Că da, nu-l
mai iubesc şi nu pot trăi toată viaţa dormind
spate-n spate cu un bărbat care nu mă mai
iubeşte. Şi că ăsta e un motiv suficient să plec din
patul ăla, din casa aia, din viaţa aia.
Domnule judecător, am încercat şi am aşteptat.
Nu era doar o etapă. Nu era din cauza oboselii şi a
copiilor mici. Era din cauza noastră. Noi n-am mai
putut să mai fim El şi Ea care se iubesc. Cărora o să le
fie bine împreună, în cele din urmă...
Aşa că cel mai bine-ar fi să ne lăsaţi să ne vedem
fiecare de partea lui de perete alb, eu am de gând s-o
renovez pe a mea, poate şi el pe-a lui. O fac mov!
Şi copiii?
Şi copiii.
Mama a stat cu tata pentru mine. Tata venea
beat aproape în fiecare seară şi o trăgea de păr, o
lovea cu capul de mobila de bucătărie şi îi dădea
şuturi în fund. Mama plângea şi stătea. Stătea
pentru mine, să nu crească fata într-o familie
destrămată. Pe vremea aia nu era bine să n-ai
~ 15 ~
tată.
A stat mama doisprezece ani, până când,
într-o seară când eu îmi făceam tema la română
pe muşamaua cu flori de pe masa din bucătărie,
tata a venit iar beat şi a înjunghiat-o pe mama pe
la spate, direct în inimă. Cu cuţitul de carne, cel
mai mare, pe care mama tocmai îl spălase cu
buretele, îl clătise şi-l pusese în scurgător. Tata a
intrat pe furiş în bucătărie, m-a salutat dintr-o
privire, şi-a dus la gură arătătorul îngălbenit de
tutun şi mi-a şoptit Şşşşşş. Parcă mi-a şi zâmbit,
dar nu sunt sigură.
Eu am zâmbit şi mi-am întors privirea la
compunerea mea despre bunicii de la ţară. Cu
coada ochiului am văzut cum s-a aşezat în
spatele ei, îi face o farsă, îmi amintesc că m-am
gândit.
Şi ce farsă i-a făcut. Ea freca tigaia de ouă, o
freca bine cu spălătorul de sârmă, tot spatele îi
tremura de la efort, era veche tigaia, din fontă, şi
dacă nu puneai mult ulei în ea se prindea de
fund tot, şi albuş, şi gălbenuş, brânza, toate se
~ 16 ~
prindeau, mama ei de fontă, de ce nu arunc eu tigaia
asta nu ştiu, e grea ca o pacoste şi se prinde tot de ea,
zicea mereu mama când spăla tigaia.
Nu arunca tigaia, nu-l părăsea pe tata. Nici
ea nu ştia de ce, zicea ea. Eu cred că ştiu de ce.
Tata a luat cuţitul din scurgător şi l-a şters
de turul pantalonilor în timp ce-i mirosea ceafa
mamei.
Ceafa ei mică, mereu transpirată, cu
cârlionţi de păr şaten lipiţi de gât şi de baza
urechii.
În fiecare seară, când îmi făceam temele, mă
uitam minute în şir la ceafa mamei. Eu scriam
repetând cu voce tare tot ce puneam pe foaie, ea
spăla vase, curăţa cartofi, punea linguri la loc,
freca aragazul şi mă asculta.
–– Ce fată deşteaptă, ce frumos vorbeşti, pe
toate le ştii! spunea ea cu faţa la chiuvetă,
frecând până-i sângerau pieliţele unghiilor. Aşa,
fata mea, tu să mergi la şcoală, să fii bună, să îţi
alegi ce meserie vrei tu şi să fii pe picioarele tale.
Şi să nu-ţi iei tigăi de fontă, ascultă la mine,
~ 17 ~
inoxul e mai uşor şi mâncarea nu se prinde aşa
de fund.
O iubeam pe mama. Mirosea a detergent de
vase, a haine proaspăt călcate şi a cremă de
mâini Norvea.
Am ridicat ochii mari către ei şi-am ştiut că
ceva nu-i bine. N-am mai avut timp nici să pun
stiloul jos. Am privit cu mâna în aer, cu peniţa
îndreptată spre caiet, cum tata înfige cu o
mişcare scurtă lama lată în mama.
Am auzit cuţitul intrând prin pânza veche a
capotului ei de casă, prin pielea ei albă, moale,
prin oase, până în inimă. N-a ţipat deloc mama,
doar a icnit, iar tigaia a căzut pe fundul chiuvetei
de fontă. Fontă pe fontă. Apa curgea în conti-
nuare în chiuvetă, mama aluneca deja spre
podea, cu sânge şiroind din ea, iar eu am început
să urlu cu stiloul în mână.
Am urlat mult, o oră, două, poate o zi, nu
mai ştiu. M-a luat o vecină la ea până a venit
poliţia.
Pe tata nu l-am mai văzut niciodată. Nu ştiu
~ 18 ~
nimic despre el. N-am înţeles nimic din el. Nu
vreau, nu mă interesează. Mă interesează doar
mama.
Bunica face cele mai bune plăcinte cu...
Astea sunt ultimele cuvinte din caiet. Când
tata a omorât-o pe mama, eu mă gândeam la
plăcinte.
Aveam zece ani.

~ 19 ~
Cea mai frumoasă zi
din viaţa mamei

Multă vreme am crezut că cea mai frumoasă


zi din viaţa mamei a fost cea a nunţii cu tata. Era
atât de frumoasă în poze! Zâmbea! Îi străluceau
ochii!
Purta o rochie simplă din mătase albă şi un
voal mic, care-i acoperea părul şaten şi ondulat.
Era slăbuţă mama, cu picioare subţiri şi talie
mititică, mâini lungi şi mereu în mişcare. Arăta
ca o zână în rochia uşoară.
Tata părea un uriaş pe lângă ea. Înalt,
masiv, fără gât, cu un cap mare, roşu în obraji, cu
părul bogat, negru şi creţ. O ţinea mereu de
după umeri ca pe un copil prostuţ care era doar
al lui.
După ce-am împlinit optsprezece ani şi am
plecat de-acasă la facultate, m-am gândit mult la
mama. O sunam pe bunica în fiecare zi de la
telefonul cu cartelă din faţa căminului stu-
denţesc, s-o întreb lucruri despre mama.
~ 20 ~
–– Bunica, mama l-a iubit pe tata?
–– Ce vorbe-s astea, copilă?
–– Spune-mi, l-a iubit?
–– Ce ştiu eu, fetică? Erau alte vremuri... Nu
vorbeam despre asta. Găseai un om bun, te luai
cu el şi gata.
–– Tu l-ai iubit pe bunicul?
–– Nu.
Nu. Zeci de ani de căsătorie, cinci copii, şi
nu l-a iubit niciodată. Erau alte vremuri.
Eu l-am iubit pe-al meu. L-am găsit, era
bun, m-am îndrăgostit, ne-am luat, am făcut o
casă şi copii, acum iubirea a dispărut şi eu vreau
să plec. Nici nu-mi pot imagina ce ar crede
bunica despre asta. Pentru ea, iubirea faţă de
bărbat a fost doar o teorie. O vorbă. Cred că,
pentru bunica, iubirea era ceva ce simţi doar
pentru copii şi pentru Dumnezeu. Bărbatul e
cineva care te ajută la treabă, căruia îi faci de
mâncare în fiecare zi, care aduce ceva bani acasă
pentru copii, cineva despre care speri că n-o să te
bată prea des şi n-o să te înşele în văzul lumii.
~ 21 ~
Apoi am crezut că cea mai frumoasă zi din
viaţa mamei a fost cea în care m-a născut pe
mine. Apoi am născut şi eu şi ştiu sigur că n-
avea cum să fie aceea cea mai frumoasă zi. Cea
mai intensă, poate. Cea mai dureroasă, da. Cea
mai încărcată, absolut. Cea mai frumoasă, în nici
un caz.
Poate ziua în care a murit a fost cea mai
frumoasă din viaţa mamei? Pentru că a scăpat în
sfârşit de bărbatul care-o chinuia zi de zi de
atâţia ani? Pentru că după ziua asta n-a mai
simţit durere, umilinţă, furie? Nu, imposibil,
pentru că în ziua aceea mama s-a despărţit de
mine. Fără să-şi ia rămas-bun. Nu, aceea a fost o
zi blestemată. Ziua în care am devenit orfană.
Cea mai frumoasă zi din viaţa mamei a fost
ziua în care am mers amândouă la râu, iar eu
aveam nouă ani. Tata era plecat să facă nu ştiu ce
afaceri peste Prut, în Moldova. N-am aflat
niciodată ce fel de afaceri făcea el în călătoriile
astea. De fiecare dată venea acasă după patru,
cinci zile, beat, murdar, mirosind ca un mort,
~ 22 ~
fără bani, uneori şi fără puţinele bagaje cu care
pleca de-acasă. Descuia uşa cu greu, după ce
zgâria cu cheia yala în încercarea de a nimeri
locul şi poziţia bună, se împingea cu tot trupul
lui greu şi puturos în uşa veche de lemn, care se
lovea de perete cu zgomot. Eu mă făceam ghem
sub plapumă şi strângeam pleoapele până mă
usturau de la atâta efort. Dă, Doamne, să se ducă
direct la culcare, îmi spuneam în gând,
tremurând de groază că, în drumul lui spre pat,
se va opri şi pe la mine, va da plapuma la o parte
cu o mişcare scurtă, mă va descolăci din jurul
propriului ax şi mă va obliga să-i dau o
îmbrăţişare.
De cele mai multe ori, se ducea întâi la baie,
unde urina mult, zgomotos, de parcă se ţinuse o
zi şi o noapte. Dac-aş fi putut să-mi închid
urechile, ce bine-ar fi fost. Isuse, cum suna jetul
ăla continuu, care mă facea să-mi imaginez
bulbucii de urină galbenă şi fierbinte
amestecându-se cu apa din toaletă, aburii care se
ridicau spre tavanul aproape îngheţat, îmi
~ 23 ~
muşcam buzele ca să-mi mut atenţia la orice
altceva, nu mai suportam prezenţa lui, mirosul
lui, zgomotele corpului lui. Îmi doream să mă
trezesc şi el să nu mai fie.
Şi nici n-a mai fost, într-o zi. Dar ce cale
sinistră şi-a ales să iasă din viaţa noastră...
După ce-şi termina treaba la baie, se ţâra cu
paşi grei spre dormitor, unde se trântea în pat şi
adormea imediat. Mama, care se trezea de cum îi
auzea paşii pe scări, asculta îngrozită, ca şi mine.
Se trăgea spre marginea ei de pat, uneori atât de
departe de mijlocul saltelei şi atât de întinsă
încât i se părea că până dimineaţa o să se
transforme într-un băţ dintre cele drepte şi lungi,
pe care le faci coadă de mătură la ţară. Aşa-mi
spunea că face şi că simte. Stătea mereu cu faţa la
el, cât de departe putea, ca să-l vadă. După ce el
adormea, ea îl privea nemişcată, respirând
uşurel, să nu cumva să-l trezească. Rareori
reuşea să mai adoarmă.
Dar îi plăcea să-l ştie acolo.
Uneori mai vorbeam despre tata când el era
~ 24 ~
plecat în călătoriile lui de afaceri. Mama glumea
în şoaptă câteodată:
–– Sigur are el o drăguţă pe undeva pe-
acolo...
–– Cum adică, o drăguţă? O altă fetiţă ca
mine?
–– O altă nevastă, ca mine...
Şi se înroşea mama în obraji şi pe gât şi nu
mai zicea nimic, iar eu rămâneam derutată,
curioasă, nesatisfăcută, furioasă că sunt doar un
copil şi nu pricep nimic din lumea complicată a
oamenilor mari. Adică nu e destul de ciudat că o
femeie perfectă cum e mama îl iubeşte pe tata,
care nu e nici pe departe vreun cavaler din
poveşti? De fapt, ar putea fi uşor confundat cu
un căpcăun care se poate căsători cu o fată doar
dacă o răpeşte şi o închide într-un turn. Acum
mai e şi o altă femeie, probabil frumoasă şi bună
şi ea (dar nici pe departe la fel de frumoasă şi de
deşteaptă ca mama), care îl iubeşte, în alt oraş, în
altă ţară? Or fi, poate, mai multe?
Fără să-mi pot explica exact cum, gândul că
~ 25 ~
tata are iubite mă făcea să-l urăsc mai puţin. Ca
şi cum, cu cât îl iubeau mai multe alte femei, cu
atât era mai evident că motivul pentru care nu
mă înţeleg eu bine cu el sunt eu, nu el. Deşi eu
eram un copil ca toţi copiii, iar el era genul de
bărbat care îşi omoară nevasta.
În cea mai frumoasă zi din viaţa mamei
mele, am mers la râu cu o familie de prieteni. Ei
aveau maşină, noi nu, iar când mai făceau
excursii, ne luau şi pe noi. Ei erau patru, noi trei
(sau două, când tata era plecat), ne înghesuiam
claie peste grămadă şi porneam prin munţi, la
pădure, la râu sau pe la mănăstiri. Ascultam
mult Phoenix, Iris şi Compact la casetofonul
maşinii. Ştiam toate piesele pe de rost, ştiam pe
de rost şi ordinea lor pe casetă, învăţasem şi
ordinea în care stăpânul maşinii împingea cu un
clac casetele în măruntaiele bordului, care le
înghiţea cu poftă şi le mai scuipa doar după ce
termina de rulat toată banda. Începea cu
Compact, erau preferaţii lui. Apoi băga Iris, iar
când ne lua toropeala pe toţi, atunci punea
~ 26 ~
Phoenix şi noi începeam să dansăm înghesuiţi
fund în fund, patru sau cinci suflete pe bancheta
din spate. Chiar şi tatei îi plăcea Phoenix, iar lui
nu-i plăcea nimic, niciodată.
Pentru mine, drumurile astea erau un
calvar. Aveam rău de maşină şi la fiecare ieşire
sfârşeam prin a vomita pe marginea drumului
sau în pungile pe care mama le ţinea mereu în
buzunare. Dar, după ce ajungeam la destinaţie,
imediat declaram că a meritat tot chinul (nu mai
ştiu dacă făceam asta ca să mă asigur că or să ne
mai invite şi data viitoare sau chiar îmi plăcea
atât de mult să stau cu ei la iarbă verde).
În ziua aceea, am ajuns în locul de picnic
după vreo două ore de mers pe serpentine şi
patru pungi umplute cu micul dejun, de-am
crezut că mor. Mama mă mângâia mereu pe
frunte şi-mi deschidea geamul să respir, să-mi
mai treacă greaţa. Nu mă ajuta nimic în afară de
opritul maşinii, dar era plăcut să ştiu că ea era
mereu acolo, lângă mine.
Am coborât toţi din maşină. Noi, copiii, ne-
~ 27 ~
am repezit să explorăm zona, în timp ce adulţii
au început să descarce din portbagajul maşinii
păturile de întins pe iarbă, umbrarul, lăzile
frigorifice cu carne pentru grătar, mingea de
fotbal, sucul de zmeură şi vinul alb.
Locul arăta exact ca o poză de desktop: în
depărtare se vedeau munţii, cu stânca lor gri
parcă tăiată cu cuţitul, la o azvârlitură de băţ
pădurea cu trunchiuri înalte şi dese, poiana
verde plină de floricele galbene şi mov, pârâul
lat şi suficient de adânc să te poţi scălda în apa
rece dacă ai cel mult nouă ani.
Mirosea a lemn tânăr, viu, a iarbă udă de
rouă, a munte şi a verde.
Mi-am aruncat pe pietre papucii prăfuiţi şi
m-am băgat cu picioarele în apa care curgea pe
lângă mine cu mare viteză. Prietenii mei, o fată şi
un băiat cam de-o seamă cu mine, aruncau pietre
în râu ceva mai sus, să sperie broaştele care
săreau de colo-colo deranjate, iar noi râdeam de
ele ca proştii.
În scurt timp, mama ne-a chemat să
~ 28 ~
mâncăm. Pregătiseră ouă fierte, brânză de oaie,
ridichi, ceapă verde şi pâine de casă. Am
înfulecat cu mare poftă, vorbind şi râzând în
acelaşi timp.
Ne era bine aici, mamei şi mie. Doar noi.
Departe de casă. De certuri, reproşuri, de teama
că iar am făcut ceva greşit, iar asta o să ducă la
uşi trântite, farfurii sparte, palme peste ochi,
cretina dracului, eşti o tâmpită ca mă-ta, nu puteai şi
tu să fii băiat, m-am procopsit cu înc-o vită mică şi
slabă, de parcă nu-mi era de-ajuns una.
Aici puteam să dăm firimituri pe jos,
puteam să vorbim cu mâncarea în gură, puteam
alerga în timpul mesei, puteam mânca ce şi cât
voiam, ne puteam strânge în braţe cât voiam, eu
şi mama.
Tata nu suporta asta. De câte ori ne vedea
îmbrăţişate sau o surprindea pe mama
sărutându-mă pe frunte sau pe obraji, îl
cuprindea furia. Începea să strige la ea că mă
înmoaie, că mă transformă într-o cârpă, ca ea, că
mă alintă şi mă răsfaţă ca pe motanii proşti şi
~ 29 ~
profitori, că viaţa e grea şi un părinte deştept ştie
să-şi pregătească odrasla pentru viaţă.
Mama nu era o cârpă. Mama era un om
cald, bun, care ştia fără să-i fi spus cineva că cea
mai mare nevoie a copilului nu e să-i faci viaţa
grea, ci să-l iubeşti cât de mult poţi, tot timpul.
Iar tata nu era un părinte deştept, deşi s-a
străduit să mă pregătească pentru viaţă. Mi-a
arătat încă de foarte devreme răul din lume. El
era răul din lume.
După ce-am terminat de ronţăit ceapa verde
şi-am râs unii de alţii că aveam fire lungi, verzi şi
lipicioase printre dinţi, mama m-a întrebat:
–– Ana, ai vrea să mergem prin pădure să
culegem ciuperci? Poate găsim şi frăguţe...
–– Vreau, i-am spus.
Aş fi mers cu mama oriunde. Dacă m-ar fi
poftit să merg cu ea în iad, aş fi luat-o de mână şi
i-aş fi zis hai.
Ceilalţi au rămas să joace remi pe pătură şi
eu m-am bucurat că pot fi doar eu cu mama o
vreme. Nu mă plictiseam niciodată cu ea.
~ 30 ~
Am umblat prin pădure ca bezmeticele.
Mama o lua înainte să verifice dacă e teren sigur,
eu o urmam. Ne uitam când în jos după fructe şi
ciuperci, când în sus, după razele de soare care
desenau mingi de foc printre crengi şi frunze.
La un moment dat, mama a început să cânte
ceva. M-am apropiat de ea, s-o aud mai bine.
–– Ce frumos cânţi, mami, e Angela Similea?
Mama a râs. Nu era Angela Similea.
–– E un cântecel pe care mi-l cânta bunica pe
când eram mică.
–– Dar în ce limbă e?
–– Nu ştiu, iubita mea. L-am învăţat pe de
rost aşa cum mi-l cânta ea. Nu înţeleg nici un
cuvânt, nici măcar nu ştiu ce naţie de cântec e.
Dar îmi place, îmi aduce aminte de ea.
Ce frumos suna vocea ei în pădure! Copacii
primeau versurile în limba ciudată, se îmbibau
de ele, apoi le trimiteau înapoi ca un cor care o
acompania pe mama. Era un cântec trist, dar
refrenul era parcă vesel, iar vocea mamei se
unduia pe vocale, când subţire şi luminoasă,
~ 31 ~
când gravă.
N-o mai auzisem niciodată pe mama
cântând. Când s-a terminat cântecelul, iar eu am
aplaudat tare, cu ecou în toată pădurea, mama
mi-a zis, cu o privire concentrată:
–– Şşşşt, auzi?
–– Nu, ce? am întrebat-o îngrozită. Un urs?
–– Nu. Bum bum bum. Nu auzi?
Încremenisem pe loc. Nu pricepeam nici ce
spune, nici ce aude. În spatele ei cădea o rază de
lumină groasă cât un trunchi de copac bătrân.
Mama arăta de parcă îi crescuse în spate o
pelerină de aur. Îmi amintesc că m-am gândit
atunci că aceea era probabil o imagine pe care n-
o s-o uit niciodată.
–– E inima mea, Ana, care strigă de fericire
că te iubeşte!
M-am holbat la ea cu răsuflarea tăiată. Mi se
părea atât de ireal de frumos ce tocmai îmi
spusese, că nu ştiam ce să fac. Brusc au început
să mă doară foarte tare ochii şi am simţit nevoia
să alerg spre ea. Am strâns-o mult timp în braţe.
~ 32 ~
Abia după câteva secunde mi-am dat seama că
plângeam. Amândouă plângeam. Eram
împreună în raza groasă de lumină, care ne
încălzea şi ne separa de restul pădurii aşa cum
desprinzi un biscuit din foaia de aluat, după ce l-
ai decupat cu un pahar aşezat cu fundul în sus.
Nu i-am spus atunci că o iubesc şi eu. Nu
ştiu de ce. Trebuia să-i fi spus, pentru că o
iubeam mai mult decât pe Dumnezeu. Nimic nu
regret mai mult din toată viaţa mea decât că nu
i-am spus atunci, în pădure, cât de mult o
iubeam. Cum nu puteam trăi fără ochii ei verzi,
fără părul ei moale, fără vocea ei mititică, fără
mirosul ei de curat şi de cremă de mâini, cum
voiam să fiu ca ea, voiam să fiu ea, de fapt, cum
îmi venea să mă strecor printre coastele ei, la loc
în burtă, şi să trăiesc de acolo, din ea, fără ca
nimeni să ne poată despărţi vreodată.
Apoi am alergat printre copaci, ne-am făcut
coroniţe din crenguţe verzi, am găsit mure, pe
care le-am cules zgâriindu-ne pe braţe şi-n
palme.
~ 33 ~
Negre pe la gură şi pe degete, ne-am întors,
ore mai târziu, la prietenii noştri. Terminaseră de
făcut grătarul, puseseră carnea într-o oală mare,
ciobită pe margini. Cartofii copţi în jar scoteau
un fum dulce. Copiii se certau pe cârnaţii de ţară
şi pe pulpele bronzate de pui.
Atunci, chiar înainte să ieşim din pădure şi
să ne vadă ceilalţi, mama m-a strâns de mână şi
mi-a şoptit:
–– Ana, asta e cea mai frumoasă zi din viaţa
mea!
Cred că şi dintr-a mea.

~ 34 ~
Cea mai urâtă zi din viaţa mamei

N-o pun la socoteală pe cea în care bărbatul


pe care-l iubea (Dumnezeu ştie de ce), cu care
trăia de atâta vreme şi pe care-l servea ca o
sclavă, deşi mai nimic din ce facea el nu merita
truda ei, a înjunghiat-o pe la spate în inimă cu
cuţitul de carne.
Îmi place să sper că nici n-a ştiut ce i s-a
întâmplat atunci. Că era mulţumită în secunda în
care viaţa i s-a întrerupt ca o peliculă de film pe
care o taie cineva brusc. Că freca la tigaia aia de
fontă ca în fiecare seară, blestemând-o, dar
mângâind-o în acelaşi timp ca pe orice obiect pe
care-l cunoşti de mult, care e în viaţa ta ca un
semn de normalitate, linişte şi confort. Mă auzea
pe mine bolborosind deasupra temei la română,
în casă era cald şi bine. Bărbatul lipsea, dar el de
obicei lipsea, iar ea prefera serile în care eram
doar noi două.
După ce ne terminam treburile, ea curăţenia
în bucătărie şi eu temele, ne mutam la ea în pat.
~ 35 ~
Aprindea veioza mică, în formă de explozie
atomică (ea zicea că e în formă de rochiţă de
prinţesă pusă cu susul în jos), îmi întindea cutia
ei albastră de cremă de mâini, în care băgăm un
deget şi-l scoteam plin de maglavais alb, gras şi
parfumat. Ea îmi punea sub nas palmele ei aspre
şi roşii, cu coji de sânge pe la pieliţe, iar eu îi
întindeam pe degete crema moale ca untul topit.
Îi ungeam degetele, unghiile, palmele şi
încheieturile, îi masam oasele subţiri şi lungi ale
mâinii, iar ea închidea ochii şi zâmbea. Apoi
începea să-mi povestească în şoaptă cum o să
mergem noi două la mare în vară şi o să ne dăm
pe spate cu cremă de soare, care miroase a
fericire.
N-am mers niciodată la mare cu mama. N-
am mers niciodată la mare cât am fost copil.
Abia la douăzeci de ani am păşit prima oară pe
nisipul ţărmului şi gândul mi-a fugit la ea.
Biata mama n-a văzut marea niciodată. Nu
şi-a îngropat niciodată tălpile în nisipul cald. Nu
a simţit niciodată fiorul unui val rece pe burta
~ 36 ~
fierbinte. Nu a înotat niciodată în apa mării. Nu
a văzut niciodată cum iese soarele din mare. Nu
a lăsat să-i curgă fire aurii de nisip printre
degetele slabe.
Dar seara, în fiecare seară până a murit, visa
la asta cu voce şoptită, în timp ce eu o dădeam
pe mâini cu cremă Norvea.
Apoi făceam schimb. Lua ea un bob de
cremă rece şi moale şi-mi masa mâinile mici şi
grăsuţe, în timp ce eu îi povesteam lucruri
mărunte de la şcoală. Cum băieţii s-au bătut în
pauză până a curs sânge pe gresia de pe hol.
Cum am dat un test la matematică şi m-am
concentrat până m-a durut creierul. Cum
învăţătoarea mi-a spus că-s prostuţă.
–– Iubita mea, să nu crezi ce-ţi zice doamna
asta. Nu eşti prostuţă. Eşti deşteaptă. Eşti bună şi
caldă. Ea e o femeie obosită şi plictisită, care nu
ştie cum să convingă copiii să înveţe mai bine.
Iart-o. Nu ştie mai bine. Dar noi ştim, nu-i aşa?
Şi-mi punea pe nas un punct mic de cremă,
la care mă uitam cruciş. Ea începea să râdă.
~ 37 ~
Râsul mamei.
Un cântec scurt, plin, colorat, pe care nu
poate să mi-l mai cânte nimeni, niciodată.
Pentru că mama a murit. Tata a omorât-o
într-o duminică seara, în timp ce eu mă gândeam
cu poftă la plăcintele bunicii.
Astea erau zile frumoase. Simple, dar
frumoase. Pentru că eram împreună noi două şi
pentru că ne dădeam cu cremă de mâini una pe
alta.
Fără ea, nici o cremă de mâini nu e bună.
Mâinile mele sunt mereu uscate şi crăpate, deşi
nu frec tigăi de fontă. Nu am nici una. Şi am
maşină de spălat vase, ca să nu mă poată înjun-
ghia bărbatul în timp ce stau aplecată deasupra
chiuvetei.
Cred că cea mai tristă zi din viaţa mamei a
fost cea în care a înţeles că n-o să-l părăsească
niciodată pe tata.
Venise beat acasă mai devreme ca de obicei,
probabil îşi terminase banii de băut şi nu mai
găsise pe nimeni să-l împrumute. Eu şi mama ne
~ 38 ~
uitam la un film bulgăresc la televizor, era ceva
cu un câine alb care-şi căuta stăpânul. Stăteam
pe canapea una lângă alta şi ronţăiam floricele
de porumb făcute în ceaun.
După ce s-a împleticit o vreme prin casă
căutându-ne, a deschis uşa de la sufragerie şi s-a
uitat la noi rânjind cu răutate. S-a trântit pe
canapea şi şi-a lăsat mâna grea în castronul cu
floricele, care era aproape gol.
–– La ce vă uitaţi, mimozelor?
N-am spus nimic, îmi era frică de el când
era băut. Era imprevizibil, nu ştiai dacă ridica
palma să te mângâie sau să-ţi tragă una peste
ochi. Când deschidea gura, putea fi la fel de bine
ca să râdă cu poftă sau ca să te înjure de mamă.
Mama tocmai voia să îi răspundă (ca să mă
scutească pe mine, probabil), când el a strigat
atât de tare la noi că am tresărit âfnândouă:
–– Ce-aveţi, făi, aţi amuţit amândouă?
Sunteţi proaste? V-am pus o întrebare simplă:
despre ce e căcatul ăsta de film?
Mama m-a tras spre ea repede şi-a spus
~ 39 ~
dintr-o suflare:
–– E despre un căţel drăguţ, uită-te şi tu cu
noi, o să-ţi placă...
–– Taci, a răcnit el şi-a smucit castronul cu
floricele atât de tare, încât câteva boabe
neînflorite au sărit pe jos.
Cu lacrimi de frică şi furie în ochi, fără să
mă gândesc prea bine la ce fac, m-am desprins
de mama şi m-am aplecat să culeg boabele, să le
pun la loc.
–– Acuma te-a apucat curăţenia, hă? a rânjit
tata la mine împingându-mă cu vârful piciorului
în coaste.
Umblam în patru labe pe covor, căutând
boabe în jurul canapelei.
–– Las-o, Ioane, i-a spus mama încetişor.
Şi atunci a explodat. S-a repezit spre mine,
m-a luat de păr şi m-a strâns de-am simţit cum
ochii mi se fac subţiri ca nişte linii. Am început
să plâng tare şi asta l-a enervat şi mai mult. Mi-a
apropiat faţa de a lui şi mă privea ca pe un
extraterestru. Avea ochii goi. De parcă nici n-ar
~ 40 ~
fi fost acolo.
Mama a sărit spre el, rugându-l să-mi dea
drumul, dar el n-o auzea, n-o vedea.
–– A cui eşti tu, pui de lele? mă întreba cu
măselele strânse. Zi, a cui?
–– Ioane, te rog, lasă fata, hai să vorbim ca
oamenii, n-are ea nici o vină.
M-a împins cu putere spre rafturile cu
bibelouri şi mi-a dat drumul, în ţipetele mamei.
Am căzut pe spate şi în secunda următoare am
văzut venind spre mine vechiul peşte de sticlă,
sirenele de porţelan, paharele din cristal pe care
nu le foloseam niciodată, mileurile croşetate de
bunica, alunecau toate spre capul meu de parcă
aş fi avut în el un hău care le sorbea cu furie.
Apoi totul s-a făcut negru.
M-am trezit după câteva ore, cu capul greu
şi gura uscată. Când am deschis ochii, am dat
peste creştetul mamei. Dormea pe un scaun, cu
capul sprijinit de mâinile încrucişate pe
marginea patului. Eram într-un salon de spital.
Am stat câteva minute să mă dezmeticesc,
~ 41 ~
apoi am încercat să mă ridic. Mă ustura faţa şi
mă strângea scalpul. M-am pipăit şi am simţit un
bandaj mare şi umed de jur împrejurul capului.
Mă durea mâna. Atunci am observat că aveam
perfuzie. Dintr-o pungă transparentă curgea în
mine un lichid transparent.
Mama dormea adânc. Paturile de lângă noi
erau goale. În salon, lumina era stinsă, dar prin
uşa deschisă intra suficientă lumină de pe hol cât
să văd binişor în jur. Mi-am strecurat afară din
pat un picior, apoi pe al doilea. Cu efort, am
reuşit să mă ridic în fund. Am ameţit şi, ca să nu
leşin, am respirat rar pe gură. Când m-am simţit
suficient de puternică să stau dreaptă, am făcut
primul pas. Mă sprijineam de suportul de
perfuzie şi căutam cu ochii chiuveta cu oglindă.
Era aproape. Mi-am târşâit tălpile goale spre ea
şi m-am uitat cu frică la mine.
Arătam ca o mumie. Aveam bandaje pe
toată faţa, pe cap şi pe gât. Doar ochii şi gura
erau descoperite, iar în dreptul nărilor aveam
două găuri mici, ca să pot respira. Din loc în loc,
~ 42 ~
bandajul era murdar de pete maronii, presupun
că era iod.
Mă holbam la mine nerecunoscându-mă,
cred că şi plângeam, n-am de unde să ştiu, faşa
sterilă îmi fura lacrimile imediat ce ieşeau din
mine şi le steriliza cu iod, ca nu cumva să mă
autoinfectez.
Aşa m-a văzut mama când s-a trezit.
–– Ana, te doare? Nu trebuia să te ridici, eşti
slăbită...
–– Mama, i-am spus printre dinţi, hai să
plecăm în lume. Noi două.
Nu m-am întors spre ea, dar mi-am dat
seama că plângea.
–– Iartă-mă, Ana... iartă-mă...
N-a mai zis nimic altceva despre asta, nici în
noaptea aceea, nici în altă zi.
Am avut capul spart în două locuri şi trei
cusături mari pe faţă. Una pe frunte, în
diagonală, de parcă cineva încercase să-mi
despice capul în două cu un topor, alta pe
obrazul drept, ceva mai scurtă, şi una pe bărbie,
~ 43 ~
în formă de semilună.
N-am mai prins finalul filmului cu câinele
alb. Îmi place să sper că şi-a găsit stăpânul în cele
din urmă, că a fost cu happy end măcar pentru
câine.

~ 44 ~
Pe cine ai salva dacă ar veni sfârşitul lumii?

Prietenele mele, sau, mai bine zis, fostele


mele prietene, se amuzau uneori jucând jocul
ăsta crud şi stupid. La al patrulea pahar de vin,
cu burţile pline de pizza, la întâlnirile noastre de
pe vremea când fie nu aveam copii, fie ei
dormeau păziţi de taţii lor, una dintre ele
întreba, rânjind:
–– Şi pe cine aţi salva dacă aţi şti că mâine
vine sfârşitul ăla nasol şi puteţi lua cu voi în
buncăr o singură persoană?
Ăsta era momentul când simţeam brusc
nevoia să fac pipi. Le lăsam râzând, cu obrajii
roşii de la vin şi de la agitaţia care vine cu
ipoteza unei asemenea puteri. Să salvezi viaţa
cuiva. Tu. De parcă ai fi Noe sau Bruce Willis. Să
alegi tu.
De parcă a lua decizia asta ar veni la pachet
cu altceva în afară de suferinţă şi vină.
Cu excepţia cazului în care iubeşti o singură
persoană. Atunci e destul de simplu.
~ 45 ~
Majoritatea oamenilor, însă, iubesc mai
multe.
Eu, de exemplu, n-am iubit niciodată o
singură persoană. Mereu au fost două! La
început, le iubeam pe mama şi pe bunica. Pe tata
îl suportam, pentru că nu aveam de ales. Nu l-aş
fi salvat niciodată dacă ar fi venit sfârşitul lumii.
Apoi, după ce tata a omorât-o pe mama şi a fost
condamnat la închisoare pe viaţă, le-am iubit pe
bunica şi pe profesoara de română. Şi pe mama,
dar ea nu mai era om. Era doar suflet. Nu poţi
salva un suflet de la Apocalipsă, el fie e salvat
deja pentru totdeauna, fie e pierdut pe vecie
nimeni nu ştie unde.
Apoi am iubit diverşi băieţi, majoritatea
jalnici (lucru pe care l-am observat de fiecare
dată abia după ce ne-am despărţit), şi pe bunica.
După care l-am cunoscut pe el. Şi l-am iubit.
L-am iubit imediat. Am ştiut că el e omul meu.
Şi pe bunica.
Au apărut copiii. Întâi băieţelul cu ochi de
catifea. L-am iubit de când i-am simţit prima
~ 46 ~
oară inima bătând prin coaste şi piele, pe pieptul
meu. În anul următor, bunica s-a stins. Am plâns
după ea mai mult decât am plâns după mama.
După ce bunica n-a mai fost, i-am iubit pe
băieţel şi pe el.
Apoi a venit fetiţa cu păr de caramel. Am
iubit-o de când am ştiut că începe să crească în
mine.
O vreme scurtă am iubit trei oameni.
Înghesuială mare în inima mea, obişnuită cu
petreceri mici.
Curând, cineva a plecat de-acolo. Am rămas
iar cu doi oameni de salvat în caz că vine
sfârşitul lumii. Copiii.
Când mă întorceam de la baie, fetele
dezbăteau dezlânat, dând din mâini de parcă ar
fi încercat să-şi ţină echilibrul într-o barcă
îngustă, care se clatină rău. Le săreau stropi mici
de salivă din gură, vorbeau una peste alta, se
ridicau şi se aşezau la loc pe fotolii în funcţie de
cât de mare le era nevoia să-şi apere alegerea.
–– Cum să salvezi copiii? Eşti o găină
~ 47 ~
sentimentală. Copiii nu au cum să
supravieţuiască în condiţii grele. Salvezi bărba-
tul, care te poate proteja dacă lucrurile devin
nasoale şi vă atacă nişte zombi, de exemplu.
Apoi, când totul e bine, faci alţi copii.
–– Dar eu nu vreau alţi copii, îi vreau pe cei
pe care-i am deja, îi iubesc şi nu pot trăi fără ei,
se apăra Beatrice.
–– Uite, de-aia nu vreau eu copii. Că nu te
lasă să gândeşti limpede, spunea mereu
Andreea, prietena noastră fără iubit stabil.
Întotdeauna mândră de ea că e altfel decât
noi. Mai cerebrală. Mai calmă. Cu timp liber. Şi
viaţă sexuală constantă şi adevărată. Paradoxal,
ea părea să se agite cel mai tare în conversaţia
noastră periodică despre sfârşitul lumii.
–– Eu aş salva un om de ştiinţă. Care să fie
tânăr, subţire şi frumos, completa ea. Ca să ştie
cum să ne ţină în viaţă.
–– Tu, Ana?
Eu, Ana, refuzam să intru în jocul ăsta
pervers. Ştiam ce-aş zice şi ce-aş face, dar mi se
~ 48 ~
părea inutil şi ridicol să le povestesc şi lor asta.
Nu aşa, nu atunci.
Aşa că alegeam cartea diversiunii. Care
mergea de minune cu copiii mei, chiar dacă nu e
neapărat corectă şi eficace pe termen lung.
–– Eu l-aş salva pe băiatul ăla care cântă în
trupa aceea rock care seamănă cu Queen.
Fetele mă priveau ca pe o nebună cu un cuib
de păsărele în păr.
–– Nimic pe lumea asta nu seamănă cu
Queen! protesta Andreea.
–– Care, solistul de la The Killers? se
străduia Beatrice să rezolve misterul.
–– Nu, ăla de la The Cure. E gay, ne explica
Andreea.
–– Nu e gay, dar asta nu contează, pentru că
oricum e urât.
–– Şi bătrân.
–– Are cincizeci de ani.
–– Cine, brunetul de la The Killers?
Le priveam vag amuzată cum se aruncă
împingându-se ca nişte câini flămânzi asupra
~ 49 ~
osului pe care îl plasasem între ele cu atâta
generozitate.
–– Sau pe vreun politician de-al nostru...
continuam eu diversiunea.
Se făcea linişte şi se întorceau toate spre
mine.
–– Ai salva un politician?
–– Da, să-l dau momeală la zombi...
Începeau să râdă şi mă lăsau în pace.
În noaptea în care a murit bunica, dormeam
în patul de lângă ea. Ştiam că e foarte bătrână.
Ştiam că nu mai avem mult împreună. Că inima
ei mai are puţin şi n-o să mai poată. Lăsasem
băieţelul cu taică-său acasă şi venisem în
garsoniera mică a bunicii, să mai stau puţin cu
ea. Să-i mângâi mâinile cu pielea transparentă şi
fină, venele noduroase şi tari, obrazul plin de
pete şi cute, să-i miros părul alb, drept şi des, să-i
ascult vocea puţin răguşită, s-o fur din ea şi s-o
pun în mine, pentru când va veni sfârşitul lumii.
M-a aşteptat cu mâncare caldă, ca de fiecare
dată. Ca atunci când aveam unsprezece ani şi
~ 50 ~
veneam de la şcoală. Când aveam douăzeci de
ani şi veneam de la facultate. Sau mai târziu,
când veneam cu trenul de la serviciul din
capitală.
În ziua în care s-a dus, bunica m-a aşteptat
cu tocăniţă de ardei copţi şi lapte de pasăre.
Muncise la ele toată ziua. Iar eu n-am prea
mâncat. Eram obosită şi ţineam cură de slăbire.
–– Ia măcar o gură din laptele ăsta de
pasăre, Anuţă, e bun, din ouă de la ţară...
–– Nu pot, bunica, sunt la regim, n-am dat
jos toate kilogramele din sarcină, lasă că poate o
să mănânc mâine dimineaţă...
N-am înţeles, proasta de mine, că nu lapte
de pasăre îmi dădea ea acolo, în bucătăria ei
minusculă, plină de poze cu mine.
Iubire îmi dădea. Iar eu n-am vrut să gust,
că eram la dietă.
În noaptea aceea, a murit bunica. Respirând
uşurel pe canapeaua extensibilă, la o palmă de
mine, până când inima ei s-a oprit şi ea n-a mai
fost.
~ 51 ~
Am aruncat laptele de pasăre în toaletă, a
doua zi după înmormântare. Se acrise în
castronelele albe de porţelan, neatins.
Ultimul lucru pe care mi l-a făcut bunica. Şi
eu n-am vrut să mă ating de el, nu cumva să nu
slăbesc încă cincisprezece grame.
Când am tras apa după sosul galben cu
insule albe, mici, pufoase ca norii văzuţi din
avion, am simţit cum curge la canal şi o bucată
din mine. De parcă aş fi aruncat-o la gunoi chiar
pe ea, şi, odată cu ea, şi pe mine.
Am plâns în hohote, ca un copil mic, tot
timpul cât a durat înmormântarea. M-am târât în
urma maşinii cu picioarele grele ca plumbul.
Voiam să fiu eu moartă, orice, numai să nu simt
durerea care nu înceta nici o secundă.
Bunica, ultima bucată vie din mama, murise
şi ea.
Rămăsesem singură. Complet singură. Nu
mai rămăsese nimic din familia copilăriei mele.
M-am închis în garsoniera bunicii şi m-am
aşezat pe canapeaua pe care dormea ea. Am luat
~ 52 ~
de pe noptieră crema de mâini Norvea abia
începută. Când am ridicat capacul, am închis
ochii. Am tras pe nas ca o drogată mirosul
dulceag. Voiam să mă întorc înapoi în timp, să
simt mâinile mamei peste ale mele, să îi aud
vocea spunându-mi că sunt frumoasă şi bună.
Poate asta mi-ar mai fi calmat puţin arsura din
piept. N-am simţit şi n-am auzit nimic.
Am luat din cremă şi mi-am întins-o pe
mâini. Recunoşteam mirosul, dar ceva nu
funcţiona. Rămâneam tot acolo, pe canapeaua
rece a bunicii pe care tocmai o îngropasem. Eu şi
durerea.
Am mai luat cremă din cutia rotundă şi
scundă şi mi-am întins-o pe toată faţa, pe urechi,
mi-am băgat-o în nas, am uns-o pe gât şi pe
piept. Stăteam aşezată acolo, cu cremă pe mine,
cu ochii închişi, aşteptând să dispar cu totul.
Aveam fundul şi picioarele grele, prinse de
casa bunicii ca rădăcinile în pământ.
Poate mai trebuia cremă. Am golit toată
cutia cu degetele îngheţate. Mi-am întins crema
~ 53 ~
pe părul des, şuviţă cu şuviţă, mi-am masat
rădăcinile cu Norvea ca şi cum ar fi fost cremă
de păr, nu de mâini. Am curăţat cutia de
ultimele resturi de cremă şi m-am dat pe pleoape
şi pe gingii. Dac-ar mai fi fost puţină cremă
acolo, cred c-aş fi înghiţit-o, să-mi ungă esofagul,
stomacul şi intestinele, poate aşa ajungea şi la
inimă.
M-am întins aşa, ca o mumie îmbălsămată
cu Norvea, şi am aşteptat. M-am gândit la
mama. La mâinile ei. La părul ei. La cum ar fi râs
acum de mine dacă n-ar fi murit atunci. La cât ar
fi suferit acum să-şi îngroape mama. La cât s-ar
fi bucurat că suntem împreună, ea şi cu mine. La
cât o iubesc.
Mă usturau ochii şi nu mai ştiam dacă mă
ustură pentru că plângeam sau pentru că-mi
intrase cremă în ei. Mirosea atât de tare a cremă
că-mi venea să vomit.
M-am ridicat repede şi-am fugit la baie. În
timp ce-mi scoteam hainele negre, pătându-le de
dâre albe de cremă grasă, mă priveam în oglinda
~ 54 ~
mare, murdară pe margini. Arătam ca un
cadavru ambulant din videoclipul cântecului
Thriller al lui Michael Jackson. Aveam părul
slinos şi murdar de parcă-mi vomitase în cap
cineva care mâncase iaurt cu banane. Ochii roşii,
înfundaţi în orbite. Buzele subţiri şi vinete. Eram
albă la chip, iar dinţii îmi păreau galbeni.
Mi-a venit să râd, dar gustul metalic de
cremă cu scuipat m-a îngreţoşat suficient cât să
nu-mi duc la capăt impulsul. Am intrat sub duş.
M-am spălat pe rând cu tot ce-am găsit pe
marginea căzii bunicii, de la şamponul ei de
urzică pe care mi l-am întins pe tot corpul, la
gelul de duş şi săpunul de casă din leşie. Norvea
nu mai voia să plece. Apa curgea pe lângă părul
şi pielea mea fără să le spele, fără să le clătească.
Mă simţeam ca o picătură murdară de ulei
înconjurată de apă moale, lipsită de putere.
După ce mi-am frecat faţa, urechile, gâtul şi
părul până nu mi-am mai simţit palmele, am
renunţat. Am oprit apa călâie şi am ieşit din cada
care acum mirosea şi ea a cremă de mâini.
~ 55 ~
M-am şters cu unul dintre prosoapele aspre
atârnate pe perete. Aceleaşi cu care mă ştergea
bunica după baie, când eram mică. Îmi înroşeau
pielea, dar mă încălzeau repede. Şi iarna, când le
aducea bunica de pe balcon uscate, erau tari ca
tabla, stăteau ţepene dacă le sprijineam de
perete.
Când am ieşit din baie, am aruncat fără să
vreau o privire în vasul de toaletă. Pluteau în
apa tulbure mici insule de albuş cu vanilie.
Am lăsat casa aşa cum era. Nu i-am strâns
lucrurile din baie, nu am dezlipit pozele cu mine
prinse cu scotch pe faianţa din bucătărie, pe
oglinzile din hol şi din cameră. Nu am lăsat
cheia la o vecină să-i ude florile. Am închis apa şi
caloriferele, am încuiat şi am plecat.
Au trecut de atunci mulţi ani.

~ 56 ~
Şi? Vii des pe-aici?

A fost primul lucru pe care mi l-a spus.


Stăteam cu ochii închişi pe o bancă la soare, cu
părul şi cu hainele îmbibate de parfum ieftin.
Trăsneam de parcă Douglas şi Sephora făcuseră
împreună o petrecere la piscină, iar eu tocmai
mă bălăcisem în supa formată din toate
parfumurile lor adunate la un loc. Mă usturau
ochii şi-mi ardea pielea capului.
Era sfârşit de mai. Auzeam râsetele copiilor
care se jucau la leagăne undeva în stânga mea.
Mă gândeam la mama. La mirosul ei discret,
la mâinile ei frecând în ligheanul cu apă călâie
uniforma mea cu pătrăţele albe şi albastre. La
spuma gălbuie care se aduna deasupra, pe
margini, la picătura de sudoare care-i cădea de
pe nas peste materialul şifonat de degetele ei
subţiri.
–– Îmi pare rău, mama, îi spuneam, aşezată
pe capacul toaletei, în timp ce ea trudea
deasupra ligheanului mare de plastic pus în
~ 57 ~
chiuvetă.
–– Pentru ce, Anuţă?
–– Că trebuie să munceşti din cauza mea. Aş
putea să fiu mai atentă cu uniforma la şcoală.
Mă privea cu un zâmbet mic, apoi se apleca
la loc cu pumnii în spumă, iar pe nasul ei se
adunau picături de transpiraţie amestecate cu
lacrimi, pe care le urmăream fascinată cum cad
pe uniforma uzată de atâta purtat şi spălat.
Închideam ochii şi-mi imaginam cum intră
lacrimile mamei în ţesătură, cum se prind şi
rămân acolo pentru totdeauna, indiferente la
săpunul care vrea să le smulgă şi să le dea afară,
în spuma murdară, indiferente la apa rece care
limpezea tot, mai puţin pe mama din hainele
mele.
–– Mi-e drag să-ţi spăl hainele, fetiţă iubită.
E semn că te am! Acum fugi şi fa-ne un ceai bun
de tei.
–– Cu miere?
–– Cu multă miere!
Fără să vreau, m-am gândit că poate
~ 58 ~
parfumul ăsta dulceag şi înţepător, pe care-l
purtam pe mine ca pe un al doilea strat de haine,
o să intre în ele, în mine, şi n-o să se mai dea dus
niciodată. Dac-o să miros a laborator cosmetic
toată viaţa?
Nu aveam copii pe atunci. Copii ai mei,
vreau să zic. Copii în jur aveam de luni până
vineri, douăzeci şi trei de pişcoţi de toate soiurile
şi mărimile, cărora le spuneam marii mei prieteni
mici. Îi aşteptam dimineaţa la 8, în uşa clasei.
Prima venea întotdeauna Maria, o fetiţă de patru
ani cu părul lung şi drept, mereu ciufulită,
mereu plânsă. Maria venea prima şi pleca
ultima. Petrecea cu mine de trei ori mai mult
timp decât cu mama ei.
Cam ca mine. Şi eu o pierdusem pe mama
când eram mică. Şi mi-e dor de ea în fiecare zi,
cum îi era şi Mariei.
O aducea la grădiniţă tatăl ei, un om uriaş,
pe lângă care Maria părea o zână pitică. N-o lua
niciodată în braţe, de teamă că n-o s-o mai poată
da jos de-acolo. Se grăbea mereu la serviciu.
~ 59 ~
Venea după ea târziu, după şase seara, când nu
mai era în grădiniţă decât portarul. Şi eu.
–– Vine tati? mă întreba cu ochii rotunzi şi
umezi după ce toţi colegii ei plecau acasă de
mână cu mama, tata sau bunica.
–– Sigur că vine, Maria, probabil mai are
ceva treabă la serviciu.
–– Tu stai cu mine până vine?
–– Sigur că stau, nu eşti tu marea mea
prietenă mică? Prietenii nu se lasă singuri
niciodată.
Îmi cuprindea braţul cu putere, iar eu o
mângâiam pe cap.
–– Mi-e dor de mami, şoptea printre
suspine.
–– Ştiu, micuţo, ştiu, tuturor ne e dor de
mamele noastre. Mami te iubeşte, ştii asta, da?
–– Ştiu. Dar e ocupată mami. Are multă
treabă la spital.
Mama Mariei era medic chirurg la Spitalul
de Urgenţă.
Un medic bun, inimos, care nu pleca acasă
~ 60 ~
după ce i se termina garda. Mai vedea un
pacient, doi, mai programa o operaţie. Şi ei îi era
dor de Maria, dar nu se putea desprinde. Se
gândea că dacă pleacă acasă la 5, iar la 6 vine un
om pe care ea l-ar putea salva, n-o să şi-o ierte
niciodată. Aşa că încerca să-i salveze pe toţi.
Vorbisem cu ea la câteva serbări, se străduia
să ajungă, de fiecare dată întârzia, dar, când era
acolo, i se lumina faţa. Am vrut s-o cunosc, să-i
şoptesc cumva, fără s-o supăr, câtă nevoie avea
fetiţa ei de ea. Să o vadă, să se joace cu ea, să îi
citească seara o poveste, să meargă cu ea în parc.
N-a fost nevoie să spun mai mult decât Mă bucur
să vă văd, Maria vorbeşte atât de frumos despre
dumneavoastră. A pornit singură să-mi explice, să
se justifice, să spună că ştie, dar că nu poate
altfel. Şi că i se rupe sufletul şi se urăşte pentru
asta.
O înţelegeam. Am crezut ce mi-a spus. Nu
ştiam cum e să salvezi oameni la serviciu, zi de
zi. Adică la propriu să-i salvezi, să îi transformi
din muribunzi în vii, nu M-ai salvat, ce bine că n-ai
~ 61 ~
şters emailul ăsta! sau Eşti eroul meu, mulţumesc că
mi-ai luat cafea.
Eu nu salvam vieţi la serviciu. Eu doar
încercam să umplu ziua unor copii cu lucruri
care să-i bucure, să-i ajute să crească şi mai ales
să uite cât de dor le e de mami şi de tati.
Unii n-au nici o grijă. Abia aşteaptă să
ajungă la grădiniţă, să inventeze noi scenarii, să
se alerge, să decupăm, să mâncăm împreună, să
numărăm în cor. Alţii sunt fragili ca o păpădie în
timpul furtunii. Dacă e veselie în clasă, zâmbesc
şi ei. Dacă un singur coleg plânge pentru că s-a
lovit sau e speriat de cine ştie ce, se întristează pe
loc şi aşa rămân până se termină ziua. Unii
urmăresc obsesiv orele de masă. Ar mânca tot,
uneori mă gândesc că, dacă nu sunt pe fază,
micii flămânzi ar putea să-mi înghită şi degetele.
Ai zice că nu primesc de mâncare acasă, dar eu
ştiu că părinţii lor le oferă din toate, iar ei fac
mofturi, pentru că ăsta e jocul lor de putere cu
mami şi cu tati.
Cu mine n-au nimic de demonstrat, aşa că
~ 62 ~
mă lasă să-i văd aşa cum sunt. Mâncăcioşi.
Devorează fructele, cerşesc de la colegii
mofturoşi, apoi mă întreabă ca nişte maniaci
când e prânzul, pe care-l înghit ca Flămânzilă, pe
urmă merg la culcare cu gândul la gustarea
dulce de după somn.
Mai sunt şi copiii care se îmbolnăvesc
mereu. Cei care vomită de la mâncare, de la
efort, de la un virus, de dor. Copiii aceştia mi se
par fascinanţi. Cum sunt ei într-o legătură atât
de strânsă cu corpul lor încât reacţionează fizic
la orice emoţie puternică. Trupul lor face tot ce
trebuie să facă pentru a-i duce pe copii înapoi
acasă, unde le e bine. Mucii vin să le umple
nasul la grădiniţă, ca să nu mai simtă mirosurile
străine, atât de diferite de cele de acasă. Voma
vine ca un fel de protest, nu te vreau, nu te înghit,
du-mă de-aici, acasă e bine, acolo sunt fericit.
Poate bat câmpii, observ lucruri care nu
există... Când creşti singur, când trăieşti singur
atâta vreme, conversaţiile cu tine sunt dese şi
intense, iar dacă vrei să n-o iei razna şi să ajungi
~ 63 ~
ca doamnele acelea care poartă cojoc vara şi
umblă pe stradă certându-se cu duşmani
imaginari, e bine să diversifici subiectele.
Observi şi faci ipoteze. Le dezbaţi, tu cu vocea ta
interioară.
La asta mă gândeam în ziua aceea de joi,
stând la soare cu capul dat pe spate, mirosind
îngrozitor şi zâmbind cu ochii închişi la gândul
că poate peste treizeci de ani chiar o să fiu
doamna nebună care vorbeşte singură pe stradă,
cu haină de blană roasă de molii, mirosind
îngrozitor a parfum dulceag şi a naftalină. Nici
n-am simţit că s-a aşezat cineva lângă mine.
Doar l-am auzit dregându-şi vocea şi spunând:
–– Şi? Vii des pe-aici?
Primul gând care mi-a trecut prin cap cu
viteză supersonică a fost: Tipul ăsta încearcă să
agaţe o femeie care miroase ca un raft întreg de
mostre de parfumuri, când sunt reduceri. Adică,
hello, până şi câinii mă ocolesc la o distanţă de cel
puţin douăzeci de metri. Oare băiatul n-are miros?
Sau poate e unul dintre oamenii aceia fără adăpost,
~ 64 ~
care ar da orice pentru un duş şi un puf de parfum.
O, Doamne, sper că nu e domnul acela de la pază care
mereu se uită după femei, chiar şi după cele care i-ar
putea fi bunici... Doamne, în ce hal am ajuns. Pleacă,
mrrrr, pleacă de lângă mine!
Mi-a fost frică să deschid ochii, aşa că l-am
adulmecat fără să dau vreun semn că l-am auzit.
–– Aaaa, deci nu eşti o persoană adevărată,
eşti o mascotă de burete care promovează
chestii, îmbibată în parfum despre care se
presupune că te ameţeşte şi te convinge să cum-
peri... Mă gândeam eu că de la asta e mirosul! a
mai spus el cu un ton îngrijorat.
Am izbucnit în râs. Şi mi-a venit să-mi dau
palme pentru asta, ce naiba, am ajuns să fac glume
în parc cu oamenii străzii...
Am deschis puţin un ochi, fără să mişc
capul. Din poziţia în care eram, cu capul dat pe
spate, îi vedeam umărul şi ceafa. Purta cămaşă
gri deschis şi costum. Era tuns scurt, ras şi frezat.
Mirosea binişor, a parfum dat cu multe ore în
urmă, a transpiraţie, puţin a tutun, puţin a
~ 65 ~
odorizant de maşină. Am deschis şi celălalt ochi,
mi-am ridicat capul la locul lui şi m-am uitat
bine la el.
–– Hopa, e vie! Vede! Oare şi vorbeşte? m-a
întrebat dând din gene ca Minnie Mouse când
vrea să fie curtenitoare cu Mickey.
Mi-am ridicat sprâncenele şi l-am privit cu
cei mai mari ochi pe care-i puteam face. Serios?
Încerci să agăţi o femeie care doarme pe o bancă în
parc şi lângă care în mod evident îţi lăcrimează ochii
de tare ce miroase? Dacă nici asta nu sună a
disperare...
În mod ciudat, tipul îmi era simpatic. Părea
cam de-o vârstă cu mine, poate puţin mai mare,
în orice caz, sub treizeci şi cinci de ani. Avea un
chip plăcut, ochi blânzi, câteva riduri de expresie
pe frunte, câteva fire de păr alb la tâmple.
–– Da, i-am răspuns cu o voce care nu părea
deloc a mea. Vin des pe-aici, am completat cu un
ton mai apăsat. Bine, de obicei nu port atât de
mult parfum...
–– Ştiu, mi-a răspuns el zâmbind.
~ 66 ~
Sprâncenele mele au luat-o din nou în sus.
Cum adică, ştie? Mă urmăreşte sau ce? E un vreun
ciudat din ăla care şi-a lipit poze cu mine pe faianţa
din faţa toaletei?
–– Stai, nu te speria, nu-s vreun ciudat din
ăla care le face poze necunoscutelor şi le lipeşte
pe pereţi la el acasă. Te-am mai văzut prin parc,
e drumul meu spre casă seara, de obicei cobor
din taxi mai departe de casă, ca să mai merg pe
jos, mai fac mişcare. Şi uneori te văd pe-o bancă
sau traversând parcul, ne-m şi intersectat pe
aleea principală de câteva ori. Azi te-am văzut
din nou şi mi-am făcut curaj să vin spre tine.
Apoi însă am simţit un miros puternic şi am
făcut stânga împrejur, am un nas foarte sensibil.
După câţiva paşi m-am gândit că poate te-ai dat
cu mai mult parfum decât era cazul din nevoia
de a fi observată. Şi, dacă tot eram acolo, aş fi
putut să te observ chiar eu! M-am întors şi,
ţinându-mă de nas, m-am aşezat lângă tine pe
bancă, la o distanţă care să-mi permită să respir
şi ţie să-ţi permită să mă auzi. De fapt, ce voiam
~ 67 ~
să zic e: bună, eu sunt Bogdan Iordache şi te-am
observat pe-aici prin parc. Eşti bine?
S-a oprit brusc, dându-şi seama probabil că
vorbise mult prea mult dintr-odată cu o femeie
despre care nu ştia nimic. A tras aer în piept (pe
gură) şi a aşteptat. Freca în mâini o brichetă
mică, roşie.
Am dat capul pe spate şi am închis ochii.
Bărbaţii. Băieţii. Aceste fiinţe ciudate care
caută mereu aprobare, validare, cărora le place
atât de mult să vorbească despre ei înşişi, care-şi
caută mama în toate femeile care le atrag atenţia,
care uită lucruri şi nu-şi găsesc niciodată ciora-
pii, dar care se străduiesc atât de mult să
înţeleagă femeia, să-i dea ce-şi doreşte, în
speranţa că vor reuşi şi ei vreodată să fie iubiţi şi
să facă sex pe săturate. Ceea ce e imposibil, nu
poţi face niciodată sex cu un bărbat până zice el
gata, acum sunt sătul, nu mai facem. Ar însemna să
nu te mai duci la serviciu, să laşi copiii să se
usuce de foame, să nu te mai dai jos din pat,
decât poate ca să mai aduci nişte lubrifiant.
~ 68 ~
Avusesem parte de câteva relaţii extrem de
ciudate în trecut, iar în după-amiaza aceea de
mai eram destul de bucuroasă că sunt singură,
că nu am de gătit pentru doi, că nu trebuie să-mi
povestesc nimănui ziua, că pot să tac sau să mă
cert cu vocea mea interioară, că pot să mănânc
doar nişte popcorn la microunde pe post de cină
şi să frec telecomanda de la televizor pe emisiuni
cu vedete. Eram, astfel, la adăpost de drame şi
tragedii, nu iubeam pe nimeni, nu mă facea
nimeni să sufăr. Primeam tot ce-mi trebuia de la
copiii mei de la grădiniţă, eram mulţumită aşa şi
nu-mi lipsea caruselul unei relaţii în care ba eşti
în al nouălea cer că te iubeşte acest om minunat,
ba-ţi plângi de milă că iar te-ai pricopsit cu un
amărât care are inteligenţa emoţională a unui
băieţel din grupa mijlocie, extaz, agonie, sex,
ceartă, despărţire, împăcare, sex de împăcare,
extaz, agonie şi de la capăt. Nu, mulţumesc, eu şi
vocea mea interioară eram de acord (lucru care
se întâmplă extrem de rar) că a fi singură era, cel
puţin pentru o vreme, cea mai bună variantă
~ 69 ~
pentru liniştea mea fizică şi psihică.
Iar acest domn cu brichetă roşie venea să
bage degetul în oglinda perfect nemişcată a
lacului de munte, să tulbure apele, să facă valuri,
să mă întrebe dacă sunt bine.
Nu sunt bine, tinere! Un băieţel de patru ani
tocmai mi-a turnat în cap şi pe haine toată sticla de
parfum pe care a furat-o din toaleta bunicii, mama a
murit când aveam zece ani, înjunghiată în inimă de
tata, care e la puşcărie, am faţa plină de cicatrici după
ce acelaşi tată a dărâmat cu mine biblioteca din
sufragerie, am fost crescută de bunica într-o sărăcie
lucie, muncesc de la paisprezece ani ca să avem ce
mânca, am făcut şcoala învăţând noaptea, prietenelor
mele cele mai bune le e ruşine să iasă cu mine în oraş,
că mă îmbrac ca o babă, fostul meu iubit mă abuza
fizic, iar mie mi se părea normal, pentru că nu dau
doi bani pe mine şi pentru că am crescut văzând
violenţă în fiecare zi, nu am pisici, nici câine, sunt
educatoare, am un salariu de căcat şi-mi place roşul.
Aş fi vrut să-i spun toate cele de mai sus,
dar din gură mi-a ieşit doar un:
~ 70 ~
–– Bună, Bogdan. Eu sunt Ana Dobre. Sunt
bine, mulţumesc de întrebare.
Am zâmbit, cu ochii tot la cer.
–– Bună, mi-a răspuns, ceva mai relaxat,
poate chiar zâmbind, nu ştiu, fiindcă nu am
întors capul spre el.
Într-un fel straniu, îmi plăcea conversaţia
noastră. Eram curioasă ce va urma. Mă simţeam
ca într-un film romantic cu scenariu bun.
Personaje inteligente, care dau replici bune,
surprinzătoare, n-ai idee ce vor face mai departe,
dar senzaţia generală e că va fi cu final fericit.
–– Te rog să nu te superi, dar poate e un
moment potrivit să discutăm despre... ăăăă... mi-
a spus puţin jenat, răsucind între degete bricheta
roşie.
–– Halul în care miros? l-am întrebat râzând
şi privind, de data asta, spre el.
–– Da. Adică... nu vreau să par nepoliticos,
dar...
–– Ai dreptate. Probabil următoarea ta
mişcarea e să mă inviţi în oraş, dar înainte de
~ 71 ~
asta trebuie să ştii dacă nu cumva am ceva
tulburări de personalitate, dacă nu sunt
căsătorită cu vreun luptător de K1 şi dacă am un
serviciu şi altele asemenea, nu?
–– Ăăă, nu neapărat, voiam doar să mă
asigur că ai unde să faci un duş, ai acces la haine
curate şi că ştii că două pufuri de parfum sunt
suficiente dacă nu vrei să ţii departe de tine orice
fiinţă care posedă un nas. Şi da, ar fi grozav dacă
ne-am mai vedea. În condiţii mai puţin...
puternic mirositoare, poate?
Adevărul era că omul merita un premiu.
Stătea lângă mine de aproape un sfert de oră.
–– Doar ca să fim siguri, ai? Un soţ luptător
de Kl?
Am râs din tot sufletul.
–– Nu. Slavă Domnului, ne-am despărţit
înainte să facem actele.
A răsuflat uşurat.
–– Nu ai de gând să mă întrebi şi de restul?
Casă, slujbă, cazier, stare psihică?
–– Nu. Doar la partea cu duşul aş insista
~ 72 ~
puţin, dacă nu te superi...
Am râs iar. Nu mai râsesem în compania
adulţilor de ceva vreme. Tipul ăsta îmi facea
bine.
–– Sunt educatoare la grupa mijlocie. Azi,
după prânz, Radu, unul dintre copiii din grupa
mea, a vrut să-mi arate cât de mult mă iubeşte.
M-a rugat să mă aplec, să-mi dea o îmbrăţişare,
ceea ce am şi făcut, normal. Ei, cam pe când
capul meu a ajuns la înălţimea lui, Radu a dat la
iveală de la spate o sticlă de parfum dintre cele
care nu se mai produc de câteva decenii, i-a scos
dopul şi mi-a turnat tot parfumul în cap şi pe
gât, iar ce-a mai rămas a scuturat pe sacou şi pe
fustă. Apoi mi-a spus că mă iubeşte şi că ar vrea
să ne căsătorim.
–– Oh, am concurenţă serioasă! a spus el, cu
un aer fals îngrijorat.
Cred că în sinea lui făcea dansul bucuriei,
femeia nu e nebună, a avut doar un accident din
iubire, îmi imaginez că şi-a zis.
Zâmbea încurajat, moment în care am simţit
~ 73 ~
nevoia să-i retez orice speranţă. Fusese plăcut să
vorbim, dar nu aveam în plan să mă mărit nici
cu Radu, nici cu Bogdan Iordache.
–– Uite, Bogdan, mulţumesc mult pentru
grijă. Adevărul e că nu ştiu dacă sunt pregătită
să mă văd cu cineva acum. Vreau să mai stau o
vreme doar cu mine. Hai să o lăsăm aşa, sigur o
să ne mai intersectăm pe-aici prin parc, şi vedem
atunci dacă avem chef să ieşim la o cafea. Cine
ştie, poate când o să am haine curate şi mirosul
meu adevărat nici n-o să-ţi mai placă de mine, i-
am spus serioasă, regretând fiecare cuvânt
mincinos pe care-l trimiteam spre el.
Pentru că-mi plăcea. Era cel mai normal
bărbat pe care-l cunoscusem vreodată.
–– Nu pot să cred, mi-a răspuns cu o
dezamăgire exagerată. Mă refuză o femeie care
miroase ca o distilerie. Clar trebuie să mai lucrez
la tehnicile mele de seducţie.
Apoi a zâmbit. Am zâmbit şi eu, dar mai
într-o parte, aşa, să nu mă vadă.
–– Bine, Ana, mă bucur că te-am cunoscut.
~ 74 ~
Să ai o zi frumoasă!
S-a ridicat, mi-a făcut cu mâna şi s-a
îndepărtat cu mers legănat. Eram sigură că o să
se întoarcă spre mine şi atunci eu l-aş fi strigat şi
l-aş fi chemat să-i dau numărul meu de telefon,
el l-ar fi salvat şi peste zece minute mi-ar fi
trimis un sms simpatic, la care eu aş fi vrut să
răspund imediat, dar m-aş fi abţinut vreo oră, ca
să-l ţin pe jar, apoi i-aş fi răspuns superficial, iar
el mi-ar fi răspuns imediat cu o replică bună de
tot, care m-ar fi făcut să râd cu telefonul în mână
ca o puştoaică de cinşpe ani când îi face cu
ochiul băiatul ăla mai mare, pe care ea îl place.
Dar nu s-a întors.
Aşa ne-am cunoscut. Nu l-am mai văzut
niciodată în parc anul acela. Parcă dispăruse.
Apoi, pe 7 ianuarie în anul următor, am primit
un email de la el.

~ 75 ~
Mi-ar plăcea să rămâi cu mine.
Măcar azi. Şi mâine

Nu aveam calculator acasă, nici laptop


(costa cât patru salarii de-ale mele), iar telefonul
meu cu butoane şi sonerie stridentă nu avea nici
o tangenţă cu transferul de date. Singurul loc în
care foloseam Google şi emailul (neştiind că mai
există şi alte lucruri pe internet) era la grădiniţă,
în biroul minuscul al educatoarelor.
Biroul era o fostă debara în care directorul
înghesuise un birou mic de metal, un scaun uzat
cu roţi, o policioară pe care ţineam filtrul de
cafea (şi ne rugam să nu cedeze înainte să
termine de umplut carafa) şi câteva rafturi
deasupra biroului, unde ne puneam cănile,
zahărul, şerveţelele şi încărcătoarele de telefon.
Hainele şi genţile ni le ţineam atârnate pe uşă, în
cârlige cocoşate. Iarna, când uşa era plină cu
pufoaice şi fulare de lână de doi metri, când te
aşezai la birou şi porneai calculatorul, stăteai cu
toate hainele alea în cap, de te lua cu leşin.
~ 76 ~
Aşa m-a prins primul mesaj de la el. Îmi
verificam emailul zilnic, deşi nu primeam nici un
mesaj, niciodată, în afară de reclame şi linkuri cu
lucruri care nu mă interesau.
În ziua aceea însă, în Inbox, pe un rând
îngroşat cu negru, aştepta un mesaj.
Expeditor: Bogdan lordache
(bogdan.iordache@yahoo.com)
Subiect: Şi? Vii des pe-aici?
Am dat la o parte o mânecă groasă care-mi
stătea fix pe creştetul capului şi am dat click pe
numele lui. Mă încălzisem brusc. Camera de
câţiva metri pătraţi mă strângea.
Ultima jumătate de an trecuse monoton, fără
evenimente majore. Mă trezeam la 6:30, făceam
duş, mă îmbrăcam, înşfăcam cartea de pe
noptieră şi mp3 playerul de pe cuier, ieşeam din
scara de bloc care mereu mirosea a varză
murată, traversam parcul ascultând muzică, apoi
coboram la metrou, mergeam trei staţii,
schimbam magistrala, purtată de valul de
~ 77 ~
oameni care mergeau în aceeaşi direcţie cu mine,
mai treceau două staţii, coboram, ieşeam în staţia
de autobuz, citeam câteva pagini, mă urcam în
autobuz pentru alte două staţii, îmi puneam
cartea în geantă, mai mergeam pe jos cinci
minute şi ajungeam la grădiniţă înainte de 8.
Veneau copiii, stăteam cu ei până la 6, apoi
intram în debara să mai caut pe internet
activităţi pentru a doua zi, puneam pe stick ce
voiam să printez (grădiniţa nu avea imprimantă,
aşa că printam eu fişele copiilor la xeroxul de la
colţul blocului meu), verificam (degeaba)
emailul, apoi porneam spre casă. Cinci minute
pe jos, două staţii de autobuz, două staţii de
metrou, schimb de magistrală, trei staţii de
metrou, oprire la magazin să-mi iau un iaurt sau
pâine, parc, acasă.
Cum intram pe uşă, o sunam pe bunica. Ne
povesteam nimicuri, îmi plăcea să o aud vorbind
despre orice. Făceam duş, îmi luam ceva de
mâncare şi mă instalam la televizor, la un film pe
care-l mai văzusem sau la o emisiune stupidă, de
~ 78 ~
spălat creierii, cum zicea bunica.
Cam o dată pe lună ieşeam cu Beatrice şi
Andreea. Uneori mergeam la film, alteori la cină,
în club sau la terasă în weekend. Nu-mi plăceau
în mod deosebit ieşirile cu ele, însă îmi facea
bine să mai schimb peisajul. Dacă rămâneam
acasă în weekend, făceam curat şi nu-mi plăcea
asta.
Devenisem foarte organizată la curăţenie.
Mai întâi făceam bucătăria: spălam toate vasele,
puneam totul la loc, aruncam din frigider ce se
stricase între timp, îl spălam cu apă cu
bicarbonat, apoi mă mutam în camera care era
de toate pentru mine: hol, sufragerie, dormitor şi
birou. Strângeam canapeaua, ridicam scaunul pe
masa mică, scoteam covorul pe geam (după ce-l
aspiram puţin), puneam la loc haine, cărţi,
pixuri, parfumul cu care mereu uitam să mă
dau, dar pe care îl tot mutam de colo-colo. Apoi
aspiram bine peste tot. După ce făceam o pauză
să mănânc un măr, spălam pe jos cu Domestos.
Făceam mereu forme de opt cu cârpa mopului,
~ 79 ~
ca să nu las urme pe linoleumul crăpat şi vălurit,
care era oricum atât de pătat încât o dâră de apă
cu Domestos nu s-ar fi văzut nici căutată cu
lupa. Aşteptam să se usuce, apoi puneam la loc
covorul, scaunul, îmi făceam un ceai şi mă
aşezam frântă pe canapea. Bunica ar fi mulţumită
de mine, îmi spuneam, încercând să nu bag în
seamă tristeţea pe care o simţeam uitându-mă în
jur. Era o casă mică şi goală.
Era mai mult decât nimic şi era tot ce-mi
puteam permite din salariu. Era curată şi
mirosea a mine. Dar mă întristau geamurile ei
mici, zgomotele din baia vecinilor, pe care le
auzeam de parcă oamenii îşi făceau nevoile
lângă capul patului meu, colţurile înnegrite ale
pereţilor, ţevile vechi, scorojite, care traversau
bucătăria, camera şi baia.
Mă simţeam ca un şoarece în cutie.
Trăiam degeaba.
Îmi făceam datoria, mergeam la serviciu, nu
întârziam niciodată, îmi plăteam la timp
impozitele şi întreţinerea, nu făceam gălăgie. Nu
~ 80 ~
deranjam. Dar nici nu trăiam.
Şi mă obişnuisem cu asta.
Evadam în muzică şi în cărţi. Din când în
când îi dădeam mp3 playerul lui Beatrice, care-
mi punea pe el muzică nouă. Uneori îi spuneam
eu ce albume să pună, alteori alegea ea.
Ascultam orice, de la muzică tradiţională
japoneză la nocturnele lui Bach, ascultam
manele, ascultam şlagăre suedeze, Iris şi 3 Sud
Est, ascultam rock şi pop, toate îmi plăceau, îmi
faceau bine. Unele îmi aduceau aminte de mama
şi plângeam, altele mă faceau să vreau să dansez
şi atunci, cu mâna pe bara de sus a autobuzului,
bâţâiam din picior discret, să nu mă vadă
nimeni.
Şi cărţile. Citeam romane poliţiste nordice
cu criminali bipolari şi romane de Rodica Ojog-
Braşoveanu, cu criminali autohtoni. Citeam
Mario Vargas Llosa, Ana Blandiana, Marquez şi
Sophie Kinsella. Împrumutam de la biblioteca de
cartier câte trei cărţi pe săptămână şi mereu le
terminam mai devreme. Citeam despre iubire,
~ 81 ~
despre moarte, despre boli, crime şi avorturi,
despre războaie şi regăsiri miraculoase, despre
femei misterioase, deştepte şi frumoase aşa cum
eu nu aveam să fiu niciodată, despre copii care
salvau lumea şi despre oameni care faceau
nespus de mult bine sau nespus de mult rău, în
orice caz, oameni remarcabili. Aşa cum eu nu
aveam să fiu niciodată.
Iubisem de câteva ori în viaţă. De fiecare
dată fusesem sigură că el e alesul, că o să mă
ceară de soţie, eu o să spun DA urgent, până nu
se răzgândeşte, apoi repede o să facem copii, eu
o să stau cu ei acasă, el o să meargă la serviciu,
seara o să ne băgăm toţi în patul uriaş, unde o să
dormim buştean, nerăbdători să ne trezim
râzând împreună.
Noroc că nu m-a cerut nici unul dintre
zevzecii pe care i-am iubit, nici nu vreau să mă
gândesc cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi făcut
o droaie de copii cu colegul de la liceul
pedagogic, care (am aflat mult mai târziu) flirta
cu trei-patru fete în acelaşi timp, doar pentru ca
~ 82 ~
în final să-şi dea seama că era îndrăgostit
iremediabil de profesorul de artă (cu care a şi
plecat în Germania de curând, am aflat de pe
Facebook). Mi-am dat seama între timp că l-am
plăcut pentru că se purta ca o femeie şi mă făcea
să mă simt în siguranţă. Îi plăceau secretele,
şuşotea mult în ore, citea literatură cu femei
împiedicate, îşi dădea unghiile cu lac transparent
şi-mi făcea complimente exagerate.
Vocea mea interioară făcea mişto de hainele
pe care şi le alegea, dar eu o ignoram şi-l iubeam
ca nebuna. Într-o zi, când i-am spus la un suc că
îmi doresc mulţi copii, a zis că se duce până la
baie şi nu s-a mai întors.
Am înţeles nevoia lui de a încheia în mod
dramatic relaţia noastră de un an, însă a fost
caraghios, pentru că eram colegi de clasă la liceu
şi am stat nas în nas încă multe luni după asta.
N-am mai vorbit însă niciodată.
Un an mai târziu, după ce-am terminat de
suferit după pedagogul care s-a speriat de
viitorul nostru comun, m-am îndrăgostit de un
~ 83 ~
băiat care nu semăna cu nici unul dintre băieţii
pe care-i cunoscusem în scurta mea viaţă.
Iorgu vindea ziare la semafor. Era bronzat,
mereu în mişcare, avea un păr negru, ondulat şi
lung, prins într-o coadă vioaie, şi alerga după
mine prin intersecţie spunându-mi cât sunt de
grozavă. Zâna mea, îmi spunea, te scot la un suc?
Aveam nouăsprezece ani şi încercam din
răsputeri să mă adaptez într-un oraş mare în
care aterizasem cu o valiză de lucruri şi fără nici
un ban. Stăteam la o prietenă a bunicii care nu-
mi lua bani pe chirie fiindcă o ajutam la treabă
prin casă şi jucam tabinet cu ea seara. Ziua
mergeam la facultate, după-amiaza veneam
acasă, pregăteam ceva de mâncare, apoi ne
aşezam amândouă la televizor, cu picioarele pe
două scăunele pitice, şi comentam ştirile.
Sâmbăta, la cafea, doamna Puşa îmi făcea cinste
cu o ţigară subţire şi mentolată şi pufăiam tac-
ticoase pe micul balcon plin cu icoane şi ghivece
cu muşcate.
Iorgu îşi vindea ziarele chiar în intersecţia
~ 84 ~
de la Universitate. Se posta între benzi la ora 6
dimineaţa fix, după ce-şi lua ziarele şi revistele
de la chioşcul din staţia de metrou şi le aranja în
buzunarele mari ale şorţului lung, din plastic
moale. Inventa rime cu ştirile zilei, dansa cu
ziarele în mâini, zâmbea şi spunea bună dimineaţa
tuturor, inclusiv celor care se uitau intenţionat în
altă parte când el îi întreba prin gesturi dacă n-ar
vrea să cumpere un ziar.
Iorgu mă observa imediat ce coboram din
troleu. Alerga să nu mă piardă în marea de
oameni, iar după ce mă ajungea din urmă, facea
dansul bucuriei în jurul meu, în timp ce eu
încercam să par serioasă, chiar puţin deranjată.
De fapt, îmi plăcea băiatul acesta care părea că e
mereu la o petrecere, deşi viaţa lui cu siguranţă
nu era una plină de confort şi strălucire, din
moment ce vindea ziare la semafor dimineaţa
atât de devreme.
Mergeam repede spre treptele facultăţii, în
timp ce el îmi sărea când în faţă, când în stânga
sau la dreapta, spunându-mi mereu că sunt
~ 85 ~
frumoasă, că-mi doreşte să am o zi senină ca
ochii mei, că ar fi onorat să-i spun cum mă
cheamă. Ziarele şi revistele pe care le avea
îndesate în buzunarele şorţului roşu se
bălăngăneau în toate părţile, iar vocea mea
interioară-mi spunea Stai pe loc şi vorbeşte cu
băiatul, că, dacă îşi împrăştie toată marfa pe bulevard
şi i-o calcă maşinile, o să te simţi vinovată şi-o să te
măriţi cu el.
Într-o zi, am acceptat să ies cu el la un suc.
Când i-am spus că da, ne putem vedea după ce
termin cursurile, a sărit atât de sus încât chiar i-au
zburat Libertatea şi Evenimentul Zilei din
buzunare, ploua cu ziare în jur, iar el mă trăgea
de mâini ca şi cum am fi dansat împreună. Aşa l-
am cunoscut pe Iorgu, băiatul-petrecere.
Am stat de vorbi la terasă până s-a lăsat
întunericul. Şi-a împăturit şorţul cu grijă până l-a
făcut de dimensiunea unei reviste şi l-a strecurat
în rucsacul mic pe care-l purta mereu în spinare.
M-a rugat să merg cu el să predea la chioşc
ziarele nevândute, apoi m-a condus până în
~ 86 ~
staţia de troleu. S-a urcat şi el cu mine, să mai
vorbim. Am mers până la capăt, unde coboram
eu. Ne-am plimbat până la intrarea în scara
blocului, care mirosea întotdeauna a preş ud. La
despărţire mi-a sărutat galant mâna, iar vocea
mea interioară mi-a spus ironic Opa, un domn,
precis acesta e alesul!
Era orfan. Crescuse la casa de copii până la
şaisprezece ani, când fugise cu mai mulţi
prieteni pentru că nu mai suportau frigul,
foamea şi bătăile. Îşi găsiseră toţi de lucru,
stăteau într-un cămin de nefamilişti, puneau
banii la comun, îşi găteau, încercau să se ţină
departe de belele. Unul dintre ei se însurase şi
avea deja o fetiţă de câteva luni.
Avea douăzeci şi unu de ani.
Trecuse prin multe. Avea mâinile pline de
cicatrici şi semne. Cu toate astea, era un băiat
vesel, solar, vorbea îngrijit, rareori îi scăpa câte-
un dezacord. Povestea însufleţit despre Doamna
de la casa de copii, care le aducea de la ea de
acasă biscuiţi şi suc, pe care le ascundea apoi
~ 87 ~
printre prosoape. Despre prietenii lui, cărora le
spunea fraţi. Visa să trăiască la mare, într-o casă
mică din care să vadă pe geam nisipul şi valurile.
Strângea bani de mult ca să-i ajungă măcar de-
un bilet de tren până la Constanţa, dar mergea
greu, în majoritatea lunilor nu-i rămânea mai
nimic.
–– Ai fost vreodată la mare? m-a întrebat în
după-amiaza de aprilie în care am ieşit prima
oară la un suc împreună.
Mai întâi şi-a dat jos şorţul cu ziare, l-a rulat
şi l-a îndesat sub masă, să nu ne împiedicăm de
el. Apoi mi-a făcut semn din ochi că mă ascultă.
–– Nu... Mi-ar plăcea mult, dar încă n-am
avut ocazia.
–– Nici eu. Dar strâng bani, să ştii, nu mai
am mult şi o să pot merge cu trenul până la
Eforie Sud, iar acolo o să închiriez o căsuţă, ca să
am unde dormi. Ziua o să stau doar pe plajă, cu
picioarele în valuri, o să înot... Cred că marea e
grozavă, nu?
–– Da...
~ 88 ~
Şi eu credeam că marea e grozavă. Mama
visa mereu la mare.
Am mers cu Iorgu la Eforie Sud după câteva
luni. Cu banii strânşi de el vânzând ziare şi cu
economiile mele din bursă, am plecat într-o
vineri la prânz, după un examen la psihologie, şi
ne-am întors duminică noaptea.
Cred că ziua în care am pus piciorul în
valuri a fost a doua cea mai frumoasă zi din
viaţa mea.
Iorgu sărea ca apucatul pe malul ud, îşi
arunca apă de mare peste faţă şi peste părul
bogat ca o coamă, se tăvălea în nisip şi striga ca
un copil nebun.
–– Marea, marea, Ana! O vezi? O auzi? Ce
rece e! Nisipul ăsta e ca aurul, nu? Ana, marea!
Stăteam în fund pe nisip, cu vârfurile
picioarelor pe mal, să le ude valurile. Îmi
trântisem rucsacul undeva în spate şi mă uitam
în larg fără să pot spune ceva.
Iorgu nu mai tăcea, iar eu nu găseam nimic
de spus.
~ 89 ~
Marea.
Băiatul-petrecere.
Soarele apunea, iar mie îmi venea să alerg
după el să-l ţin pe loc, să se prelungească ziua,
lumina portocalie a apusului, bucuria acestor doi
copii mari care plângeau de fericire.
La un moment dat, Iorgu şi-a dezlipit ochii
din mare şi a venit spre mine. S-a aşezat în
genunchi pe nisip şi mi-a dat părul din ochi.
–– Ana? Vreau să-ţi dau ceva.
N-am spus nimic, doar i-am zâmbit. Era
momentul perfect să sper că în sfârşit un băiat
care-mi place o să-mi ofere un inel cu piatră
preţioasă şi-o să-mi pună cea mai importantă
întrebare din lume aici, în decorul perfect pentru
o cerere în căsătorie. Era însă imposibil să-mi
ofere un inel, n-ar fi avut cu ce să-l cumpere, iar
de furat n-ar fi fost în stare.
Ce voia să-mi dea, oare? Iorgu nu avea mare
lucru. Era chiar mai sărac decât mine.
Şi, oricum, nu-mi doream cu adevărat un
inel. Ar fi stricat totul. Primisem deja atât de
~ 90 ~
mult de la el... Primisem marea!
Şi-a scos de la mână brăţara cu biluţe mici
din lemn înşirate pe un elastic transparent, pe
care o purta întotdeauna. Şi-a trecut degetele
peste ea, ca şi cum şi-ar fi luat rămas-bun. Mi-a
ridicat din nisip mâna stângă şi mi-a strecurat-o
prin elasticul uzat. M-am înfiorat. Nu trăisem
niciodată un moment mai cald, mai uman şi mai
dumnezeiesc ca acela.
–– Aşa. Locul ei e de-acum aici, pe mâna ta.
Să ai grijă de ea, Ana. E singurul lucru pe care-l
am de la mama...
I s-au umplut ochii de lacrimi şi m-am simţit
vinovată.
–– Iorgu, nu pot să primesc, mulţumesc, dar
brăţara asta trebuie să rămână la tine...
–– Nu. Vreau să ţi-o dau ţie. Aşa am simţit
acum, că a venit timpul să ţi-o dăruiesc. Inima
mea nu mă minte.
Îl ascultam nemişcată, în timp ce mâna mea
se odihnea în palmele lui, iar el mă privea în
ochi, cu spatele la mare.
~ 91 ~
–– O am la mână dintotdeauna. S-a rupt de
multe ori, i-am schimbat elasticul cu aţă, apoi cu
capete de sfoară, o vreme am ţinut mărgelele
înşirate la mână pe sârmă, şi-a amintit râzând. A
trebuit să mă descurc cu ce găseam prin curtea
căminului, în fiecare seară, înainte să adorm,
număr boabele de lemn şi mă gândesc la mama.
Cum o arăta, ce-o face... Dar acum, gata, te am
pe tine! Pot vorbi despre ce mă doare cu cineva
care înţelege, nu mai e nevoie să am dialoguri cu
o brăţară. Şi, ca să-ţi mulţumesc că eşti cu mine
aici, vreau s-o iei tu.
Am început să plâng în hohote. Îmi era atât
de drag copilul acesta mare, care-mi dădea mie
singurul lucru preţios din viaţa lui, care-mi
spunea mie ce nu spusese nimănui niciodată,
care mă făcea să nu mă mai simt greşită că sunt
orfană, ci recunoscătoare că sunt vie.
L-am îmbrăţişat strâns. Părul lung şi negru
care-i curgea pe umeri şi pe spate îmi acoperea
mâinile ca un văl. Am atins cu degetele brăţara
de pe mâna mea. Născuserăm acolo împreună
~ 92 ~
un secret doar al nostru.
–– O să am grijă de ea, promit!
–– Nu trebuie să-mi promiţi nimic. Decât că,
orice-ar fi, o să te lupţi să-ţi fie bine. Meriţi să-ţi
fie bine! Eşti atât de bună şi de frumoasă...
Am râs. A râs şi el. Pe mâna stângă îi
rămăsese o dungă de piele mai albă ca restul
mâinii şi mi-au rămas ochii la ea o vreme. M-a
văzut şi mi-a spus:
–– Ana, pentru mine acum se încheie o
etapă grea, în care am luptat pentru fiecare zi în
care n-am murit. În clipa asta, aici, în nisip,
începe viaţa adevărată, cea senină, în care în
sfârşit sunt bine. Şi mi-ar plăcea să rămâi cu
mine. Măcar azi. Şi mâine. Apoi poate încă o zi.
Şi tot aşa până când o să fim bătrâni şi bolnavi şi
n-o să mai ştim cum ne cheamă, dar o să ştim că
am fost fericiţi împreună. E timpul, nu?
Da, era timpul. Era timpul să fim şi noi bine,
să gustăm şi noi din liniştea de care alţii se
bucurau poate în fiecare zi şi la care noi nu
puteam ajunge din cauza hainelor grele care ne
~ 93 ~
trăgeau mereu sufletul în jos.
Am stat pe plajă până s-a făcut beznă şi frig.
Am pornit clătinându-ne spre complex, uzi şi
plini de nisip. După ce ne-am cazat în căsuţa
minusculă în care mirosea a igrasie, mobilată
sărac, cu două paturi şi o noptieră descleiată şi
strâmbă între ele, Iorgu m-a invitat pe iarbă, să
bem o bere.
–– E marea aşa cum ai sperat să fie? l-am
întrebat.
A dat capul pe spate râzând şi, cu ochii la
stele, mi-a spus:
–– Dumnezeule, e mult mai frumoasă decât
credeam. E vie! Se mişcă. Te mângâie. Ana?
Am luat o înghiţitură de bere şi l-am privit
cu drag.
–– Da?
–– Cred că te iubesc aproape la fel de mult
cum iubesc marea asta.
Am izbucnit în ceva ce semăna la fel de
mult cu un râs şi cu un plâns în acelaşi timp.
Era prima oară după ce murise mama când
~ 94 ~
îmi spunea cineva că mă iubeşte. A sunat ciudat
în urechile mele, dar numai pentru o secundă.
Nu o trădez pe mama dacă mă las iubită, nu?
Mama vrea să te vadă fericită cu un om care te
iubeşte, mi-a zis vocea interioară şi cred că a fost
pentru prima oară când a zis şi ea ceva cum
trebuie.
L-am îmbrăţişat. Ne-am sărutat încet, în
tihnă. Nu ne mai grăbeam nicăieri. Ajunseserăm
în locul spre care alergaserăm amândoi atâţia
ani. Era bine. Mă simţeam acasă lângă băiatul
ăsta care crescuse prea repede şi iubea prea cu
foc. Am adormit în patul care mirosea a stătut şi
a trupuri străine, pipăind cu degetele mărgelele ,
de lemn de la mâna mea şi gândindu-mă cu
nerăbdare la ziua de mâine.
Ne-am văzut în fiecare zi multe luni după
asta. L-am dus acasă la bunica de sărbători. L-a
plăcut şi ea, deşi n-a făcut nici un efort să-i
transmită şi lui asta.
Bunica era o fire mai dură, nu-i plăceau
siropoşeniile, dar era un om bun, cinstit, cu mult
~ 95 ~
bun-simţ. Când am mers la ea cu Iorgu, lui i-a
pregătit o saltea gonflabilă, să doarmă pe jos
între patul meu îngust şi canapeaua pe care
dormea ea. Nu era cine ştie ce loc în garsonieră,
dar nici n-aveam nevoie de mai mult.
Bunica pregătise sarmale şi salată de boeuf
cu mazăre (în faţa căreia Iorgu s-a blocat, nu mai
mâncase niciodată salată de boeuf cu mazăre, ce
invenţie o mai fi şi asta), răcituri de porc cu
salată de hrean, chiftele cu sos de maioneză cu
usturoi, cozonac fără rahat (bunica mereu zicea
că rahatul e pentru săraci), doar cu nucă şi cacao,
prăjituri cu foi de miere şi vin de casă, de la ţară.
Nu mai mâncase Iorgu atâtea bunătăţi în viaţa
lui, sărmanul.
A mâncat cu atâta poftă din toate că i s-a
făcut rău din prima seară şi tot restul vacanţei şi
l-a petrecut pe toaletă. Şi-a tras salteaua mai
aproape de uşa băii, ca să nu ne deranjeze. N-a
mai putut pune gura pe nimic, a trăit doar cu
ceai de mentă şi pâine prăjită restul de patru zile,
cred că încă mai pomeneşte mazărea din salata
~ 96 ~
bunicii, zicea că de la asta i s-a tras.
Dacă o mai trăi. L-am văzut ultima oară
într-o zi de martie, în intersecţie. Când am
coborât din troleu, a alergat să mă sărute, ca în
fiecare dimineaţă. Mi-a dat un fir de frezie.
— A venit primăvara, Ana! Anul ăsta o să
fie de poveste pentru noi, o să vezi! şi a fugit
zâmbind înapoi spre mijlocul intersecţiei.
Toată ziua la cursuri am stat cu nasul în
floarea galbenă. Hai, că şi tu îl iubeşti puţin, îmi
spunea vocea interioară, iar eu nu simţeam deloc
nevoia să o contrazic. Când am ieşit de la ore, l-
am căutat cu privirea. Nu era pe scări, unde mă
aştepta de obicei. Am mers în intersecţie, nu era
nici acolo. M-am învârtit încă o vreme pe
străduţe, pe unde ştiam că se mai plimbă să
vândă ziare. Am mers la chioşcurile de presă de
la care ştiu că se aproviziona. Nu-l văzuse
nimeni de dimineaţă.
Nu aveam telefoane mobile pe atunci, nici
eu, nici el.
Am luat troleul spre casă, sperând că o să
~ 97 ~
mă sune el pe seară.
Nu a sunat.
Nu l-am mai văzut de atunci.
Nu ştiam unde stă. Fie ne întâlneam la
facultate, în intersecţie la Universitate, fie venea
să mă ia de acasă. Probabil nu era prea mândru
de locul în care-şi întindea noaptea oasele
obosite.
L-am căutat la Spitalul de Urgenţă.
La poliţie mi-a fost frică să merg să întreb.
L-am căutat pe străzi multe luni.
Ani de zile, până am terminat facultatea, mă
opream cu câţiva paşi înainte de a ieşi din
clădire şi mă rugam să-l găsesc acolo,
aşteptându-mă. Număram mărgelele de lemn de
la mâna stângă ca pe un rozariu. Mă gândeam că
poate astfel o să mi-l scoată Universul în cale,
dacă îmi doresc asta suficient de tare.
Ce-am iubit la el cel mai mult a fost bucuria
care-i curgea prin vene, optimismul lui în ciuda
a tot, dorinţa uriaşă de a-şi căuta binele,
încăpăţânarea cu care credea că inima lui nu-l
~ 98 ~
minte. Mi-aş fi dorit să mă pot molipsi de la el în
puţinul timp care ne-a fost dat împreună, să
învăţ să-mi pot înţelege inima, să am speranţa că
vreodată, cândva, o să fiu şi eu bine.
Seara, îmi scoteam brăţara de la mână şi o
puneam pe pernă lângă mine. O miroseam cu
ochii închişi, încercând să-mi aduc aminte seara
aceea de pe plajă, zgomotul mării, lacrimile
noastre de fericire amestecate cu apa sărată,
părul lui uscat de vânt, buricele degetelor,
încreţite de la prea multe valuri numărate cu
palmele, promisiunea lui că vom fi cândva
bătrâni şi ramoliţi împreună.
E mort, îmi spunea vocea interioară.
Du-te dracului, îi şopteam înapoi printre
dinţi.
Bine, atunci te-a părăsit pentru altă orfană, nu
se lăsa ea.
Eşti o tâmpită, îi şuieram înfrântă.
N-o să ştiu niciodată ce s-a întâmplat cu el,
cu noi. Dacă într-adevăr îl chema Iorgu. Dacă
atunci când mi-a dat frezia ştia că e ultima oară
~ 99 ~
când ne vedem. Dacă se gândeşte vreodată la
mine.
Ce ştiu sigur e că nu există pe lume om mai
potrivit alături de care să fi văzut prima oară
marea.
Aveam sufletul bucăţi, din nou.

~ 100 ~
Promite-mi că n-o să mă părăseşti
niciodată!

Mi-a luat o vreme să accept că iubitul meu


dispăruse. Aproape un an n-am vrut să mai aud
de nici un băiat, deşi erau câţiva la facultate care-
mi dădeau semne că mă plac. Citeam şi mă
plimbam aiurea pe străzi, sperând că de după
colţ o să-mi sară în faţă el, vesel ca întotdeauna,
cu o floare ascunsă la spate.
Apoi m-am angajat secretară la un ziar şi am
dezvoltat în timp relaţii strânse cu
departamentul de IT. Care era format dintr-un
singur om. Daniel. Mi-a făcut o curte asiduă. Îmi
lăsa bileţele cu inimioare lipite de monitor, îmi
expedia faxuri cu declaraţii pompoase, îmi
trimitea prin curieri bomboane de ciocolată şi
ghivece cu orhidee. În cele din urmă, am accep-
tat să ies cu el, sperând că asta o să mă desprindă
de tristeţea care-mi devenise a doua piele.
Şase luni ne-am tot văzut, era un tip
inofensiv şi simpatic şi, chiar dacă eram departe
~ 101 ~
de a mă îndrăgosti, îmi plăcea să petrec timp cu
el.
Într-o zi de iarnă când Daniel îmi înlocuia
placa de bază (nu e un eufemism pentru sex,
chiar îmi înlocuia placa de bază a calculatorului
de la muncă), am urcat la alt etaj să duc nişte
contracte şi am aflat de la altă secretară că
prietenul meu avea acasă o logodnică drăguţă,
care le plănuia nunta. O nuntă mare, cu trei sute
de invitaţi, tatăl ei era primar într-o comună de
lângă oraş. Numai doctori, profesori, urma să le
cânte Voltaj la nuntă. Iar ginerică se ocupa
clandestin cu acomodarea privată a noii
secretare în corporaţie, ca să mă exprim elegant...
Când am aflat despre existenţa logodnicei
nevinovate, am crezut că intru în pământ de
ruşine. Uite că devenisem, fără să ştiu, amantă.
Adică genul acela de femeie la care dispărea tata
cu zilele când eram mică.
Am tăiat imediat orice conexiune cu
departamentul de IT, după ce i-am dat lui Daniel
un mesaj supărat (scris de vocea mea interioară,
~ 102 ~
eu nu vorbesc aşa de urât). Între timp îmi luasem
şi eu un telefon mobil. Să nu-mi mai dispară
iubiţii ca măgarii în ceaţă. Măcar un adio în
căsuţa vocală să primesc şi eu.
Apoi a fost Marc. Oh, Marc.
Pe Marc l-am cunoscut în club, la o ieşire cu
fetele. Ele dansau ca nebunele, eu sorbeam
absentă dintr-un cocktail cu suc de portocale,
visând la patul meu comod, în care nu fuma
nimeni, nu se aflau oameni beţi care vorbeau
tare, nu bubuiau boxele şi în care puteam să port
pijamalele mele largi, nu fusta asta care mă
strângea şi bluza cu spatele gol, prin care mă
trăgea curentul la şale.
Bărbatul acesta înalt, brunet, destul de solid,
cu ochii albaştri, îmi mai zâmbise de câteva ori
pe parcursul serii, dar eu îl ignorasem graţios,
sperând că are, de fapt, treabă cu vreuna dintre
prietenele mele, cum de altfel se şi întâmpla de
cele mai multe ori.
Beatrice era genul rock, cu tatuaje, păr negru
tuns scurt, care dansa îndrăcită pe orice cântec în
~ 103 ~
care zdrăngănea o chitară. Fuseserăm colege de
facultate un an, după care ea renunţase ca să dea
la actorie. Rezistase acolo un an, după care
intrase la ASE la turism, de unde a fugit după
trei luni.
Acum era studentă la filosofie la fără
frecvenţă şi lucra ca programator la o firmă mare
de soft. Ziua. Noaptea decripta baze de date, lăsa
mesaje obscene pe pagina guvernului, descărca
ilegal filme şi muzică. Avea multe relaţii
apropiate cu diverşi tipi, nici una semnificativă.
Andreea era genul pisicos. Unghii lungi,
făcute impecabil cu gel semipermanent. Coafată
cu bucle. Haine office. Tocuri. Super isteaţă,
poza mereu în pradă uşoară, ca să aibă de unde
alege. Era marketing manager la o firmă de
import-export specializată în corpuri de
iluminat. Vinde becuri, ce o dăm atâta după gard,
îmi şoptea vocea interioară. Poate, dar o făcea
într-o engleză atât de frumoasă, cu atâta
dedicare şi convingere, încât îşi merita salariul
de nişte mii de euro pe lună.
~ 104 ~
Ei, cu deosebitele astea două mă încumetam
eu să ies în oraş. Eu, cea mai banală femeie
născută vreodată în Orăştie, o femeie care nu era
nici frumoasă, nici extraordinar de isteaţă, lipsită
de carismă şi de talent în vreun domeniu.
Mă pricepeam de minune să sufăr, dar asta
nu era considerat un avantaj nici în câmpul
muncii, nici în club.
Noroc că mă plac copiii. Pentru ei, orice om
care zâmbeşte e frumos.
Mă pricep să-i fac să râdă, să-i ţin în braţe
când plâng, se pare că am o voce simpatică (nu
cea interioară, aia e super enervantă, da, tu, lasă-
mă acum, că am ceva de spus despre mine, cea
adevărată).
Nu-s nici înaltă, nici scundă, nici rotundă,
nici slăbănoagă, am sâni modeşti (ca să nu zic că-
s greu de văzut chiar şi de foarte aproape),
picioare cam strâmbe, gura mică, părul moale şi
foarte ataşat de scalp, de care se lipeşte la
maximum trei ore după ce l-am uscat cu volum.
Am fost odată la un atelier de coaching,
~ 105 ~
adică un fel de antrenament intensiv care trebuia
să mă ajute să-mi recapăt încrederea în mine.
Dar, când n-ai avut-o niciodată, cum faci rost de
un pui de încredere pe care să-l hrăneşti încet-
încet?
Cât a trăit mama, am ştiut că-s minunată.
Pentru că aşa spunea ea. Iar ea era frumoasă şi
deşteaptă şi mă cunoştea cu adevărat. După ce
ea n-a mai fost, am rămas neminunată, nesigură,
goală pe dinăuntru, pentru că nu mai era nimeni
acolo să umple nevoia mea de fi văzută.
Bunica nu era genul care să laude pe cineva.
Ea îşi arăta iubirea şi aprecierea facându-mi de
mâncare şi spălându-mi hainele şi considera asta
suficient. O iubesc, a fost zâna mea bună şi
jumătatea mea de mamă, dar nu m-a ajutat prea
mult să devin o femeie încrezătoare. Şi nici
puternică, mă completează vocea mea interioară.
Eram slabă. Obosită de durere, de
dezamăgiri, de dispariţii. Nu mai credeam în
ceva bun care mi se va întâmpla şi va rămâne cu
mine.
~ 106 ~
Apoi am avut copiii şi asta s-a schimbat
pentru totdeauna.
Dar atunci, în seara aceea în club, când Marc
s-a apropiat de mine şi mi-a pus o mână pe
spatele gol, eram slabă. Mi s-a înfiorat pielea şi
mi-am retras instinctiv spinarea de sub mâna lui.
–– De ce nu dansezi cu prietenele tale?
–– Nu-mi place melodia asta.
Ce era să zic şi eu? Melodia îmi plăcea, îmi
plăcea şi să dansez, dar nu atunci când mai erau
şi alţi oameni în zonă.
Încă mă mir că replica mea de fetiţă de
gimnaziu nu l-a făcut să caşte de plictiseală.
–– Eu sunt Marc, mi-a aruncat direct, la
pachet cu o privire pe care el o credea
seducătoare şi pe care eu am luat-o ca atare, deşi
acum, când mă gândesc la seara aceea, îmi vine
să-mi dau palme.
Ce găină fusesem!
–– Ana, i-am zis scurt şi i-am întins
protocolar mâna.
Mi-a prins-o din aer şi a sărutat-o galant.
~ 107 ~
–– Ana, ce nume perfect! Ana şi Marc. Ca în
poveşti, nu?
Am căutat intens prin fişierele memoriei
mele o poveste cu Marc şi Ana. N-am găsit nici
una. Şi ştiam sute, că le citeam copiilor la
grădiniţă... Era bancul ăla cu cineva care trage cu
arcul până în... Dar nu, sigur nu la asta se referea
noul meu prieten.
–– Pot să-ţi iau ceva de băut? a făcut Marc
următorul pas.
–– Nu, mulţumesc, o să plecăm în curând.
–– Perfect, şi eu voiam să plec, e cam
plictiseală pe-aici.
Lumea dansa pe bar, pe mese, muzica
bubuia, nu-mi părea deloc o atmosferă răsuflată,
dar, pe de altă parte, eu nu eram vreo
cunoscătoare, aşa că m-am gândit că probabil
avea dreptate.
–– Vă duc eu acasă? Sunt cu maşina! s-a
oferit el imediat, scoţând precipitat din buzunar
nişte chei.
–– Nu, e ok, o să împărţim un taxi.
~ 108 ~
–– Of, nu-mi dai şi mie ceva de care să mă
agăţ, Ana? Un număr de telefon? Marc e foarte
trist... a mai zis, ţuguindu-şi buzele a
dezamăgire...
Ei, da, asta îmi aducea aminte de o poveste.
Ceva cu un băieţel de trei ani care mereu vorbea
despre el la persoana a treia...
Mi-a părut rău de el, aşa că am acceptat să-i
las numărul meu de mobil.
M-a sunat a doua zi, am ieşit la o cafea
sâmbăta următoare.
Pe lumină, era chiar frumuşel. Un fel de
Gerard Butler, aşa, ochi albaştri, ten măsliniu,
bine făcut, instructor de fitness. Când mi-a spus
asta, brusc am regretat că-mi pusesem rochia
mulată.
Dar el părea sincer interesat de mine, de ce-i
povestesc, de meseria mea.
–– Ce tare, Ana, eşti educatoare! Ştii că
mereu mi-am dorit să mă căsătoresc cu o
educatoare şi să facem mulţi copii? Super tare, e
ca-n filme! a mai zis, aplaudând încântat.
~ 109 ~
Când eram adolescentă, visam să mă mărit
tânără, la douăzeci de ani, dacă se poate, să fac
copii repede, mulţi, măcar vreo patru, cu care să
mă port blând şi suav ca o zână. Să fiu pentru ei
cum a fost mama pentru mine. Mă temeam că,
dacă nu fac copii repede, o să uit felul în care mă
privea ea, o să uit ce-mi spunea, jocurile pe care
le inventa pentru mine, şi n-o să mai ştiu să fiu o
mamă bună pentru copiii mei.
Acum, cu doi copii măricei, făcuţi târziu,
după treizeci de ani, îmi vine să râd de cât naivă
eram. Vedeam doar frumosul, iar greul era
pentru mine invizibil. Uitasem pielea crăpată de
pe mâinile mamei după ce termina de spălat
rufele şi vasele după noi. Uitasem felul în care
plângea când mă îmbolnăveam. Nopţile de
veghe la căpătâiul patului meu. Ridurile ei
adânci. Părul ei înspicat cu alb, deşi abia
împlinise treizeci de ani.
Dar, hei, ce bine, atunci, la douăzeci şi şapte
de ani, găsisem un bărbat care voia să-mi facă
mulţi copii!
~ 110 ~
Păcat că, la câteva săptămâni după ce s-a
mutat la mine (pentru că nu achitase chiria
apartamentului în care stătea), a început să se
poarte ciudat. Ţinea musai să mă conducă la
grădiniţă, iar când terminam programul mă
aştepta la poartă, să mergem împreună acasă.
Nu mă lăsa să ies cu fetele, spunea (în
glumă, speram eu) că vrea să mă ţină numai
pentru el.
La început mi s-a părut romantic şi drăguţ,
însă după o lună mi-am dat seama că eu nu mai
eram singură cu mine niciodată. Mă trezeam
lângă el, mă spălam pe dinţi cu uşa de la baie
deschisă, pentru că aşa mă ruga el, mâncam
împreună micul dejun, porneam amândoi spre
grădiniţă, acolo mă luau în primire copiii, seara,
cum deschideam uşa grădiniţei, prima chestie pe
care o vedeam era moaca lui uşor iritată că am
întârziat (deşi nu întârziam aproape niciodată).
Mă lua de mână şi mergeam spre casă.
Opream pe drum să facem minime cumpărături
(spre final, minime spre deloc, pentru că Marc
~ 111 ~
nu mai lucra, iar salariul meu nu ne ajungea, mai
ales că el era ditamai omul şi avea o poftă de
mâncare pe măsură), ajungeam acasă, unde ne
uitam împreună la televizor şi ne culcam.
O vreme am evadat în cărţi seara înainte de
culcare, însă, de la un punct, m-a rugat să nu mai
citesc fără el şi, după ce am încercat să-i deschid
apetitul pentru citit cu mai multe cărţi poliţiste,
istorice, de amor, filosofie, sport, am renunţat şi
să mai încerc să-l convertesc, şi să mai citesc.
E nebun, îmi şoptea vocea interioară, e ca un
băieţel anxios care nu se poate desprinde de mami.
Eşti rea, îi răspundeam răspicat, băiatul e doar
îndrăgostit.
Doar că apoi a urmat episodul din metrou şi
am fost nevoită să-i dau dreptate vocii, care, deşi
chiar era rea, uneori era mai isteaţă decât mine.
Mergeam spre casă într-o seară, cu o mână
mă ţineam de bara de sus, cealaltă era captivă în
pumnul puternic şi transpirat al lui Marc. La un
moment dat, îl aud că boscorodeşte ceva nervos.
–– Ce e, iubitule?
~ 112 ~
–– Dacă porcul ăla nu încetează să se uite la
tine în clipa asta, îl fac zob!
M-am uitat în jur, derutată, în căutarea
numitului porc. Peste tot, oameni obosiţi,
ciufuliţi, doamne cu rujul şters, haine boţite,
priviri absente fixate pe geamul metroului, pe
care nu se vedea nimic.
–– Nu se uită nimeni la mine, pui, ţi se pare.
–– Auzi, tu să nu mă faci pe mine nebun! Ia
zi, îl cunoşti? Ai fost iubita lui mai demult?
M-am uitat din nou în jur, să mă asigur că
nu era în vagon cu noi nici un fost iubit de-al
meu. Ar fi fost chiar amuzantă coincidenţa.
Am zâmbit, apoi am negat. Nu, nu era nici
un fost iubit de-al meu pe-acolo. Doar străini
care nu ne băgau în seamă.
Marc însă vedea altceva. Fierbea. Mi-a dat
drumul la mână şi şi-a trosnit degetele. Vorbea
singur, în şoaptă, îi vedeam muşchii maxilarului
cum joacă sub obrazul perfect ras.
S-a strecurat printre oamenii din vagon şi s-
a apropiat de un bărbat care se uita în gol, pe
~ 113 ~
lângă mine.
–– Băi, lache, s-a răstit Marc, ce te holbezi
aşa la nevasta mea?
Omul îl privea buimac, ca trezit din visare.
Restul călătorilor se foiau şi faceau paşi discreţi
în direcţia opusă.
–– Cred că mă confundaţi, nu mă holbez la
nici o nevastă... a apucat să zică omul înainte ca
un pumn bronzat să-i zdrobească nasul.
A sărit sânge pe bara verticală de care se
ţinea bietul om, care s-a îndoit de la mijloc ca o
macaroană pusă la fiert şi şi-a dus imediat
mâinile la nas, să nu-şi împrăştie sângele pe
restul călătorilor.
Mândru de fapta lui, Marc m-a luat de cot şi
m-a tras aproape de uşă, strigând:
–– Aşa vă trebuie dacă vă uitaţi la femeile
altora. Libidinoşilor!
Eu eram atât de şocată încât m-am lăsat
mânată afară din metrou. Prin geamurile mari, îl
vedeam pe bietul om cu mâinile pline de sânge,
cu cămaşa pătată, cu privirea confuză, sprijinit
~ 114 ~
de o doamnă care-i oferea locul ei pe scaun,
uitându-se în acelaşi timp cu teamă spre noi, să
se asigure că nu ne întoarcem.
Marc trăgea de mine să ieşim din staţia de
metrou, eu nu-mi puteam desprinde tălpile de
gresia murdară. După ce uşile s-au închis şi
metroul a dispărut în tunel, mi-am smucit cotul
din mâna lui Marc şi l-am privit şocată:
–– Ce naiba ai? Te apuci să loveşti oameni
necunoscuţi în metrou? Care e problema ta?
Mai întâi m-a privit ca pe o gânganie care-ţi
bâzâie deasupra capului când vrei să dormi. O
clipă m-am temut că o să mă zdrobească pe loc,
chiar acolo pe peron. Într-o secundă, însă,
expresia i s-a schimbat complet din cea de taur
furios într-una de iepuraş speriat.
Vocea mea interioară jubila. Nu ţi-am spus eu
că e nebun? E dement, soro, fugi până nu te omoară!
–– Iartă-mă, iubito, nu ştiu ce mi-a venit,
sunt cam obosit, nu dorm bine, nici nu reuşesc
să-mi găsesc ceva de lucru...
Mi s-a făcut milă şi drag de el. Era un copil
~ 115 ~
speriat şi, ca toţi copiii speriaţi, încerca să se
liniştească rănind pe alţii, în speranţa că puterea
pe care ţi-o dă pumnul o să calmeze frica. Din
păcate, niciodată nu funcţionează aşa, dar e
imposibil să vezi asta când eşti mic şi speriat.
Bine, Marc numai mic nu era. Speriat era
însă sigur. Nu mi-era clar de ce anume. Aveam
să aflu peste câteva minute.
Am mers pe jos până acasă, aproape o oră.
Mi-a povestit, cu voce tremurată, despre părinţii
lui. Maică-sa fugise de acasă cu un marinar, când
Marc avea şapte ani. Au aşteptat-o, el şi tatăl lui,
ani la rând să se întoarcă. Îşi amintea cum îşi
făcea curat în camera lui în fiecare seară, se spăla
conştiincios pe dinţi, apoi se aşeza în genunchi
lângă pat şi se ruga la toţi îngerii şi sfinţii să-i
aducă mama înapoi.
Ea s-a întors acasă după opt ani, iar Marc
nici n-a recunoscut-o. Se îngrăşase mult, ochii i
se înfundaseră în cercuri de grăsime, buzele
subţiri îi acopereau cu greu dinţii cariaţi. Era
nervoasă, spunea lucruri de neînţeles, noaptea
~ 116 ~
stătea în bucătărie să bea, ziua dormea prăvălită
pe canapeaua din sufragerie.
N-a scos niciodată o vorbă despre unde
fusese tot timpul acela, nu l-a întrebat niciodată
pe Marc cum i-a fost, cum îi merge la şcoală, ce
planuri de viitor are. Tatăl lui Marc spunea, când
erau doar ei doi, că probabil o alungase iubitul ei
când n-a mai avut chef de ea.
A murit câţiva ani mai târziu de ciroză.
–– Mai bine nu se întorcea, mi-a spus Marc
cu privirea în pământ. Era atât de schimbată.
Parcă nici nu era mama, ci un căpcăun care avea
votcă în loc de sânge şi care o înghiţise pe mama
ca să poată vorbi cu vocea ei.
–– Of, îmi pare atât de rău, Marc, i-am spus.
L-am mângâiat pe braţ şi l-am tras mai
aproape de mine. Ştiam prea bine cum e să-ţi fie
dor de mama.
–– Urăsc bărbaţii care fură femeile altora,
înţelegi? mi-a spus oprindu-se brusc şi trăgându-
mă în faţa lui, să mă poată privi în ochi. Tu să nu
mă părăseşti pentru altul, da? Promiţi? Ana,
~ 117 ~
jură!
Mă scutura încet ţinându-mă de umeri, iar
eu îi promiteam tot ce voia să audă, în timp ce
vocea mea interioară striga Fugi, fugi, Ana, dar
fugi chiar acum, bagă viteză...
L-am părăsit pe Marc câteva luni mai târziu,
dar nu pentru altul, ci pentru mine, aşa că nu mă
simt foarte vinovată. Dacă nu-l părăseam,
probabil m-ar fi omorât în bătaie.
După episodul din metrou, despre care am
sperat că fusese o scăpare irepetabilă, Marc a
devenit şi mai gelos. I se părea că vede peste tot
bărbaţi care-mi fac semne, era convins că am o
aventură ba cu portarul de la grădiniţă (care
avea în jur de şaptezeci de ani şi cu siguranţă nu
mai avea aventuri nici cu el însuşi de cel puţin
un deceniu), ba cu vânzătorul de la xeroxul din
colţ (care era gay), în fine, toţi purtătorii de penis
erau consideraţi periculoşi şi se părea că eu nu
aveam nici un cuvânt de spus în toată povestea,
pentru că el era convins că o să-l părăsesc, aşa
cum îl părăsise maică-sa, şi nimic n-avea să-l
~ 118 ~
convingă de contrariu.
Mai întâi m-a împins în timpul unei discuţii
mai aprinse, în timp ce încercam să-l liniştesc şi
să-l asigur că doar pe el îl iubesc. Mi-am pierdut
echilibrul şi m-am lovit cu spatele de frigider. A
sărit imediat să mă ajute să mă aşez pe scaun,
mi-a făcut masaj, şi-a cerut scuze, a plâns, a jurat
că n-o să se mai întâmple. L-am crezut. Am făcut
dragoste după asta, chiar a fost o seară foarte
intensă, în care m-am simţit adorată ca o regină.
Peste vreo două săptămâni, m-a smucit de
mână atât de tare că a trebuit să mergem la
urgenţe ca să mă asigur că nu mi-a dislocat
umărul. Rămăsesem jos în scară să vorbesc cu
preşedintele asociaţiei de locatari (un domn
venerabil, însurat, cu trei copii şi opt nepoţi)
despre montarea de repartitoare, Marc tot insista
să mergem acasă, eu îl rugam să mai aştepte, să-
mi termin ideea, şi, când a văzut că nu mă poate
convinge cu vorba bună, m-a tras de mână spre
lift. Dar m-a tras atât de violent c-am ţipat ca un
animal înjunghiat.
~ 119 ~
S-a speriat şi a început să plângă.
L-am văzut atunci din nou ca pe un copil
uriaş, care vrea permanent atenţia şi prezenţa
mamei, care nu suportă când ea vorbeşte cu alt
adult şi ar face orice s-o recâştige. Chiar şi s-o
tragă de mână până i-o rupe.
Atunci, după ce ne-am întors de la spital, iar
eu aveam mâna imobilizată într-un sistem de
susţinere, i-am spus că vreau să ne despărţim.
Că mi-e frică de el, că are nevoie de ajutor, ajutor
serios, pe care eu nu pot să i-l ofer, şi că-l rog să
plece.
Şi-a cerut scuze. S-a aşezat în genunchi şi
mi-a pupat degetele de la picioare. A plâns. M-a
implorat să mă mărit cu el. Mi-a spus că mă
iubeşte. Vorbea întruna, îşi ştergea lacrimile şi
mucii de ciorapii mei, iar eu nu mă gândeam
decât la cum să fac să dispar din viaţa lui, ca să
dispară şi el dintr-a mea.
În seara aceea am ajuns la un compromis:
avea două săptămâni să îşi găsească alt loc în
care să stea, iar după asta una să ne vedem
~ 120 ~
fiecare de viaţa lui. Zilele au curs firesc, fără
conflicte, el se purta curtenitor, era atent, nu mai
avusese episoade de gelozie sau de furie.
Cu o zi înainte să expire termenul, m-a
invitat la restaurant. Atunci n-am priceput de
unde făcuse rost de bani pentru nota de plată, a
doua zi însă mi-am dat seama că îi luase din
portofelul meu.
A comandat şampanie şi mi-a oferit un inel
făcut dintr-un şerveţel. Se îmbrăcase frumos, îşi
strecurase chiar şi o margaretă la reverul
sacoului. M-a rugat să-i mai dau o şansă. A
promis că va merge la un psihiatru, să-i dea
tratament. Mă strângea foarte tare de mâini, îmi
auzeam degetele cum trosnesc şi mă uitam
îngrijorată în jur, căutând pe cineva la care să
apelez în caz că lucrurile aveau să se precipite.
M-am răstit la el:
— Marc, dă-mi drumul, mă doare! Mă
sperii!
M-am ridicat de la masă, i-am aruncat inelul
de hârtie în farfuria cu ciorbă de perişoare şi am
~ 121 ~
pornit grăbită spre uşă.
N-a venit imediat după mine, m-a ajuns în
staţia de autobuz. Era din nou în faza de
vinovăţie şi promisiuni. I-am spus că îl rog să-şi
facă bagajele şi să plece chiar din seara aceea. S-a
opus, mai am dreptul la o zi, aşa a fost înţelegerea,
striga pe străzile din cartier ca un nebun.
Am intrat cu frică în casă, cu el după mine,
negru de furie. Mă gândeam ce să fac dacă
încearcă să mă lovească. Am lăsat uşa descuiată
şi, în timp ce el trântea lucruri în cameră, înde-
sându-le teatral în geanta lui de voiaj, am scos ca
un hoţ din buzunarul gecii lui uriaşe setul lui de
chei, pe care l-am ascuns în frigider, în spatele
borcanelor cu zacuscă. Aveam de gând să-l
împing afară din casă în timpul următoarei faze
de vinovăţie, când nu era violent, şi să-l încui
definitiv de partea cealaltă. Dacă devenea
agresiv dincolo de uşă, puteam liniştită să chem
poliţia şi gata.
Doar că, pentru a intra în faza de vinovăţie,
era nevoie să mă rănească întâi. Sau măcar să mă
~ 122 ~
sperie. Mi-am făcut curaj şi m-am apropiat de el.
Curaj, Ana, ce mare brânză, doar ai mai trecut prin
asta. Rafturi, bibelouri, leşin, cusături, perfuzii.
–– Marc, te rog, hai să vorbim ca adulţii, i-
am spus încet şi l-am atins cu mâna pe spate, în
timp ce îşi strângea din baie cosmeticele şi le
arunca de-a valma în geantă.
–– Nu pricep ce vrei de la mine, femeie! De
ce nu mă iubeşti? Nu am fost un bărbat bun? Nu
merg la altele, nu beau, nu pierd bani la pariuri.
Aşa-mi trebuie dacă-s prost. Trebuia să fiu un
golan, că vouă ăştia vă plac. Ăştia care vă fut şi
vă iau banii, şi după asta vă mai trag şi două
peste ochi, ca să ştiţi care vă e locul!
–– Marc, eşti supărat, spui lucruri la furie,
hai să nu terminăm aşa...
Când a auzit cuvintele astea, a luat foc. A
trântit geanta în hol şi s-a năpustit asupra mea
cu o viteză care nu mi-a dat timp decât să casc
mare gura a uimire.
M-a apucat de păr, pe care şi l-a înfăşurat în
jurul pumnului ca pe o mănuşă, m-a tras în jos şi
~ 123 ~
spre el. Stăteam în genunchi cu capul lipit de
gambele lui şi mă rugam să nu-mi sfărâme
ţeasta. Strigam la el să-mi dea drumul, dar am
impresia că nici nu mă auzea. M-a târât de păr
până în cameră, apoi m-a trântit pe canapea.
–– Te omor, curvă nenorocită! repeta
întruna în timp ce se învârtea în jurul canapelei
ca un animal care se pregăteşte să-şi atace prada.
Mi-am dat seama atunci că sosise momentul
să cer ajutor. Altfel avea să mă omoare în bătaie.
–– Ajutoooooor, mă omoară, am început să
ţip cât mă ţineau plămânii, ajutoooor,
apartamentul 23, săriiiiiţi!
Ţipetele mele ascuţite l-au scurtcircuitat. S-a
oprit brusc, şi-a privit mâinile mari, apoi s-a uitat
la femeia ciufulită care urla ca descreierata în
mijlocul canapelei, cu genunchii la piept şi cu
braţele peste cap. A fugit în hol, şi-a luat geanta
şi geaca din cui şi a ieşit în viteză.
După câteva secunde, cineva a dat buzna pe
uşă, iar eu mi-am pus mâinile la loc pe cap. Era
vecinul de dedesubt, înarmat cu lopata de
~ 124 ~
zăpadă. Am izbucnit într-un râs nervos
amândoi.
Am încuiat repede uşa, iar a doua zi am
schimbat yala.
N-am mai vorbit cu Marc niciodată de
atunci, deşi multe luni l-am văzut în faţa
blocului, privind fix către geamul meu. Uneori
mă aştepta la poarta grădiniţei şi mă urmărea în
tăcere până în staţia de autobuz.
După un timp, nu l-am mai văzut deloc,
însă deseori, când stăteam cocoşată la
calculatorul din debaraua grădiniţei, mi se părea
că după uşa închisă stă el, cu un inel de hârtie în
palmă, gata să-mi rupă oasele.

~ 125 ~
PARTEA A DOUA

NOI

~ 126 ~
Vrei să te căsătoreşti cu mine?

Aşa stăteam şi în ziua în care am primit


primul email de la Bogdan. Cu gecile de iarnă
ale colegelor pe spinare, cu ochii mijiţi, cu
palmele transpirate, nerăbdătoare să aflu ce mi-a
scris un străin cu care schimbasem câteva vorbe
in timp ce stăteam pe o bancă în parc, trăsnind a
parfum, cu şase luni în urmă.
Către: anamura15@yahoo.com
Expeditor: Bogdan lordache
(bogdan.iordache@yahoo.com)
Subiect: Şi? Vii des pe-aici?
Bună, Ana,
Sper că eşti bine. Nu mă prea pricep la scris, aşa că o
să fiu scurt.
Nu ne-am mai văzut în parc... După ce ne-am
cunoscut în ziua aceea, viaţa mea a luat-o într-o direcţie
neaşteptată. Poate o să-ţi povestesc într-o zi. Dar m-am
gândit mereu la tine. Ana Dobre. Femeia cu cicatrici
frumoase pe chip şi cu miros înţepător.  Glumesc.
Mi-ar plăcea să ne mai vedem.
~ 127 ~
Bogdan
Citeam repede rând după rând, cu un
zâmbet cretin pe faţă, apoi a intervenit brusc
vocea interioară: Ce frumos scrie... Dar de unde are
adresa mea de email? Am continuat să citesc,
flămândă şi curioasă:
PS: Să nu crezi că-s vreun ciudat, nu te urmăresc sau
ceva. Am căutat pe google Ana Dobre educatoare şi
singurul rezultat a fost numele grădiniţei la care (speram că
încă) lucrezi. Am sunat pe fix şi i-am spus doamnei care mi-
a răspuns că sunt tatăl lui Radu din grupa ta şi vreau să îţi
trimit pe email o invitaţie la muzeu pentru toată grupa. Mi-a
dat adresa imediat. Să nu te superi pe ea. Dacă te
deranjează mesajul meu, ignoră-l şi promit că nu-ţi mai
scriu.
PS2: Dar sper să-mi răspunzi şi să-mi scrii că nu te
deranjează mesajul meu, ba, dimpotrivă, că ţi-a săltat inima
de bucurie, că şi tu m-ai căutat şi că sperai să mai dăm
unul de altul cândva prin viaţă, de preferat înainte să fim
căsătoriţi (cu alte persoane) şi bătrâni.
Pe curând, sper!
Tot eu.
Am recitit de la început tot mesajul, inclusiv
data şi ora. 6 ianuarie 2008, 23.15. Îmi scrisese,
deci, cu o seară înainte. Am încercat să mi-l
~ 128 ~
imaginez la birou, la el acasă, scriind şi ştergând,
căutând cuvintele cele mai bune, cuvintele
pentru mine. Probabil că, imediat ce a apăsat pe
send, a regretat că mi-a scris. Poate că acum se
perpeleşte aşteptând răspunsul meu? în acest caz, să
nu-l dezamăgim, mi-am spus cu un zâmbet şi am
apăsat butonul de reply:

Către: Bogdan lordache


(bogdan.iordache@yahoo.com)

Expeditor: anamura15@yahoo.com

Subiect: Re: Şi? Vii des pe-aici?

Bună, Bogdan,
Cred că e o confuzie. Mă numesc Ana şi sunt
educatoare, însă nu-mi amintesc să ne fi cunoscut în parc
şi în nici un caz nu miros înţepător. În plus, SUNT deja
căsătorită cu altă persoană.
Numai bine,
Ana.
Înainte să mă pot răzgândi, am dat send.
Apoi am regretat imediat.
~ 129 ~
Ce fel de glumă mai era şi asta? Omul şi-a
pus sufletul pe tavă, a făcut eforturi să mă
găsească, iar eu vin cu acul ascuţit şi-i sparg bula
de speranţă cu atâta sânge rece? Ana, nu e-n firea
ta, ce-ţi veni? m-a mustrat vocea interioară, deşi
de la ea învăţasem să fiu mai afurisită.
Am apăsat din nou pe reply şi i-am scris un
nou mesaj:

Către: Bogdan lordache


(bogdan.iordache@yahoo.com)

Expeditor: anamura15@yahoo.com

Subiect: Glumă, hahaha!

Bună, Bogdan,
Tot eu. Scuze. Am vrut să fac o glumă. În mod
evident, proastă, îmi cer scuze. Nu sunt foarte bună la asta.
Da, eu sunt, fata cu parfum în cap. Mi-ar plăcea să ne
mai vedem.
PS: între timp m-am spălat.
Ana
Da, acum era mai bine. Am închis
~ 130 ~
calculatorul, mi-am pus căciula şi haina groasă,
am părăsit debaraua, am ieşit din clădirea
grădiniţei şi am pornit spre autobuz. După vreo
trei sute de metri am făcut stânga împrejur.
Dacă-mi răspunsese deja?
— Mi-am uitat mănuşile, i-am explicat în
fugă lui nea Mitică, portarul.
M-am repezit pe scări în sus, mi-am
descheiat geaca şi am lăsat-o să cadă pe lângă
scaun. Am deschis calculatorul şi am aşteptat.
Am bătut parola greşit de trei ori la rând. A
patra oară am nimerit-o. Dintr-un motiv
necunoscut, simţeam că mă sufoc dacă nu aflu
ce-mi răspunde.
Da. În Inbox mă aştepta un mesaj scurt de la
el.
Către: anamural15@yahoo.com
Expeditor: Bogdan lordache
(bogdan.iordache@yahoo.com)
Subiect: Re: Glumă, hahaha!
Bună, Ana,
~ 131 ~
Ce mă bucur că te-am găsit!
Foarte bună gluma ta. Am râs. Ha ha ha!
Vrei să te căsătoreşti cu mine?
Bogdan
În timp ce priveam prostită penultimul rând
şi mă miram că-mi trece prin cap să-i dau un
reply scurt şi la obiect cu DA, a mai intrat un
mesaj de la el.
Am dat click într-o fracţiune de secundă pe
iconiţa care mi-a deschis mesajul cel nou.
Către: anamura15@yahoo.com
Expeditor: Bogdan lordache
(bogdan.iordache@yahoo.com)
Subiect: Re: Glumă, hahaha!
Tot eu. Am glumit cu căsătoria, ha ha ha!
Viaţa noastră împreună a început cu o (ca să nu spun
ca o) glumă.

~ 132 ~
De data asta e ce trebuie!

Ne-am scris mai bine de o lună, fără să ne


întâlnim. Eram amândoi dependenţi de
adrenalina cu care urmăream căsuţa de email, de
tristeţea că încă nu intrase nimic nou acolo, de
felul în care ni se încălzea sângele când venea, în
sfârşit, notificarea de mesaj nou. Stăteam în
debara cu gecile în cap mult timp seara după ce
se termina programul, iar dimineaţa veneam cu
o jumătate de oră mai devreme, ca să am timp să
citesc ce-mi scria peste noapte. Mereu găseam
mesaje de la el dimineaţa.Îrăspundeam scurt pe
loc, apoi, tot restul zilei cât stăteam cu copiii, mă
gândeam ce să-i scriu. După ce şi ultimul copilaş
pleca acasă de mână cu părintele lui, mă
închideam în debara, citeam ce-mi mai scrisese
între timp, apăsam pe reply şi mă desfăşurăm
fără grabă.
I-am scris romane întregi în săptămânile
acelea. I-am povestit despre cicatricile de pe faţă,
despre Iorgu, despre Marc. I-am scris despre
~ 133 ~
mama. Nu mai povestisem nimănui despre toate
astea. Am plâns mult în semiîntuneric, punând
în cuvinte tot dorul de mama, de vremurile când
viaţa îmi era uşoară.
Mi-a povestit şi el despre copilărie. Despre
părinţii, fraţii şi surorile lui. Despre cum îl
puneau să stea la colţ cu mâinile ridicate dacă
nu-şi termina temele la timp. Despre cum a
plecat la paisprezece ani la internat, ca să scape
de bătăi şi pedepse. Despre foame. Despre
primul lui job de supraveghetor la un internet
cafe unde veneau doar bărbaţi pentru videochat.
Despre cum trăgea şi el cu ochiul la fetele acelea
frumoase care se dezbrăcau pentru bani. Despre
serviciul lui actual. Despre locul în care stătea.
Despre ce-i plăcea să facă în vacanţe.
Ne scriam despre toate lucrurile pe care
tinerii care se curtează le discută plimbându-se
de mână, în parc. Noi preferam să rămânem la
distanţă şi să ne folosim de internet ca de o zonă
neutră. Ar fi fost suficient ca unul dintre noi să
nu mai răspundă la mesaje şi am fi dispărut
~ 134 ~
imediat unul din viaţa celuilalt.
Poate de asta mă şi temeam. Să nu fac loc
din nou în mine unui om care creează doar haos,
ca apoi să dispară.
De ce se temea el nu ştiu.
Cert e că într-o zi l-am întrebat dacă n-ar
vrea să ne întâlnim de-adevăratelea, bărbat cu
femeie, în loc de versiunile noastre virtuale care
se încrucişează prin aer în drum spre căsuţe
poştale pe internet.
Când i-am trimis emailul cu invitaţia, mă
simţeam de parcă aş fi încălcat o regulă nescrisă.
Pentru că despre un lucru nu-mi scrisese nimic
Bogdan până acum: despre starea lui civilă.
Poate că omul era însurat. Poate era încă
îndrăgostit de fosta lui iubită, iar eu eram doar
amica lui de corespondenţă. Poate nici măcar nu-
i plăceau femeile în felul acela.
Dar eram curioasă să văd cum
interacţionăm pe viu. Cum mă priveşte. Dacă
vrea să mă atingă. Dacă zâmbeşte când îi
zâmbesc. Voiam să îi aud tonul vocii. Să îi văd
~ 135 ~
ochii.
I-am scris într-o vineri dimineaţa şi am stat
ca pe ace toată ziua. Seara, nu-mi răspunsese.
Era pentru prima oară când nu găseam mesaj de
la el în Inbox.
L-am speriat? m-am gândit. Nu părea genul
fricos. Probabil pur şi simplu nu vrea să ne vedem.
Păcat. Începuse atât de bine...
A urmat weekendul şi, cum am făcut ochi
sâmbătă dimineaţă, m-am repezit la internet
cafe-ul de pe strada mea. Acum s-a închis, e o
covrigărie acolo.
Tot nu-mi răspunsese. Am intrat în panică şi
i-am scris din nou:

Către: Bogdan lordache


(bogdan.iordache@yahoo.com)

Expeditor: anamura15@yahoo.com

Subiect: am glumit cu întâlnirea aia ha ha ha


Prietene, te rog să n-o iei la fugă. Nu te invitasem la
un suc ca să sar pe tine. Înţeleg dacă ai alte lucruri de
~ 136 ~
făcut, femei de întâlnit etc.
Era o glumă.
Hai să revenim la ale noastre, bine? Nu vreau să
pierd asta, ce avem între noi aici.
Scrie-mi.
Ana
Am mai stat pe scaunul slinos încă o vreme,
privind în gol spre monitor, sperând că-mi
răspunde. Zăpăcită de foame şi de sete, am
pornit spre casă. Nici pe dinţi nu mă spălasem.
Pe seară oscilam între griji (sigur i s-a
întâmplat ceva, o fi la spital, Doamne, sper că nu e
mort), furie (cum e posibil să nu-mi făspundă, adică
o lună de zile mi-a putut scrie de cinci ori pe zi în
fiecare zi şi acum nu mai e în stare de trei cuvinte,
dispari, femeie, mă plictiseşti, orice, dar să scrie ceva,
păi, mă laşi aici să mă perpelesc, sincer, sper că e
mort), autocompătimire (normal că nu-mi mai
scrie, de ce ar vrea un bărbat mişto, deştept, cu
serviciu bun, cu şcoală, să iasă cu mine), speranţă
(sigur îmi scrie până mâine, o să ne vedem, o să se
îndrăgostească de farmecul meu discret şi o să fie
totul bine, ca în cărţi) şi resemnare (da, numai că în
~ 137 ~
unele cărţi el moare sau pur şi simplu se însoară cu
alta. N-o să fiu niciodată mireasa din cărţi, doar
amanta, părăsită sau educatoarea copiilor lui şi ai
nevestei lui perfecte).
N-am mai ieşit din casă sâmbătă, am stat să
frec podelele cu mopul, să pun hainele la loc, să-
mi calc cămăşi şi să frec faianţa.
Ce chestie, când eşti îndrăgostit parcă nu
prea-ţi arde să faci curat prin casă. Prin ochelarii
ăia roz pe care ţi-i construieşte iubirea, totul
arată perfect. Şi, mamă, cât praf se adună brusc
pe rafturile cu cărţi, după ce el te părăseşte...
Când te cuprind tristeţea, panica sau
disperarea în iubire, pac, ţi se face poftă să pui
mâna pe o mătură, pe un detartrant, să speli
aragazul, să dai luciu la geamuri, să te simţi util
şi talentat la ceva, să treacă timpul mai repede,
să mai vezi şi altceva în faţa ochilor decât chipul
tău plouat reflectat în oglindă!
Duminică m-au scos fetele la masă şi la film,
aşa că m-am putut preface foarte bine că nu
fierbe inima în mine.
~ 138 ~
Sincer, habar nu am ce film am văzut.
A doua zi dimineaţă eram la grădiniţă de la
ora 6.30. Am urcat scările două câte două şi m-
am împiedicat de fular de era să-mi rup gâtul.
Nimic nu mă interesa în afară de mesajul lui în
cutia mea poştală virtuală. Trebuia să găsesc
ceva acolo de la el.
Nu-mi scrisese. Am rămas blocată în faţa
monitorului albăstrui, cu căciula pe cap, cu
geaca pe mine.
Nu eram deloc pregătită pentru acest
deznodământ.
S-a terminat şi asta, mi-am spus. Am închis
calculatorul şi mi-am pus pe faţă zâmbetul de
primit copiii. Ei măcar sunt mereu aici. Sinceri.
Pe ei mă pot baza.
Adulţii sunt, în mod evident, fiinţe din iad.
Însă, când să plec spre casă în seara aceea,
am observat o siluetă de bărbat după gardul
grădiniţei. Era întuneric. M-am gândit că e Marc,
deşi nu mă mai urmărise de ceva vreme. O fi
vreun tătic care s-a întors după ceva ce uitase
~ 139 ~
copilul în clasă?
L-am rugat pe nea Mitică să iasă cu mine în
stradă, să nu fiu chiar singură dacă e să mă atace
cineva. Nu că nea Mitică, la cei peste şaptezeci
de ani şi cincizeci de kilograme ale lui, ar fi putut
să mă ajute cu ceva, poate doar să-mi ţină poşeta
în timp ce vreun infractor mă snopea în bătaie.
Era Bogdan.
Am rămas cu gura căscată.
–– Bogdan? Ce faci aici?
–– Am venit să te văd. Pentru că, din păcate,
nu mai pot să-ţi scriu şi am vrut neapărat să-ţi
spun personal asta.
–– Ai venit până aici să mă vezi şi să-mi spui
că nu vrei să mai ai nimic de-a face cu mine?
Îmi vâjâia capul şi-mi tremura bărbia.
–– Nu, nu, a sărit repede să mă liniştească.
Dimpotrivă. Am venit să-ţi spun că vreau să am
totul de-a face cu tine. Dar că nu mai pot să-ţi
scriu, din motive pe care sper să mă laşi să ţi le
explic.
Purtam o căciulă groaznic de urâtă,
~ 140 ~
împletită de bunica, nişte pantaloni de babă şi
pardesiul meu cu găuri de molii. Bine că măcar
miroseam a naftalină!
Bogdan s-a apropiat să mă îmbrăţişeze. Am
deschis mâinile larg, semn că-l primesc. M-am
ridicat pe vârfuri şi mi-am afundat nasul în
haina lui groasă, de lână. Mirosea a parfum
discret şi a tutun.
–– Bună, i-am spus. Vii des pe-aici?
–– Aşa am în plan, mi-a răspuns fără să-mi
dea drumul din îmbrăţişare, şi mi-am dat seama
din tonul lui că zâmbea.
Am plecat împreună în tăcere spre staţia de
autobuz, unde, după ce-am aşteptat în frig
douăzeci de minute, mi-a spus:
–– Nu-mi mai simt picioarele. N-ai vrea să te
duc acasă cu maşina mea?
–– Ai maşină?
–– Da, am parcat în faţa grădiniţei.
–– Păi, şi de ce pomeneşti de asta abia
acum?
–– N-am vrut să crezi că ă dau mare cu
~ 141 ~
asta... mi-a zis şmechereşte.
–– Ce e asta, tot un fel de glumă?
–– Da, una proastă. Hai să te duc acasă.
În drum spre maşină mi-a explicat de ce nu-
mi răspunsese la mesajul în care îi propusesem
să ne întâlnim. Nici nu-l citise. Fosta lui iubită
reuşise să-i ghicească parola (o combinaţie
formată din data lui de naştere şi oraşul lui
preferat), îi intrase în căsuţă şi, după ce-a văzut
schimbul intens de mesaje dintre noi, i-a
modificat parola, astfel că el nu şi-a mai putut
accesa contul.
–– Mai e ceva între voi? l-am întrebat direct.
Trebuia să ştiu.
–– Nu. Acum nu. Ne tot despărţim de mai
bine de un an. Chiar în seara zilei în care ne-am
cunoscut noi în parc, m-a sunat să ne vedem. Mă
părăsise cu o lună şi ceva în urmă. A vrut să ne
împăcăm. M-am mutat înapoi la ea, dar pe urmă
au început iar certurile. Am plecat. A venit după
mine. Am primit-o, ne-am despărţit iar. E ceva
teribil de greşit între noi doi. Am închis definitiv
~ 142 ~
capitolul cu ea înainte să-ţi scriu ţie. Pe cuvânt.
Nu ţi-aş face aşa ceva. Nu te-aş arunca într-un
vârtej din ăsta.
–– Bine. Te cred.
Până la urmă, era acolo, nu? Ajunseserăm în
dreptul maşinii lui şi stăteam lângă ea să vorbim,
cu picioarele sloi.
–– Hai, urcă, se încălzeşte imediat ce
pornesc motorul, mi-a spus în timp ce-mi
deschidea portiera.
Pe atunci habar n-aveam ce marcă de
maşină era, nu mă interesa subiectul, nu mi se
părea că are relevanţă forma siglei de pe bord.
Dacă are patru roţi, volan şi nu te plouă în ea, e o
maşină perfectă.
Când, după câteva săptămâni, am fost
nevoită să le povestesc fetelor despre Bogdan, m-
au supus unui interogatoriu crunt.
–– Ăsta are măcar casă?
–– Are, da, un apartament cu două camere
în Titan.
–– Stă cu maică-sa?
~ 143 ~
–– Nu, stă singur, plăteşte rate.
–– Ce maşină are?
–– Gri.
Au izbucnit amândouă în râs. Eram acasă la
Andreea, un apartament cu trei camere aproape
de centru, cumpărat de părinţii ei şi mobilat de
ea. Mâncam bruscheţe cu roşii şi somon, beam
vin roşu (care mă luase deja de cap), Beatrice şi
Andreea fumau, iar de undeva din pereţi se
auzeau acorduri de pian.
–– Nu culoarea mă interesează. Ce marcă?
–– Habar n-am.
–– Nu te-a dus cu maşina niciodată?
–– Ba da, mergem zilnic cu maşina, dar n-
am idee ce marcă e.
–– Ana, tu trăieşti pe altă planetă, jur. Unde
lucrează?
–– La un service auto.
–– Clar, după un vânzător de ziare şi un
şomer, mi se pare normal să faci şi tu un
upgrade la un mecanic, bravo, nu e rău!
–– E director.
~ 144 ~
S-a făcut linişte.
–– Iubitul tău e director de service auto? La
ce companie?
–– Nu ştie, au răspuns în cor tot ele, văzând
figura mea dezorientată.
–– E însurat, are copii? Mă gândesc că un
minimum de informaţii despre el deţii, totuşi,
dacă zici că vă scrieţi de câteva luni...
–– Nu e însurat şi nici copii n-are.
–– Aleluia, a zis Beatrice îndesând în gură a
suta bruschetă cu roşii şi usturoi.
–– E un tip chiar fain, le-am zis, simţind cum
mă înroşesc până-n vârful unghiilor.
–– Şi când faceţi nunta? a glumit Andreea,
cunoscându-mi bine palmaresul amoros
dezastruos.
Au râs amândouă, dar scurt, pentru că eu
am spus:
–– Pe 5 iunie. Sunteţi, desigur, invitate
amândouă, în calitate de domnişoare de onoare.
–– Haha, pe bune? a întrebat nesigură
Beatrice, împingând departe de ea farfuria cu
~ 145 ~
bruscheţe. Cu un tip pe care abia l-ai cunoscut?
–– Da. Ştiu că pare o nebunie, dar... îmi
place. E bun. E cinstit. Scrie frumos. Mă face să
râd.
–– Băi, şi pe mine mă face să râd Arşinel,
dar să mor dacă l-aş lua de bărbat, a zis Andreea,
încă şocată.
–– Fetelor, ştiu că nu pare că aş lua decizii
bune când vine vorba de iubire, dar, de data
asta, vă jur că e ce trebuie! am spus ca un
politician hotărât, dând din mână pentru a câş-
tiga un bonus de entuziasm din partea
publicului.
Publicul meu însă mă privea indecis, cu ochi
tulburi. În cameră plutea un iz pătrunzător de
usturoi.
–– Să mai deschidem o sticlă de vin, atunci!
a zis Andreea bătând din palme şi s-a ridicat să
meargă în bucătărie.
Beatrice s-a apropiat de mine, mi-a strâns
mâna de politician, care acum se odihnea pe
canapea, şi mi-a şoptit:
~ 146 ~
–– Mă bucur mult pentru tine. Mi se pare că,
în sfârşit, te văd liniştită. Şi fericită. Cred că tipul
ăsta e exact ce-ţi trebuie.
Am îmbrăţişat-o şi i-am mulţumit. Măcar un
om să se bucure de nunta asta în afară de mine şi
de el. Bunica mi-a interzis categoric să mă mărit
cu un om care lucrează cu maşinile, a zis că sigur
are mâinile murdare de ulei şi iubeşte mai mult
bujiile decât femeile. Am râs şi am asigurat-o că
Bogdan nu e genul acela de angajat din industria
auto. Am invitat-o la nuntă şi mi-a promis că
vine.
Părinţii lui Bogdan au refuzat politicos
invitaţia lui, spunând că n-au bani. De parcă
pentru bani îi chemase omul. Fraţii lui însă
confirmaseră, la fel şi cele două surori. Fosta
iubită sigur înfigea ace lungi într-o păpuşă care
semăna cu mine.
Când s-a întors Andreea cu vinul rece, eu şi
Beatrice stăteam îmbrăţişate pe colţul canapelei.
–– Ce-i aici? Ce-am pierdut? Eşti şi gravidă?
a întrebat ea şi m-a privit îngrozită, cu sticla într-
~ 147 ~
o mână şi tirbuşonul în cealaltă.
–– Nu, am râs eu, încă nu.
–– Dacă mai faci şi copii anul ăsta, clar
câştigi premiul pentru cea mai grăbită mireasă
din casa asta.
–– Nu că ar avea concurenţă, a completat
Beatrice.
Ele nu voiau deloc să se mărite. Spuneau
mereu că mai au nevoie de timp să trăiască. Iar
mie mi se părea că viaţa mea abia atunci începea!
–– Bine, sunt de acord să te măriţi cu acest
Bogdan, cu condiţia să ni-l prezinţi şi nouă, a dat
Andreea verdictul, turnând în pahare. Dacă ne
place de el, ai verde să te măriţi pe 5 iunie. Dacă
nu ne place de el, te mai gândeşti.
–– Şi dacă lui nu-i place de voi? am glumit
eu.
–– Asta e imposibil. Pe noi ne place toată
lumea, au râs ele, iar eu le-am dat dreptate.
Fetele mele s-au înţeles foarte bine cu
Bogdan, care a reuşit să le convingă că e un tip
ok după ce le-a bătut la whist şi la remi. Ne-am
~ 148 ~
căsătorit pe 5 iunie, a fost o zi caldă şi senină, în
care noi ne-am ţinut de mână, am dansat, am
cântat şi nu m-am lăsat furată de colegii lui de
birou, ca să nu lipsesc de la propria-mi nuntă. O
aşteptasem suficient cât să vreau să o savurez pe
toată.
Şi uite-aşa a început viaţa noastră împreună.
Familia Dobre-Iordache. Ana şi Bogdan.

~ 149 ~
Vreau să fie aşa, ca azi,
toată viaţa

Pentru prima dată în viaţa mea, eram mai


mult decât fericită. Eram liniştită. Nu mă mai
temeam că Dumnezeu, sau soarta, Universul sau
cine-o fi acolo ar putea să dea cu zarul pentru
vieţile noastre şi să-mi facă iar o glumă proastă,
smulgându-mi din braţe omul pe care cu atâta
sete alesesem să-l iubesc.
Pentru prima oară mă puteam gândi la
mama nu cu durere, ci cu duioşie. Cu un dor
care nu-mi mai sfâşia pieptul, ci mă făcea
bucuroasă că sunt vie, că trăiesc fiecare dimi-
neaţă cu miros de cafea, fiecare noapte cu somn
neîntrerupt de coşmaruri.
Puteam în sfârşit pune mâna pe un cuţit de
carne fără să mă sufoc.
Aveam curajul să sper că de data asta o să
fie bine şi pentru mine.
Bogdan era acolo. Deschis, frumos, un om
ca toţi oamenii, care mă alesese pe mine pentru
~ 150 ~
totdeauna.
Într-o dimineaţă din luna de miere stăteam
lungită în pat, goală puşcă sub un cearşaf moale
din bumbac. Bogdan deschisese ferestrele lungi
şi înguste ale mansardei de pe malul Senei pe
care o închiriaserăm pentru zece zile. Auzeam
claxoane, voci, muzică indiană.
–– Mă simt ciudat, mi-a spus, cu ochii la
acoperişurile portocalii şi maro care străluceau,
umede şi alunecoase, după ploaie.
–– De la vinul de aseară? l-am întrebat,
trăgându-mi încă o pernă sub cap, să-l pot vedea
mai bine.
În seara dinainte, stătuserăm până după
miezul nopţii pe Pont Saint-Louis, împreună cu
alte zeci de cupluri, aşezaţi pe lemnul umed al
podului, cu o sticlă de vin şi pahare de plastic
între noi, cu biscuiţi săraţi, brânză şi nuci luate
de la supermarket.
Un bătrân cânta Aznavour la capătul
podului. Tinerii vorbeau, râdeau, fumau iarbă,
unii ne zâmbeau sau ne salutau de parcă
~ 151 ~
petrecuserăm zeci de astfel de seri printre ei, pe
pod, în Paris.
Nu cunoşteam pe nimeni, dar ne simţeam
incluşi, acceptaţi, de-ai casei. Am făcut poze în
amurg, ne-am dat pantofii jos şi am dansat
desculţi. Am ronţăit biscuiţii cu ierburi şi am
băut încet tot vinul, povestind şi sărutându-ne
discret. Un Bordeaux ieftin şi destul de acru care
mi s-a părut teribil de greu de înghiţit, dar asta a
fost pentru că nu mă pricep deloc la vinuri şi nici
la băut alcool în general.
Am pornit pe la 2 dimineaţa spre mansarda
noastră închiriată, împleticindu-ne şi
sprijinindu-ne unul de celălalt, râzând ca proştii
de fiecare umbră.
Nu ca proştii. Ca fericiţii care se iubesc.
Am început să ne dezbrăcăm încă din lift.
Ne-am aruncat hainele grămadă în hol şi am
sărit unul pe altul cu sete. Am adormit spre
dimineaţă, ameţiţi, transpiraţi, nas în nas,
ţinându-ne de mână. Tipic pentru o lună de
miere la Paris.
~ 152 ~
–– Nu, nu e de la vin, mi-a răspuns fără să
se întoarcă spre mine.
–– Să-ţi fac un ceai?
–– Ana, iubita mea, nu vreau ceai. Vreau să
fie aşa, ca azi, toată viaţa.
N-am spus nimic. Mi-ar fi tremurat vocea ca
unei primadone la repetiţii.
–– Mă simt de parcă... pot orice. Simt că
vreau să fac lucruri. Să trăiesc. Vreau. N-am mai
simţit aşa ceva niciodată... Să vreau totul, orice,
să mă bucure totul şi orice. E ciudat, n-am mai...
–– Bogdan?
–– Hm? a tresărit de parcă i s-ar fi părut
ciudat propriul lui nume.
–– Cred că există un nume pentru starea
asta ciudată a ta.
Abia atunci s-a întors curios spre mine. Mă
ridicasem în capul oaselor, cu cearşaful adunat
în jurul corpului.
–– Eşti doar fericit.
A zâmbit a neîncredere.
–– Ei, da, siiigur!
~ 153 ~
S-a întors către fereastra pe care intra
Parisul peste noi fără pic de jenă.
–– Crezi că asta e?
Asta era. Fericirea de om mare. Pe care o
trăia abia acum, la treizeci şi cinci de ani, şi pe
care nu ştia s-o recunoască. Apoi a început să
râdă. A deschis ferestrele şi mai larg, a scos
capul afară şi a strigat:
–– Aţi auzit, oameni? Sunt fe-ri-cit!
–– Bogdan?
–– Ă?
–– Eşti fericit şi gol puşcă.
–– Da, probabil că şi de asta sunt fericit, că
sunt gol puşcă la Paris într-o mansardă de pe
malul Senei, iar în pat mă aşteaptă fata visurilor
mele! Auzi, cum se zice sunt fericit în franceză?
–– Je suis heureux!
–– Băăăi, francezilor şi turiştilor, suis
heureeux, băăăi! a strigat din nou, aplecându-se
afară pe geam.
Am izbucnit şi eu în râs. Tot ce vedeam din
scena asta era un fund gol, pufos şi roz, pe
~ 154 ~
pervazul unei ferestre înguste.
Eram înfricoşător de îndrăgostită. Totul la el
mi se părea dumnezeiesc. Felul în care arăta
mâna lui stângă de când îşi pusese pe deget
verigheta. Felul în care mirosea după o zi
întreagă de mers prin oraş, a transpiraţie, a
aftershave amestecat cu parfumul meu de
iasomie, a feromoni şi a mine. Ochii lui negri
care mă căutau întruna. Pielea lui pistruiată pe
umeri, nas şi piept. Hainele lui moi, cuminţi. Îi
iubeam ciorapii şi lama de ras.
În unele zile ne întindeam unt sărat pe felii
groase de baghetă şi, după ce ne umflam bine cu
suc de portocale, ne aruncam înapoi în patul care
nici nu apuca să se răcească.
–– Plouă... mi-a şoptit într-o zi, gâfâind.
–– Mhm, aud. Mai mergem la Versailles azi?
Ar trebui, mai avem două zile şi ne întoar...
–– Şşşş, Ana, taci. Nu. În ghid scrie că, dacă
plouă, în nici un caz turiştii nu trebuie să meargă
la Versailles. Se face noroi mare pe-acolo... mi-a
spus, strecurându-şi mâna pe sub aşternut, să
~ 155 ~
mă caute.
–– Serios? Şi ce scria acolo, în ghid, să facem
în loc?
–– N-am reţinut bine, dar am impresia că
scria ceva de sex nebun.
–– Sex? Nebun?
–– Daaa, era acolo o casetă cu părerile
localnicilor despre asta, toţi ziceau că cică asta e
ceva de făcut la Paris în zilele ploioase.
Am râs şi l-am tras spre mine, pe mine, în
mine.
Luna de miere a trecut repede. Am alergat
pe străzi, am probat pălării şi haine vechi, am
mâncat castane coapte şi clătite cu gem, ne-am
făcut poze cu toate obiectivele turistice de bifat,
am cumpărat vederi cu Parisul pe care ni le-am
trimis la adresa mea de acasă, nu înainte de a
scrie pe ele fiecare, în secret, fără a-l lăsa pe
celălalt să citească, lucruri despre cum ne
simţeam exact atunci, cu pixul în mână, scriind
cocoşaţi pe marginea unui pod pe Sena.
Nu mă recunoşteam. Nu fusesem niciodată
~ 156 ~
atât de îndrăzneaţă, de veselă, de senzuală. De
vie. Nu mai fusesem niciodată atât de vie.
Mereu crezusem despre mine că
supravieţuiesc, că sunt nemoartă. Înmormântarea
mamei era lucrul pe care-l visam cel mai des.
Lipsa ei era cu mine mereu.
Acum visam mâncare. Dulciuri. Păduri
înmugurite. Copii mici, care nu erau copiii de la
grădiniţă.
Aveam, la fel ca el, chef să fac lucruri.
Ne faceam planuri. Din trei replici, două
erau planuri. Să urcăm pe vârful Omu. Să
vizităm Japonia. Să facem o croazieră. Să ne
mutăm într-o casă pe pământ. Să ne luăm o
pisică. Să scriem împreună o carte. Să facem
voluntariat în Africa. Să sărim cu paraşuta. Să ne
tatuăm în acelaşi loc, cu un mesaj secret. Să nu
ne minţim niciodată. Să rămânem mereu ca
atunci, la Paris, prostiţi de fericire.
Urma să trăim cea mai extraordinară
poveste de iubire din lume!
Dac-am fi ştiut ce drum teribil de banal şi de
~ 157 ~
plictisitor ni se aşternea în faţă, poate că ne-am fi
despărţit pe loc, chiar acolo, sub turnul Eiffel.
Tinere; să ştii că, peste zece ani, femeia asta care
e acum fata visurilor tale o să te considere
insuportabil, iar tu o să stai pe bancă în faţa blocului
ca să mai tragi de timp după serviciu, să nu dai iar
ochii cu ea. N-o să fiţi niciodată mai fericiţi ca acum.
De fapt, ultramegasuperfericirea asta de acum o să fie
lucrul care o să vă frustreze cel mai mult. Pentru că
n-o s-o mai simţiţi vreodată, dar o s-o căutaţi cu
disperare şi o să-i reproşaţi permanent celuilalt că din
vina lui magia s-a transformat în blazare. O să vă
raportaţi mereu la cel mai de sus punct din graficul
stării voastre de îndrăgosteală, punctul din care
lucrurile n-au unde să se ducă decât în jos. Clasic.
Nu ne-a spus nimeni nimic. Oamenii
aplaudau când ne sărutam. Râdeau cu noi când
râdeam. Era un public amabil şi optimist,
obişnuit cu tinere cupluri care nu se pot abţine să
se pipăie, inclusiv în public. Dacă nici la Paris,
atunci unde?
Ne-am făcut bagajele şi ne-am întors acasă.
~ 158 ~
Tu eşti Dumnezeu

Am continuat să fim beţi unul de altul încă


o vreme. Ne scriam în continuare foarte des
mesaje lungi, siropoase, sau scurte şi intense.
Bogdan îşi făcuse o adresă de email nouă,
pe care-şi scria doar cu mine. Pe cealaltă i-o
lăsase cadou fostei iubite, cu tot ce era în ea.
De cele mai multe ori dormeam împreună în
garsoniera mea mică de la etajul zece, în care nu
mai aveam nici un chef să fac curat, aşa că era ca
un fel de cuib de nebunii cu cearşafuri şifonate şi
umede, cutii de pizza adunate unele peste altele
în hol, flori în vaze, câte-o pereche de chiloţi
refugiaţi în vreun colţ, veioza roşie mereu
aprinsă.
Dacă mi-ar fi arătat cineva cu cinci ani în
urmă poza cu ce avea să se întâmple în casa şi-n
sufletul meu, aş fi zis deodată Doamne păzeşte şi
Oh, abia aştept!
Nu fusesem niciodată o persoană prea
senzuală. Sexul era o activitate care mă speria şi
~ 159 ~
pe care mulţi ani am considerat-o murdară şi
periculoasă.
Cât eram copil, mai auzeam uneori zgomote
din dormitorul mamei. Mă trânteam în pat şi-mi
trăgeam perna peste cap, în speranţa că pot fugi
de zgomotele care evadau pe sub uşă, prin gaura
cheii, prin pereţii subţiri şi bătrâni. Tata gâfâia şi
mormăia de parcă ar fi încercat să urce o pantă
abruptă.
Mama icnea şi respira foarte sonor, ca şi
cum ar fi făcut genuflexiuni cu tigaia de fontă pe
umeri. Pe lângă toate astea, se mai auzea şi patul
scârţâind ritmic sau tăblia lui lovindu-se de
perete ca o toacă, bam-bam-bam-bam, iar eu îmi
imaginam tot felul de scenarii ciudate, în care
mama şi tata dansau pe pat sau făceau sport pe
marginea lui, asta până într-o zi când am văzut
pe gaura cheii că erau amândoi dezbrăcaţi pe
pat, într-un amestec dizgraţios de mâini, picioare
păroase, burta imensă a lui tata şi sânii moi ai
mamei, păr transpirat, lipit pe frunte, degete care
frământau carnea ca pe un aluat alb de franzelă.
~ 160 ~
Mi s-a întors stomacul pe dos şi inima mi-a
urcat în tâmple. Am fugit repede la baie, unde
mi-am deşertat tot conţinutul stomacului direct
în vasul rece al toaletei, pe muteşte.
După ce icnetele şi scârţâitul încetau, tata îşi
aprindea o ţigară, iar mama mergea la baie. Eu
mă prefăceam că dorm sau că îmi fac temele. Nu
dădeam nici un semn că am fost martor secret la
scena de mai devreme. Mama se spăla şi
plângea. De fiecare dată după ce făcea sex cu
tata, plângea, înfundat, trăgându-şi nasul sub
jetul rece de la chiuvetă, ştergându-se cu
prosopul aspru. Apoi îşi trecea mâna udă prin
părul transpirat, îşi lipea pe chip un zâmbet
detaşat şi intra în sufrageria care era şi camera
mea.
Stătea o vreme cu mine pe covor, până tata
adormea dincolo. Mă bucuram că mama stă cu
mine, acum îmi dau seama că avea nevoie de un
spaţiu sigur în care să se refacă după intimitatea
forţată cu tata. Nu cred că îi plăcea să facă dra-
goste cu el. Îl iubea, asta ştiu sigur, dar cred că
~ 161 ~
momentele acelea de posedare o răneau.
Şi tot ce o rănea pe mama era pentru mine
de neiertat.
Eu n-o să fac niciodată asta când o să cresc, îmi
amintesc că-mi spuneam. Am şi scris fraza asta
cu litere mari pe prima pagină a câtorva caiete
de şcoală. Apoi am desenat în jur floricele şi
curcubeie şi stele şi soare. Eram încă doar un
copil.
Apoi am crescut şi am început să-mi
descopăr corpul. Felul în care uneori, când
purtam ceva care-mi venea bine, mă cuprindea o
căldură de la mijloc în sus. Gâdilăturile în cerul
gurii când mă gândeam că băiatul care-mi plăcea
se va apropia de mine suficient de mult cât să
poată să mă sărute. Dorinţa de a arăta bine
pentru alţii. De a fi remarcată de un bărbat. De
orice bărbat, dar mai ales de unul anume.
Dorinţa de a fi atinsă. Dezbrăcată încet, întâi
cămaşa, nasture cu nasture, apoi o bretea de la
sutien, a doua. Fusta. Ciorapii, câte un picior pe
rând.
~ 162 ~
Din păcate, viaţa mea intimă fusese destul
de săracă în experienţe memorabile. Colegul
pedagog era sfios în pat ca o fecioară, se grăbea
să ajungă la final şi să întrebe cât de bine a fost.
— A fost bine, îl minţeam eu, în timp ce
vocea mea interioară şoptea: Stai aşa, flăcău, ai şi
terminat? De la introducere, direct la final? Ce s-a
întâmplat cu dezvoltarea subiectului? Ca să nu mai
zic de punctul culminant? Alo?
Până să-şi termine vocea protestul mut,
flăcăul plescăia mulţumit şi se întorcea pe o
parte, iar în câteva secunde îl auzeam sforăind.
Marc era un tip atletic şi sportiv inclusiv la
orizontală. Găsea mereu cele mai ciudate poziţii
şi se străduia să prelungească partida cât de mult
posibil. Nu era rău, însă uneori mă apucau
cârceii, cu un picior spre tavan şi altul îndoit sub
mine, în timp ce el stătea în genuflexiune şi mă
ţinea de talie cu capul pe spate, atârnat dincolo
de marginea patului. Alteori amorţeam sau pur
şi simplu cădeam de unde mă aşeza el. Ne umfla
râsul pe amândoi şi o luam, silitori, de la capăt.
~ 163 ~
–– Ai obosit? mă întreba în timp ce
picăturile de sudoare care-i curgeau de pe frunte
se adunau în clavicula mea ca într-un mic lac de
acumulare.
–– Puţin, spuneam, supraevaluând, în mod
evident, rezistenţa mea la efort.
Abia mai respiram.
–– Perfect, spunea el viril, abia de acum
încolo devine interesant.
Şi, pac, mă rotea la marginea patului, cu
fundul în aer şi capul în jos.
O să ne omoare ăsta, îmi spunea vocea
interioară, deloc impresionată. Da, dar ce frumos e
să mori făcând dragoste, îi răspundeam sacadat în
gând în timp ce capul mi se lovea ritmic de
noptieră.
Cu Bogdan, totul era diferit. De parcă până
la el mâncasem doar pâine pe post de delicatese,
iar acum mi se desfăceau sub nas cutii după cutii
cu trufandale. Nu mai ştiam pe care să pun
mâna şi gura mai întâi.
El mă lăsa pe mine să fac primul pas. Mă
~ 164 ~
urma atent şi docil, mă întreba în şoaptă dacă
vreau să îmi facă una sau alta, alteori nu scotea
nici un cuvânt, doar mă urmărea cu ochii mijiţi,
curios, pătimaş, răbdător.
Îmi venea să-i fac şi să-i spun lucruri care,
cu doi ani în urmă, mi s-ar fî părut inacceptabile.
Acum le făceam şi le spuneam fără să mă
gândesc prea mult înainte. Şi-mi plăcea. Să-l
surprind, să-l fac să râdă sau să geamă, să ceară
mai mult, să plângă de prea plin, să-l fac
dependent, să-i dau totul, ca să nu mai aibă
nevoie de nimic altceva. Voiam să-i fiu iubită,
singura din toată viaţa asta, să-i fiu mamă şi
copil, să-l iubesc suficient cât să nu-i mai
trebuiască apă, aer, mâncare sau somn, şi tot să
mai rămână nişte iubire de-a mea pentru el.
Să trăiască aşa, doar cu mine.
–– Iubirea e o religie, ştii asta, nu? îmi
spunea uneori după ce terminam şi ne întindeam
unul peste altul în pat, iar trupurile noastre
formau o cruce caldă şi transpirată.
Burta mea se lipea de a lui, perpendiculară,
~ 165 ~
ca două piese care se potrivesc una în alta.
–– Tu eşti Dumnezeu, iar eu sunt
credinciosul care te venerează, te iubeşte, se
roagă la tine şi se teme de tine.
–– Şi invers? îl întrebam în joacă.
–– Sper că şi invers. Pentru că altfel o să te
plictiseşti de mine, o să te porţi urât şi eu o să-mi
caut alt Dumnezeu. Sau o să mă sinucid.
Nu-mi plăcea gândul ăsta şi-l plesneam uşor
peste coapsă.
–– Dumnezeului tău nu-i place când
vorbeşti despre moarte, îi spuneam serioasă.
–– Iertare... mai şoptea el, şi apoi rămâneam
în tăcere, respirând până când ajungeam să
expirăm şi să inspirăm în acelaşi timp şi ni se
făcea somn sau foame.
Alteori dormeam în apartamentul lui cu
două camere din Titan. La el era mereu foarte
curat, pentru că nu avea multe lucruri. în camere
se afla mobilă puţină, iar pereţii erau complet
goi. În bucătărie avea fix două seturi de tacâmuri
şi unul de farfurii, o tigaie şi un ibric. Nu ştia să-
~ 166 ~
şi gătească altceva decât ouă ochiuri, dar făcea o
cafea demenţială.
Patul mare din dormitor nu avea noptiere,
nici perne. Doar o saltea tare, aşternut şi
cuvertură. Lângă pat stăteau câteva teancuri cu
cărţi. Sufrageria avea o canapea destul de lungă,
o comodă cu televizor şi o masă mică de cafea pe
care Bogdan îşi punea laptopul de serviciu când
avea de lucru acasă seara. Atât. În casa lui nu
erau bibelouri, tablouri, vaze, castroane şi tăvi cu
mărunţişuri, nici covoare sau draperii.
Era un spaţiu destul de steril, care însă mă
făcea să mă simt liberă. Era ca o cameră de hotel
în care poţi face ce vrei, fără să laşi urme şi fără
să te ataşezi de lucruri.
Weekendurile nu ne prindeau aproape
niciodată în oraş. Plănuiam mereu escapade la
munte, la mare sau la pădure, cu cortul sau cu
bicicleta, voiam să le încercăm pe toate împre-
ună, de parcă abia atunci începuse viaţa noastră
de oameni mari. Până atunci fuseserăm copii
care învaţă cu ce se mănâncă lumea.
~ 167 ~
Bâjbâiserăm. Acum, gata, era fiecare la locul lui
şi puteam începe să ne bucurăm, să fim vii.
Ascultam muzică împreună. Eu îi puneam
ce-mi plăcea mie, el căsca teatral şi spunea că-i
muzică de văduvă bătrână, îmi punea şi el ce-i
plăcea lui, iar eu îi spuneam că e muzică de puşti
tocilari care intră prima oară în viaţa lor într-o
discotecă.
Într-o zi de mai am urcat pe vârful Omu.
Când am ajuns în vârf, eram epuizaţi, uzi şi
îngheţaţi. Plecaserăm de jos fără echipament
potrivit, cu geci subţiri pe noi, iar sus, pe munte,
zăpada era de jumătate de metru. Am alunecat
de multe ori, ne-am tras unul pe altul prin
jgheaburi, cu greu, terminaţi de oboseală şi
dârdâind de frig, ne-am trântit pe iarba înghe-
ţată din vârf, în faţa cabanei.
Am dat acolo peste o inimă imensă
construită pe jos din pietre albe, mari. Ne-am
aşezat în mijlocul ei şi ne-am îmbrăţişat. Mi-a
spus, cu faţa îngropată în umărul gecii mele:
–– N-o să înţeleg niciodată ce caută o fată ca
~ 168 ~
tine cu un băiat ca mine.
–– Caută să fie iubită, i-am şoptit, tulburată.
Niciodată nu mă gândisem că o fată ca
mine, cu o mamă moartă şi un tată criminal,
complet ne-extraordinară din toate punctele de
vedere şi lipsită de orice talent sau realizare, ar
putea fi vreodată preţioasă pentru un băiat ca el.
Pentru un băiat bun.
–– Asta pot să fac foarte bine, mi-a mai spus
acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Mi-e uşor să te
iubesc. O să te iubesc toată viaţa. Iar când o să
mă părăseşti, viaţa mea o să se termine.
Am bătut din picior în semn de protest.
–– Nu, n-o să fac vreo prostie, sunt prea laş
pentru asta. O să continuu să trăiesc, dar o să fiu
ca şi mort. Viaţa mea şi noi sunt totuna. Când
noi n-o să mai fim, n-o să mai fiu nici eu.
N-o să uit niciodată minutul acela din
mijlocul inimii de piatră. Ne clănţăneau dinţii şi
nu ne mai simţeam picioarele. Cabanierul striga
la noi să intrăm să ne dea un ceai fierbinte.
Cineva ne facea poze cu un aparat Polaroid. Noi
~ 169 ~
ne promiteam veşnicie.
Am rămas de atunci cu poza noastră
împreună, înconjuraţi de pietre albe şi de petice
de zăpadă, cu pantalonii uzi şi degetele roşii de
frig, cu promisiunea neîndeplinită şi cu regretul
faptului că nu vom şti niciodată în ce moment
unul dintre noi, sau poate amândoi, am deraiat
de pe traseul veşniciei noastre.
Ne certam rar şi cu patimă. Îmi amintesc un
singur episod de conflict major între noi, cam la
un an după nuntă.
El era la serviciu, eu eram acasă, în vacanţă.
Grădiniţa era închisă, iar eu stăteam şi citeam la
mine în garsonieră. Eram în perioada în care
vizitam o mulţime de apartamente, în căutarea
unei case pentru familia Iordache-Dobre. Nici
una nu era pe placul nostru.
Asta şi pentru că anunţurile din ziare şi de
pe internet n-aveau aproape nimic de a face cu
realitatea din teren. Mergeam să vizităm o vilă la
cheie şi dădeam peste trei etaje care comunicau
între ele printr-o scară de lemn, ca aceea pe care
~ 170 ~
o sprijinea bunicul de casă după ce repara
acoperişul. Am văzut o casă cu ditamai curtea,
care nu avea nici o fereastră la parter, pentru că
cel care o construise avea alergie la lumina
naturală. O fi fost vampir...
Am văzut dormitoare cu icoane pictate pe
tavan, bucătării la etaj şi mansarde la parter (de
fapt, era doar o sufragerie cu tavanul foarte
strâmb, pe care agentul imobiliar încerca să o
vândă drept stil mansardat), camere de copii mai
mici decât debaraua mea de la grădiniţă, scări în
spirală pe care le puteai urca doar în patru labe,
apartamente centrale la care ajungeai schimbând
trei mijloace de transport şi mai mergând trei
kilometri pe jos prin noroaie, şi alte asemenea
surprize imobiliare care ne-ar fi costat toate
economiile noastre puse la un loc, plus rate deloc
mici pe următorii treizeci de ani.
Eram destul de descurajaţi şi ne amuzam pe
seama asta în mesaje scurte, când el n-avea nimic
urgent de rezolvat la serviciu.
Bogdan: Auzi, tu, cea mai frumoasă şi mai înţeleaptă

~ 171 ~
nevastă din lume, dar chiar ne trebuie trei dormitoare? N-
am putea dormi toţi într-un singur pat? Noi, copiii şi
eventualul câine?
Ana: Tinere norocos, dacă ne decidem să renunţăm
la casă şi să luăm apartament, va trebui să ne răzgândim
cu privire la câine.
Bogdan: Bine, renunţ la câine. Sunt dispus să
negociem chiar şi numărul de copii. De la şase la cinci. Nici
unul mai puţin. Te pup pe burtă!
Ana: Cu copiii va trebui să mai discutăm. Nu mă simt
pregătită.
PS: Burta e plină de varză călită. Mai bine mă pupi pe
frunte, acolo sigur e conţinut de calitate. Muaah!
N-a mai răspuns nimic o vreme. Probabil
primise ceva de făcut de la şeful lui. Peste câteva
minute, a venit mesaj de la el:
Bogdan: Sper că e o glumă ce-ai scris mai devreme.
Te rog să nu mai glumeşti cu asta. E important pentru
mine.
Ana: Bine, scuze, promit să nu mai glumesc cu asta.
Dar e adevărat ce am scris. Nu vreau să facem copii
acum.Te iubesc, vreau să te am doar pentru mine încă
puţin...
Nu mi-a mai răspuns. Nici peste cinci
minute, nici peste treizeci.
~ 172 ~
Ca să-mi fac digestia mai uşoară, m-am
apucat să-i calc o cămaşă dintre cele pe care le
lăsase la mine. Curând, am auzit uşa de la
intrare dată de perete. Am sărit ca un arc.
Trecuse ceva vreme de când nu mă mai simţisem
în pericol în propria mea casă.
Era Bogdan, într-o stare străină mie.
Era transpirat, cu ochii roşii, cu cravata
strâmbă, cu cămaşa şifonată şi pătată de sudoare
la subraţ şi pe piept. Arăta de parcă alergase cei
şase kilometri care despărţeau garsoniera mea
de biroul lui.
–– Cum adică nu vrei copii?
Rămăsesem blocată, cu fierul de călcat în aer
deasupra cămăşii lui roz pal.
–– Ai plecat de la serviciu în mijlocul
programului ca să vii până aici să mă întrebi
asta? Puteai să mă fi sunat...
–– Ana! m-a întrerupt strigând. E important
pentru mine!
Da. Ştiam că e important pentru el. De
fiecare dată când vorbeam despre noi în viitor,
~ 173 ~
vorbeam şi despre copii. Îşi dorea mulţi. Avea
mulţi fraţi, pe care îi iubea. Crescuseră greu, cu
foame, frig şi bătăi, iar el voia să repare asta
făcând mulţi copii pe care să-i crească în căldură
şi iubire. Voia să repare. Să se repare. Şi pentru
el, asta era calea.
Eu iubeam copiii, doar eram educatoare.
Când vorbeam despre asta, intram mereu în
jocul lui. Ne imaginam scenarii cu opt biciclete la
poarta casei, curse între noi, o camionetă de
familie în care să încăpem toţi, zeci de nepoţi
adunaţi la masa de Crăciun, hărmălaie mare,
haos şi dezordine, dar şi multă bucurie în toată
aglomeraţia.
Cumva, planul era deja făcut, agreat şi
semnat de amândoi. Urma să avem mulţi copii
împreună şi să trăim fericiţi toată viaţa.
Doar că eu nu eram pregătită încă. Eu voiam
să mai stau doar cu el. Abia începusem să gust
din viaţa asta de femeie şi-mi plăcea. Îmi plăceau
libertatea, liniştea, lipsa de griji.
Nu ştiusem până atunci ce înseamnă să
~ 174 ~
trăieşti fără griji. Era de parcă mi-ar fi ridicat
cineva părul care-mi intra în ochi şi un strat de
haine de plumb de pe mine. Vedeam şi simţeam
în sfârşit viaţa!
Voiam să fac lucruri pentru mine, cu el.
Doar noi doi. Să mâncăm doar noi. Să dormim
împreună, lipiţi. Să ne facem planuri. Inclusiv
despre copii, să visăm la ei, să le găsim nume, să
ne imaginăm cu cine or să semene şi cum o să
sune râsul lor. Să ne bucurăm de vis înainte să
aflăm dacă realitatea o să fie la fel de bună ca
povestea din mintea noastră.
Vedeam părinţi în fiecare zi. Le simţeam
iubirea nemărginită faţă de copii şi ştiam că
nimic din ce văd nu se compară cu plinul
lucrurilor pe care le simţi cu adevărat când ai un
pui, carne din carnea ta şi a omului pe care îl
iubeşti, alergând spre tine cu braţele deschise.
Dar mai vedeam şi greul din ei. Grijile fără
pauză. Nesomnul. Panica. Suferinţa lor la fiecare
lacrimă a copilului. Bolile. Dilemele.
Încă nu le voiam şi pe acestea. Eram
~ 175 ~
pregătită să mi le asum, dar ceva mai târziu.
Acum abia degustam fericirea simplă,
libertatea, aerul din plămâni. Nu voiam să dau
drumul la asta, nu încă.
După atâţia ani de sufocare, de suferinţă, de
durere şi de îndoieli, aveam acum lucruri sigure
în mine, între noi.
Aveam un om pe care-l iubeam şi care mă
iubea. Ne era atât de bine împreună...
Aş fi putut să-l mint. Să-i spun ce îşi dorea
atât de mult să audă de la femeia lui. Că da, o să
facem mulţi copii, pe care o să-i iubim şi care or
să ne umple viaţa. Aş fi putut să nu-i spun că,
pentru mine, în momentul acela, viaţa era deja
plină. Cu el.
N-am putut. Îi promisesem de mult că n-o
să-l mint.
Cu mai puţin de un an în urmă, în biserică,
în timpul cununiei religioase, când preotul ne
aşeza pe cap coroanele aurite de miri, m-a strâns
tare de mână şi mi-a şoptit, cu o figură foarte
serioasă:
~ 176 ~
–– Vii des pe-aici?
Am râs scurt. Era mica noastră glumă
internă. L-am strâns de mână înapoi şi i-am spus
încet:
–– Promite-mi că n-o să mă minţi niciodată.
Eu n-o să te mint niciodată.
–– N-o să te mint niciodată, mi-a spus
răspicat în ureche, atât de tare încât preotul a
ridicat o sprânceană spre noi.
Pe verighetele noastre stă scris asta:
Împreună, în adevăr.
Atât. Nu data nunţii, nu anul. Pe astea
oricum aveam să le ţinem minte. Şi oricum nu
contau cine ştie ce.
–– Ana? m-a strigat iritat, facându-mă să
tresar.
Nu-l văzusem niciodată atât de nervos. Pe
fruntea lată şi netedă îi pulsa o venă vineţie.
Avea răsuflarea tăiată şi-şi strângea pumnii
spasmodic.
Îmi amintesc că timp de o fracţiune de
secundă mi-a fost teamă că o să mă lovească. M-
~ 177 ~
am scuturat de gândul nedrept. Nu, el nu avea
cum să mă lovească.
–– Cum adică nu vrei copii? NU VREI SĂ AI
COPII CU MINE? Ana? Răspunde-mi!
Am tăcut câteva secunde, care pentru el au
fost probabil agonie. Îmi venea să plâng, dar n-ar
fi fost corect faţă de furia lui.
–– Ba da, i-am răspuns apoi grăbit,
încercând să-l ating.
S-a smucit cu putere.
–– Bogdan, ascultă-mă, i-am spus cât de
calm am putut. Vino, stai aici lângă mine.
–– O să stau în picioare. Te ascult.
–– Te iubesc.
–– Ştiu asta. Vreau să ştiu dacă o să avem
copii împreună.
–– Da! Vreau să avem copii împreună!
Vreau, normal că vreau, avem şi nume, şi
bicicletele alese...
–– Ana, nu te juca aşa cu mine.
Se înmuiase tot. I se înroşiseră ochii.
–– Fosta mea iubită...
~ 178 ~
Ce moment minunat să vorbim despre fosta ta
iubită, mi-am auzit vocea interioară protestând.
L-am atins pe mână, ca un semn că-l ascult.
Împreună, în adevăr.
–– A rămas însărcinată de două ori. Îmi
spunea că se protejează, am crezut-o. Cu toate
astea, s-a întâmplat de două ori, în doi ani
diferiţi. A decis, de fiecare dată, să renunţe la
sarcini. N-am avut ce face, era decizia ei, corpul
ei... Am mers cu ea la clinică, am aşteptat pe hol,
am ajutat-o să-şi revină după, dar... Mi s-a rupt
sufletul de fiecare dată, Ana. Erau copiii mei.
Fetiţa mea, băiatul meu. Care au existat pentru
că noi doi am făcut asta să se întâmple. Copiii
mei, care au murit, Ana. Nu judec decizia ei, nu
am dreptul ăsta. Dar m-a durut. I-am îngropat,
în mintea mea, pe amândoi. I-am plâns nopţi la
rând, luni la rând. Încă mă gândesc la ei, la câţi
ani ar avea acum, la cum i-aş fi plimbat prin hol
să adoarmă...
Plângea în hohote. L-am luat în braţe. Se
cutremura din tot corpul, cămaşa îi era udă
~ 179 ~
toată.
N-am spus nimic. Nu era nimic de spus. L-
am lăsat să-şi plângă tot plânsul. După ce a tras
aer în piept şi s-a desprins din îmbrăţişare, i-am
şters lacrimile cu degetele, cum făceam la
grădiniţă când vreun copilaş se lovea.
–– Îmi pare rău, suflete... Îmi pare atât de
rău...
–– Ana, nu vreau să mai trec prin asta
niciodată, te rog, nu mai pot.
O îngropasem pe mama. Suferisem ca un
câine ani de zile imaginându-mi cum ar fi fost ea
dacă n-ar fi murit. Închideam ochii şi-mi
imaginam că e acolo, îmi fabricam în cap mirosul
ei, vocea ei, o vedeam cum mă lua în braţe şi mă
mângâia pe cap, plângeam cu ochii închişi şi cu
mâinile întinse, îmbrăţişând aerul, nimicul.
Făcusem asta de mii de ori.
Dar să-ţi îngropi copilul, chiar şi nenăscut...
asta sigur era ceva mult mai cumplit de trăit. Nu
ştiam cum e. Speram să nu aflu niciodată.
–– Copiii tăi se vor naşte, Bogdan! Vor creşte
~ 180 ~
aici, curând, pe rând...
I-am luat mâna şi i-am pus-o pe pântecul
meu.
–– Burta asta slabă a mea o să se umfle încet
de tot, o să se facă rotundă şi tare, din ea o să
iasă bebeluşi roz şi gălăgioşi pe care o să-i plimbi
prin hol ca să adoarmă, apoi o să-i duci de mână
la grădiniţă, o să îi înveţi să meargă pe bicicletă,
o să tremuri cu ei în prima zi de şcoală, o să le
ştergi mucii de pe haine...
A început să râdă.
Acolo şi aşa s-a încheiat prima noastră
ceartă. Cu el râzând şi plângând cu mâna pe
burta mea, cu mine speriată că da, copiii noştri vor
creşte curând în mine, şi atunci spaima şi grija vor
reveni şi-mi vor face viaţa franjuri, dar şi fericită
că da, copiii noştri vor creşte curând în mine.

~ 181 ~
Nu mai sunt Ana,
îmi amintesc că mi-am spus

Eram însărcinată pentru prima oară. Cumva


neprogramat, dar aşteptat. Mi-era atât de rău
încât nu reuşeam nici să merg dreaptă pe stradă.
Valuri de greaţă mă străbăteau la orice mişcare.
Până şi clipitul mă facea să vreau să vomit.
Puteam mânca doar pâine uscată. Şi nici
aceea nu rămânea în stomacul meu prea multă
vreme. Încercam să-mi mut gândul de la rău
amintindu-mi clipe frumoase.
Luna de miere în Paris. Baghetă cu unt şi
clătite cu fructe, îmi şoptea pervers vocea
interioară. Oh, Doamne, cât îmi e de rău, nu
fructe, nu...
Ziua în care ne-am vorbit prima oară.
Mirosul ăla înţepător de parfum dulce... Ok, cred că
ar fi bine să mă duc în baie, să fiu aproape în caz
că.
Cea mai frumoasă zi din viaţa mamei. Toate
murele alea pe care le-aţi mâncat în pădure... Nu
~ 182 ~
cred că mai ajung până la baie.
Seara în care mi-a oferit inelul, la doar
câteva zile după ce m-a aşteptat pentru prima
oară în faţa grădiniţei. Da, da, şi pastele cu
smântână pe care le-am mâncat după... Ok, o să
vomit chiar aici, în ghiveciul cu orhidee.
Aşa mi-am târâit primele luni magice de
sarcină. Cu drumuri dese la spital pentru
perfuzii, brăţări anti-greaţă care-mi sugrumau
încheieturile, dar nu aveau nici un efect asupra
greţii. Cu Bogdan masându-mi tâmplele şi
uscând pâine cu feonul, mângâindu-mă pe cap
fără să mă atingă (pentru că nu suportam să fiu
atinsă).
Nu suportam nimic. Nici un fel de miros.
Renunţase, săracul, la aftershave şi la parfum, se
spăla pe dinţi pe scara blocului, după ce ieşea
din casă (mirosul de mentă mă îngreţoşa cel mai
mult).
Nu puteam merge cu maşina, nici cu
metroul, cu autobuzul era un calvar. Pe stradă
trebuia să ocolesc la mare distanţă covrigăriile,
~ 183 ~
florăriile, farmaciile, restaurantele, piaţa şi
magazinele cu fructe, legume, detergenţi sau
cosmetice. Adică toate magazinele.
Când ieşeam cu fetele, se abţineau să se dea
cu orice fel de parfum sau fixativ, iar eu
încercam să nu leşin, pentru că ar fi trebuit să
recunosc că mă termină mirosul balsamului lor
de rufe, pe care-l simţeam încă de când coborau
din maşină, în faţa restaurantului.
Aşteptam cu interes lunile acelea superbe de
sarcină, în care totul e minunat, părul e mai des
şi cu volum, pielea străluceşte, ochii devin ca
diamantele şi cheful de viaţă dă pe-afară de
bucuria miracolului ce se petrecea în mine.
Deocamdată, miracolul era că mai aveam
încă doi centimetri de faţă care nu erau acoperiţi
de pete şi de coşuri, că mă mai încăpeau şlapii
(în restul încălţărilor nu mai reuşeam să-mi
strecor de mult picioarele ca nişte pâinici), că
Bogdan nu era încă strivit în somn de fundul
meu, care era mai mare decât burta, că părul mi
se lipea de cap imediat ce terminam să-l usuc,
~ 184 ~
după ce-l spălam doar cu apă şi bicarbonat,
pentru că toate şampoanele miroseau îngrozitor.
La grădiniţă rezistam cu stoicism, nu
voisem să las copiii cu o educatoare care să-mi
ţină locul. Ei erau singurul lucru care nu-mi
facea greaţă.
Seara, ridicată pe toate pernele din casă,
încercam să împing la loc pe gât saliva pe care
tocmai o înghiţisem şi vorbeam cu fiinţa din
mine. Ştiam din teancul de cărţi despre sarcină
comandate de Bogdan de pe Amazon cât de
important e să stabileşti de la început o legătură
puternică cu bebeluşul din burtă.
–– Pui mic, făptură extraordinară, mă bucur
atât de mult că suntem împreună! Ştiu că
momentan nu par a fi cea mai competentă mamă
din lume. Ştiu prea bine şi că o alimentaţie
echilibrată şi variată sigur nu înseamnă pâine albă
uscată şi pâine de graham uscată, dar îţi promit
că mă străduiesc şi că foarte curând va fi mai
bine. O să pot mânca şi fructe şi leg...
Şi mă cuprindea un val atât de puternic de
~ 185 ~
greaţă, încât trebuia să schimb rapid direcţia
discursului, ca să nu-i dau copilului meu încă o
dovadă clară că sunt o mamă vai de capul ei,
care vomită în coşuleţul cu ciorapi de
împerecheat de la piciorul patului.
Mă gândeam la mama, la cât s-ar fi bucurat
să fie cu mine atunci, să-mi facă ceai de tei pe
care să-l vomit în toaletă peste zece minute, în
timp ce ea îmi ţine părul la spate.
Îi ţinea Bogdan locul. Era atât de fericit încât
uneori îmi venea să mă aşez cu burta mea
grăsuţă peste zâmbetul ăla aerian şi să-i spun:
Na, ia de-aici burtă, că nu-i corect ca eu să mă aleg cu
refluxul şi gazele, iar tu cu zâmbetele şi felicitările.
Fraţii lui erau bucuroşi. La fel şi colegii.
Toată lumea se bucura de sarcina mea, mai puţin
eu, care sufeream ca un copil în faţa unei vitrine
cu prăjituri interzise. Bunica îmi purta de grijă
prin telefon, căutând pentru mine tot felul de
leacuri băbeşti pentru greaţă, îmi trimitea prin
poştă ceaiuri de plante preparate de o doamnă
din bloc care fusese medic. O sunam o dată la
~ 186 ~
câteva zile, să-mi ţină de urât cât mergeam pe jos
până la grădiniţă. Îi povesteam toate nimicurile,
iar ea îmi spunea mereu că am făcut bine sau că
o să fie bine.
Beatrice şi Andreea se ţineau departe, deşi
la telefon îmi spuneau mereu ce mult se bucură
pentru mine. Fie se temeau să nu se molipsească
de starea mea de graviditate, fie nu le plăcea să
mă vadă mereu cu vomă uscată în păr, nu m-am
lămurit niciodată, cert e că ieşirile noastre se
răriseră mult.
Ajunsesem să dorm cu ligheanul la cap şi să
mă întreb ce mi-o fi trebuit să mă pun de
bunăvoie în situaţia asta, de făuritoare de
oameni. Păi, ai făcut sex neprotejat, m-a lămurit
imediat vocea interioară.
Corect. Acceptasem să începem să încercăm.
Ştiam că femeile de peste douăzeci şi cinci de ani
rămân tot mai greu însărcinate din cauza
poluării şi a stresului, aşa că mi-am imaginat că
o să tot încercăm o vreme îndelungată. Mult sex
pasional lipsit de grijă şi de calendar, cum să dai
~ 187 ~
înapoi de la aşa ceva, mai ales după o viaţă atât
de săracă în bucurii erotice şi amoroase.
Bogdan era în culmea fericirii, mă copleşea
cu declaraţii, flori şi promisiuni, îmi scria poezii
în pauze la serviciu, eu îi răspundeam cu mesaje
complet lipsite de eleganţă, presărate cu aluzii
subtile la corpul meu fierbinte şi gol, iar el rupea
uşa biroului la 6 fix, ajungea acasă la 7, gata
descheiat la cămaşă, cu cravata deja împăturită
în buzunar, mă lua pe sus şi mă trântea direct în
pat. Primul Bună, cum a fost ziua ta? ni-l spuneam
o jumătate de oră mai târziu, doar în şosete,
gâfâind, cu picioarele încolăcite şi transpiraţia
şiroind pe piept.
Mă bălăceam în bine şi speram s-o ţinem aşa
măcar un an. Dar n-am avut noroc. Sau poate am
avut noroc? Cert e că la vreo trei săptămâni după
ce am început noi să încercăm, am reuşit să
câştigăm premiul cel mare. Am fost sigură de
asta când mi s-a făcut rău în timp ce mă spălam
pe dinţi. M-au cuprins dintr-odată un val de
greaţă, o ameţeală şi o balonare imensă, de parcă
~ 188 ~
cineva ar fi umflat brusc o minge de volei printre
intestinele mele. În drum spre grădiniţă, am
cumpărat două teste de sarcină de la firme
diferite, pe care le-am şi folosit imediat ce am
ajuns în toaleta adulţilor. În trei secunde a
apărut pe ambele teste o a doua liniuţă roz, iar
eu a trebuit să mă aşez la loc pe toaletă, ca să nu
cad jos.
În secunda în care am văzut apărând din
nimic liniile roz pe testele albe, m-am schimbat
pentru totdeauna. Am simţit cum cade de pe
mine o piele, ca să facă loc alteia. Totul a devenit
nou, iar ce era vechi a fost uitat, depozitat. În
mine creştea un om. Omul pe care aveam să-l
iubesc cel mai mult. Omul care o să mă facă să
sufăr şi pentru care o să merite să îndur toată
suferinţa. Agonia mea şi extazul meu creşteau în
mine.
Nu mai sunt Ana, îmi amintesc că mi-am
spus, uitându-mă în oglindă. De-acum sunt
mama.
Ce drăguuuţ, sună ca un titlu de film prost, mi-
~ 189 ~
am auzit vocea comentând.
M-am spălat pe mâini, am înfăşurat testele
în hârtie igienică şi le-am ascuns în buzunarul de
la pantaloni. Am ieşit din baie clătinându-mă şi
mi-am îmbrăţişat copiii din grupă. Copiii mei
pentru opt ore pe zi, născuţi din alte mame.
Antrenamentul meu pentru propriii mei pui.
Introducerea mea în universul copiilor. Stăteam
printre copii de atâţia ani şi tot nu mă simţeam
pregătită. Copiii sunt nesfârşiţi, surprinzători, au
resurse nebănuite şi te pot da cu tâmpla de rai
într-o clipă, iar trei secunde mai târziu ţi-o
zdrobesc de piciorul mesei, cu toată inocenţa şi
iubirea din lume.
Nu i-am spus imediat lui Bogdan. Am vrut
să păstrez vestea pentru mine măcar puţin.
Ştiam că bucuria lui va fi atât de mare, atât de
copleşitoare, că mă va sufoca imediat cu griji şi
planuri, când pentru mine lucrurile erau
deocamdată încă abstracte, ca un fel de magie
care se întrupa în mine şi care merita să fie lăsată
în pace, nepovestită.
~ 190 ~
Toată ziua am pendulat între fericire tâmpă,
greaţă cruntă şi panică paralizantă. Când am
ajuns acasă seara, eram epuizată. Bogdan mă
aştepta gol puşcă în bucătărie, dansând cu telul
în mână.
–– Iubita mea amazoană, îţi pregătesc clătite
cu nectar şi dulceaţă de... Dar ce ai, te simţi bine?
Mi-am trântit geanta pe jos în hol şi m-am
aşezat, palidă şi epuizată, pe scaun.
–– Bogdan, nu mai vreau să mai încercăm să
facem un copil, i-am spus, serioasă.
A lăsat, surprins, telul în jos. Picura de pe el
aluat alb, făcut din lapte şi faină. Văzând cum îi
dispare zâmbetul şi apare în loc o expresie de
disperare, am spus repede:
–– Pentru că am reuşit, iubitule! Aici, în
mine, locuieşte deja cineva!
Sprâncenele lui au pornit în sus, zâmbetul s-
a lăţit de la est la vest, a aruncat telul pe spate
spre chiuvetă, stropind cu aluat tavanul şi
mobila de bucătărie.
–– Da? Serios? Deja? Eşti sigură?
~ 191 ~
S-a repezit să mă îmbrăţişeze, s-a oprit însă
brusc la un centimetru de mine, nesigur dacă nu
cumva e periculos pentru sarcină. I-am zâmbit în
semn de încurajare, şi s-a aplecat să-mi sărute
betelia pantalonilor.
–– Unde e mai exact? Aici? Unde e
nasturele?
–– Nu, acolo e salata de morcov pe care am
mâncat-o la prânz. Mai jos cu o palmă, am spus
eu cu un ton expert.
Aveam să-l folosesc mult pe acesta în
următorii ani... Din păcate.
Era atât de fericit! Plângea şi râdea şi dansa
de colo-colo în fundul gol, în timp ce clătita se
ardea în tigaie.
Atunci au încetat partidele de amor, care au
fost înlocuite pentru câteva luni, deloc echitabil,
de greaţă, hemoroizi şi gaze.
Într-o dimineaţă am deschis ochii şi mi-am
dat seama imediat că ceva era diferit. Nu-mi mai
venea să vomit când clipeam. M-am ridicat cu
frică. Nimic. Am pornit spre baie.
~ 192 ~
Am băgat nasul în frigider, pe care înainte
trebuia să-l ocolesc la doi metri distanţă. Aaaaah,
miros de telemea. Şi de ţelină. Şi castravete.
Mere ionatan.
Am stat cu capul în frigider secunde bune,
adulmecând mirosurile care, pentru prima oară
în aproape jumătate de an, nu-mi făceau greaţă.
M-am spălat pe dinţi cântând, apoi mi-am
aruncat brăţările anti-greaţă la gunoi şi l-am
sunat pe Bogdan să-i dau vestea cea mare.
–– Iubitule, am să-ţi dau o veste mare de tot!
–– A, da? Că şi eu am una mare...
–– A mea sigur e mai tare!
–– Nu prea cred, dar... să auzim.
–– Azi n-am vomitat deloc, şi au trecut deja
douăzeci de minute! Ba chiar am mâncat şi o
roşie întreagă şi încă n-a ieşit înapoi!
–– Ce bine, bravo, Ana, gata, înseamnă că ai
scăpat de greţuri!
–– Daaaa! Sunt super fericită! Tu ce veste
bună ai?
–– Am spus că e mare, nu bună.
~ 193 ~
–– Aoleu!
–– Trebuie fie să ne mutăm în Bulgaria, fie
să-mi caut alt serviciu.
M-am blocat. Bulgaria? Şeful lui îl anunţase
că urma să fie transferat la biroul din Sofia al
firmei, care fusese recent înfiinţat şi avea nevoie
de sprijin pentru lansarea oficială.
Mi s-a făcut puţin greaţă, dar nu de la
sarcină, ci de la veste.
–– Nu te panica, o să ne gândim, hai să
vorbim despre asta diseară, bine? i-am spus cu
cel mai calm ton pe care l-am găsit pe moment şi
am închis, după ce i-am spus că-l iubesc.
Căcat, mi-am auzit vocea în cap. Bulgaria?
N-am plecat în Bulgaria până la urmă,
Bogdan şi-a dat demisia şi a rămas câteva luni
fără serviciu. Asta a pus multă presiune pe noi,
mai ales că sarcina îmi afecta grav pachetul
personal de nervi şi frustrări. Nu după mult
timp am intrat în concediu prenatal şi stăteam
amândoi în garsonieră ca doi guguştiuci
morocănoşi într-un cuib prea mic. Eu nu-mi
~ 194 ~
găseam nicicum locul în casă, mă foiam mult,
voiam să fac curat, să gătesc, să cos păturica
bebeluşului, Bogdan voia să se odihnească, să
citească, să se uite la televizor. El se simţea ca în
vacanţă, în timp ce eu mă simţeam ca în
anticamera unui mare eveniment, care are
nevoie de pregătiri intense pe toate planurile. Eu
mă antrenam, el stătea cu burta-n sus pe
canapea, spunându-mi să mă dau mai la stânga,
că nu vede ecranul de burta mea imensă. Eu îi
aruncam în cap un ghem de ciorapi, el îmi
spunea că sunt Momzila, eu îl ameninţam cu
biberonul din sticlă pe care tocmai îl
sterilizasem, el izbucnea în râs, eu îl rugam să-mi
maseze puţin picioarele umflate, el plusa cu un
compot de mere, sfârşeam prin a ne îmbrăţişa şi
a ne săruta, întinzându-ne pe canapea peste
teancurile cu haine de bebeluş spălate şi călcate,
pe care le împingeam nemilos pe jos, ca să ne
facem loc.
Bogdan vânduse apartamentul din Titan,
aveam ceva bani la bancă, nu ne stresam prea
~ 195 ~
tare încă. El îşi căuta de lucru în fiecare zi în
ziare şi pe site-urile de recrutare, trimisese CV-
uri la foşti colegi şi la firmele concurente. Acum
aşteptam. El să fie sunat, eu să nasc, amândoi să
aflăm ce urmează să se mai schimbe, destul de
siguri că totul va fi bine. Doar eram împreună şi
ne iubeam, ce putea să meargă rău?

~ 196 ~
Nu pot să cred că ni se întâmplă asta!

Primul junghi în burtă l-am simţit sâmbătă


seara. O fi de la hamburgerul ăla cu prea multă ceapă
caramelizată, mi-a zis vocea.
Era de la omuleţul de aproape trei
kilograme care decisese că nu mai încape în
mine (lucru cu care eram perfect de acord) şi
începuse să-şi facă loc în jos, pe canalul naşterii.
Nici nu m-am dat jos din pat, m-am întors pe
partea cealaltă, somnoroasă şi dornică să mai
dorm cinci minute. Următorul junghi a fost atât
de puternic încât am ţipat. Bogdan a sărit din pat
de parcă-l muşcase un şarpe de fund.
–– Ce-i? m-a întrebat cu ochii ieşiţi din
orbite.
–– Vine!
–– Cine vine?
–– Moş Crăciun, am zis printre dinţi, şi fix în
secunda aceea s-a auzit un poc mic şi un lichid
gălbui s-a împrăştiat din mine direct pe
cearşafuri.
~ 197 ~
M-a pupat apăsat pe frunte, a sărit din pat,
şi-a pus tricoul special pregătit pentru această
ocazie, pe care inscripţionase la o firmă din mall
Proaspăt tată în culmea fericirii, de parcă putea să-l
confunde cineva cu altceva când avea să se
plimbe pe holurile spitalului smulgându-şi părul
din cap în timp ce auzea dintr-un salon
îndepărtat strigătele nevestei care-şi împingea
afară din ea tot ce avea mai sfânt, dimpreună cu
sânge şi alte lichide şi solide corporale.
M-a ajutat să mă îmbrac, ceea ce s-a dovedit
destul de dificil, pentru că durerile mă obligau
să stau îndoită de la mijloc, cu mâinile lipite de
burtă. Aveam senzaţia că, dacă n-o ţin eu
laolaltă, o să se crape ca un pepene prea copt. A
înşfăcat geanta, pregătită şi ea din vreme, şi am
pornit spre spital.
Tot drumul am strigat şi am muşcat din
tetieră, gândindu-mă cu groază că era doar
începutul. Şi sunt femei care spun că astea-s cele
mai fericite momente din viaţa lor? Mă puteam

~ 198 ~
gândi la cel puţin cinci mii de lucruri mai plă-
cute decât asta.
Bogdan vorbea întruna, fericit şi nerăbdător.
–– Hai că o să fie bine, respiră, o să te ajute
moaşa, o să fie uşor dacă te relaxezi.
Auzi, ia să bag eu acuma în tine un copil, să ţi-l
înghesui printre intestine de ţi se duce ficatul pânâ-n
gât, şi apoi să te las să-l scoţi singur pe fund, ia să
vedem, te relaxezi şi te bucuri că ţi se întâmplă aşa un
miracol? Hă? bolborosea vocea mea interioară
între strigătele mele de durere.
–– Te iubesc, Ana, dacă aş putea, aş trece eu
prin asta în locul tău.
Spui asta doar pentru că ştii bine că e imposibil.
–– O să se termine imediat, îţi promit.
A durat 38 de ore. Nu era chiar definiţia
mea pentru imediat, dar a trecut. Problema a fost
că răul abia începea.
Băieţelul nostru nu respira. Era albastru la
culoare şi moale, iar eu, epuizată, am simţit cum
alunec spre moarte, îmi amintesc că am închis
ochii şi m-am gândit că da, normal, doar nu era să
~ 199 ~
fie totul bine, nu ştiu cum de am îndrăznit să sper că
o să nasc un copil sănătos şi o să fim fericiţi până la
adânci bătrâneţi. Asta li se întâmplă celorlalţi, nu
mie. Mi se întâmplă numai moarte, lipsă şi gol. Dacă
el e mort, o să mor şi eu. O să mor acum, pe loc, să nu
mai fiu aici mâine dimineaţă, când o să mă trezesc şi
n-o să fie nici un copil viu în braţele mele.
Când am deschis ochii, Bogdan era livid şi
îşi muta ochii de la mine la doctorii care
înconjuraseră copilul, neînţelegând nimic. Peste
o secundă, am simţit că-mi dă drumul la mână.
Căzuse şi zăcea chircit în spaţiul mic dintre
perete şi masa de naşteri pe care stăteam cu
picioarele în sus, cu placenta încă în mine, cu
jumătate din cordonul ombilical legănându-se ca
un pendul. Picioarele îi erau foarte strâmbe,
mâinile stăteau pe podea cu palmele în sus, iar
capul îl ţinea sprijinit de piciorul metalic al
mesei. Avea gura deschisă.
O să moară, îmi amintesc că m-am gândit. O
să-mi moară şi el. Toţi îmi mor.
–– Faceţi ceva! am strigat cu toată puterea.
~ 200 ~
Vă rog! Orice!
Am strigat cum ar fi trebuit să strig şi când
l-am văzut pe tata că ia cuţitul de carne şi-l
îndreaptă spre mama. Trebuia să urlu la el ca un
lup, să ţip, s-o avertizez, poate el s-ar fi speriat şi
s-ar fi trezit din transa lui criminală, poate ea s-
ar fi apărat, poate ceva ar fi fost diferit, mai puţin
definitiv. Poate aş fi salvat-o. N-am scos nici un
sunet atunci, am stat ca o moluscă şi am privit-o
pe mama murind.
Acum am strigat cât m-au ţinut plămânii,
altceva nu puteam face, dar să ţip nu mă mai
putea împiedica nimeni. Odată cu strigătul meu
de animal încolţit a ieşit şi placenta, caldă,
alunecoasă şi moale. S-a dus direct pe jos, nu mai
era nimeni s-o prindă.
Am strigat până am rămas fără pic de aer în
plămâni şi, înainte să apuc să-i umplu iar, l-am
auzit ţipând! Băieţelul striga! Era viu!
Un infirmier a intrat şi l-a scos pe Bogdan
târându-l. Ţipam la el ca o nebună:
–– Bogdan, e viu băieţelul, e viu, o să fie
~ 201 ~
bine!
Mă însufleţisem toată şi voiam să mă dau
jos, să-l iau în braţe. Mă trăgea înapoi firul
perfuziei şi imediat am simţit pe coapsă mâna
fermă şi rece a asistentei, ţintuindu-mă pe masă:
–– Stai pe loc, trebuie să te coasă. Copilul
merge la terapie intensivă, nu respiră bine. Îl
stabilizează, te pui şi tu pe picioare şi apoi o să
ţi-l dăm, să stai cu el până te saturi!
Da, până mă satur. M-a liniştit să aud asta.
Terapie intensivă. E bine, înseamnă că e viu, iar
acolo or să-l ajute. O să fie bine.
Câteva ore mai târziu, în salonul cu şase
paturi, stăteam întinsă, cu o aleză sub fund, ca să
nu murdăresc salteaua de sânge. Bogdan stătea
în fund pe marginea patului, plâns, boţit tot la
chip, cu ochii afundaţi în orbite.
–– O să moară, o să moară, repeta obsesiv
trăgându-şi nasul ca un drogat.
–– Iubitul meu, nu moare, e puternic, mare,
să-l fi auzit cum a strigat acolo! Ai încredere, o să
fie bi...
~ 202 ~
Şi atunci mi-a spus-o. Cel mai îngrozitor
lucru pe care mi-l putea spune cineva vreodată.
El mi l-a spus chiar atunci, când copilul meu
lupta să trăiască, conectat la aparate care să
respire în locul lui, când din mine curgeau
şiroaie de sânge, când ar fi trebuit să înceapă
viaţa familiei noastre şi iubirea matură dintre
noi, el mi-a spus asta, printre dinţii încleştaţi:
–– E vina ta! Tu, cu ghinionul tău cretin, cu
nenorocirile care ţi se întâmplă ţie mereu, m-ai
molipsit şi pe mine şi acum, uite, ne moare
copilul! hohotea necontrolat, în timp ce eu îl
priveam împietrită. Nu pot să cred că ni se
întâmplă asta, e vina ta, numai vina ta.
Nu-mi venea să cred ce aud. Ani de zile îmi
spusesem aceleaşi lucruri. Că mama a murit din
cauza mea. Că tata e la puşcărie pe viaţă din
cauza mea. Că din vina mea am cicatrici adânci
pe faţă. Din vina mea a dispărut Iorgu, care e şi
el probabil mort şi îngropat cine ştie pe unde. Că
tot răul era vina mea, că sunt rea şi nevrednică şi
blestemată.
~ 203 ~
Dar eu mă uram!
Bogdan mă iubeşte!
Acela a fost primul moment în care muntele
care eram noi s-a cutremurat. Atunci a apărut
fisura care s-a propagat cu viteză din vârful
buzelor până în miezul inimii. Şi pe care apoi
alte vorbe, fapte şi priviri n-au făcut decât s-o
lărgească ani la rând, până când în mijlocul
muntelui s-a căscat o prăpastie fără fund.
Mi-am tras mâna din mâna lui şi mi-am
şters, tăcută, lacrimile care-mi udau pieptul
cămăşii de noapte uzate.
–– N-am vrut, a zis repede, n-am vrut să
spun asta, iartă-mă, sunt supărat, sunt distrus.
–– Ştiu, i-am spus, e ok, nu contează.
Dar a contat. A contat şi încă mai contează.
Nu ai nici o scuză, eşti un idiot, idiotule, cum să spui
aşa ceva cu voce tare, poţi să-ţi spui chestii din astea
în cap, dar să le spui cu voce tare femeii care tocmai
ţi-a născut copilul după aproape două zile de chin,
după ce a avut o viaţă atât de grea, care chiar n-a fost
din vina ei, chiar eşti nesimţit, spunea vocea mea
~ 204 ~
interioară.
Eu îmi căutam vină. Nimeni nu ne spunea
nimic şi mă întrebam ce făcusem greşit de
băieţelul nu se născuse sănătos. Mâncasem prea
mult în seara dinainte? Nu luasem suficiente
vitamine? Medicamentele din perfuzii?
Controalele şi ecografiile arătau că el se dezvolta
normal. O fi fost vina medicului care n-a vrut să-
mi facă cezariană? Am aşteptat prea mult?
Lipsa de informaţii ne sufoca. Ne-am fi dus
să căutăm noi copilul, dar nu ne spuseseră
nimic, nici măcar la ce etaj e. Aşteptam şi
plângeam, în timp ce alte cinci femei îşi
mângâiau şi-şi alăptau copiii în paturile de lângă
noi.
Am închis ochii, măcar să nu le mai văd.
Dar le auzeam şuşotind, cântând cântece de
leagăn, auzeam copiii cum ţocăiau la sân, cum
gângureau şi ţipau când se îndepărtau mamele
de ei chiar şi pentru o secundă.
Voiam şi eu asta. Un boţ cald la piept. Să
bea din mine. Să adoarmă pe mine.
~ 205 ~
Atunci au intrat în salon şi mi-a stat inima.
întâi o asistentă care a bălmăjit un fel de mnăziua,
apoi doi medici, urmaţi de un infirmier care a
venit direct spre patul meu, m-a săltat cu totul
de la mijloc în jos, mi-a smuls cu o mână de sub
fund aleza roşie de sânge, în timp ce cu cealaltă
mână mă ţinea cu fundul ridicat de pe pat, să
poată strecura sub mine o aleză curată. în timpul
acesta, medicii, asistenta şi Bogdan mă priveau
de parcă erau în sală la un film mut, iar pe ecran
rulam eu.
–– Cum e copilul? Spuneţi-ne ceva, vă
rugăm, am zis icnind în timp ce infirmierul mă
aşeza la loc pe pat.
–– Trăieşte? a întrebat sufocându-se Bogdan.
–– Da, trăieşte, a spus foarte oficial unul
dintre medici, cel mai în vârstă. Are o infecţie
respiratorie, dar îi dăm antibiotic, e conectat la
ventilator, îl hidratăm cu perfuzii...
–– O să fie bine? am întrebat privind în jos,
de teamă că, dacă ridic ochii, o să primesc
răspunsul greşit.
~ 206 ~
–– Să vedem. Are o şansă.
Are o şansă? Una singură? Medicii ăştia ori
nu se pricep la calculul probabilităţilor; ori sunt
foarte prost pregătiţi, ori nu mai sunt oameni, ci
roboţi, mi-am auzit vocea în cap.
–– Putem să-l vedem? Măcar puţin? Are
nevoie de lapte? Mă pot mulge...
–– Da, de fapt, de asta am venit, să vă arate
doamna asistentă cum să folosiţi pompa, să
colectaţi lapte pe care i-l administrăm copilului
printr-o sondă nazală. Cu siguranţă îi va face
bine, va fi mai puternic, mai ia în greutate...
Am dat la o parte pătura şi am vrut să mă
ridic. M-a luat imediat ameţeala.
–– Mergeţi acum cu noi să-l vedeţi, apoi vă
ocupaţi de lapte, bine? Haideţi. Uşurel. Poate să
vină şi soţul. Să nu vă speriaţi, bebeluşul e la
incubator... Cum îl cheamă?
M-am uitat la Bogdan, care de minute bune
nu mai scosese nici un sunet. Se uita buimac la
mine, de parcă atunci mă vedea prima oară.
–– Îl cheamă Ştefan. Nu, tati? Ca pe bunicul
~ 207 ~
tău.
Era pentru prima oară când îi spuneam tati.
M-am uitat la el. Îmbătrânise în noaptea aceea.
Părea mai mic. Era încercănat, albit pe la tâmple,
speriat, nefericit şi străin în tricoul lui mototolit
pe care scria mare cu albastru Proaspăt tată în
culmea fericirii.

~ 208 ~
Normal că te mai iubesc,
doar că suntem obosiţi

Vreme de un an, nu i-am mai spus niciodată


pe nume. În noaptea aceea de coşmar, devenise
tati, aşa cum şi eu devenisem din Ana, mama,
când văzusem două linii roz în faţa ochilor, în
toaleta grădiniţei.
Tati plimba bebeluşul noaptea să adoarmă.
Tati alerga la farmacie în miezul nopţii după ser
fiziologic. Tati făcea curat în casă. Tati mergea la
magazin. Tot el plimba copilul prin faţa clinicii
când mama mergea la medic, la control. Tati se
ducea la serviciu şi, imediat ce intra seara pe uşă,
lua la pupat şi smotocit copilul.
Ne simţeam de parcă ne pierduserăm
complet identităţile. Nu mai aveam nume,
aveam doar roluri. Nu mai era timp de noi, de
vrerile şi durerile noastre.
Primele luni cu Ştefan au fost doar despre
el. Despre durerile lui de burtă, deşi pe mine mă
durea, probabil, mai tare. Dar eu eram mama,
~ 209 ~
era de prost-gust să mă plâng. Despre somnul
lui şi cum să-l prelungim astfel încât să nu
murim de oboseală, căci dormeam mult mai
puţin decât el, rar adunam cinci ore dormite într-
o noapte. Despre plânsul lui, care era ascuţit şi
cu care nu puteai sta mai mult de cinci secunde
fără să-ţi facă rău fizic, deşi plângeam şi noi,
ascunşi unul de altul, eu pentru că îmi sângerau
sânii şi pentru că hormonii mă trăgeau în
prăpastia depresiei, el pentru că nu mă şi nu se
mai regăsea.
Şi ce era şi mai năucitor în toate astea e că le
făceam cu bucurie, pentru că voiam să le facem,
le făceam cu iubire, fără pic de resentiment sau
furie, ne îmbătăm cu propria oboseală, cu
sacrificiul fizic, cu durerile şi cu tristeţile noastre,
convinşi că aşa se plămădeşte iubirea de părinte,
cu lacrimi amestecate în lapte cu sânge, cu
nesiguranţe, frici, pierderi, nostalgii, dar mai ales
cu speranţe.
Era cum trebuia să fie.
În curând o să doarmă şi el mai bine.
~ 210 ~
O să sugă lin.
O să râdă din tot sufletul.
O să ne spună că ne iubeşte.
O să alergăm prin iarbă ca pisicile nebune
de fericire.
În curând.
Nu vorbeam niciodată despre asta. Ne
priveam şi ştiam că şi celălalt simte la fel. Ne
gândeam că e o etapă. E normal să fii absorbit de
copil, e o minune. Acum câteva luni nici măcar
nu exista, iar acum ne-a schimbat vieţile, ne-a
schimbat şi pe noi pentru totdeauna.
Ne face fericiţi. Ne face trişti. Ne dă
palpitaţii. Ne dă rost. Ne provoacă frustrare. Ne
dă sentimentul acela că nu ai corpul suficient de
mare să-ţi mai cuprindă inima, care creşte, creşte
continuu, conectată printr-un cordon ombilical
invizibil la copil.
Un cordon ombilical format din întâmplări
mici. Un pumn gras adormit pe pieptul tău, o
privire galeşă după somn, o amintire de demult,
când viaţa era simplă, care doare, dar pe care nu
~ 211 ~
o regreţi, un râs ştirb, o furie scurtă, un protest
mut când iar nu reuşeşti să stai pe toaletă fără să
te simţi vinovată că ai lăsat copilul singur
douăzeci de secunde, un dor de iubitul tău, o
speranţă că mâine va fi mai uşor, dar la fel de
frumos, un gând că timpul trece prea repede,
dar, Doamne, de s-ar termina mai repede ziua
asta imposibilă, un scutec cu miros oribil, o ceafa
cu puf moale, cu iz de început, haine de spălat,
falci rotunde de pupat, mâncare de făcut, lucruri
de strâns, poze de printat, lacrimi de şters de pe
obrazul lui sau al tău.
În timp ce cordonul ăsta pulsează între
părinte şi copil, cel dintre el şi ea, dintre mine şi
el, se usucă încet.
Mi-am pierdut iubitul între haine mici,
plimbări nesfârşite pe întuneric, dureri de spate,
de sâni şi de uter, nevoia de a fi totul pentru
copilul meu, care nu lăsa nimic pentru omul cu
care l-am făcut.
În fiecare dimineaţă îmi promiteam ca seara
să-i dau şi lui ceva. Un sărut. O îmbrăţişare în
~ 212 ~
care chiar să rămân mai mult de o fracţiune de
secundă fără să mă gândesc la lucruri mai
importante şi mai urgente pe care le am de făcut.
Să-l întreb cum i-a fost ziua şi să şi ascult ce
spune. Să-l văd. Să mă vadă că-l văd, că nu l-am
uitat, că mai e şi el acolo, el cu totul, nu doar
partea de tată din el.
Bogdan se străduia mai mult decât mine.
Mă mângâia, îmi spunea că sunt frumoasă, chiar
dacă cearcănele îmi atârnau mai abitir decât
grăsimile de pe şolduri. Îmi făcea cu ochiul când
ştia că asta o să mă facă să râd. Îmi lua copilul
din braţe ca să mă pot spăla. Insista să ies.
Dormea cu cel mic o noapte din două, ca să
recuperez somnul, iar a doua zi aţipea cu capul
pe birou în pauze.
Insista să vorbim în fiecare seară.
–– Cum eşti, iubita mea? Cred că îţi e greu
numai cu copilul, înainte ieşeai, făceai tot felul
de lucruri...
–– Sunt obosită, dar în rest, bine, fericită, îi
spuneam. Ne distrăm acasă, eu şi Fănel.
~ 213 ~
Nu-l minţeam. Chiar eram fericită, Ştefan
îmi umplea toate golurile cu care ajunsesem la
treizeci de ani. Pansa tot, vindeca aproape tot.
Ce nu ştiam atunci era că, în acelaşi timp, în
mine se năştea o rană nouă. Îmi pierdeam
iubitul.
Dar aş fi avut nevoie de o anumită claritate
ca să văd asta atunci. De timp să observ, de
limpezimea pe care o ai doar când priveşti din
afară. Atunci eram înăuntru, în miezul
lucrurilor, inerţia era mare, eram atentă la
detalii, dar îmi lipsea imaginea de ansamblu.
Dacă aş fi putut privi de sus, aş fi văzut cum
în centru ne învârtim eu şi copilul, iar bărbatul
meu e tot mai departe de noi, tot mai mic, mai
puţin important, deşi el se străduieşte să se ţină
de noi, să ne apuce strâns. Ne iubeşte, dar noi ne
învârtim prea repede, şi rezultatul trist e că
distanţa dintre noi creşte încet, încet de tot,
iremediabil.
După ce Ştefan a împlinit un an, lucrurile au
devenit ceva mai simple. Dormea mai mult
~ 214 ~
noaptea, mânca bine, era vesel şi cooperant.
Stăteam în continuare acasă cu el, îmi luasem doi
ani de concediu. Simţeam că am din nou timp şi
chef pentru iubitul meu, voiam să-l trag înapoi,
să ne regăsim, să ne redescoperim, să ne dăm jos
hainele de tati şi de mama şi să vedem ce se
ascunde acolo. Cum ne mai arată inima, dacă
mai avem chef să ne-o atingem unul altuia, dacă
mai e vreun foc acolo de aprins, dacă ne mai
vrem şi ne mai putem oferi unul altuia.
I-am spus asta în şoaptă lui Bogdan, într-o
seară în care el se uita la televizor, iar eu abia îl
adormisem pe cel mic, în patul lui lipit de al
nostru.
–– Bogdan?
A tresărit surprins. Nu-şi mai auzise numele
de atât de mult timp, încât probabil nici nu era
sigur că despre el e vorba în conversaţie.
–– Mai sunt eu Dumnezeul tău?
M-a privit de parcă îi vorbisem în
sumeriană.
–– Când eram noi îndrăgostiţi tare la
~ 215 ~
început, îmi spuneai că dragostea e o religie şi că
eu sunt Dumnezeul tău.
–– Da, mi-a răspuns, deloc convins că-şi mai
aducea aminte.
–– S-a dus? S-a topit iubirea noastră? l-am
întrebat plângând, pentru că atunci mi-am dat
seama cu adevărat cât de mult ne pierduserăm.
Atunci am văzut pentru prima oară
posibilitatea, mică şi slabă, dar prezentă, ca el să
nu mă mai fi iubit.
–– Nu, sigur că nu, nu fi prostuţă. Normal
că te mai iubesc, doar că suntem obosiţi.
–– Ştiu, te cred, dar e normal, toţi părinţii de
copii mici sunt obosiţi. De-acum va fi mai bine,
ai să vezi.
M-am cuibărit pe umărul lui, gândindu-mă
că, dacă şi el vrea, poate o să începem să ne
sărutăm şi să ne atingem şi el o să se ridice şi o
să mă tragă după el în bucătărie, unde o să mă
lipească de peretele rece şi o să mă dezbrace
repezit, ca un animal flămând care rupe punga
de hârtie în care i-ai pus nişte carne.
~ 216 ~
M-a mângâiat pe cap şi peste câteva
secunde i-am auzit respiraţia regulată.
Adormise.
Căcat, situaţia nu e roz, mi-a şoptit vocea
interioară, iar eu i-am spus să tacă, suntem doar
obosiţi.
M-am dus să mă spăl pe dinţi. Când am
ridicat ochii în oglindă, cu periuţa între măsele,
am văzut că plângeam.

~ 217 ~
Aproape simt că putem începe să încercăm să
fim iar fericiţi

În zilele următoare, am decis să ne căutăm


apartament. Garsoniera în care stăteam cu chirie
de atâta vreme începuse să ne sufoce, Ştefan
avea nevoie de camera lui, ca să nu zic că, de
fapt, noi aveam o nevoie disperată de o cameră a
noastră. Dar şi de o bucătărie mai mare, poate de
încă o baie, de un balcon unde să stăm la aer şi
să ne ţinem bicicletele (pe care încă nu ni le
cumpăraserăm).
Aveam nevoie să o luăm de la capăt într-un
loc nou, mai bun, mai mare.
Bogdan lucra de câteva luni la un service
mare. Coordona echipa de vânzări, avea salariu
bun şi câştiga şi procent din vânzări. Aveam în
bancă şi banii de pe vechiul lui apartament, plus
economiile mele, ne puteam permite ratele
pentru un apartament cu patru camere într-un
cartier cu multe parcuri.
Eu îmi petreceam ziua stând cu Ştefan,
~ 218 ~
făcând de mâncare pentru noi toţi, ieşind cu el la
piaţă, în parc, vorbind cu bunica la telefon, iar
cât dormea el, căutam febril case. Scormoneam
pe site-urile de anunţuri, întrebam colegi pe
Facebook, visam cu ochii deschişi la o cameră
verde, una roz, una violet (a noastră), la o
sufragerie uriaşă, prin care copiii să se poată da
cu trotinetele pe parchet, în timp ce noi stăm pe
canapea lipiţi, recunoscători pentru ce avem. Îmi
desenasem deja în cap draperiile, ştiam ce flori o
să pun pe pervazuri, ce scaune luăm pentru
terasă, vedeam bucătăria albă cu blat gros, pe
care să pot tăia cartofi, dar şi să pot sta cu fundul
când îmi îmbrăţişez iubitul.
Apoi a murit bunica şi am avut nevoie de o
vreme să-mi revin. Doliul a fost scurt, băieţelul
nu mă lăsa să fiu tristă. Şi simţeam că omul meu
are nevoie de mine.
Mă hotărâsem să ies din amorţeală şi să
pornesc la atac. Cu patru ani în urmă mă
cucerise el pe mine, acum venise rândul meu. O
să-l seduc, o să-l alint, o să-l zăpăcesc, o să-l fac
~ 219 ~
să mă vrea, să mă viseze, să vrea să fugă de la
serviciu ca să vină acasă cât copilul doarme în
camera lui, să-mi rupă hainele cu dinţii, să facem
dragoste ca animalele, fără jenă şi fără număr,
până or să ne bată vecinii în ţeavă.
Doar să găsim întâi apartamentul ăla...
Ne-a luat o jumătate de an. Nu era atât de
mare pe cât îl creionasem eu în cap, dar era
luminos, cu geamuri uriaşe, la etajul şapte din
zece, lângă parc, nu avea terasă, dar avea două
băi şi era bine izolat fonic (ca să nu fie nevoie
totuşi să ne bată vecinii în ţeavă).
Într-o lună eram mutaţi. Ştefan era foarte
fericit să descopere holul lung, camera lui, în
care-şi putea întinde toate cuburile şi mingile,
noi ne zâmbeam optimişti, da, era bine, puteam
s-o luăm de la capăt.
Şi chiar începuserăm să ne regăsim. Seara,
după ce Ştefan adormea în patul nostru mare, ne
mutam în sufragerie şi ne turnam câte un pahar
de vin. Povesteam. Râdeam. Ne priveam. Parcă
pentru prima oară în doi ani, ne vedeam unul pe
~ 220 ~
celălalt aşa cum suntem, fără greaţă, burtă sau
copil să ne tulbure privirea.
Făceam planuri.
–– Ana? mi-a spus într-o seară, puţin ameţit
de la vin.
–– Mmmm?
–– Cred că sunt aproape de momentul acela
în care o să vreau iar să fac lucruri, am chef să
încep, să încerc...
Ca pe fereastră la Paris, după ploaie.
–– Încerci să-mi spui că eşti aproape fericit?
i-am zâmbit.
–– Cred că sunt aproape de punctul în care
pot începe să sper că o să mai fiu vreodată fericit
ca atunci.
Mi-am dat seama în secunda aceea cât de
greu îi fusese şi lui. Nu vorbea niciodată despre
asta cu nimeni. Prieteni apropiaţi nu avea, şi
oricum nu cred că le-ar fi spus vreodată ce simte,
dintotdeauna simţise că discuţiile despre emoţii
sunt plictisitoare pentru cei care nu-s atinşi
direct de ele. Cu părinţii lui nu mai vorbea de
~ 221 ~
multă vreme, chiar dacă ei încercau să reia
legătura cu noi, voiau să vadă băieţelul. Fraţii
erau departe, emigraseră toţi, pe rând, în Olanda
şi Germania.
Bogdan ne avea doar pe noi. Pe mine şi pe
Ştefan. Iubita şi băiatul lui. Iubita lui se rătăcise
de el, băieţelul o prefera pe ea. Eram acum două
tabere care se iubeau inegal, instabil, dureros
uneori. O voia înapoi pe iubita lui, dar nu putea
să rostească nimic de genul acesta, ar fi sunat
egoist, acum ea era mamă, şi era mamă pentru că
el îşi dorise asta mai mult decât ea.
Asta ai vrut, băiete, acum spală-te pe cap. Şi
stai, că acum e doar un copil, ia să vezi când or să fie
doi, trei, şase, câţi visai tu, fără să ai habar cum e
pentru părinţii lor, adică fix pentru tine... Aşa i-ar fi
zis vocea mea interioară, dacă ea ar fi trăit în
capul lui.
Îşi iubea copilul, dar îl enerva teribil când o
alegea mereu pe maică-sa în locul lui, când ea le
facea mai bine pe toate, când braţele ei aveau
lipici, iar ale lui înţepau ca un cactus.
~ 222 ~
Eu te-am vrut pe lume, eu am luptat pentru
tine, şi acum nu mă mai vrei? De ce nu mă vrei? Te
iubesc, fac tot ce pot...
Ştefan îl iubea pe tatăl lui, dar mereu, în
orice clipă, mă alegea pe mine. Iar eu mă
simţeam mereu vinovată, flatată şi împovărată în
acelaşi timp. Vreau să mă iubească pe mine cel
mai mult copilul meu, dar vreau să-l iubească şi
pe tatăl lui cel mai mult. Vreau ca ei să stea
împreună nu numai ca să pot respira, ci mai ales
pentru ca ei să se aibă unul pe altul şi să nu
depindă atât de mult de mine.
Mă gândeam mult la mama. La cum i-a fost
ei să trăiască alături de tata, care era atât de
absent din viaţa mea, care apărea rar şi beat, ne
lovea, ne umilea, iar ea se punea zid între mine
şi el şi sfârşea cu obrajii roşii de la palme, plânsă,
dar bucuroasă când eu scăpăm neatinsă. Ştiam
bine că prima oară când Bogdan ar ridica mâna
la mine sau la Ştefan, aş pleca din casă imediat şi
nu aş mai reveni niciodată. N-aş fi stat cum a stat
ea cu el atâta amar de vreme. Dar mai ştiam şi că
~ 223 ~
asta n-o să se întâmple niciodată.
Nu o judec pe mama, doar o plâng. Cu
siguranţă a vrut să plece de mii de ori. Poate a şi
încercat, fără ca eu să ştiu. Poate chiar nu ar fi
putut trăi singură. Ce ştiu e că a rămas până a
murit. Iar eu am crescut cu oroare de violenţă şi
de oameni care beau prea mult. Cu o nevoie
uriaşă de a-mi proteja copilul, inclusiv de tatăl
lui. Şi asta probabil a pus şi mai multă distanţă
între băieţel şi Bogdan.
El nu l-ar fi atins niciodată. Detesta violenţa,
la fel ca mine.
Avea obiceiul însă să ridice vocea. Când se
speria sau se enerva, i se schimbau faţa şi tonul.
Începea să dea din mâini, să transpire şi să
strige, iar eu mă strângeam în mine, ţineam
copilul aproape şi încercam să schimb subiectul.
Dacă asta nu mergea, mă duceam în altă cameră
şi-l lăsam să se calmeze la o ţigară.
Era obosit. Dormea prost, muncea mult.
Dar începuse să ne fie mai bine. El aproape
că începea să spere că o să fim din nou fericiţi.
~ 224 ~
Motive serioase de nefericire n-aveam. Eram
sănătoşi. Aveam casă nouă (în rate pentru
următorii treizeci de ani, dar asta era ceva
normal şi asumat), ne aveam unul pe altul,
aveam o rezervă de bani şi câţiva prieteni
(Beatrice şi Andreea, împreună cu soţii lor),
lucrurile păreau să intre la locul lor în puzzle-ul
care era viaţa noastră.
Au urmat câteva luni bune. Am plecat toţi
trei într-o vacanţă în nordul Italiei. Ne-am
plimbat cu bicicletele pe alei prăfuite, am făcut
poze în câmpuri de lavandă, am mâncat măsline
marinate, ciuperci crude, paste simple, cu trei
ingrediente, dar atât de gustoase, am ascultat
muzică toscană, am mâncat deserturi cu migdale
şi nuci, ne-am tras mai aproape unii de alţii şi
ne-am iubit mai mult ca oricând până atunci.
La câteva zile după ce am revenit din Italia,
Ştefan dormea încă, iar Bogdan era la birou, mă
spălam pe dinţi şi m-a lovit din nou valul acela
de greaţă, ameţeală şi balonare pe care-l mai
simţisem aşa brusc o singură dată, în urmă cu
~ 225 ~
aproape trei ani. Cineva trăia în mine. Se
întâmpla din nou.
Am zâmbit în oglindă, iar spuma de pastă
de dinţi mi-a curs pe bărbie.
O luăm de la capăt, mi-a şoptit vocea
interioară. De data asta, măcar ştim ce ne aşteaptă.
Doar că habar n-aveam ce urmează.
Totul a fost diferit, iar eu nu eram deloc
pregătită pentru nimic din ce avea să ni se
întâmple.

~ 226 ~
PARTEA A TREIA

EL

~ 227 ~
Zi mersi că ai scăpat întreagă

În următorii ani, au fost mai multe lucruri


care m-au scos complet din echilibrul în care cu
greu mă aşezasem în ultimele luni. Primul a fost
atacul din stradă. Sunetul capului meu lovind
zidul de cărămidă. Sângele.
Al doilea a fost că m-am îndrăgostit de alt
bărbat.
Al treilea a fost amorţeala completă.
Apoi decizia din piaţă, cu o mână pe piersici
şi alta pe pătrunjel: nu mai puteam trăi aşa. Ceva
trebuia să se schimbe.
Ştefan rămăsese acasă cu Bogdan, sâmbăta
dimineaţa era momentul lor de joc şi împreună.
Îşi făceau program de băieţi: vizitau muzee în
care eu nu aveam nici o dorinţă să calc vreodată,
ieşeau cu bicicleta, vizitau Grădina Botanică şi
acvariile, iar eu ieşeam să mă plimb, mergeam la
tuns, mă duceam la un film sau mă întâlneam cu
fetele. Andreea era şi ea însărcinată, Beatrice era
teribil de îndrăgostită. Ne vedeam de două ori

~ 228 ~
pe lună, sâmbăta. Mergeam la cumpărături sau
ieşeam la masă, ne povesteam lucruri, râdeam
unele de altele, recuperam cu ele anii în care le
ţinusem departe, să nu-mi vadă iubirea
exagerată faţă de copil, teama de eşec cu el,
înstrăinarea de Bogdan.
Mai aveam de mers câteva sute de metri
până la cafeneaua unde ne dăduserăm întâlnire.
Mergeam în mare viteză, vorbind la telefon cu
colega mea de la grădiniţă. Eram în întârziere şi
călcam la întâmplare în bălţi, nefiind atentă la
nimic din ce se petrecea în jurul meu. La o
intersecţie cu o stradă mică, m-am izbit de un
bărbat. Era cam de aceeaşi înălţime cu mine şi
mi-a zâmbit cumva nepotrivit, de parcă tocmai îi
arătasem sânii şi se felicita pentru norocul că a
fost la locul potrivit în momentul greşit. M-am
dat un pas înapoi, buimacă, iar el mi-a zis:
–– Ce faci, păpuşă, dai aşa peste mine?
Am şoptit scuze, am mai apucat să-i spun
colegei mele te sun eu înapoi şi am vrut să mă dau
la o parte din faţa lui, dar chiar atunci s-a repezit
~ 229 ~
la mine, mi-a smuls telefonul dintre degete, a
ridicat mâna deasupra capului şi a rânjit cu un
şirag de dinţi galbeni şi mici.
–– Opaaa, iote, ai rămas fără telefon...
M-am uitat rapid în jur. Nu era nimeni
căruia să-i pot cere ajutorul. Era o dimineaţă
ploioasă şi rece de martie, probabil că toată
lumea încă lenevea în pat. Nu şi eu. Şi nici acest
nemernic care avea de gând să se joace cu mine.
Am mijit ochii. Am simţit cum mă cuprinde
o furie pe care n-o mai simţisem niciodată. Mă
copleşea nedreptatea situaţiei, felul în care acest
om îşi bătea joc de mine doar pentru că el era
bărbat şi eu femeie, deci mai slabă.
Am sărit, sperând să pot ajunge la telefonul
pe care îl flutura cu trei centimetri mai sus decât
puteam eu ajunge. în cădere, burta mea s-a atins
de a lui. I-a plăcut.
–– Aaa, eşti o mâţă care zgârie rău, îţi place
contactul corp la corp, ai?
Şi zâmbea, zâmbea lasciv, ca un monstru cu
gura mare, iar zâmbetul şi vorba lui cântată în
~ 230 ~
timp ce-mi ţinea telefonul captiv mă scoteau din
minţi.
Mă gândeam la toate pozele din telefon cu
Ştefan, la toate mesajele dintre mine şi Bogdan,
la toată istoria pe care o aveam acolo, dar mai
ales la mâinile murdare ale acestui bărbat, care
ţineau strâns un lucru care era al meu.
–– Dă-mi telefonul înapoi sau ţip, i-am spus
printre dinţi.
A început să râdă, un râs cavernos, sinistru,
gros şi brutal, în timp ce-mi flutura telefonul
prin faţa ochilor.
Am văzut roşu de furie. Am sărit spre el cu
degetele răsfirate şi l-am prins de faţă. Îi apăsam
peste ochi unghiile tăiate scurt, în timp ce el se
străduia să mă împingă la o parte.
–– Nenorocitule, nesimţitule, cine dracu te
crezi, boul naibii... bolboroseam ieşită din minţi,
zgâriindu-l şi lovindu-l peste faţă cu mâinile
mele mici.
Uitasem complet că sunt însărcinată, că am
acasă un copil mic şi un bărbat care mă aşteaptă,
~ 231 ~
nu conta faptul că omul din faţa mea putea fi un
criminal, că era mult mai puternic decât mine, că
putea avea la el un cuţit. Pentru mine în clipa
aceea conta doar că el era un nenorocit care voia
să-şi bată joc de mine, iar eu eram sătulă de
bărbaţi care credeau că asta e permis să se
întâmple, aşa că am continuat să-l înjur şi să
încerc să-l lovesc, până când el, agasat, cu o
mişcare foarte scurtă, m-a prins de păr, a pus
telefonul în buzunarul de la spate al pantalonilor
şi m-a tras după el pe strada mică de pe care
ieşise, într-o scară de bloc.
–– Ia să vedem, păsărică, aici mai eşti la fel
de curajoasă?
M-a trântit de peretele gălbejit al blocului,
care părea nelocuit. Mi-am auzit oasele capului
cum pocnesc la contactul cu zidul şi am simţit
gust de sânge. Îmi muşcasem limba. Instantaneu
mi-au dat lacrimile de durere. Dar mai ales de
furie.
Mirosea doar a gunoi şi a mucegai, nu se
vedea de nicăieri nici o lumină, nu se auzea
~ 232 ~
nimic altceva în afară de respiraţia mea sacadată.
–– Dacă mai pui mâna pe mine te omor, i-
am spus printre dinţi.
Nu mai ştiu acum dacă vorbeam cu el sau
cu tata.
M-am încordat şi am aşteptat să vină spre
mine. Am strâns pumnii până i-am auzit
trosnind. Mi-am încleştat fălcile.
Respiram zgomotos pe gură, ca un atlet care
se pregăteşte să ţâşnească în cursă. Habar n-
aveam cum puteam să mă lupt cu această fiinţă
clar mai pregătită să atace decât eram eu pregă-
tită să mă apăr.
–– Eşti o vacă proastă, mi-a mai zis.
Apoi mi-a tras un şut peste picioare, iar eu
am dus instinctiv mâinile spre burtă. M-a privit
atent. S-a apropiat de mine, iar eu mi-am tras
înapoi braţele, ca un scut în dreptul pieptului. L-
am privit cu ură.
M-a scuipat pe faţă şi a ieşit din scară.
Am aşteptat câteva minute nemişcată, apoi
m-am lăsat să alunec pe lângă perete încet, până
~ 233 ~
am ajuns în fund pe betonul rece. Mi-am şters
faţa cu eşarfa de la gât, încercând să mă împiedic
să simt gustul sau mirosul salivei străine. Am
făcut eşarfa ghem şi am lăsat-o pe jos.
Respiram greu. În gură aveam un gust
metalic de sânge. Mi-am dus mâna în spatele
capului. Aveam un cucui dureros, dar nu părea
să fie şi altceva mai grav acolo. Scăpasem ieftin.
Eram sigură că avea de gând să mă lovească, să...
Nu mi-am dus gândul până la capăt.
Am tras aer adânc în piept de câteva ori, să-
mi reglez bătăile inimii, care-mi pulsa în gât şi-n
tâmple. M-am ridicat cu greu şi am scos capul pe
uşa blocului. Mă temeam că hoţul încă se mai
juca de-a şoarecele şi pisica şi avea să mă pedep-
sească dacă încercam să fug.
Am stat nemişcată câteva clipe, înghiţind
des, ca să scap de gustul de sânge, şi privind în
toate părţile. Deja începuseră să circule pe stradă
maşini şi oameni la plimbare. Nici urmă de
individ.
Am ieşit din bloc şi, cu genunchii
~ 234 ~
tremurând, am continuat drumul spre cafenea.
Fetele erau deja acolo. Au sărit să mă ajute
imediat ce mi-au văzut faţa disperată, părul
ciufulit, hainele răvăşite, buzele cu sânge
închegat pe ele.
Au comandat o apă rece, le-am povestit
haotic, le-am cerut un telefon să sun acasă.
I-am spus pe scurt lui Bogdan cum un
bărbat mi-a furat telefonul, eu am vrut să-l
recuperez, iar el m-a târât într-o scară de bloc şi
m-a scuipat. Primul lucru pe care l-am auzit in
difuzor, după câteva de secunde de linişte
deplină, în care probabil el îşi imagina scena în
detaliu, a fost o rafală de ţipete. Am depărtat
puţin telefonul Andreei de urechea mea, ca să
nu-mi spargă timpanele. Consecinţa imediată a
fost că toată lumea din cafenea a putut să audă
cum soţul meu îmi spunea următoarele:
— Ce ai făcut? L-ai zgâriat pe faţă? Eşti
nebună? L-ai atacat pe ăla? Putea să te omoare,
sfârşeai ca maică-ta, înjunghiată, îţi lăsai copilul
pe drumuri, ce naiba, nu ştii pe ce lume trăieşti?
~ 235 ~
Ţi-a dat taică-tu gena de bătăuşă, Doamne, auzi
la ea, să sară la bătaie, lasă-l dracului de telefon,
zi mersi că ai scăpat întreagă, mai eşti şi
gravidă...
Fetele mă priveau şocate, în timp ce eu
refuzam să primesc cuvintele care veneau
dinspre el spre mine, le lăsam să plutească
undeva în spaţiul nimănui din cafenea, rănită de
tonul lui mai mult decât de orice lovitură la cap.
Iubitul meu îmi făcea acum mai mult rău
decât îmi făcuse hoţul care mă izbise de un
perete, îmi furase telefonul şi mă scuipase între
ochi, la propriu.
M-am întors acasă foarte târziu în ziua
aceea. Nu voiam să-l văd, să-l aud, să trebuiască
să-i spun cât de tare mă răneşte, nu voiam să mă
certe pentru un lucru pe care ştiam deja că-l
făcusem greşit. Dacă n-ar fi fost Ştefan, probabil
că nici nu m-aş fi dus acasă.
Am avut coşmaruri multă vreme şi mi-a luat
mult să mă obişnuiesc cu gândul că tot ce aveam
în telefon fusese pierdut pentru totdeauna, că
~ 236 ~
nenorocitul care mi-l luase se amuza acum citind
mesajele mele, văzând pozele noastre, apoi m-
am îngrozit la gândul că putea uşor să afle unde
stau, unde-mi fac cumpărăturile şi care sunt
întâlnirile mele în următoarele săptămâni.
Mă aşteptam să pierd sarcina din cauza
şocului şi a loviturii. Însă fetiţa care creştea în
mine se prinsese bine şi nu avea de gând să
renunţe la viaţă atât de uşor.
M-am relaxat şi am scăpat (în timp, după
multe şedinţe de terapie) de frica de a ieşi pe
stradă.
Ce a rămas cu mine au fost vorbele lui
Bogdan. Pentru a doua oară în viaţa noastră, mă
lovea când eram în punctul cel mai vulnerabil.
Se folosea de traumele mele pentru a mă umili,
pentru a-şi calma fricile iraţionale. Se ridica
puternic pe oasele mele frânte.
Era ceva ce facea fără să vrea, asta era
reacţia lui instinctivă la suferinţa mea, care
devenea rapid şi a lui. Regreta imediat, facea
eforturi să îşi controleze furia, dar rănile pe care
~ 237 ~
le faceau cuvintele lui când tăiau în mine
rămâneau acolo. Cum au rămas pe chipul meu
cicatricile făcute de bibelourile din biblioteca în
care m-a aruncat tata.
Am vorbit mult despre felul în care vorbele
lui mă rănesc. A înţeles. A plâns. Şi-a cerut
scuze. Mi-a spus că nu pricepe de ce
reacţionează aşa, că are şi el bagajele lui, pe care
le ascunde de atâţia ani şi care probabil iau foc
când eu sau el sau copiii noştri sunt în pericol.
Avea dreptate. Frica te face furios. Lipsa de
control te face agresiv. Şi eu eram la fel, doar că
învăţasem în timp să mă cenzurez mai bine.
Îl iubeam şi ştiam că se străduieşte. Speram
că n-o să mai aud niciodată de la el astfel de
lucruri şi că pe cele spuse deja o să le îngrop
undeva pentru totdeauna.
Eram naivă. Nu poţi să nu fii naiv când
iubeşti. Nu poţi să crezi în Dumnezeu dacă nu
eşti naiv.

~ 238 ~
Eşti mai frumoasă aşa

Sarcina cu Ruxandra a fost mult mai uşoară


ca prima. Nu mi-a mai fost atât de rău, sau poate
pur şi simplu am putut gestiona altfel tot
disconfortul, acum, că îl aveam şi pe Ştefan să-
mi distragă atenţia. El mergea la grădiniţă, la
grupa colegei mele, eu revenisem la a mea, iar
majoritatea copiilor erau noi, înscrişi cât eu
stătusem acasă doi ani cu Ştefan.
Mi-am reintrat rapid în rol. Îmi fusese dor
de micuţi, de întrebările lor, de mişcarea lor
necontenită de colo-colo, de bucuria cu care mă
priveau când le spuneam că am un joc nou
pentru ei. De felul în care treceau de la râs la
plâns în trei secunde, exact ca o femeie gravidă.
De sarcina asta am putut să mă bucur. Mă
gândeam des la fiinţa din mine. Îmi imaginam
cum îi trimit prin cordonul ombilical iubirea
mea, speranţele mele, nerăbdarea de a o vedea,
de a o mirosi. Îi vorbeam. Îl pofteam pe Ştefan să
se cuibărească lângă burta tot mai rotundă şi să
~ 239 ~
vorbească în şoaptă cu ea.
–– Acolo creşte surioara ta, puiule! Acolo ai
crescut şi tu, multe zile. La început erai mic, cât
un punct pe hârtie, apoi te-ai făcut cât un bob de
strugure, apoi cât un măr, după asta, cât un
ananas şi apoi, când n-ai mai avut loc, ai scos
nasul la lumină!
–– Mami, dal mă mai iubeci? mă întreba cu
colţurile buzei de jos îndreptate ameninţător
spre podea, la un milimetru de ditamai plânsul.
–– O să te iubesc şi mai mult, îi spuneam şi-l
strângeam la piept până-i scoteam tot aerul din
plămâni, iar el râdea şi evada, doar ca să revină
în braţele mele două secunde mai târziu.
Bogdan era mai calm. Se apucase de citit. Îşi
cumpăra ebookuri pe care le citea în metrou
(renunţase la maşină ca să aibă mai mult timp
pentru lectură), comanda o mulţime de cărţi pe
care le stivuia pe noptiere şi pe rafturi. Filosofie,
istorie, psihologie, devora volum după volum cu
o sete care mă speria uneori.
Seara, când venea de la serviciu, mâncam
~ 240 ~
toţi împreună, la masă, cu şerveţele şi pahare
colorate pline cu apă de la robinet. Ştefan punea
farfurii şi furculiţe, eu scoteam pastele făcute în
grabă la cuptor sau peştele la grătar cu
mămăligă. Dădeam noroc cu paharele din plastic
şi vorbeam despre ziua noastră.
–– Tati, cum a fost ziua ta? începeam eu.
–– Absolut fabuloasă, spunea el zâmbind
strâmb. Am mers la serviciu. Am lucrat opt ore,
apoi am venit acasă. Tare, nu? Ştefan, la tine cum
a fost?
–– Nu aşa de bine. Am fost la gădi cu mami.
M-am jucat. Am desenat. Apoi am domnit şi
apoi am venit acasă cu mami.
–– Eu şi Burta (Burta devenise membru al
familiei) am avut crampe astăzi, dar acum e ceva
mai bine. Apoi ea a stat cuminte, iar eu m-am
jucat cu copiii, le-am citit o poveste frumoasă
despre marea albastră şi după asta am venit
acasă, că mi-era dor de tati.
Şi-i făceam cu ochiul, dar el nu mă vedea,
era concentrat la peştele din farfurie sau poate la
~ 241 ~
altceva.
Mobilasem deja toată casa. Pusesem la
ferestre draperiile pe care mi le desenasem în
cap. Construisem şi un colţ de citit, pe un pervaz
lat, plin cu perne. Copiii aveau, fiecare, camera
lui. Una verde şi una roz. Ca la carte. Dormitorul
nostru era mic şi luminos, ca o cameră secretă,
făcută special pentru pauze de respirat. Pe
perete aveam o poză mare, alb-negru, cu mine şi
cu mama, din prima mea zi de şcoală. Chipul
meu era alb şi curat, nici o cicatrice, nici o
lacrimă, nici un dor. Zâmbet pe chip şi flori în
mână, lipită cu totul de mama. Pe-atunci cre-
deam că viaţa e simplă şi uşoară. Ai nevoie doar
de un ghiozdan să-ţi pui cărţile şi de mama
aproape.
–– Ce bine semeni cu mama ta, îmi spusese
Bogdan când văzuse prima oară poza. Dar tu
eşti mai frumoasă!
Îşi plimba degetele peste cicatricile de pe
faţa mea ca pe o hartă.
–– Eşti mai frumoasă aşa... Aici te-a durut?
~ 242 ~
Şi aici?
–– Puţin. Nu mai ţin minte... Mai mult m-au
durut altele, care nu se văd.
–– Mereu mă întreb cum poţi fi atât de bine,
atât de bună, la câte ţi s-au întâmplat. Eu, în
locul tău, ori m-aş fi sinucis, ori aş fi ajuns hoţ
sau criminal, mi-a spus trist. Aş fi urât pe toată
lumea, aş fi umblat pe stradă plin de furie...
–– N-ai de unde să ştii, Bogdan. Când treci
prin lucruri extreme, descoperi lucruri despre
tine. La mine, cel puţin, aşa a fost. Am descoperit
şi lucruri rele, ca furia sau dorinţa de răzbunare,
descoperi cât poţi fi de crud şi de sadic, dar am
găsit în mine şi multe lucruri bune. Am avut
noroc cu bunica. Cu Iorgu. Poate că am şi avut
un teren bun în mine, moştenit de la mama. Am
citit o grămadă de cărţi triste, care mă faceau să
plâng. Am vrut să las suferinţa să iasă, pentru că
era prea mare şi simţeam că o să-mi crape inima
dacă nu scot raită la aer, ca să poată să se
vindece.
–– Oamenii nu fac asta de obicei.
~ 243 ~
–– Păi, cine ştie, poate de fapt ce am făcut eu
e greşit şi o să mă transform brusc la un moment
dat într-un criminal sadic, grrrr.... am mormăit şi
am sărit să-l muşc de gât.
Nu ţineam neapărat să purtăm conversaţii
de oameni mari. Dar el era serios. M-a mângâiat
pe cap şi mi-a spus:
–– Noi, restul, îngropăm suferinţa, ca să n-o
simţim, ne distragem atenţia... Tu parcă ai vrut
să te doară...
–– Da, ce bine-ai zis! Am vrut să mă doară!
Pentru că nu mai era nimic altceva în mine decât
durere şi frică.
Dacă le amorţeam pe ele, eram ca şi moartă.
Am vrut de multe ori să mor, dar nu m-a lăsat
gândul la mama. Ea a murit de mâna unui om pe
care nu l-a părăsit ca să mă poată creşte pe mine.
Oare s-ar fi bucurat ea să ştie că am luat darul ei
şi l-am aruncat, murind şi eu? Trebuia să trăiesc,
să fiu bună în ciuda a tot, să iert, deşi nu mi-a
cerut nimeni iertare vreodată pentru ce s-a
întâmplat atunci. Şi, ca să trăiesc, m-am gândit
~ 244 ~
că e obligatoriu să trec prin focul durerii. În
timp, a usturat tot mai puţin.
M-a ajutat mult bunica. Mereu îmi spunea:
–– Plângi, Anuţă, ţipă, strigă, nu opri
supărarea, e ca o cascadă, dacă îi pui baraj, se
adună în tine şi te îneacă.
Plângea şi ea. Tocmai îşi îngropase fetiţa cea
mică. Îi mai muriseră trei copii demult, când era
tânără. Doi mai mici de un an, de febră, şi al
treilea lovit de cal în grajd. Primul ei copil trăia
de mulţi ani în America şi-i mai trimitea din
când în când trei sute de dolari prin Western
Union. Mama fusese singurul copil care
rămăsese cu ea. Acum, trupul ei se odihnea sub
pământ, iar bunica plângea cu mine plângând în
braţe. Ne legănam amândouă şi-i simţeam
lacrimile cum îmi udă părul în creştet.
Prea multă moarte pentru bunica. Mulţi ani
m-am temut să nu mă urmărească aceeaşi soartă.
Apoi m-am înconjurat de copii, care poartă în ei
atâta viaţă că m-au vindecat de frica asta.
Naşterea lui Ştefan a trezit-o, însă, mai vorace ca
~ 245 ~
oricând. Am învăţat în timp să trăiesc cu ea, să
n-o las să mă paralizeze. Este ceea ce este. Trăim
ce avem de trăit şi ne străduim să scoatem din
tot orice e bun, oricât de puţin. Aşa cum, când îi
curăţ mere lui Ştefan, dau la o parte ce e lovit
sau stricat şi rămân uneori cu o singură felie pe
farfurie. E mai mult decât nimic. E dulce şi bună.
Cicatricile de pe faţă erau ale mele. O vreme
le-am urât. Se vedeau tare şi se înroşeau imediat
ce mă ruşinam sau mă înfuriam. Erau ca un
sistem de avertizare pe care aş fi preferat să nu-l
am chiar pe faţă. Unii băieţi râdeau de mine, îmi
spuneau Chucky sau Frankenstein, îmi desenau
cu creta pe tablă portretul, plin de tăieturi. În
ochii lor arătam ca un pirat care pierduse toate
bătăliile pe care le dusese vreodată.
Fugeam din clasă, mă refugiam la toaletă
sau în vreun colţ din curtea şcolii, ca să plâng cu
mâinile paravan peste faţă. Fetele erau mai
drăguţe. Mă ţineau de mână în excursii, îmi
şopteau când mă scotea profa de franceză la
tablă, cele mai avute îmi ofereau dulciuri, când
~ 246 ~
reuşeau să le fure de-acasă şi să le aducă la
şcoală. Eram singura orfană din clasă. Singura
care n-avea decât o bunică.
În liceu, eticheta asta a devenit brusc, din
handicap, un avantaj. Celelalte fete aveau oră
fixă de intrare în casă, impusă de părinţi. Eu
aveam doar o bunică. Bunica avea încredere în
mine, mă ruga să am grijă şi să încui uşa când
vin.
Şi cicatricile deveniseră interesante. Băieţii
voiau să le afle povestea, fetele se ofereau să mă
ajute să le ascund sub pudrele şterpelite din
poşetele mamelor.
Povestea le-o spuneam, cu o detaşare pe
care, sincer, nu ştiu de unde o scoteam: M-a
împins tata în bibliotecă, rafturile s-au rupt, au căzut
peste mine şi o grămadă de pahare, vaze şi bibelouri
mi-au transformat faţa în biftec tartar.
Obţineam mereu acelaşi efect: ochi căscaţi,
exclamaţii laudative, lacrimi în ochi, respect
maxim.
Pudra nu-mi plăcea. Mă obişnuisem să-mi
~ 247 ~
port cicatricile la vedere, ca pe o haină care ia în
timp forma corpului tău şi care simţi că-ţi vine
bine.
Nu mai eram fetiţa din poza alb-negru
făcută în prima zi de şcoală, cu chipul alb şi
neted. Eram orfana cu cicatrici pe faţă care era
pregătită să trăiască orice i s-ar mai fi aşternut în
cale. Poate ceva din tot ce urma avea să fie, în
sfârşit, bun.
Trăiam acum bunul acesta. Aveam un om
lângă mine, ne iubeam, aveam împreună un
băieţel sănătos şi în mine creştea fetiţa noastră.
Meritase tot chinul. Nu ajunsesem până aici
degeaba.
Ruxandra s-a născut vara, repede şi uşor. A
strigat cu putere din prima clipă în care i s-au
eliberat plămânii de lichid, de parcă ar fi ştiut că
aşteptam asta de la ea cu sufletul la gură, şi eu, şi
tatăl ei.
Am plecat acasă peste două zile, şi acolo a
început iureşul. Fetiţa plângea aproape fără
pauză, noi alergam disperaţi în jurul ei, o
~ 248 ~
plimbam de colo-colo, Ştefan nu pricepea de ce
nu se opresc sunetele acelea ascuţite, de ce nu se
face aproape niciodată linişte, de ce îl târâm şi pe
el pe la doctori, de ce nu putem reveni la viaţa
dinainte.
Fetiţa intrase în viaţa noastră cu sonorul la
maximum, iar noi eram atât de epuizaţi şi de
disperaţi că nu reuşim să o consolăm, încât am
început să fim răi unii cu alţii.
Strigam unul la celălalt şi amândoi la Ştefan,
care refuza să mai folosească toaleta şi să
mănânce. Ne spunea mereu nu, ţipa şi el, ne
zicea că suntem părinţi răi (ceva ce tot de la noi
auzise), că vrea altă familie.
Într-o zi l-a prins Bogdan în timp ce încerca
să iasă pe uşa apartamentului, cu un rucsac în
spinare. Îşi pusese în el pluşul preferat şi un măr.
Bagajul unui băieţel pregătit să înfrunte singur
lumea de-afară.
Noi ne învinovăţeam unul pe celălalt, tu o
agiţi, că eşti mereu nervos, ba tu, că eşti atât de
stresată, Ştefan se învârtea printre picioarele
~ 249 ~
noastre trăgându-ne de pantaloni, mirosea urât,
făcuse pe el, iar noi eram prea ocupaţi să ne
scoatem ochii.
Am angajat o doamnă să ne ajute, să mai
stea cu fetiţa cât eu mă jucam sau ieşeam cu
Ştefan, să ne facă de mâncare cât dormeam la
prânz cu copiii, disperată să mai recuperez
măcar o oră din somnul pe care îl ratam în
fiecare noapte.
Mă îngrăşasem. Mă durea spatele. Eram
nervoasă. Îl repezeam pe Ştefan.
Într-o zi i-am tras o palmă la fund cu atâta
sete că mi-am auzit măselele scrâşnind.
Reuşisem să o adorm pe Ruxandra, după o
oră de plimbat în braţe. Mă întinsesem şi eu
lângă ea şi aproape aţipisem, când Ştefan, care
trebuia să fie adormit în camera vecină, a dat
buzna peste noi suflând într-un fluier.
Bineînţeles că am sărit din pat cu ochii cât cepele
şi inima bubuind în tâmple, iar fetiţa a început să
plângă. M-am enervat atât de tare, m-am gândit
că face asta anume să mă enerveze, să se răzbune
~ 250 ~
că i-am făcut o soră, că o urăşte şi vrea să îi facă
rău, deci că el e rău, şi asta nu am putut suporta,
am văzut roşu şi m-am repezit să-i trag una la
fund.
–– De ce faci gălăgie, nu vezi că dormim?
Abia am reuşit să o adorm pe sora ta. De ce faci
asta? Ce-i cu tine?
Mă privea atât de şocat încât m-a dezarmat
imediat. Aproape că am auzit cum cad pe podea
vorbele mele absurde, cum se fac ţăndări furia şi
judecata mea nedreaptă.
–– Mami, am vrut să-ţi arăt cum mă joc...
Şi a început să plângă. Îşi freca fundul cu o
mână, cu cealaltă îşi ştergea lacrimile mari, tot
roşu la faţă, adunat în el însuşi, ca să se apere
dacă ar mai fi venit vreo palmă.
Ştiam ce simte. Simţisem şi eu la fel, de
atâtea ori în copilărie. Nu-mi venea să cred în ce
mă transformasem pentru câteva secunde. Eram
tata, iar copilul meu eram eu. Era ca şi cum m-aş
fi lovit pe mine. Mă durea fundul, îmi ardeau
obrajii, îmi era frică de ce eram în stare.
~ 251 ~
–– Mami, nu mă bate... şoptea încetişor,
printre suspine.
Fetiţa urla în pat. L-am luat în braţe.
Tremura.
–– Iartă-mă, te rog să mă ierţi, am greşit, nu
trebuia să te lovesc, nu o să mai fac asta
niciodată, iartă-mă, iartă-mă...
M-am legănat cu amândoi în braţe,
picurându-le în creştetul capului lacrimi de vină
şi frică. După ce au aţipit şi i-am pus pe câte-o
pernă, m-am întins între ei şi am plâns muteşte.
Depăşisem limita. Călcasem acolo unde speram
să nu ajung niciodată. Lovisem copilul.
Eşti varză, mi-a spus vocea interioară. Am
fost de acord. Am hotărât să încep să merg din
nou la terapie.
Seara, imediat ce Bogdan a intrat pe uşă,
Ştefan i-a spus mândru:
–– Tati, mami mi-a dat o palmă la fund. Dar
nu m-a durut chiar aşa de tare.
L-am văzut cum se ascute la faţă, cum i se
încleştează fălcile.
~ 252 ~
–– Cum adică? Te-a lovit mami? în joacă,
sau cum? a întrebat uitându-se fix la mine, fără
să-şi dea jos geaca sau ghetele.
Stătea în hol, cu braţele ridicate, de parcă ar
fi vrut să se decidă atunci pe loc dacă rămâne
sau face stânga împrejur pentru totdeauna.
Crescuse şi el cu bătaie. Palme peste ochi
dacă deschidea gura să comenteze sau să mai
ceară de mâncare. Curele la fund pentru note
mici sau stricăciuni prin casă. Încuiat pe balcon
iarna pentru vorbit urât la şcoală. Pus în
genunchi pe coji de nucă pentru murdărit
hainele.
Bogdan ura agresiunea, făcea alergie la orice
avea legătură cu ea. Jurase că nu-şi va lovi
niciodată copiii. Discutaserăm mult despre asta.
Ştia că şi eu simt la fel. Să căutăm mereu alte
soluţii, iar când nu găsim nici una, luăm o pauză şi
ne mai gândim.
–– Nu, nu în joacă, din păcate. M-am
enervat, m-am şi speriat, ne-a trezit din somn
şi...
~ 253 ~
–– Nu-mi spune că a fost vina copilului, că
îmi crapă o venă pe loc şi o să mor aici în hol, cu
ghetele în picioare.
Îmi venea să sap o groapă în podeaua
bucătăriei şi să dispar în ea. Ştefan îşi plimba
privirea de la unul la altul, mândru că ne-a dat
subiect greu de discuţie.
–– Nu, normal că n-a fost vina lui. Am
greşit. Mi-am cerut iertare. Mă simt groaznic, te
rog să mă crezi. N-o să se repete niciodată.
–– Acum ai început să loveşti copiii? mi-a
spus printre dinţi.
–– Nu, cum adică, nu o să-i lovesc, a fost un
accid...
–– Taci din gură! Ştii doar că o palmă nu
vine niciodată singură.
Îşi strânsese pumnii şi mă privea cu o
expresie care semăna foarte mult cu ura. Nu mă
mai privise niciodată aşa. Mai văzusem la el
frică, dezamăgire, epuizare, furie. Ura era o
premieră.
–– Bogdan, eu nu sunt şi n-o să fiu niciodată
~ 254 ~
mama sau tatăl tău. Şi nici tata n-o să fiu. Îţi
promit, Ştefan, să nu te temi de mami, nu o să te
mai ating aşa cu palma niciodată, nu vreau să îţi
fac rău, te iubesc, puiule, mă crezi?
Ştefan mă privea cu sprâncenele ridicate a
nedumerire, apoi se uita la taică-său, care fierbea
în hol.
–– Da, mami, te cred, mi-a spus şi a venit să
se urce în braţele mele.
Mă iertase. Altcineva, însă, era foarte
departe de a mă ierta, iar sentimentul era
reciproc.

~ 255 ~
Ce alegi între gri închis, gri deschis
şi gri degrada?

După ce a împlinit un an, Ruxandra a


încetat să mai plângă. Pur şi simplu, într-o zi n-a
mai plâns. A doua zi a plâns foarte puţin înainte
de somnul de prânz. Curând, s-a făcut din nou
linişte în casa noastră, dar noi nu mai ştiam ce să
facem cu ea.
Ne obişnuiserăm să vorbim tare, ca să ne
putem auzi. Ne obişnuiserăm să strigăm unii la
alţii, să ne sară muştarul pe pereţi din orice.
Eram, toţi, foarte obosiţi. Ştefan era cooperant la
grădiniţă, când venea acasă, însă, era tot un
taifun. Ruxandra se mişca întruna, trăgea de
lucruri, nu stătea locului nici o clipă. Ziua
rămânea acasă cu doamna Nona, eu mă
întorsesem la muncă. Mi se părea mult mai
simplu să am de-a face cu cei douăzeci şi patru
de copii din grupa mea decât cu propria-mi
fetiţă, acasă. Abia aşteptam dimineaţa să ies pe
uşa casei, ca să-mi aud gândurile.
~ 256 ~
La grădiniţă reuşeam să rezolv situaţiile
dificile cu cântece, cu jocuri sau cu explicaţii
simpatice. Acasă, mă blocam. Mintea mea refuza
să se mai învârtă.
Ia mai lasă-l şi pe el să se descurce, îmi auzeam
vocea.
–– Bogdan, stai tu puţin cu copiii, să-mi trag
sufletul?
Punea telefonul sau cartea deoparte, ofta
adânc şi se apropia de copii, cu o privire cât de
jucăuşă poate avea un om mort de oboseală.
–– Uuuu, ia uite, nişte puişori de găină, ia să
îi mănânc eu, să văd dacă sunt delicioşi, spunea
cu o voce caraghioasă, întinzându-şi mâinile
spre copii ca pe nişte aripi de uliu.
Copiii o zbugheau care încotro, chiuind, iar
eu mă trânteam pe pat cu ochii în tavan,
gândindu-mă la mama.
Pauza mea nu dura niciodată mai mult de
zece minute. Copiii veneau peste mine să mă
tragă de mâini şi de picioare, să mă dea jos din
pat ca să mă joc cu ei, în timp ce din hol Bogdan
~ 257 ~
ridica din umeri, în semn de Mai mult n-am putut
să-i ţin.
Noi doi eram rău. Eram departe. Înstrăinaţi.
Vorbeam limbi diferite. Ne strigam lucruri pe
care celălalt nu le auzea. Trăgeam gloanţe oarbe.
Într-una dintre şedinţele de terapie, mi-am
dat seama că n-o să-l pot ierta niciodată pentru
ce mi-a spus. Că sunt vinovată că băieţelul
nostru abia născut era pe moarte, că sunt o
bătăuşă, că sunt în stare să-mi lovesc copiii, că
aduc violenţa şi moartea în familia noastră.
Înţelegeam de ce o face, dar nu puteam să trec
peste faptul că foloseşte cuvintele ca pe nişte
arme, deşi ştie cât de adânc taie ele în mine.
Ştie că un iartă-mă nu şterge rana, mai ales
dacă, peste o vreme, un nou cuţit taie peste
cicatricea abia prinsă. Cu toate astea, o face din
nou. Când ne e greu, mă răneşte.
Şi asta avea să se tot întâmple.
–– Ana, eşti pregătită să trăieşti aşa toată
viaţa? m-a întrebat terapeutul într-o zi. Nu
trebuie să-mi răspunzi mie, încearcă să clarifici
~ 258 ~
cu tine aspectul acesta. E clar că nu se va
schimba nimic esenţial în el. Poţi fie să te
adaptezi la asta, fie să găseşti o cale să eviţi să-l
provoci, fie să pleci.
Ce alegi între gri închis, gri deschis şi gri
degrade?
Să merg pe vârfuri în propria mea viaţă ca
să nu-mi enervez bărbatul nu era o opţiune. Să
plec nu era o opţiune. Crescusem fără părinţi, nu
aveam de gând să le ofer copiilor mei aceeaşi
experienţă şchioapă. Să trăiesc cu asta nu era o
opţiune. Mama alesese să trăiască aşa, şi asta a
ucis-o. La propriu. Pe mine m-ar fi ucis la
figurat. Să trăiesc cu teama că iar voi face ceva ce
bărbatul meu va considera un act criminal, să
ştiu că el mă răneşte cu bună ştiinţă şi că nu-l pot
ierta, pentru mine era de neacceptat.
Nu aveam nici o opţiune. Nu voiam să iau
nici o decizie. Nu voiam să fac nimic. Nu mă mai
bucuram să vin acasă, respiram abia după ce
ieşeam pe casa scării şi trăgeam uşa după mine.
Mă jucam mecanic cu copiii. Mâncam pe
~ 259 ~
pilot automat. Dormeam fără vise. Speram să se
întâmple ceva care să mă scoată din amorţeală şi
să mă împingă într-o direcţie sau alta.
Sexul era dureros şi plictisitor. Se întâmpla
rar şi acceptam din obligaţie, de frica unui nou
conflict, din lehamite. Nu-mi mai facea nici o
plăcere să-l văd, să-l simt, să-l aud răsuflându-
mi în ureche. Mi se părea că trece viaţa pe lângă
mine, iar eu sunt prea obosită să pun pauză şi să
schimb pelicula. Câtă vreme dormeam noaptea,
eram sănătoşi şi petreceam timp cu copiii,
lucrurile erau suportabile. Rutina îmi calma
fricile. Aveam un program care funcţiona, copiii
creşteau frumos, erau bucuroşi, faceam glume la
masă, ieşeam în weekend la munte.
Funcţionam. Nu trăiam.
Apoi a apărut EL.

~ 260 ~
Douăzeci şi şapte de mărgele din lemn

L-am văzut prima oară în holul grădiniţei,


punându-i ciorapii fetiţei lui, care era în grupa
colegei mele. Ne-am salutat politicos, ne-am
zâmbit protocolar. Fetiţa plângea, iar el îi ştergea
nasul şi lacrimile şi-i promitea că toată ziua se va
gândi la ea.
Micuţa plângea în continuare, era una
dintre primele ei zile la grădiniţă. Tatăl şi-a
desfăcut de la mână brăţara de piele şi a
înfaşurat-o de două ori în jurul mâinii subţiri a
fetiţei.
–– Uite, Eliza, când ţi se face dor de mine, te
uiţi la mână, o să vezi brăţara mea şi o să-ţi aduci
aminte că şi eu mă gândesc la tine, bine?
–– Nu, a strigat fetiţa printre lacrimi. Nu e
bine.
Şi-a scos cu o mişcare stângace elasticul roz
care-i ţinea prizoniere buclele moi şi i l-a dat.
Tatăl şi-a trecut pumnul prin el şi a pus elasticul
în locul brăţării. Îl strângea, dar nu părea să-i
~ 261 ~
pese.
Am pipăit şi eu cu degetele mărgelele de
lemn de la mâna mea. Înlocuisem elasticul cu un
fir rezistent şi nu dădeam brăţara jos de la mână
niciodată.
–– Acum e bine, a spus Eliza mulţumită, şi-a
şters nasul cu mâneca şi s-a desprins de tatăl ei
să intre în clasă.
Tatăl a rămas o vreme pe vine, privind după
ea. Şi-a tras mâneca peste elastic, s-a ridicat şi a
plecat.
Am urmărit faza fascinată, fără să-mi dau
seama că mă uit insistent la ei.
După-amiaza, când a venit s-o ia, i-a arătat
elasticul de la mână. Îi săpase o dâră adâncă,
roşie, aproape de încheietură.
–– Te-a durut, tati?
–– Nu. Mi-a adus aminte de tine o dată pe
minut.
–– Ce bine! Mâine mai facem aşa?
–– Mai facem!
Au plecat bucuroşi, ea în cârca lui, ciripind
~ 262 ~
despre care parc e mai bun.
Era actor. Îl ştiam de la televizor, de pe
vremea când eram singură şi mă uitam la seriale
româneşti. Nu-mi aminteam cum îl chema, dar l-
am găsit uşor în lista cu numele copiilor din
grupa vecină, pe care erau trecute şi numele
părinţilor.
Vlad. Aşa îl chema.
Am început să-l urmăresc cu privirea în
fiecare dimineaţă. Era atât de candid şi de blând
cu fetiţa lui, părea că nu e niciodată pe fugă.
Căutam clipuri cu el pe YouTube, erau
multe secvenţe din piese de teatru sau de film în
care jucase, videoclipuri muzicale, interviuri,
poze cu el şi cu familia. Îl priveam fascinată, îmi
plăcea să-l ascult. Avea o voce gravă, joasă, şi
vorbea mereu foarte încet, trebuia să te apleci
puţin spre el ca să fii sigur că prinzi tot ce-ţi
spune.
Avea părul bogat, ca o coamă, grizonant şi
mereu ciufulit. Era cam cu zece ani mai mare ca
mine. Nu că ar fi contat.
~ 263 ~
Uneori, când eram acasă, la masă cu Bogdan
şi copiii, şi-i auzeam vocea la radio în vreo
reclamă la suplimente pentru ficat, îmi sărea
inima din piept.
Când mă gândeam la el, mă cuprindea o
căldură, un chef de lucruri, o efervescenţă pe
care nu le mai simţisem de mult.
Devenisem, brusc, foarte atentă la ce
purtam. Îmi alegeam lucruri colorate, vii, ca să
ies în evidenţă ca o săgeată galbenă pe un afiş.
Începusem să mă machiez. Alegeam cercei lungi.
Ruj roşu. Mă dădeam chiar şi cu parfum în zilele
în care îmi aduceam aminte.
Te-ai îndrăgostit, Ană, îmi spunea vocea
interioară.
Termină cu prostiile, că doar nu mai am
douăzeci de ani. Am bărbat, copii, nu mai e voie să
mă joc cu lucruri din astea, dragoste, auzi... o
contraziceam inutil.
Era adevărat. Eram îndrăgostită. Şi savuram
fiecare minut al aventurii mele secrete, ştiind că
nu poate ţine prea mult. Prinsesem un fir de
~ 264 ~
încântare nouă în viaţa mea şi mă agăţam de el
cu disperare.
Aveam un motiv nou să mă dau jos din pat
cu voioşie dimineaţa. Abia aşteptam să-l văd la
grădiniţă, trei minute dimineaţa, două seara. Nu
vorbiserăm niciodată. Ne salutam dând din cap
a bună dimineaţa şi atât. Seara mă culcam cu
gândul la el. Uneori îl visam.
Au trecut aşa multe săptămâni. Mă
apropiasem mai mult şi de Bogdan. Speram că
noul meu chef de a simţi lucruri avea să se mute
şi între noi, să mă îndrăgostesc iar de el prin
contaminare. Făceam dragoste mai des şi parcă
începusem să mă dezmorţesc.
Nu aveam de gând să fac vreun pas către
bărbatul acesta care mă fascina. Nu plănuiam să-
i vorbesc, să-i dau vreun indiciu despre ce
furtună stârnise în mine. Era însurat, o avea pe
Eliza. Eu eram căsătorită, cu doi copii. Uram
minciuna, n-aş fi putut trăi cu ea. Mi-ar fi fost
imposibil să port cu mine aşa un secret, să fiu
fericită cu altul fără să las asta să mi se vadă pe
~ 265 ~
chip, pe piele.
N-aş fi putut să-i fac asta lui Bogdan. Mă
gândeam mereu cum m-aş fi simţit să aflu că a
apărut altă femeie în viaţa lui. Că-şi vorbesc, fac
glume, râd împreună, îşi dau semnale, se
gândesc unul la altul seara în pat, abia aşteaptă
să se revadă, fac planuri pentru prima întâlnire
secretă... Mă sufoca la fel de mult gândul că aş
putea fi înşelată ca acela că aş putea înşela.
Şi cel mai mult mă temeam că, dacă fac
vreun pas, o să mă îmbăt atât de tare cu dragoste
încât n-o să mai fiu raţională şi o să ajung prin
cine ştie ce cameră de hotel, făcând lucruri
imorale cu tipul ăsta frumos, talentat, puternic şi
cald, care nu şi-a înşelat niciodată soţia, până m-
a întâlnit pe mine.
Nu. Nu voiam să trăiesc asta cu adevărat.
Mă mulţumeam să visez la asta. Câtă vreme
totul era doar în capul meu, nimeni nu avea să
fie rănit. În afară de mine, dar asta aveam să aflu
abia mai târziu.
Într-o zi, s-a nimerit să mergem împreună
~ 266 ~
spre staţia de autobuz, eu, el şi Eliza.
–– Ce relaţie frumoasă aveţi cu micuţa,
felicitări, i-am spus dintr-o suflare, privind la ea.
–– Mulţumesc, Eliza e extraordinară!
Am zâmbit. Avea dreptate.
–– Seamănă cu mama ei, a completat el.
N-am mai zâmbit. Nu eram pregătită să aflu
cât de minunată e soţia lui. Era prima noastră
conversaţie.
–– Sunt amândouă ca un soare. Iar eu sunt
ursul morocănos care moţăie la lumina lor, nu-i
aşa, tati? a completat el privind în sus către ea.
–– Daa, ursuleţule drăguţ care eşti, i-a
răspuns ea, abia instalată pe umerii lui laţi.
–– Aveţi copii? m-a întrebat el.
–– Doi, de cinci şi doi ani. Băieţelul e un
motoraş cu resurse inepuizabile, iar fetiţa un fel
de tornadă neobosită.
–– Oh, sunteţi de două ori norocoasă!
Da. Eram.
A fost prima dată când am vorbit.
A doua oară când am vorbit a fost şi ultima.
~ 267 ~
Eram în holul grădiniţei într-o dimineaţă, eu
întâmpinând copiii, el luându-şi rămas-bun de la
Eliza şi făcând schimb de brăţări.
La un moment dat, după o îmbrăţişare de
bun venit, brăţara de la mâna stângă mi s-a
agăţat de cureaua rucsacului băieţelului, iar când
el a zbughit-o spre vestiar, firul s-a rupt. El nici
n-a observat că mărgelele de lemn s-au
împrăştiat care încotro în timp ce eu priveam
cum bijuteria mea preţioasă se pierde printre
papuci, pe sub bănci şi tălpi de părinţi şi copii
grăbiţi.
M-am lăsat în genunchi şi am început să le
adun disperată, numărând cu voce tare fiecare
bob de lemn în parte. Le adunam în pumnul
transpirat, învârtindu-mă în patru labe în holul
mic.
–– Îmi cer iertare, mi s-a rupt brăţara, puteţi,
vă rog, să vă mutaţi piciorul puţin? am spus fără
să mă uit în sus.
–– Oh, sigur, scuzaţi...
I-am recunoscut vocea gravă. Nu eram în
~ 268 ~
poziţia ideală în faţa bărbatului de care eram
îndrăgostită, dar nu-mi păsa. Nu voiam decât să-
mi recuperez brăţara.
–– Douăzeci şi şapte, am spus apăsat.
–– Poftim? a întrebat Vlad, aplecând capul
către mine.
–– Douăzeci şi şapte de mărgele din lemn.
Atâtea trebuie să fie. Îmi mai lipsesc paţru.
Şi-a luat rămas-bun de la fetiţă, a urmărit-o
cu privirea cum intră în clasă, apoi s-a lăsat în
genunchi lângă mine.
–– Le găsim şi pe ele, mi-a promis cu tonul
lui serios, pe care îl cunoşteam deja enervant de
bine.
A început să ridice meticulos toate
cizmuliţele şi fularele de sub bănci şi de pe
rafturile de jos, a scuturat covoraşul cu buline.
Pe cea de-a patra mărgică a găsit-o bine înfiptă
într-unul dintre rizurile din talpa bocancului lui.
–– Ups, scuze, mi-a spus zâmbind vinovat în
timp ce ştergea mărgică de reverul hainei.
Apoi a aşezat-o ceremonios în palma mea,
~ 269 ~
lângă celelalte.
–– Mulţumesc, am răsuflat uşurată.
–– Cred că e o brăţară importantă, nu?
–– Da...
E obiectul care a marcat începutul noii mele
vieţi. Şi sfârşitul ei, dacă stau bine să mă gândesc.
Viaţa aceea nouă, pe care o începusem pe plajă,
fusese scurtă. Acum duceam o altă viaţă nouă, în
altă direcţie. Din când în când, îmi fugea gândul
la ea, la viaţa nouă şi scurtă pe care abia
apucasem s-o gust. Brăţara asta era tot ce-mi
rămăsese din ea. Da, era o brăţară importantă.
Am reparat-o în aceeaşi seară. Am adormit
numărându-i mărgelele, ca să fiu sigură că într-
adevăr nu pierdusem nici una.
N-am mai vorbit cu Vlad. Din ziua aceea am
evitat să-l privesc cum îşi ia rămas-bun de la
fetiţă, nu am mai căutat clipuri şi poze cu el, m-
am desprins uşor de povestea asta care s-a
întâmplat doar în mine şi despre care nu am
spus nici o vorbă niciodată, nimănui.
Am revenit încet în viaţa mea, la rochiile
~ 270 ~
mele gri şi la chipul meu nefardat.
Doar că ceva nu mai era la fel. Văzusem
lumea colorată! Simţisem din nou fiorii aceia
care pornesc din vagin şi urcă până în gât,
dragostea aceea iraţională, nestăpânită, neper-
misă, imposibilă, dar atât de picantă, de bună,
care te ardea şi-ţi aducea aminte că stomacul nu
e doar pentru mâncare, ci şi pentru fluturi.
Acum vedeam bine griul dintre mine şi el.
Lipsa de nuanţe, de chef şi de zvâc.
Eram prieteni buni. Eram părinţi buni. Eram
oameni loiali, corecţi, obosiţi, care încercau. Dar
lipsea fix ce era mai important: emoţia. Se uzase
ca o pânză pe care ai spălat-o de atâtea ori încât
s-a rărit şi începi să vezi prin ea. Încă două
spălări şi se rupe de tot.
Între noi stătea acum o gaură mare.
Iar eu nu mai puteam s-o ignor, iar s-o repar
ştiam că e imposibil.
Au trecut ani de atunci. În dimineaţa zilei în
care am mers la piaţă după pepene şi piersici,
înainte să plece cu copiii spre grădiniţă şi spre
~ 271 ~
şcoală, Bogdan mi-a spus:
–– Am luat cazare la munte pentru mâine şi
poimâine. Să mai respirăm şi noi, copiii stau la
aer, noi putem citi la umbră, poate urcăm şi pe
munte puţin...
–– Ce surpriză, am zis cu un entuziasm
exagerat, da, gata, mergem!
Apoi ei au plecat, iar eu am rămas să
pregătesc actele. Voiam să mă înscriu la
facultatea de psihologie şi-mi luasem liber de la
grădiniţă.
După ce am închis uşa în spatele lor, am
rămas în hol să mă gândesc. Ideea de a merge
toţi patru la munte mă îngrozea şi am vrut să
înţeleg de ce. Ce se schimbase?
Făcuserăm atâtea vacanţe împreună,
weekenduri la mare, la pădure, nopţi la cort,
fusese plăcut de fiecare dată, chiar dacă groaznic
de obositor şi pe alocuri enervant, pentru că
Ştefan şi Ruxandra erau şi mai agitaţi în
deplasare decât acasă, mâncau puţin şi dormeau
prost, alergau peste tot, trebuia să fim în
~ 272 ~
permanenţă cu ochii pe ei. Abia după ce-i cul-
cam seara aveam şi noi câteva momente de
linişte, cu câte un pahar de vin pe terasă.
Acum însă nu mai voiam să plecăm aşa, noi
patru. Nu mai vedeam nici o bucurie acolo. Doar
oboseală, nervi, certuri, discuţii interminabile
despre de ce naiba tot plecăm dacă de fiecare
dată nu reuşim decât să ne aducem în pragul
epuizării, butoane apăsate, vorbe aiurea
aruncate de la unul la altul, dorinţa de a răni
primul, ca să nu fii tu cel rănit.
Am plecat să-mi depun actele şi, în drum
înapoi spre casă, m-am oprit la piaţă. Tarabele
colorate, mirosul de banane amestecat cu cel de
căpşune şi de ceapă verde, gălăgia, bucăţile
murdare de carton, cu preţuri mâzgălite cu
carioca neagră, florile puse de-a valma în găleţi
ciobite, varza murată în butoaie, toate mă
ademeneau, mă incitau, îmi spuneau lucruri.
Parcă niciodată nu văzusem vreodată o piaţă
atât de vie.
–– Îţi dau un kil de prune, domnişoara? m-a
~ 273 ~
trezit din visare un domn bronzat, cu vestă de
lână peste tricou şi cu o pălărie mare de paie,
împinsă pe ceafa.
–– Nu, mulţumesc, nu-mi plac prunele.
–– Dar ce-ţi place? Bananele? Ionatanul?
–– Piersicile. Moi, puneţi-mi unele moi, vă
rog.
Mi-a întins o pungă de plastic şi m-a invitat
din ochi să-mi aleg. Ce privilegiu! Majoritatea
pieţarilor se supărau foc când le atingeai marfa,
de parcă ai fi încercat să le pipăi nevestele.
Am atins cu vârful degetelor câteva piersici
roşii. Le-am simţit puful scurt, pulpa moale sub
pielea subţire.
Atunci am ştiut. Că nu pot şi nu vreau să
mai trăim aşa. Că e momentul să-i spun că vreau
să ne despărţim.
Am cumpărat mai multe piersici decât ţinea
punga, am luat şi un pepene şi am pornit spre
casă mai uşoară decât intrasem în piaţă.
Bună sau rea, măcar luasem o decizie.
Oricât de greu mi-ar fi fost să trăiesc cu ea,
~ 274 ~
tot era mai bine decât să trăiesc amorţită, ca un
dovleac pe tarabă.

~ 275 ~
Vreau să vorbim

–– Să fie într-un ceas bun! mi-a spus vesel,


imediat ce a intrat pe uşă în seara aceea.
Fuuuck, de unde naiba ştie, abia m-am decis
acum cinci ore şi n-am spus nimănui, nici vocea
interioară nu a primit încă memo-ul...
–– Ăăă, ce-ai spus? l-am întrebat perplexă.
–– Să fie acesta începutul restului vieţii tale!
Neapărat să bem pentru asta. După ce culcăm
copiii, normal, a mai zis şoptit şi mi-a arătat pe
şest gâtul unei sticle de vin care se iţea din
rucsacul cu care mergea la serviciu.
Deci nu doar că a aflat, dar se mai şi bucură?
Vrea să sărbătorim?
–– Iubito, nici n-ai început încă să mergi la
cursuri şi deja suferi de blocajul studentului
când uită subiectul la oral? N-ai mers azi să-ţi
depui actele pentru a doua facultate? Psihologie,
astea? Ca să ne salvezi sufletele tuturor?
Ah. Aaaaahahaaaa. Asta voia să sărbătorim.
Săracul de el, nu ştie ce-l aşteaptă la noapte, odată cu
~ 276 ~
vinul ăsta, mi-a şoptit vocea interioară, iar eu m-
am bucurat s-o aud, măcar nu aveam să fiu
singură în capul meu când urma să-i dau vestea.
Plus că, la naiba, ce moment bun îmi alesesem să
încep a doua facultate, în pragul divorţului, cu
doi copii încă mici...
–– Mulţumesc, da, sunt foarte fericită... am
încercat să mimez entuziasmul şi recunoştinţa,
dar mi-a ieşit un rânjet de joker.

~ 277 ~
Bine că el deja nu se mai uita la mine, ci se
apucase să-şi dea jos pantofii şi cravata.
Am mâncat împreună sporovăind, ca de
obicei. Copiii ne întrerupeau la fiecare sfert de
frază şi, pentru prima oară în viaţa mea de
părinte, mă bucuram că se întâmplă asta. Nu
voiam să duc frazele până la capăt, ce rost mai
avea? Nu mai eram un cuplu, eram doar doi
oameni cu rude comune, care împart încă o
masă, pentru o vreme destul de scurtă.
Mi se părea că nu mai am nimic de spus. Nu
lui. Simţeam că nimic din ce era despre mine nu
mai era treaba lui. Ce repede se destrăma totul...
–– Mami, în vacanţa de vară mergem la
mare toţi patru? Da? mă întreba obsesiv
Ruxandra, trăgându-mă de pantalonii largi.
Am ridicat ochii la Bogdan. Nimeni n-ar fi
vrut să audă răspunsul meu la întrebarea asta.
–– Normal că da, i-a răspuns el cu gura
plină. Facem scuba, să ne uităm după peşti şi
caracatiţe.
–– Eu nu fac nici o scuba, a zis Ştefan, eu o
~ 278 ~
să stau pe mal şi să citesc. Lângă tine, mami, nu?
Eu nu ştiam să înot şi îmi era frică să mă
îndepărtez de mal. La mal nu prea ai ce să vezi
prin ochelarii de scuba în afară de degete
zbârcite de la picioare, nisip tulbure şi bucăţi de
scoici care se dau peste cap la fiecare val.
Pentru mine, bucuria la mare venea din a o
privi de pe nisip, din a o încerca timid cu
picioarele, din a sări în valuri, dar numai când
apa nu-mi depăşea linia slipului. La norocul
meu, asta mi-ar mai fi lipsit, să mor înecată.
–– Da, iubitule mic, cum vrei tu. Asta e
partea bună în vacanţă, poţi să faci ce-ţi place
mai mult. Taţi observă peşti, Ruxandra îl
călăreşte pe tati ca o regină a mării, eu mă uit la
valuri, tu stai lângă mine şi citeşti...
În timp ce ne mestecam puiul, m-am gândit
cât de diferiţi suntem, eu şi el. Cum la început
acesta a fost cel mai puternic afrodisiac.
El era un bărbat pe picioarele lui de atâta
vreme, sigur pe el, care n-a făcut decât să crească
încet, constant, în carieră, în numărul de camere
~ 279 ~
al casei pe numele lui, în numărul de ani de
relaţie cu partenerele de iubire, în banii strânşi la
bancă. Dacă ar fi fost să-i desenez viaţa cu
carioca pe tabla de la grădiniţă, ar fi arătat ca un
şarpe care urca încet, dar sigur nişte scări
nesfârşite. Mereu în sus, niciodată la acelaşi nivel
sau în jos, Doamne fereşte.
Eu eram o femeie a cărei viaţă arăta ca un
şarpe care la fiecare treaptă pe care vrea s-o urce
găseşte de fapt o gaură care-l trage în jos, din
care reuşeşte să iasă până la urmă pentru a mai
urca o treaptă, în care îl aşteaptă o nouă gaură. Şi
tot aşa. Un şarpe obosit şi nepriceput, care are
mult ghinion.
Într-o noapte, în urmă cu mulţi ani, l-am
întrebat, în timp ce stăteam amândoi întinşi în
pat, dezbrăcaţi, aproape adormiţi:
–– Când eşti foarte fericit, nu te temi că
după asta o să urmeze ceva groaznic?
Pe atunci, eram foarte fericită.
S-a ridicat şi şi-a sprijinit capul pe o palmă,
cu faţa spre mine.
~ 280 ~
–– Nu, dimpotrivă, acum, că am dat de
gustul fericirii, constat cum, cu fiecare zi ce trece,
ea e mai mare. Se umflă ca o gogoaşă, mi-a spus
şi mi-a dat la o parte părul de pe frunte.
–– Eu nu simt nici o gogoaşă. Eu, când îmi
tremură sufletul de fericire, mereu mă gândesc
că e musai să plătesc pentru ea. Şi preţul nu a
fost niciodată mic.
Fusesem atât de fericită cu mama... şi ea
murise.
Fusesem fericită cu Iorgu, care dispăruse.
Fusesem fericită cu Marc, care mă lovise.
Fusesem fericită să-l am pe Ştefan, care
aproape murise la naştere.
Eram atât de fericită cu Bogdan. Oare ce
urma?
Avea să se îndrăgostească de altă femeie.
Avea să se plictisească să fie mereu a cincea
roată la căruţă în relaţia mea cu copilul şi urma
să se apuce de jocuri de noroc. Avea să ajungă să
mă urască suficient cât să mă omoare? Nu, ce
naiba, nu suntem în filmele americane.
~ 281 ~
–– Of, suflete, câtă suferinţă e acolo în tine,
să nu te poţi bucura de ce e bun...
Şi m-a îmbrăţişat cu patimă, iar eu am plâns
pe spatele lui mare şi alb, urmărindu-mi
lacrimile cum îi cad pe umăr şi o iau la vale
printre pistrui, până pe salteaua albă, care
mirosea a el: puţină transpiraţie, puţin tutun,
puţin aftershave cu iz de mosc.
Mie îmi plăceau muzica veche, baladele
franţuzeşti şi rockul clasic, el asculta doar
muzică nouă.
–– Dacă apare un nou Queen şi îl ratez, prea
ocupat fiind să ascult vechiul Queen? îmi spunea
ori de câte ori îmi dădeam ochii peste cap când
era rândul lui să aleagă ce muzică ascultăm la un
drum lung.
Gândul pieselor Queen pe ritm de muzică
progressive îmi provoca serioase contracţii
stomacale, aşa că îl lăsam să pună ce-şi dorea, iar
eu îmi puneam în cap altceva, ceva deloc nou,
ceva care mă întorcea în timp, să revăd lucruri
care nu se lăsau uitate.
~ 282 ~
Îmi plăcea să mă joc cu copiii. Doamne, aş fi
putut sta cu ei pe podea ore în şir, fără apă,
mâncare sau somn. Mereu se plictiseau înaintea
mea şi rămâneam să dau singură cu zarul sau să
alerg în jurul canapelei cu spatula de lemn pe
post de steag al cavalerului ordinului celor trei
găini care vor învinge dragonul.
Lui nu-i plăcea să se joace. Îl durea spatele
dacă se aşeza pe podea. Se plictisea repede şi
lăsa copiii să se joace între ei în timp ce scrola cu
degetul mare site-ul preferat de ştiri.
Nu credea în Dumnezeu. Decât dacă-l lăsam
să spună că eu sunt Acela. În mine credea.
Eu mă rugam în fiecare noapte. La
Dumnezeu, nu la mine.
Îi plăceau toate sporturile. Înota ca un peşte,
alerga ca un maratonist, făcuse karate, box,
badminton, ştia să schieze, să patineze, să
nimerească din prima coşul de baschet, era bun
la tenis şi la căţărat. Ieşea cu colegii de la muncă
în fiecare duminică, să facă sport măcar trei ore.
Eu mă bucuram că aveam scuza că trebuie
~ 283 ~
să stea cineva cu copiii. Eram atât de leneşă când
venea vorba despre orice activitate fizică încât aş
fi făcut orice să scap de chinul de a mă echipa şi
de a transpira într-o sală cu miros de ciorapi
umezi.
Odată chiar m-am prefăcut că am entorsă,
ca să nu mă mai pună să urc iar pe pârtie cu
schiurile în picioare. Am şchiopătat o săptămână
după weekendul acela la schi, dar a meritat tot
efortul. Am stat în cabană la căldură, m-am uitat
la seriale, am citit şi am mâncat în pat. Cea mai
bună ieşire la schi din viaţa mea!
Uram frigul. El ar fi dormit în chiloţi în
zăpadă, dacă nu s-ar fi temut că râde cineva de
el.
Eu mâncam multe fructe. El detesta tot ce
creştea în copaci.
Eu dormeam ca un iepure, săream din pat la
orice zgomot. El şuiera liniştit, inclusiv când a
fost cutremur şi au căzut peste noi ramele cu
poze de deasupra patului.
Eu eram super stresată cu copiii, el se purta
~ 284 ~
de parcă îi născusem pe amândoi cu imunitate
pe viaţă.
Când se enerva, el ridica vocea, gesticula,
muta scaune de colo-colo de parcă greu s-ar fi
abţinut să nu le sfărâme, spunea lucruri grele, pe
care nu le simţea cu adevărat, apoi se calma şi-şi
cerea scuze că s-a enervat. Mă mângâia şi mă
ruga să vorbim ca doi adulţi.
Eu mă speriam şi mă ruşinam de propria-mi
furie. Simţeam cum îmi iau foc obrajii şi-mi dau
lacrimile din cauza vinei.
Ai reuşit să scoţi un om din sărite. Asta nu-i
puţin lucru, îmi spuneam, copleşită de tristeţe.
încercam să mă retrag din câmpul de conflict, să
mă furişez pe burtă, ca un pui de leu care şi-a
dat seama că nu e în stare să lupte.
Îmi era frică de palme, de trânteli, de jigniri,
de durere şi de umilinţă.
Chiar dacă nu credeam vreo secundă că
Bogdan mă poate lovi, mintea mea punea trupul
la adăpost, şoptindu-i să se ascundă, să fugă din
calea furtunii.
~ 285 ~
Asta cred că a apărut între noi. Am fugit atât
de departe de el, încât am uitat drumul spre
casă. Mi-am dorit atât de mult să nu mă mai
poată răni cu vorbele lui, încât m-am depărtat de
el cu totul.
Majoritatea lucrurilor care la început mă
fascinau ajunseseră, în timp, să mă scoată din
minţi. Muzica lui care nu spunea nimic decât
ding ding ding, serile lui la tenis cu băieţii,
discuţiile interminabile despre dăpari şi rachete
din fibră de sticlă, dependenţa de site-urile de
ştiri, de parcă nevoia lui de a afla ce se întâmplă
în lume era mai mare decât cea de a sta cu noi,
care eram, sau ar fi trebuit să fim, lumea lui.
Ca să nu mai văd toate detaliile astea care
mă făceau să visez că-l sufoc noaptea cu perna,
am luat distanţă. Mi-am pus ochelari pentru
privire selectivă. A mers bine o vreme. Nu ne-
am mai certat deloc vreun an.
Apoi mi-am dat seama şi de ce: nu-mi mai
păsa de nimic din ce făcea.
Nimic.
~ 286 ~
Nici bine, nici rău.
Nu le mai observam pe nici unele.
Curând, am început să nici nu-l mai observ
prin casă. Puneam pe masă doar trei farfurii,
deşi şi lui îi era foame. Plecam cu copiii înainte
pe scări, uitând că ar fi trebuit să-l aşteptăm şi pe
el.
Am încetat să-l mai iubesc de frică să nu mă
rănească.
Mai demult, hotărâsem să fac facultatea de
psihologie ca să înţeleg, printre toate celelalte pe
care încă le aveam de vindecat, de ce nu ne mai e
bine împreună şi dacă mai e ceva de salvat.
Doar că între timp îmi devenise clar că nu
mai voiam să salvez nimic.
În seara aceea de vineri, după ce au adormit
copiii, i-am spus:
–– Bogdan, vreau să vorbim...
–– A, ştiu, vrei să-mi spui că mă părăseşti,
mi-a spus zâmbind în timp ce turna vinul rece în
două pahare de plastic.
Era una dintre glumele lui preferate. Habar
~ 287 ~
n-avea, însă, că de data asta nu avea să râdă
nimeni.
N-am spus nimic, iar el m-a privit brusc
foarte serios.
–– Stai! Chiar vrei să mă părăseşti. Ana? Da?
Aşa e?
Îmi era milă de el. Îl cunoşteam atât de bine,
fuseserăm iubiţi, prieteni, atâta vreme,
trecuserăm prin atât de multe împreună...
–– Ana, spune odată. Mă părăseşti?
–– Da. Adică nu te părăsesc, că nu plec
nicăieri, dar cred că ar trebui să ne despărţim.
Mă privea imobil, ca o statuie. Doar vinul i
se mişca uşor în pahar dinspre centru spre
margini, ca o baltă lângă care vibrează motorul
unei maşini puternice.
N-a spus nimic minute bune. Se uita la mine
încercând parcă să-mi penetreze cutia craniană,
ca să afle ce e acolo fără să trebuiască să mă
întrebe.
–– Hai să vorbim, vrei? i-am spus răguşită.
Mi se uscase gâtul aşteptând să spună el
~ 288 ~
primul ceva.
După o astfel de veste, măcar să ai dreptul
să spui primul ceva. El, însă, nu părea să vrea să-
şi folosească acest drept. Iar eu nu prea ştiam ce
să fac, nu aveam prea multă experienţă în
părăsirea oamenilor. Cel mai adesea, eu eram
cea lăsată în urmă.
Bănuiam ce simte. Furie. Poate ură.
Autocompătimire. Frică de singurătate. De
suferinţa care va urma.
–– O să mă mut în câteva zile, a spus încet,
apoi a tăcut iar o vreme.
A băut tot vinul dintr-odată, ca să nu mai
trebuiască să-l ţină în mână în dreptul
pervazului. Apoi cred că i-a părut rău, că-şi tot
foia mâinile, neştiind cu ce să le ţină ocupate.
–– Nu trebuie să te muţi, l-am contrazis eu,
după ce a fost evident că nu avea de gând să mai
spună nimic. Adică nu e nimic urgent, eu aş fi
vrut acum doar să vorbim deschis, fără să ne mai
cenzurăm, fără să ne fie frică de ce-o să simtă
celălalt, să ne putem spune totul. Îmi lipseşte
~ 289 ~
mult asta.
–– Ce rost are să mai vorbim dacă tu ai decis
deja că vrei să ne despărţim? m-a întrebat
privindu-mă fix, şi am observat cum începe să se
enerveze.
–– Are tot rostul din lume. Ca să ne putem
vindeca, să înţelegem de ce şi cum am ajuns aici,
să rămânem aproape, pentru copii.
S-a ridicat furios şi a început să se învârtă
prin cameră.
–– Adică tu-mi spui mie că vrei să-mi iei
copiii şi apoi ai pretenţia să rămânem prieteni?
–– Bogdan, nu am spus că vreau să îţi iau
copiii. O să poţi petrece cu ei cât timp vrei şi cât
vor şi ei.
–– Aha, văd deci că te-ai gândit la toate. De
când coci planul ăsta, Ana, hm?
–– Azi la prânz, când eram în piaţă, mi-a
fost clar pentru prima oară că...
–– Minţi! Spune, ai pe altcineva?
–– Nu, Doamne, nu ţi-aş face niciodată aşa
ceva. N-aş putea...
~ 290 ~
–– Dar ai putea, în schimb, să mă părăseşti
la cinci ore după ce ţi-a trecut gândul ăsta prin
cap în timp ce cumpărai ceapă! După toţi anii
ăştia? Credeam că totul merge bine, nu ne mai
certăm, ne iubim... Eşti nebună, Ana!
–– Nu merge bine, Bogdan. Nu ne mai
certăm pentru că nu ne mai pasă, nu vezi?
–– Nu mă mai iubeşti.
N-am spus nimic. Nu ştiam ce să spun. Nu
eram sigură nici că-l iubesc, nici că nu-l mai
iubesc. Dar oare nu înseamnă asta că nu-l mai
iubeam?
–– Nu ştiu...
–– Eu te iubesc, să ştii. După toate porcăriile
pe care ni le-am făcut unul altuia, după toată
plictiseala în care trăim de atâta vreme, eu te
iubesc, pentru că ţi-am promis asta, pentru că te-
am ales atunci şi gata! Eu nu stau să te verific în
fiecare zi să văd dacă mai corespunzi! Eşti soţia
mea, te iubesc, avem copii împreună, sunt aici,
lângă tine, ce vrei mai mult?
–– Nu mă mai simt vie, Bogdan, am amorţit
~ 291 ~
şi...
–– Tâmpenii, Ana. Când o să te uiţi în urmă
peste douăzeci de ani şi o să te întrebi pentru ce
m-ai părăsit, ce-o să-ţi spui? Nu cumva o să te
sufoce regretele? Mă părăseşti pentru că nu ai
artificii în viaţa ta? Cine dracu’ are artificii în
viaţa lui la patruzeci de ani, cu doi copii şi rate la
casă?
Avea dreptate. Am tăcut.
–– Nu, îmi pare rău, în mod evident, nu eşti
în toate minţile. Nu pot lăsa copiii cu tine. Nu
plec nicăieri. Dacă vrei să mă dai afară, va trebui
să chemi poliţia şi să minţi că te-am lovit.
Vorbea cu mâinile împreunate la piept,
legănându-se pe călcâie, fără să mă privească.
–– Nu ştiu ce vrei, Ana, nu înţeleg. De ce nu
mă mai iubeşti? Cu ce ţi-am greşit?
–– Cred că pur şi simplu nu pot trece peste
tot ce mi-ai spus în toţi anii ăştia.
–– Aoleu, iar mă iei cu istorii vechi şi
îngropate de ani buni? Ţi-am mai spus ceva urât
în ultimul an? Vezi bine că mă străduiesc, că am
~ 292 ~
mare grijă la tot ce spun, ca să fii mulţumită.
Niciodată nu ai fost mulţumită de mine. Mereu
ai încercat să mă schimbi, să mă modelezi, de
parcă aş fi o bucată de lut în palmele tale. Ei
bine, nu sunt. Refuz să te las să mă părăseşti.
Cred că e doar o fază. Cred că nu ştii ce vrei. Eşti
obişnuită cu o viaţă plină de durere, iar acum,
când îţi e bine şi eşti liniştită, nu-ţi găseşti locul,
aşa că inventezi tu un rău, ca să poţi trăi ceva ce
cunoşti.
–– E posibil să ai dreptate, am spus oftând şi
m-am lăsat să cad pe canapea.
Probabil avea dreptate. Nu mai ştiam ce să
spun şi ce să fac. Eram epuizată şi, brusc, nu-mi
doream decât să dorm.
–– Dar nu-i adevărat că încerc să te schimb,
am mai spus, cu ochii închişi. Încerc doar să mă
apăr. Iar vorbele tale de multe ori mi-au făcut
foarte mult rău.
–– Sunt doar cuvinte, Ana, iar pe multe nici
nu le cred cu adevărat.
–– Nu există doar cuvinte, Bogdan. Cuvintele
~ 293 ~
sunt reale după ce le rosteşti. Sunt ca nişte
lucruri. Taie în carne vie. Şi nu dispar în neant
dacă spui că-ţi pare rău şi că nu le crezi cu
adevărat. Ele sunt adevărate pentru mine,
pentru că le-am auzit din gura ta. Rănile pe care
le provoacă rămân şi sângerează încă multă
vreme.
–– Prostii, te agăţi de nimicuri. Vrei să
divorţezi? Să fii o mamă singură cu doi copii?
Cum o să te descurci fără ajutor? Cum o să faci
cu banii? Sau când sunt bolnavi? Cu cine o să
faci schimb nopţile, ca să nu mori de oboseală?
–– Nu ştiu, nu m-am gândit la toate astea.
–– Păi, normal că nu te-ai gândit. Te arunci
cu capul înainte, ca apoi să te poţi văita cât de
grea e viaţa de mamă singură cu doi copii mici,
cu rate la casă şi cu serviciu.
–– Uite, vezi, tot ce spui e foarte jignitor.
Pare că sugerezi că toate nenorocirile din viaţa
mea au fost provocate de mine, ca să pot apoi să
fac pe victima. E foarte nedrept ce faci.
–– Şi ce faci tu nu e nedrept? Viaţa mea se
~ 294 ~
va termina în momentul în care îmi vei lua
copiii, ştii bine asta. Pentru mine va fi sfârşit de
linie. Nu o să pot şi n-o să mai vreau să fiu vre-
odată cu altă femeie. Gândeşte-te bine. Tu ai trăit
fără părinţii tăi. Vrei să-i laşi pe copiii tăi fără
tată?
–– Nu, nu vreau, însă nu mă mai simt bine
aici. Simt că nu trăiesc, că mă sufoc
supravieţuind mereu cu teama că cine ştie ce-o
să-mi spui data viitoare când o să fac ceva care
să nu fie pe placul tău.
–– Deci e vina mea, totul e vina mea.
–– Nu contează a cui e vina, nu e vina
nimănui, aşa e viaţa.
–– Pe naiba, viaţa e aşa cum ţi-o faci. Şi tu, în
loc să te bucuri că ai o viaţă bună, o faci bucăţi
pentru că binele te sperie şi te pune pe fugă.
–– Da, ce să zic, probabil că m-am defectat
pe viaţă. Îmi pare rău, nu ştiu ce altceva să fac.
–– Ia-ţi o pauză, du-te două zile la munte,
stau eu cu copiii. Oricum rezervarea e făcută şi e
evident că împreună n-o să mai mergem.
~ 295 ~
Respiră, gândeşte-te bine. Eu sunt dispus să uit
discuţia din seara asta, dacă o să decizi că vrei să
rămânem împreună.
–– Bine, o să mă gândesc.
Mă cuprinsese o moleşeală atât de
copleşitoare, încât mintea mea era complet
încleiată. Nici un gând nu mai putea ieşi de
acolo. Deşi înainte să ne începem conversaţia
aveam în cap toate argumentele, aveam
răspunsuri la toate întrebările lui posibile şi
imposibile, mă pregătisem pentru toate vari-
antele lui de răspuns, pentru furie, pentru plâns,
pentru resemnare, acum, când primisem poate
cel mai civilizat răspuns de care era capabilă
orice fiinţă umană care suferă, eram paralizată.
Mă simţeam de parcă cineva-mi turnase în
paharul cu vin droguri amestecate cu somnifere.
Cu greu m-am târât până în pat, unde am
adormit înainte să apuc să mă spăl pe dinţi, în
hainele cu care fusesem la piaţă, în timp ce în
capul meu nu părea să mai existe nimic din deci-
zia atât de fermă şi de eliberatoare pe care o
~ 296 ~
luasem cu câteva ore în urmă.

~ 297 ~
Te rog să citeşti până la capăt

N-am plecat la munte a doua zi. M-am trezit


obosită şi confuză, ca după o beţie cruntă.
Băusem doar o jumătate de pahar de vin. Ce mă
ameţise nu fusese alcoolul, ci sinceritatea dintre
noi. Nu mai avusesem niciodată o conversaţie
atât de crudă, de liberă şi de importantă pentru
amândoi.
Îmi pierdusem determinarea, nu mai ştiam
ce am de făcut, nici ce vreau să fac. M-am ridicat
din pat cu încetinitorul şi am observat că Bogdan
nu dormise lângă mine. Era pentru prima oară în
mulţi ani când jumătatea lui de pat rămăsese
neatinsă. M-a cuprins o tristeţe ascuţită. Puteam
oare să trăiesc fără el?
Am simţit brusc nevoia să stau cu copiii.
Am intrat pe rând în camerele lor şi le-am şoptit
bună dimineaţa. Au mormăit amândoi
nemulţumiţi şi s-au ascuns sub păturicile lor
subţiri. M-am retras pe vârfuri. Până la urmă, era
sâmbătă, puteau să doarmă cât voiau.
~ 298 ~
Mi-am târât picioarele goale până în
sufragerie, crezând că o să-l găsesc pe Bogdan
dormind pe canapeaua groaznic de tare şi
incomodă. Nu era acolo. Nici un semn nu arăta
că cineva şi-ar fi petrecut noaptea în camera
aceea. Sticla de vin stătea goală pe masă, lângă
paharele de plastic goale şi ele. Cheia de la
maşină era la locul ei, lângă cheia lui de la casă.
Tenişii lui lipseau, la fel şi gentuţa în care îşi
ţinea portofelul, telefonul, căştile şi bateria
externă. Uşa de la apartament rămăsese
descuiată.
M-am întors pâş-pâş în dormitor ca să-mi
iau telefonul, m-am închis în baie şi l-am sunat.
Eram agitată. Dacă i s-a întâmplat ceva? O fi ieşit pe
stradă azi-noapte după ce a terminat singur toată
sticla de vin?
L-am apelat rapid, apăsând cu degetul pe
poza lui de pe ecranul telefonului meu. El îmi
făcuse scurtătura, să-l pot apela instantaneu în
situaţii de urgenţă.
–– Nu mai cauţi numărul în agendă sau în
~ 299 ~
favorite, apeşi pe nasul meu aici şi imediat se
formează numărul, bine? Hai, să facem o
încercare.
Nu mai folosisem niciodată până atunci
scurtătura asta, de obicei îl apelam din lista de
numere recent formate. Atunci însă am simţit că
nu mai era timp să fac asta.
A intrat mesageria. Avea telefonul închis,
probabil rămas fără baterie. Sau poate era într-
un loc unde nu era semnal.
M-am aşezat pe capacul toaletei şi am
încercat să-mi limpezesc mintea.
Nu asta îmi dorisem? Să plece? Ba da, dar
nu aşa. Nu acum.
–– Mami? am auzit de dincolo de uşă.
Două umbre mici se aşezaseră în dreptul
fantei de lumină care intra pe sub uşa băii. Erau
picioarele Ruxandrei. I-am deschis. Mă privea
ciufulită, buimacă de somn, cu urme de salivă
uscată pe la gură. I-am zâmbit.
–– Vreau să fac pipi.
–– Bună dimineaţa şi ţie, i-am spus şi i-am
~ 300 ~
făcut loc să intre în baie.
Pe urmă am deschis frigiderul cu gândul să
fac ceva de mâncare, când am auzit:
–– Unde e tata?
De data asta era Ştefan.
–– Bună dimineaţa, soare! Tata a ieşit puţin.
–– Poţi să-l suni, să ia nişte gogoşi când se
întoarce? Aş mânca nişte gogoşi cu lapte şi
scorţişoară!
–– Da, îl sun imediat, am minţit eu şi m-am
prefăcut foarte ocupată să bat ouăle cu brânza şi
cu ciupercile.
Am dat drumul la radio, ca să nu-mi mai
aud vocea interioară cum construieşte tot felul
de scenarii în care Bogdan zace mort pe
marginea drumului sau pluteşte înecat în
Dâmboviţa, şi asta doar din cauza mea, pentru
că-mi doresc artificii şi înmormântări, căci fără
ele viaţa mea e plictisitoare.
Nu s-a întors acasă până duminică noaptea.
A intrat pe uşă când eu le citeam copiilor
povestea de seară, după ce dădusem zeci de
~ 301 ~
telefoane la spitale şi la toţi fraţii şi surorile lui,
disperată să aflu orice despre el. Urma să sun la
poliţie dacă nu apărea în seara aceea. Copiilor le
spusesem că tati a plecat cu colegii la mare
pentru câteva zile, că vorbisem cu el şi că totul
era bine. Nu se întâmplase niciodată să plece
vreunul dintre noi fără să anunţe copiii şi fără să
ne vedem pe Skype dimineaţa şi seara. Era
ciudat şi ei simţeau asta, dar, pentru că mă
vedeau preocupată, intraseră în joc şi se prefă-
ceau că mă cred.
Uram să-i mint. Nu-i mai minţisem
niciodată până atunci, dar nu aveam de ales, ce
era să le spun? Că i-am spus că vreau să ne
despărţim şi apoi el a dispărut? Ce-ar fi înţeles
din toate astea, în afară de faptul că familia lor se
destramă?
A intrat în casă, s-a descălţat şi s-a dus
direct la duş. Lăsasem uşa de la intrare
descuiată, ca o invitaţie, ca o rugă ca el să revină
cu bine şi să poată intra fără efort în casa lui.
M-am repezit în hol, dar acolo erau doar
~ 302 ~
tenişii murdari şi gentuţa cu diverse.
Copiii au dat şi ei buzna după mine.
–– S-a întors tati? Unde e? A fost două zile la
mare fără bagaje? Ce ne-a adus? întrebau
amândoi vorbind unul peste altul, învârtindu-se
prin holul mic.
–– Cred că tata e foarte obosit, a avut zile
pline. O să vă povestească el mâine dimineaţă
totul, să-l lăsăm acum să se spele şi să se
pregătească de somn. Hai, la culcare cu voi,
boboceilor! i-am mânat spre dormitorul lor,
unde am stat pe rând cu ei până au adormit, ca
de fiecare dată.
Când am ieşit din dormitor, m-am grăbit
spre sufragerie, să-l văd, să-l întreb, să vorbim.
Era bine? Nu părea bine.
Stătea întins pe canapea cu spatele la
cameră, îmbrăcat în pijamaua lui în carouri, cu
nasul printre perne. Respira regulat, de unde am
tras concluzia că fie doarme, fie se preface că
doarme pentru că nu voia să vorbim. În oricare
dintre cazuri, trebuia să-mi văd de treaba mea,
~ 303 ~
aşa că am strâns prin bucătărie, m-am spălat pe
dinţi şi m-am dus să mă culc.
În seara aceea am recitit pentru prima oară
câteva dintre mesajele pe care ni le scriam la
început. Câtă bucurie era acolo, ce frumos
curgeau cuvintele, secretele, promisiunile...
Unde sunt acum oamenii care-şi scriau toate
astea?
Am adormit dezamăgită de mine şi de viaţă,
confuză şi epuizată.
Când m-am trezit, el deja plecase la serviciu.
Cheia de la maşină era la locul ei, cheile lui de la
casă lipseau, iar asta mi-a adus un dram de
uşurare. Dacă-şi luase cheia însemna că va vrea
să revină diseară, sau măcar mâine. Şi atunci o să
reuşim să vorbim.
Am pregătit masa, i-am trezit şi pe copii şi
am pornit cu ei spre şcoală şi grădiniţă.
–– Unde e tata?
–– De ce ne duci tu cu autobuzul în loc să ne
ducă tata cu maşina, ca de obicei?
–– De ce ai faţa asta lungă?
~ 304 ~
–– Tata e bolnav? O să moară?
Vorbeau întruna, iar mintea mea nu reuşea
să proceseze nici întrebările, d-apăi răspunsurile.
Nici eu nu ştiam prea bine ce urma. De fapt, nu
ştiam deloc.
–– Nu e bolnav tata, şi nu, vă asigur că n-o
să moară.
–– Dar de ce e invizibil?
–– E mai îngândurat în ultima vreme.
–– Nu ne mai iubeşte?
–– Vă iubeşte, şi încă foarte mult.
–– O să divorţaţi?
L-am privit pe Ştefan cu ochii mari.
–– De unde ştii tu ce înseamnă divorţaţi?
–– Am vorbit la şcoală. Părinţii Dianei sunt
divorţaţi de mulţi ani, adică locuiesc în case
diferite, iar Diana stă când la unul, când la altul.
E foarte tare, pentru că aşa are de două ori mai
multe jucării, iar de ziua ei primeşte un număr
dublu de cadouri. Şi două torturi!
–– Da, chiar două? s-a interesat Ruxandra,
extrem de pasionată de orice lucru care conţinea
~ 305 ~
o cantitate mare de zahăr.
–– Hai să vorbim despre asta mai târziu, e
prea de dimineaţă pentru discuţii despre lucruri
complicate, de oameni mari.
Au pufnit amândoi nemulţumiţi, dar m-au
lăsat în pace. L-am dus pe Ştefan la şcoală, pe
Ruxandra la grupa ei, iar eu am alergat la grupa
mea, unde asistenta începuse deja să adune
copiii la cercul de dimineaţă.
La prânz, telefonul mi-a vibrat în buzunarul
rochiei. Primisem un email de la Bogdan.
Subiectul era Te rog să citeşti până la capăt, iar
mesajul părea foarte lung.
Am blocat telefonul şi am tras aer în piept.
Aveam să-l citesc mai târziu, în linişte, cât copiii
dormeau de prânz.
După ce şi ultimul copilaş a încetat să se mai
foiască şi toţi respirau regulat, m-am strecurat
afară din dormitor şi m-am închis în debara. în
debaraua în care în urmă cu un deceniu stăteam
cocoşată peste tastatură, cu hainele de iarnă ale
colegelor pe spinare, aşteptând febril un mesaj
~ 306 ~
de la el sau scriindu-i cu mare viteză tot ce-mi
trecea prin minte.
De data asta, era altfel, deşi nerăbdarea cu
care am dat click pe subiectul mesajului îmi era
familiară.
Mai întâi am scanat cu privirea de sus până
jos, citind câte două-trei cuvinte ici şi colo, ca să
înţeleg ce vrea să-mi transmită. N-am înţeles
nimic, era acolo multă tristeţe, regret, erau şi
câteva reproşuri, parcă scria ceva şi despre o
femeie... Am tras aer în piept, m-am aşezat pe jos
cu spatele rezemat de uşă şi am citit în şoaptă, ca
să şi aud ce vedeam şi să fiu sigură că nu-mi
scapă nici un cuvânt, nici o nuanţă.
De ceva vreme, cobor mai devreme din metrou şi
vin pe jos spre casă. Merg trei, uneori patru
kilometri. Aş merge poate şi doisprezece sau douăzeci
dacă n-aş şti că asta ar provoca un scandal imediat ce
intru pe uşă.
De ceva vreme, nu mai ştiu să-ţi spun dacă sunt
luni sau e deja un an, nu mai vreau să ajung acasă. Şi
nici n-am unde să mă duc altundeva, aşa că merg
~ 307 ~
aiurea şi casc ochii în jur, cu muzică în căşti. Uneori,
când mă cuprinde speranţa, măresc pasul. Hai că azi
o să fie mai bine, o să-i spun că mi-e dor de ea şi poate
după ce adorm copiii stăm şi noi puţin împreună...
Dar aproape niciodată nu e mai bine. Tu fie
adormi odată cu copiii, fie ajungem să ne certăm
pentru una sau alta, eu mă simt vinovat că iar am
spus cine ştie ce prostie, iar tu te superi şi te închizi
în tine, fie mă întâmpini cu un chip de martiră, toată
uscată şi epuizată. Cheful meu de intimitate se topeşte
în fiecare seară, ca untul pus pe flacără. Simt că mă
scurg şi mă împrăştii departe de mine şi de tine şi că
n-o să mai am niciodată puterea să mă adun.
În multe seri mă aşez pe o bancă, la două străzi
de casă, acolo, lângă poştă. Stau cu mâinile în poală şi
mă uit drept înainte, gândindu-mă că aş vrea să mor.
Tot un fel de moarte e şi ce trăiesc, dar una lentă,
dureroasă, obositoare.
Nu m-aş putea sinucide niciodată, ştii asta. N-aş
avea de unde să adun atâta curaj şi, oricum, nu le-aş
face niciodată aşa ceva copiilor. Să creşti întreg la
minte după ce taică-tău se aruncă de pe bloc sau se
~ 308 ~
spânzură cu cravata în debara e dificil spre imposibil
de gestionat. Plus că încă mai sper să fiu un tată bun.
Nu unul perfect, dar măcar nu unul groaznic, cum a
fost taică-meu. Sau bunicul. Eu pot mai mult, nu?
Singurul lucru care-mi mai aduce bucurie de
ceva vreme sunt copiii. Pentru care sunt oricum un
personaj secundar. Aşa am fost dintotdeauna. Uneori
mă gândesc c-aş putea să dispar cu totul şi nimeni să
nu observe zile în şir. Apoi să se împiedice Ruxi sau
Ştefan de papucii mei de casă şi să zică:
–– Hei, dar unde e tata? Parcă nu l-am mai
văzut de mult...
–– Nu ştiu, ai zice tu, o fi la serviciu...
–– Aha.
Şi gata. Astfel s-ar încheia viaţa noastră
împreună, cu un papuc de casă cu talpa în sus, căruia
i se dă un şut sub canapea, să nu mai stea în drum.
Să fii fericit - nici măcar nu mai ştiu ce
înseamnă asta.
Nu mai ştiu dacă ţi-am povestit vreodată, dar
fiecare dintre cele trei femei de care m-am îndrăgostit
în viaţa mea de dinainte de tine m-a înşelat, după care
~ 309 ~
m-a părăsit. Tu ai fost a patra. Pe tine te-am cerut de
soţie. Tu nu m-ai înşelat, cred, sper, aleg să te cred că
nu ai făcut asta.
Dar nu mă mai iubeşti.
Nu ştiu, sincer, ce e mai rău. Să mă părăseşti
pentru că te-ai îndrăgostit de altul sau să mă
părăseşti pentru că nu mă mai simţi vrednic să fiu
bărbatul tău. Măcar, în cazurile dinainte, am pierdut
un concurs cu alt bărbat, poate mai interesant, mai
frumos sau mai şmecher ca mine.
De data asta, în cursă am fost doar eu şi tot am
pierdut. Ce spune asta despre mine?
De cele mai multe ori, când merg spre casă, nu
mă gândesc la nimic. Merg şi atât. Mă uit la oameni
ca la nişte măşti. Femeia asta căreia îi saltă la fiecare
pas buclele roşcate pe paltonul de lână, oare ea e
fericită? Tipul ăsta care probabil a dat mai mulţi bani
pe costumul de pe el decât am dat eu pe vacanţa
noastră în Franţa, o fi el fericit? Iubeşte? Speră? Sau
doar numără zilele până când o să poată în sfârşit să
renunţe la a mai supravieţui, până când o să poată
recunoaşte cinstit că viaţa asta n-a fost cine ştie ce
~ 310 ~
chestie şi că poate la următoarea va avea noroc, dar
chiar şi dacă nu, oricum, e obosit şi ar vrea acum să
fie lăsat în pace.
Uneori mă întreb de ce. Ce s-a întâmplat de am
ajuns aici, la doi paşi de casă, pe banca asta dintre
blocuri, pătată de găinaţ de porumbel, stând cu
spatele drept şi cu mâinile în poală, în aerul plin de
gaze de eşapament şi de voci de oameni care trăiesc
fără să se gândească atâta la lucruri?
Cu zece ani în urmă, eram atât de fericit! Mi se
părea că soarele e ca o inimă care arde pe cer. Mai ţii
minte când ţi-am scris asta?
Când am ajuns în acest punct al scrisorii,
mi-am dat seama că plângeam. Da, ţineam minte
perfect când mi-a scris asta.
Doamne, ce prostii mai spuneam... E adevărat că
dragostea îţi ia minţile. Te lasă prost. Şi începi să
debitezi tâmpenii una după alta, ţinând de mână o
femeie inteligentă, de altfel, dar care acum e proastă şi
ea, şi care lăcrimează cu ochii la cer, ca tine.
Îţi dai seama pe loc că ce ţi se întâmplă este un
experiment chimic reuşit, dar e atât de plăcut încât
~ 311 ~
laşi vraja să curgă şi nu te gândeşti nici o clipă la
cum te vei simţi când amestecul de substanţe care
provoacă extazul va dispărea. Mă gândeam atunci că
poate totuşi nouă n-o să ni se întâmple. Vom rămâne
aşa multă vreme, poate chiar toată vremea. O să fim
noi primul cuplu care nu va cunoaşte dezamăgirea,
suferinţa, regretul. O să murim de mână, privind
către cer.
Oare ai simţit şi tu la fel atunci? Vreodată?
Da, simţisem asta. De multe ori.
Oare tu ai mai trăit fericirea asta şi cu alţii
înaintea mea?
Poate. Nu, nu cred. Nu mai ştiu. Pe el îl
iubisem cel mai mult timp, pentru că rămăsese
cu mine tot timpul ăsta, străduindu-se să nu ne
pierdem.
Pentru mine, atunci a apărut fericirea pentru
prima oară. Mai fusesem îndrăgostit, da, dar cu tine a
fost prima oară când m-am simţit complet. Plenar.
Mă simţeam nesfârşit şi nemuritor.
Ce trist, nu, Ana? Cum să fii fericit prima oară
la treizeci de ani? Ce fel de viaţă ai avut până atunci?
~ 312 ~
N-ai fost şi tu copil? N-ai sărit şi tu în sus de bucurie
când ţi s-a întins o îngheţată de vanilie împachetată
ca un pachet de unt? Nu te-ai uns cu ea până la
buric? Nu ţi-ai lins degetele şi mâinile până la coate?
Aia nu a fost fericire?
Nu, copiii sunt altfel de fiinţe. Ei oscilează între
fericire, frustrare, foame şi somn. Adulţii trebuie să
trăiască altfel, nimic nu e la fel de simplu. Fericirea de
adult trebuie câştigată, lucrată, muncită, asumată.
Sunt foarte singur, Ana. De mulţi ani, de când
au apărut copiii, sunt singur. Te-am pierdut.
Uneori mă gândesc că, dacă tu ai fi fost atât de
singură cum m-am simţit eu în ultimii ani, ai fi
murit de tristeţe.
Doamne, abia acum îmi dădeam seama cum
fusese viaţa lui. De ce, de ce nu am văzut şi
singură mai devreme? Bietul om. Mă simţeam
oribil. Îmi venea să alerg la el la birou şi să-l
strâng în braţe.
E normal să iubeşti copiii mai mult ca pe mine.
Eşti o mamă extraordinară, nici n-am visat vreodată o
mamă atât de bună pentru copiii mei. Şi poate n-ai
~ 313 ~
mai fi fost o mamă atât de grozavă dacă n-ai fi uitat
de mine.
A trebuit să fac un pas în spate şi să te las să uiţi
de mine, ca să le fie bine copiilor.
Ţi-am respectat mereu eforturile, sacrificiul,
oboseala, puterea cu care eşti mereu alături de ei.
Te-am şi invidiat pentru asta, nu ştiu, sincer,
cum poţi să joci trei ore la rând cu ei Piticot, mie îmi
vine să înghit zarul ăla după trei ture.
Dar mi-a fost şi îmi este greu fără tine.
Am sperat multă vreme că sunt doar nişte etape,
că atunci când copiii vor creşte ne va fi mai bine. Că
vom avea mai mult timp pentru noi. Că o să ne uităm
iar la soare şi o să vedem acolo o inimă mare, care
arde pentru noi.
Dar e prea târziu acum, nu? Etapele s-au
transformat în viaţa noastră adevărată, iar noi,
vechiul eu şi vechea tu, nu mai existăm.
Asta am înţeles vineri seara. Nu mă mai iubeşti.
Nu mai e loc şi pentru mine.
Iniţial m-am gândit că nu-mi spui tot adevărul.
Că sigur mai e ceva acolo, că nu pleacă femeia din
~ 314 ~
casa ei doar aşa, pentru că nu are destul zvâc în
stomac.
Apoi m-am gândit că e nedrept să nu te cred, să
te acuz, chiar şi în mintea mea, că minţi. Până la
urmă, cred că ai stat mereu lângă mine în adevăr, aşa
cum ne-am promis.
Ceea ce eu n-am făcut.
Şi e timpul să-ţi spun despre asta.
Acum câţiva ani, când Ştefan era mic, iar
Ruxandra nu apăruse nici în gândurile noastre, am
cunoscut o femeie.
Aici, inima mea a sărit o bătaie. Sau poate
chiar mai multe. Am încetat să mai respir şi am
simţit cum mi se varsă în stomac acid care îmi
arde măruntaiele. O femeie. O altă femeie. Am
închis ecranul telefonului şi am tras aer în piept.
Respiră, respiră, sigur nu s-a întâmplat nimic,
Bogdan nu ar face asta. Respiră, numără până la zece,
apoi hai să citim, mi-a spus vocea interioară, care
fusese mută până în acest punct al scrisorii.
Am cunoscut-o într-un mall, ea lucra la
reprezentanţa de telefonie mobilă la care mi-am
~ 315 ~
prelungit abonamentul. A fost foarte drăguţă cu
mine, mi-a zâmbit, mi-a spus că sunt clientul perfect,
înţelegător şi amabil.
În sfârşit, cineva vedea ceva bun la mine. M-am
simţit ca un pământ uscat, arid de decenii, peste care
în sfârşit cădea o ploaie călduţă.
A dracului ea de ploaie. Îmi urcase tot
sângele în cap şi-n urechi. A dracului ea de
ploaie.
Am fost rezervat şi politicos atunci, în ziua în
care am cunoscut-o. Am strecurat în conversaţie
câteva precizări despre soţia şi copilul meu, iar ea a
înţeles rapid şi şi-a continuat treaba fără alte aluzii.
Peste câteva zile, m-a sunat. Avea numărul meu
de telefon în contract. Mi-a spus că trebuie să merg să
semnez încă o dată, că vărsase din greşeală cafea peste
exemplarul care a rămas la ea.
M-am dus. În ziua aceea m-am dat cu parfum.
Am găsit-o destul de agitată şi mi-a fost clar că
minţise. Nu vărsase nimic peste contract, doar că nu
ştiuse cum altfel să mă aducă înapoi la ea în birou.
Am invitat-o la o cafea. Da, ştiu, îmi imaginez
~ 316 ~
cum te uiţi acum la ecran cu ochii mari. Cum adică,
Bogdan a invitat o străină la cafea? O străină care, în
mod evident, îl plăcea? În timp ce soţia legăna acasă
copilul lor mic?
Da. Nu mai ştiu cum am justificat faţă de mine
impulsul pe care l-am simţit atunci, de a mă apropia
de fata asta tânără şi frumoasă care mă plăcea.
Care mă vedea. Era pentru prima oară în mai
mult de un an când o femeie era interesată de mine.
Iar asta mă făcea să mă simt ca o pastilă
efervescentă într-un pahar cu apă. Voiam să dansez
fără să-mi pese că în curând o să fiu înghiţit şi o să
dispar pe vecie.
Probabil mi-am spus că o invit la o cafea ca să îi
mulţumesc pentru efortul ei de a ne revedea şi să îi
spun că sunt căsătorit, că îmi iubesc soţia şi că nu ne
mai putem vedea.
Nu i-am zis nimic din toate astea. A vorbit
aproape numai ea, iar eu am privit-o cât îmi e de
străină. Mi-a fost ciudă pe tine atunci. Femeia asta
nu mă cunoaşte şi se bucură atât de mult să fie aici cu
mine. Tu mă cunoşti de atâţia ani, avem un copil
~ 317 ~
împreună, ne-am spus, ne-am promis atâtea şi te porţi
de parcă şi tocul uşii de la hol ar fi mai important
pentru tine decât sunt eu.
Ne-am mai văzut de câteva ori.
Eşti un nesimţit. Te-ai văzut cu altă femeie
de mai multe ori, fără să-mi spui nimic despre
asta. Mai era şi tânără şi frumoasă. Mie îmi
atârnau acasă sânii plini de lapte, iar tu îi
admirai ăsteia decolteul săltăreţ. Extraordinar, ce
mincinos nerecunoscător! Îmi venea să mă duc la
birou şi să-i rup capul. Fierbeam. Mă luaseră
toate căldurile. Cu o mână ţineam strâns
telefonul, cu alta îmi făceam vânt să nu leşin. Mi
se lipise bluza de mine, pe parchetul de sub
genunchi se adunaseră picături de sudoare.
Nu s-a întâmplat nimic. Nu am atins-o
niciodată. Nu ne-am sărutat.
Nu te cred. Nu te cred.
Jur că nu. Aş fi vrut, recunosc. O visam
noaptea. Mă gândeam la ea când mă masturbam la
duş seara.
Porcule! Chiar era nevoie să-mi scrii ŞI asta?
~ 318 ~
Dar n-am putut, n-am vrut să merg mai departe.
N-aş fi putut trăi cu minciuna asta.
Lasă că ai trăit cu altă minciună. Adică da,
ok, drăguţ că n-ai făcut sex cu ea, dar ar fi fost şi
mai drăguţ dacă n-ai fi plăcut-o de la început.
Chiar a fost nevoie să te vezi cu ea de câteva ori
înainte să-ţi dai seama că faci ceva imoral, care o
va face pe nevastă-ta să se simtă ca ultimul om?
Chiar şi aşa, mersesem prea departe. Într-o zi,
după ce ea m-a invitat pe la ea, i-am spus că nu vreau
să ne mai vedem. A insistat puţin, apoi s-a retras. Nu
m-a mai sunat, nu ne-am mai văzut.
M-am gândit la ea multă vreme după asta. A
fost aşa, ca o pizza cu de toate când eşti la regim.
Poftim? Tocmai m-ai făcut insipidă,
restrictivă şi plictisitoare?
Nu vreau să spun că tu eşti ca un regim, vreau
să spun că viaţa mea înainte s-o cunosc pe ea era fără
gust, iar ea a presărat acolo, în mine, chef de viaţă,
apreciere, râs. M-am simţit ca în transă zilele acelea.
Începusem să sper iar că o să fie bine.
Ce scria el aici îmi suna familiar. Simţisem şi
~ 319 ~
eu asta când visam la Vlad. Nu era cu mult mai
vinovat ca mine. Deşi, da, probabil că mai
frumos ar fi fost să nu iasă cu ea de câteva ori.
Pe urmă am început să fac eforturi să mă
observi. Voiam să fiu bine, să fiu fericit, să fac
dragoste, dar cu tine, nu cu ea. Am avut atunci
câteva luni bune, nu ştiu dacă le ţii minte.
Le ţineam minte, da. în perioada aceea am
rămas însărcinată cu Ruxandra.
Chiar am sperat că am depăşit atunci tot greul.
Dar apoi a venit Ruxandra şi iar te-am pierdut. Şi nu
te-am mai recuperat. Deşi am încercat, am vrut, mi-
am dorit şi am făcut eforturi să mă vezi.
Înţeleg de ce vrei să mă părăseşti.
Îmi pare rău pentru toate lucrurile pe care ţi le-
am spus. Îmi pare rău că am ţipat.
O să îmi caut ceva cu chirie. Facem actele la
notar, dacă vrei. Decizi tu cum facem cu copiii,
oricum tu eşti părintele mai bun dintre noi doi şi am
încredere în judecata ta. La fel şi cu casa, maşina şi
toate celelalte.
Nu scriu toate astea ca să te înduioşez.
~ 320 ~
Păcat, că funcţionează, mi-am spus.
Scriu pentru că e adevărat. Pentru că trebuie să
ştii ce simt, ca să ai şi partea mea de poveste. Mereu
am crezut că e important să ştim tot adevărul înainte
să luăm o decizie. Cum altfel am putea-o lua pe cea
bună? Împreună în adevăr, mereu, nu? Chiar şi când
adevărurile noastre la un loc ne spun că nu mai
putem rămâne împreună.
Meriţi să fii liberă, dacă asta îţi doreşti. Poate o
să întâlneşti un bărbat mai bun. Unul care să-ţi ofere
artificii pe termen lung. Eu, clar, nu sunt în stare.
Dar am vrut, pe cuvânt că am vrut.
Eu tot mai cred că pot simţi ce-am simţit în
dimineaţa aceea la Paris. Cu tine, cu copiii noştri.
Speranţa mea nu a murit încă.
Ce încerc să zic e că, dacă te răzgândeşti, eu o să
mă bucur şi o mă lupt mai mult ca să ne fie bine
împreună. Dacă nu, no hard feelings. Înţeleg. Nu poţi
să-ţi sacrifici anii buni pe care-i mai ai trăind lângă
un om pe care nu-l iubeşti. Toţi avem nevoie de
iubire.
Dacă eşti sigură că nu mai e nimic în tine
~ 321 ~
pentru mine, o să-mi fac rapid bagajele. Nu am
dreptul să te rog să rămâi cu mine, ar fi egoist şi n-ar
duce la nimic bun. Să-mi spui, te rog cât de tare
trebuie să mă grăbesc.
Gata. Asta a fost tot ce-am avut de spus, dar n-
am putut spune, pentru că aş fi plâns întruna şi nu
am vrut să crezi că fac asta ca să te conving să nu mă
părăseşti. Aşa că am scris. E poetic să ne despărţim în
acelaşi mod în care ne-am îndrăgostit, nu crezi?
În plus, intemetul are avantajul că nu trimite
mesajele cu tot cu faţa celui care le scrie. Poţi tu să le
citeşti cu ce intonaţie vrei şi fără să fie nevoie să oferi
cuiva şerveţele să-şi sufle mucii.
Acum chiar închei.
Bogdan
PS: Ştiu că atunci, demult, la schi, nu ţi-ai
scrântit cu adevărat piciorul. Dimineaţa mereu
şchiopătai cu celălalt. 

~ 322 ~
PARTEA A PATRA

EA

~ 323 ~
N-o să se schimbe mare lucru

Am lăsat telefonul pe podea şi am încercat


să-mi limpezesc mintea. Prea multe lucruri
alergau de colo-colo în capul meu. Amintiri
despre primele noastre luni împreună. Vorbele
lui din spital, pe marginea patului. Discuţiile
despre Dumnezeu. Certitudinea că el era omul
potrivit pentru mine. Furia lui îndreptată asupra
mea. Atacul din scara blocului. Naşterile.
Morţile. Orgasmele. Înmormântările. Copiii.
Mi se părea tot mai evident că nu poţi alege
doar binele, ca atunci când culegi din salată doar
roşiile, nucile şi brânza, iar frunzele te prefaci că
le uiţi sau că nu mai intră.
Iar eu refuzam să accept asta.
M-am ridicat în picioare proptindu-mă de
uşa de lemn şi m-am uitat în oglinda rotundă de
pe perete. Mi-am recunoscut imediat ochii
obosiţi, cicatricile roşii, ca nişte sublinieri pe o
hartă. Una pe frunte, una pe obraz şi alta pe
bărbie. Şi ele apăruseră acolo tot pentru că

~ 324 ~
cineva acceptase răul. Iar eu mă luptam să fac
altfel.
Sigur că nimic nu era la fel. Eu nu eram
mama, iar Bogdan nu era tata. Bogdan nu m-ar fi
lovit şi nici pe copii nu i-ar fi atins niciodată. Nu
cu palmele, pumnii sau picioarele. El lovea cu
vorbele şi cu privirea, şi astea ardeau la fel de
tare, poate chiar mai tare, pentru că, cel puţin
teoretic, erau mai uşor de suportat.
Nu e ca şi cum te-ar bate...
Nu e, nu lasă urme pe piele. Dar doare. Şi e
greşit.
Dar e corect din partea mea să-l las atât de
singur? Să-l ţin departe de mine?
Este, doar mă apăr.
Dar probabil l-aş fi ţinut departe şi dacă nu
ar fi fost aşa iute la mânie. L-am ţinut departe de
când am născut nu doar ca să mă apăr pe mine şi
copiii, ci şi ca să mă bucur mai mult de tot ce
trăiam şi ştiam că el nu poate simţi la fel de
intens ca mine.
Pentru mine, maternitatea a venit la pachet
~ 325 ~
cu un cocon în care nu prea a fost loc şi pentru
tată. În coconul acesta trebuia să fim doar noi,
mama şi puii, într-un echilibru tăcut, menţinut
prin mirosuri, priviri, atingeri subtile, pe care l-
am creat încă de când ei creşteau în mine şi eu
eram coconul lor.
Nu e vina mea asta, nu? E ceva ce-am simţit
şi am făcut instinctiv, din dorinţa mea de a nu
pierde nimic din ce se întâmplă cu copiii şi din
nevoia de a-i proteja şi de a le oferi tot ce am,
mai ales cât au fost mici.
A fost asta greşit?
A fost nedrept faţă de el, cu siguranţă. Mai
ales că şi-a dorit copiii mai mult decât mine şi s-a
străduit să le fie un părinte bun. Dar n-a avut
nici o şansă cu mine. Am câştigat fără drept de
apel concursul acesta în fiecare zi şi în fiecare
noapte, la fiecare plâns şi la fiecare râs, fără ca
măcar să-mi dau seama că e o competiţie acolo.
Aş fi putut să-l las să câştige măcar cursa
către mine, dacă în cea pentru copii nu avea nici
o speranţă. Aş fi putut măcar să-l las să alerge
~ 326 ~
alături de mine, să fie observat, cunoscut de
copii. N-am făcut nici asta, pentru că mi-a fost
greu să înţeleg cine e el cu adevărat. E bărbatul
calm şi cald, loial şi cu simţul umorului, pentru
care eu am fost Dumnezeu, sau e omul furios şi
răzbunător care are nevoie mereu să dea vina pe
altcineva ca nu cumva să se simtă el vinovat?
Dar eu, eu cine eram?
Eu eram fata cu faţa tăiată de tatăl ei.
Fata care şi-a îngropat mama ucisă de el.
Orfana cu cicatrici pe faţă.
Orfana părăsită de iubitul ei orfan.
Femeia care lucra zilnic cu copii, dar nu se
încumeta să-şi facă unii ai ei.
Femeia trasă de păr de fostul iubit.
Femeia speriată de bine, convinsă că
durerea o paşte mereu după colţ.
Femeia obişnuită cu răul, care dintr-odată
vrea să aibă numai bine, aşa că pentru asta îşi
destramă familia şi vrea să o pornească pe un
drum nou, complicat, necunoscut, plin de
capcane, iar asta o atrage mai mult decât viaţa
~ 327 ~
comodă, cunoscută, cu obstacole deja ştiute şi
depăşite, în apartamentul lor de la etajul şapte,
lângă parc.
Nici eu nu eram vreo perfectă.
Oare, din teama de a nu repeta greşelile
mamei, eram gata să fac unele şi mai mari?
Din tot mesajul lui atât de sincer şi de direct,
rămăsesem cu o singură întrebare, mi se părea că
la ea se reducea totul: îl mai iubeam pe Bogdan?
Nu ştiam să răspund la asta nici faţă de
mine. Îmi era drag, dar îl mai iubeam? Dacă am
fi acum amândoi în faţa ofiţerului stării civile
sau a preotului şi aş fi întrebată dacă vreau să-l
iau acum de bărbat, aş spune DA? Sau aş spune
că am nevoie de timp să mă gândesc?
Timp. Puteam cere asta. Hai să ne mai
gândim, să vedem cum ne e unul fără altul o vreme,
să respirăm puţin departe, fiecare între pereţii lui.
Dar nici gândul acesta nu era bun. Tot o
frunză de salată era şi el.
Simţeam că nu mai am timp să mă gândesc,
de parcă viaţa îmi curgea printre degete şi
~ 328 ~
secundele îmi bubuiau în tâmple. Femeie,
îmbătrâneşti, corpul tău se înmoaie, inima ta se
împietreşte, când vrei să te desprinzi, la şaizeci de ani,
când tot ce-o să mai poţi face cu un bărbat va fi să-i
împleteşti fulare?
O pauză ar fi fost comodă pentru amândoi.
O stare de imponderabilitate în care încă se mai
poate întâmpla orice, bun sau rău. O pauză nu
are nimic definitiv, şi exact asta e problema ei. E
atât de comodă încât te îmbată şi te amorţeşte, e
ca un somn bun din care nu vrei să te trezeşti
dimineaţa. Decizia e podeaua rece pe care nu
vrei să calci, e lumina de dincolo de draperii,
care-ţi face ochii să usture şi să lăcrimeze.
Eram confuză. Nu ştiam ce să fac. Nu
aveam nici cea mai vagă idee despre cum să
răspund la mesajul lui. Aşa că n-am răspuns, nici
în ziua aceea, nici în următoarele. Acasă m-am
purtat ca de obicei, de parcă nici discuţia noastră
din seara cu pricina, când el a plecat, nici
mesajul lui cu explicaţii nu s-ar fi întâmplat în
realitate.
~ 329 ~
Eram amabili unul cu celălalt, făceam
glume, continuam să păstrăm aparenţa unui
cuplu funcţional, aşa cum eram obişnuiţi. Ne era
uşor să facem asta. Mai greu ne era să fim certaţi
sau supăraţi.
Au mai trecut aşa câteva luni. Părea că am
acceptat amândoi un fel de amânare tacită a
deciziilor importante până la un termen
indefinit. Pentru că nici unul nu era în stare să
facă vreun pas pe lângă cărarea dreaptă despre
care ştiam că ne aduce linişte şi confort, chiar
dacă nu şi fericire.
Nu vorbeam niciodată despre despărţire.
Nici planuri de viitor nu făceam.
Viaţa noastră era ca o fântână arteziană în
miniatură, în care aceeaşi apă curge pe rotiţă în
vas, apoi e ridicată din nou pe vârful muntelui
de plastic, de acolo cade iar pe rotiţă şi tot aşa.
Singurul lucru care se schimba erau copiii. Ei
detestau cărarea dreaptă şi călcau în toate
direcţiile, crescând, întrebând, negociind,
cerându-şi dreptul la adevăr.
~ 330 ~
Erau atât de frumoşi şi de isteţi! Nu-mi
aminteam despre mine să fi fost la fel de
deşteaptă când eram mică! Parcă nu ştiam atâtea,
nu eram la fel de curioasă, mintea mea nu func-
ţiona cu aceeaşi viteză. Ori poate doar nu eram
atentă la asta şi nu-mi aduc aminte.
Ştefan avea şapte ani, Ruxandra împlinise
patru. Poate de fapt asta aşteptam amândoi, să
ne crească amândoi copiii, ca să nu-i stricăm
despărţindu-ne?
Într-o seară, când eram toţi aşezaţi în jurul
mesei şi mâncam cartofi la cuptor cu peşte în
tigaie, Bogdan a spus tare, cu tonul cu care spui
că azi a plouat şi ţi-a intrat apă în pantofi:
–– Mâine o să mă mut în altă casă. N-o să se
schimbe mare lucru...

~ 331 ~
A fost frumos, dar s-a terminat

Ruxandra nici nu l-a băgat în seamă,


ocupată să-şi toarne prea mult mujdei peste
peşte.
Ştefan a ridicat ochii şi l-a întrebat:
–– Cum adică, în altă casă? Care altă casă?
Noi nu avem altă casă...
Eu am zâmbit amar.
Avusese curaj primul. Luase o decizie. Şi
încă nu ştiam dacă asta mă bucura, mă speria,
mă înfuria sau mă întrista.
–– Eu şi mama voastră nu ne mai simţim
bine împreună şi am decis să locuim în case
separate o vreme. Uneori, oamenii mari se
despart. Aşa cum şi voi vă îndepărtaţi de copiii
care nu vă mai plac.
–– Stai, asta înseamnă că şi eu şi Ştefan
trebuie să ne despărţim? Fiecare copil să stea cu
un părinte? a întrebat Ruxandra când şi-a dat
seama că la masă se discută ceva mai important
decât usturoiul (deşi puţine lucruri puteau fi
~ 332 ~
pentru ea mai importante decât usturoiul).
Aici am făcut un schimb de priviri. Ar fi fost
bine dacă am fi apucat să discutăm despre asta
înainte să le spunem copiilor. Dar nici unul
dintre noi n-a vrut să pună mâna pe cuţit şi să
taie mărunt incertitudinea. S-o ignorăm ne-a fost
mult mai comod.
Ce interesant foloseşti metaforele astea cu
cuţite... m-a psihanalizat scurt vocea interioară,
în timp ce mă pregăteam să spun şi eu ceva la
masa anunţării despărţirii noastre, fie ea şi
temporară.
–– Nu trebuie să mergeţi să staţi cu tati, dar
puteţi, dacă vreţi. Puteţi merge la el oricând,
amândoi sau pe rând.
–– Mulţumesc, dar eu aleg să stau cu tine, a
spus Ruxandra şi a revenit la bălăcitul mâinilor
în mujdei.
–– Şi eu, a spus Ştefan. Dar vreau să-l văd şi
pe tata în fiecare zi.
–– M-aş bucura să ne vedem în fiecare zi.
Tocmai de asta am închiriat un apartament cu
~ 333 ~
două camere tot pe strada asta, puţin mai încolo.
–– Lângă covrigărie? s-a interesat Ruxandra.
–– Chiar deasupra!
–– A, păi atunci o să vreau şi eu să vin zilnic
pe la tine.
–– Ce loc inspirat să te muţi, tati, am spus
ironic.
–– Da, şi mă gândeam ce fain ar fi să îmi iau
şi un câine. V-ar plăcea, copii? Ştiu că mami nu a
fost niciodată de acord să luăm unul, că lasă păr
şi nu are cine să-l scoată la plimbare, dar în noua
mea casă părul de câine nu va fi lăsat să devină o
problemă. Pe căţel îl puteţi scoate voi la
plimbare seara şi eu îl scot dimineaţa, ce ziceţi?
–– Daaa, un câine! au strigat copiii amândoi
şi au sărit de la masă să dezbată noul plan.
Ce chestie, mi-am zis, până acum zece minute
părea că plutim cu toţii pe oceanul indeciziilor, iar
acum avem o casă de rezervă deasupra covrigăriei şi
un viitor câine cu program clar de plimbare. Oare de
cât timp lucra la planul acesta?
Nu ştiam dacă să mă supăr că a construit
~ 334 ~
totul fără să mă consulte şi acum mă punea în
faţa faptului împlinit sau să mă bucur că şi-a
asumat acest pas singur, că l-a făcut într-un mod
inteligent şi plăcut pentru copii, scutindu-mă
astfel de nesfârşite nopţi nedormite şi sentimente
de vină că trebuie să mă gândesc şi eu la asta.
Am decis să mă concentrez asupra peştelui
din farfurie. Ce bine-ar fi fost să-mi fi lăsat
Ruxandra măcar o lingură de mujdei...
În seara aceea şi-a împachetat o geantă cu
lucruri, iar a doua zi dimineaţa, când a plecat cu
copii cu tot spre şcoală, grădiniţă şi serviciu, în
loc de Ne vedem diseară, cum spunea de fiecare
dată înainte să mă sărute pe frunte şi să deschidă
uşa de la intrare ca să iasă, mi-a spus:
–– Diseară mă duc direct la mine. Ne auzim!
Nu m-a sărutat pe frunte. Şi-a aruncat
geanta pe umăr şi a ieşit, cu copiii după el.
–– Deci când luăm câinele, tati? Putem lua
unul din acela care arată ca un tren? Lung şi
subţire?
–– Eu aş vrea unul cu pete, mare cât o vacă...
~ 335 ~
Îi auzeam vorbind în timp ce liftul cobora cu
ei spre noua noastră viaţă, cea în care mama şi
tata locuiesc în case diferite şi-şi transmit mesaje
amabile prin copiii care plimbă câinele apărut în
urma divorţului.
Pe etajera din baie am găsit verigheta lui.
Mi-au sărit în ochi ca nişte ace cuvintele gravate
în interiorul ei: Împreună, în adevăr.
Ei, uite că de-acum adevărul era separat. De
ce n-o fi la modă să-ţi faci verighete de divorţ? Să
poţi să gravezi acolo motivul divorţului:
L-am prins cu amanta.
Mă bătea.
Era dependent de alcool şi jocuri de calculator.
Nu, prea lung, nu încape asta pe un inel.
Era prost.
Era dependent de maică-sa.
Era prea cicălitoare.
Nu mai voia să facem sex.
N-o mai iubeam.
Am cunoscut pe altcineva.
In cazul nostru nu ştiu ce-am fi scris. Poate:
~ 336 ~
A fost frumos, dar s-a terminat.
Am mutat verigheta lui în cutia mea cu
bijuterii, moştenită de la mama. Aveam acolo
vechii ei cercei de aur, mici, în formă de floare.
Primii mei cercei din argint, cumpăraţi de
bunica. Erau în formă de jumătate de sferă. Nişte
inele ieftine cumpărate în tinereţe. Verigheta
mamei, din argint înnegrit de vreme, cu anul
căsătoriei lor gravat cu cifre inegale şi strâmbe.
Mi-am scos cu greu verigheta de pe deget şi
am pus-o şi pe ea în cutie, lângă a lui. Am dat să
ies din cameră, apoi m-am întors. Am ridicat
capacul opac al cutiei din plastic. Am luat
verigheta lui şi am mutat-o trei compartimente
mai la stânga, într-o căsuţă în care ţineam
nasturi desperecheaţi.
Aşa, locul tău e aici. Deasupra covrigăriei, mi-
am spus şi m-am pregătit şi eu de plecare. Mă
duceam să-mi ridic permisul de conducere.
Aveam nevoie să pot conduce dacă urma să
devin o mamă singură. Hm, de fapt, nu doar el
se pregătise pentru despărţire. Făcusem şi eu la
~ 337 ~
rândul meu paşi în aceeaşi direcţie. Terminasem
şcoala de şoferi, învăţasem totul la milimetru,
luasem examenele, din ziua aceea puteam con-
duce! Urma să iau o maşină la mâna a doua şi
scaune pentru copii şi eram gata de aventură!
Primele m-au copleşit pe drum gândurile
despre cum va fi viaţa mea mai uşoară cu el
plecat.
O să am în sfârşit loc să-mi pun rochiile în
dulap fără să le înghesui printre costumele lui.
N-o să mai găsesc în frigider caserole goale
şi murdare, cum găseam după ce el ciugulea din
ele câte puţin, ţinând uşa frigiderului deschisă,
golindu-le treptat de conţinut şi apoi lăsându-le
goale pe raft, în speranţa că eu n-o să observ.
N-o să mai am faţă de cine să mă simt prost
că sunt obosită în seara asta şi vreau doar să mă
uit la televizor şi să mă culc.
N-o să mai fie nevoie să dezbatem pe un ton
certăreţ fiecare detaliu legat de vacanţă, ce fel de
tenişi să le cumpărăm copiilor sau ce să mâncăm
duminica la prânz.
~ 338 ~
N-o să-mi mai fumeze nimeni ţigările de
rezervă, acelea pe care le păstrez pentru
momente de agonie şi extaz, la care apelez în caz
de forţă majoră şi care-mi ajung un an dacă nu
mi le găseşte el să le fumeze pe toate într-o seară,
fără să le pună la loc a doua zi.
N-o să-mi mai scoată ochii că iar nu am avut
grijă ca Ştefan şi Ruxandra să-şi facă ordine în
cameră.
în plus, copiii or să aibă câine fără ca asta să
însemne că e musai să am şi eu unul.
Spre seară, însă, când mă îndreptam cu
copiii din staţia de autobuz către casă, au început
să vină peste mine gândurile grele.
Când am trecut pe lângă blocul cu
covrigăria la parter, Ruxandra a zis, veselă:
–– Ia uite, mami, aici stă tati!
Şi m-am trezit întrebându-mă dacă o fi ajuns
acasă şi ce face acolo sus. Îi e dor de mine? O să o
sune pe fata tânără şi frumoasă de la firma de
telefonie mobilă? Stai, n-ar trebui să-mi pese, nu?
–– Hai mai bine să vă iau câte un covrig, ce
~ 339 ~
ziceţi?
–– Da, eu vreau cu miere şi nucă, a anunţat
Ştefan entuziasmat.
–– Au cu usturoi? a vrut Ruxandra să ştie.
–– Nu cred, nu vrei cu brânză?
–– Nu. Să le spui să facă şi cu usturoi.
Ce simplu e să fii copil. Să crezi că e
suficient să ai o idee ca să faci ceva să existe.
Am pornit spre casă cu covrigi calzi în
mână, sporovăind şi călcând în rahaţi de câine.
–– Voi, când o să vă plimbaţi câinele pe
stradă, să strângeţi după el, da? Aşa spune legea,
le-am zis molfaind coca lipicioasă şi dulce.
–– Iiiiiiu, cum să strâng eu caca de pe jos? s-
a oripilat Ruxandra, scuipând covrig în toate
direcţiile.
–– Cu o punguţă! am lămurit-o rapid.
–– Bleeaaaah, nici vorbă. O să strângă tati, a
decis ea, iar Ştefan a încuviinţat cu o
mormăitură.
–– Da, sunt de acord, să strângă tati, am fost
de acord şi eu, simţindu-mă în acelaşi timp
~ 340 ~
extrem de vinovată că mi se părea amuzantă
imaginea lui Bogdan cu caca de căţel în ambele
mâini, tras de lesă de colo-colo de un câine cu
incontinenţă fecală.
Am ajuns acasă şi am încercat să avem o
seară normală. N-a fost foarte greu, Bogdan se
implica rar în rutina noastră, iar faptul că lipsea
nu ne punea vreo problemă insurmontabilă.
Ne-am jucat, am ajutat copiii să se spele, am
mâncat împreună, doar trei în jurul mesei.
Al patrulea plecase.
Mimam normalitatea. Jucam rolul meu, deşi
nu mă simţeam ca mine. Mă prefăceam că nu
văd scaunul lui gol, deşi numai pe el îl vedeam
şi mă împiedicam de el la tot pasul.
Porneam să-l întreb ceva pe Bogdan, uitând
că el nu mai e acolo.
Lipseau pantofii lui din hol. Pantalonii de
serviciu, aruncaţi pe marginea canapelei. Cheia
lui de la casă era în cârlig, pe hol.
Era adevărat. Plecase. Ne părăsise, pentru că
eu decisesem că nu mai pot trăi cu el. Iar el îmi
~ 341 ~
îndeplinise dorinţa, ca un bărbat bun ce era.
Am simţit brusc că nu mai am aer.
Am lăsat copiii la masă şi m-am închis în
baie, cu pretextul că mă spăl repede pe dinţi şi
ies.
Mă simţeam de parcă cineva îmi pusese o
pungă pe cap şi mi-o strângea pe gât. Nu
reuşeam să trag aer în piept, inima îmi bubuia în
ochi şi-n gingii, aveam impresia că o să mor în
secunda următoare. Nu mai puteam gândi,
trăgeam disperată cu mâinile de gulerul bluzei
de casă, priveam în oglindă cum mi se bulbucă şi
mi se injectează ochii, cum horcăi cu gura
deschisă ca un peşte ţinut deasupra apei.
Transpiraţii reci îmi curgeau pe spate şi printre
sâni.
Sunt singură, singură cu doi copii, nu e nimeni
să mă ajute, o să murim, sunt singură, nu mă pricep,
nu o să mă descurc... auzeam în cap ca un refren
demonic.
Cineva bătea la uşă:
–– Mami, mami, cu cine vorbeşti? Pot să
~ 342 ~
intru?
Nu ştiu care dintre copii era, mintea mea era
prea tulbure ca să pot recunoaşte vocea, dar nu,
nu putea să intre, nu putea să mă vadă aşa,
cuprinsă de groază, neagră la faţă din pricina
lipsei de oxigen, cu bluza lălâie, cu pete de trans-
piraţie la subraţ şi pe burtă, ţinându-mă strâns
de chiuvetă ca să nu cad.
Copiii rămăseseră cu mine. Iar eu eram farul
lor, sprijinul lor, gardul lor de protecţie şi sursa
lor de siguranţă şi de bine. Cum să mă vadă
prăbuşindu-mă din ceva ce, culmea, chiar eu mi-
am dorit?
M-am adunat şi am spus cât de clar am
putut, cu gura năclăită de salivă:
–– Sunt bine, nu intra, te rog, ies imediat!
M-am stropit cu apă rece pe faţă. Am tras
aer adânc în piept, atâta cât a intrat. Am închis
ochii şi mi-am numărat în gând degetele de la
picioare, apoi pe cele de la mâini.
Era ceva mai bine. Pulsul scădea. Ochii
reuşeau să focalizeze.
~ 343 ~
Trece.
Am luat periuţa de dinţi şi am pornit-o.
Bâzâitul ei avea să-i liniştească pe copii şi îmi
mai dădea două minute să mă adun.
Acela a fost primul atac de panică dintr-o
serie lungă. Citisem despre ele la facultate. Dar
ohooo, cât de mult mai intensă era practica! Cât
de departe sunt descrierile de manual de rea-
litatea din gâtul şi din tâmplele tale!
În timp am învăţat să le gestionez mai bine.
Majoritatea mă loveau seara, când eram obosită
şi când îi simţeam lipsa cel mai mult. Ţineam la
îndemână o pungă de hârtie din cele în care
păstram de obicei pâinea proaspătă. Mă
închideam cu ea în baie şi respiram în pungă de
câteva ori, cât de adânc puteam. Mormăiam
încet un zgomot care să atenueze liniştea care
mă copleşea. Mă legănam în faţă şi-n spate ca un
copil mic care se cere iubit. Asta îmi aducea un
confort temporar, care mă ajuta să depăşesc
minutele de sufocare.
Am reluat terapia. Mergeam în fiecare
~ 344 ~
miercuri după-amiaza, când copiii stăteau cu
Bogdan. Nu discutam prea mult despre
despărţire, nu ştiu dacă de ruşine sau din teama
de a nu porni plânsul acela despre care ştiam că,
odată ce începe, greu se mai termină.
Nu voiam să fiu femeia aceea care plânge
ţinându-se de bara de sus în autobuz, plânge la
coadă la măcelărie, plânge la coafor, plânge la
cafea şi când întâlneşte cunoscuţi pe stradă,
căreia i se pare că toţi au o viaţă mai bună decât
a ei, că va rămâne singură toată viaţa, că va muri
singură şi că o vor mânca pisicile pe care le
adună la ea în apartament ca să-i ţină de urât.
Mă temeam de depresie. Ştiam că, dacă mă
cuprinde, o să găsesc foarte greu motivaţia să
caut ajutor, iar copiii aveau nevoie de mine în
mişcare, optimistă, vie.
Apoi s-a întâmplat incidentul şi gândurile
astea au sărit atât de departe de mine încât
acum, când recitesc ce scriu despre ele, îmi vine
să mă duc la mine, cea de atunci, să mă iau de
guler şi să mă pălmuiesc cu sete.
~ 345 ~
Dar asta e treaba cu viaţa: nu contează cine
ce îţi spune, până nu trăieşti un lucru anume,
până nu sari gardul de cealaltă parte, tot ce e de
partea cealaltă nu există pentru tine, nu are
valoare, nu ţi se potriveşte, nu poate fi al tău.
Când eşti pus faţă în faţă cu moartea, şi nu
cu a ta, că na, aia vine şi gata, nu mai contează ce
e dincolo de ea, ci cu moartea celui mai drag om
din lume, descoperi în tine câte lucruri pe care le
credeai importante sunt de fapt fum, cât timp
pierdeai rumegând chestii care nu există, câte
piedici de la viaţă îţi puneai pentru că mintea e
făcută să mestece, să scuipe adevăruri
mincinoase, să judece şi să calculeze, ca să-ţi
distragă atenţia de la viaţă.
A fost nevoie de un lucru atât de brutal, de
înspăimântător, de neaşteptat şi de violent în
viaţa noastră ca să începem să trăim din nou.
Mă simt vinovată că n-am ştiut să fac asta
fără să fie nevoie de dimineaţa aceea de sâmbătă.
Pe de altă parte, nici nu ştiu ce aş fi putut
face altfel. Şi nu vreau să mai irosesc nici o clipă
~ 346 ~
calculând lucruri care nu mai contează. Simt
cum mă cuprinde un atac de panică fix în clipa
asta, când încerc să mă adun şi să povestesc cât
mai exact ce s-a întâmplat în ziua în care el a
venit să-şi mai ia nişte lucruri, iar noi ne
pregăteam să ieşim în parc.
Încă visez totul cadru cu cadru, cu
încetinitorul. Iar finalul e mereu diferit de ce s-a
întâmplat în realitate şi mă trezesc strigând
înfundat în pernă, udă din cap până-n picioare,
cu inima strânsă boţ, pipăind cuvertura şi
noptiera ca să mă asigur că a fost doar un vis.

~ 347 ~
Cred că tot te mai iubesc puţin

După ce l-am născut pe Ştefan şi am fost la


câteva minute distanţă să-l pierdem, am început
să am un vis care apărea în somnul meu o dată
la câteva luni.
Se făcea că el stătea în picioare pe marginea
terasei unui bloc foarte înalt, iar eu stăteam în
picioare pe marginea terasei blocului vecin.
Eram faţă în faţă, la nişte metri distanţă, foarte
departe de pământ, undeva la etajul cincizeci,
poate mai sus. Strada era atât de departe încât
maşinile se vedeau ca nişte boabe de mazăre.
Nu se auzea nimic.
El zâmbea cu faţa la mine. Eu îl priveam
îngrozită, pentru că ştiam că are de gând să sară.
Încercam să strig la el să nu se mişte din loc,
că merg eu la el imediat, dar din gâtul meu nu
ieşea nici un sunet.
Simţeam că nu mai am mult timp până va
face pasul în gol şi dădeam disperată din mâini
ca să-l conving să stea nemişcat.
~ 348 ~
El zâmbea în continuare, iar eu mă sufocam
de partea cealaltă a hăului, ştiind cât de mult mă
va durea căderea lui.
Plângeam şi strigam mut şi mă uitam în jur
după orice sau oricine l-ar putea salva. Nu era
nimic şi nimeni în afară de noi doi, de
acoperişurile blocurilor şi de gaura dintre noi.
La un moment dat, el făcea un pas şi cădea.
Eu urlam fără sunet şi-i urmăream trupul
mic cum cade nemişcat în gol, în timp ce
pământul se apropia de noi cu viteză. Cădea în
picioare, care i se frângeau şi-i intrau în corp. Nu
plângea, nu ţipa. Se uita la mine senin, de jos în
sus. Avea sânge în ochi.
Apoi mă trezeam, cu gust amar în gură şi
braţele obosite.
Am discutat mult despre vis în şedinţele de
terapie, am discutat despre el şi cu unii dintre
profesorii de la facultate, încercam să înţeleg de
ce se repetă visul, ce anume încearcă
subconştientul meu să trăiască, să elibereze în el,
ce puteam scoate bun din toată panica din vis, la
~ 349 ~
ce resurse îmi ofereau acces visul, căderea
copilului, muţenia mea şi imposibilitatea de a-mi
salva copilul, dorinţa cea mai acută a oricărei
mame.
Am explorat multe ipoteze. Poate că în vis
îmi permiteam să scap copilul din ochi suficient
de mult timp cât el să ajungă în vârful unei alte
clădiri, atât de aproape şi totuşi atât de departe
de mine. În viaţa reală nu aş fi lăsat niciodată să
se întâmple aşa ceva. Tot în vis, mă pedepseam
pentru neglijenţa mea oribilă şi-mi făceam
copilul să păşească dincolo de margine. Îmi
confiscam vocea şi orice altă cale de a rezolva
situaţia. În viaţa reală, cuvintele se dovedeau de
mare folos în majoritatea cazurilor. În viaţa reală,
găseam mereu soluţii, mai ales când era vorba
despre copii.
În vis, copilul nu murea. Pedeapsa pentru
mine nu era moartea lui, pentru că el nu părea
deloc să sufere în urma căderii. Singura care
suferea eram eu. Mie îmi murea sufletul pe
măsură ce el cădea. Eram copleşită de neputinţă,
~ 350 ~
de suferinţă, de furie şi de frică.
Sentimente pe care le simţeam şi în viaţa
reală, ceva mai puţin acut însă, apropo de
despărţirea de Bogdan.
Poate retrăiam moartea mamei în vis, din
postura ei? Poate moartea e sus, pe bloc, iar
copilul, adică eu, se salvează sărind, în timp ce
mama moare rămânând deasupra?
Poate nu înseamnă nimic, poate e ceva ce
am văzut mai demult într-un film şi am uitat?
Sau poate e pur şi simplu o chestie la
întâmplare, un film construit de creierul meu din
fragmente disparate, ca să-mi mai condimenteze
puţin nopţile?
N-am aflat şi nici n-o să aflu vreodată.
Ce ştiu însă sigur este că n-am mai avut
acest vis niciodată după dimineaţa aceea de
sâmbătă. Era aprilie şi era destul de cald, poate
prea cald pentru o dimineaţă de aprilie.
Deschisesem toate ferestrele din
apartament, să intre aerul cu miros de iarbă şi
flori care venea din parc. Perdelele fluturau
~ 351 ~
deasupra parchetului, eu contemplam casa
curată, şmotruită la milimetru în seara dinainte,
pentru că ştiam că el urma să vină să-şi ia nişte
lucruri.
Îmi trimisese un sms: Salut! Totul bine? Aş
veni mâine dimineaţă să-mi mai iau nişte lucruri,
câteva cărţi, rachetele de tenis, nişte CD-uri. E ok?
Ne facuserăm un sistem de părinţi despărţiţi
care funcţiona bine. Copiii petreceau mult timp
cu el, în weekenduri plecau la munte sau la
pădure împreună, în unele seri dormeau la el.
Mi se părea că petrec mai mult timp împreună
acum, de când el se mutase în altă casă, decât pe
vremea când trăiam toţi patru.
Îşi luaseră toţi trei un câine, un caniş pitic,
negru.
–– Tati a zis să începem cu unul mai mic şi,
dacă ne descurcăm bine, poate mai târziu o să
luăm şi unul mai mare! mi-a explicat Ruxandra,
deloc dezamăgită că nu a primit căţelul în formă
de tren.
–– Mi se pare că tati s-a gândit foarte bine.
~ 352 ~
–– Dar, mami, ştii ce-am observat? Că, deşi e
mic, tot face caca mare. Şi des! Şi care miroase
oribil! Zici că mănâncă zilnic o armată de şoricei!
Superb, exact ce speram, mi-am spus zâmbind.
Pe căţel îl chema Smoc. Era un nume bun.
Copiii îl iubeau şi erau responsabili cu el, iar
Smoc era înnebunit după copii.
Problema cu Smoc era că era un pic prea
emotiv. Când îi ieşea în cale orice fiinţă umană
care-i dădea minimum de atenţie, sărea de
bucurie, zgâria omul cu gheruţele lui ascuţite,
lătra ca un dement şi scăpa salve de pârţuri urât
mirositoare. Să spunem că nu era genul de câine
care să-ţi aducă puncte bonus la o petrecere.
Iar când se întâlnea cu câini, se repezea să le
miroasă coada şi, indiferent de rezultatul
investigaţiei olfactive, se urca pe spinarea
colegului canin şi se împingea în el zgâriindu-l,
sărind şi lătrând ca dementul.
–– Nu e nebun, e doar un căţel care iubeşte
mult viaţa. E puţin mai extrovertit, atâta tot.
Duceţi-l la dresaj şi va învăţa să se poarte,
~ 353 ~
garantat! mi-a povestit Ştefan că le-a spus vete-
rinarul, specialist în psihologia animalelor
domestice.
I-a adus Bogdan o gamă variată de dresori şi
n-a învăţat deloc să se poarte. Smoc era pur şi
simplu imposibil de dresat. Dresorii veneau la el
acasă de două, trei ori pe săptămână, încercând
să-l înveţe pe căţel cum să-şi stăpânească
entuziasmul. Unul dintre ei a reuşit să-l dreseze
să nu mai tragă vânturi, însă, din păcate, a doua
zi a început să facă pipi de bucurie. L-au dus şi
în tabăra de dresaj, unde laşi căţelul câteva
săptămâni, ca să deprindă aptitudini de
socializare civilizată cu semenii lui şi ca să înveţe
să stea când îi spui să stea, să fie cuminte când e
cazul şi să-ţi aducă papucii de casă când eşti
prea obosit să te mai ridici de pe canapea.
După ce s-a întors din tabără, singura
diferenţă în comportamentul lui Smoc a fost că,
atunci când îi spuneai să tacă, lătra şi mai tare.
Aşa că decizia unanimă a fost să nu mai
încercăm să-l schimbăm, ci să ne bucurăm de el
~ 354 ~
aşa cum e. Şi să evităm pe cât posibil să ne vadă
cunoscuţii în compania lui.
Nu merseserăm încă la notar. Nu ştiu dacă
amânam pentru că vreunul dintre noi mai spera
că nu va fi nevoie să divorţăm de-adevăratelea
vreodată sau pentru că vreunul dintre noi spera
că celălalt speră că nu va fi nevoie să divorţăm.
Sau poate doar nu voiam să tulburăm o apă pe
care acum pluteam destul de lin (dacă nu luăm
în calcul atacurile mele de panică şi baletul pe
care-l făceam pe marginea depresiei, sau mania
lui bruscă de a face mult sport şi de a mânca
vegan, de ajunsese piele şi os). Cert e că nici unul
dintre noi, la aproape şase luni de când el trăia
singur deasupra covrigăriei, nu rostise vreodată
cuvintele notar sau divorţ.
Reîncepusem să mă văd cu Andreea şi cu
Beatrice, care reveniseră în viaţa mea la fel de
natural şi discret cum ieşiseră în urmă cu mulţi
ani, ca să mă lase să-mi trăiesc fericirea de mamă
a doi pui. Nu le-am dat de veste nici când am
avut primele gânduri despre separare, nici când
~ 355 ~
ea s-a întâmplat. Ne scriam sms-uri din când în
când, să ne întrebăm cum ne e, toate
răspundeam cu bine, tu, şi tot aşa. Ele rămăseseră
prietene bune, petreceau vacanţe împreună, iar
soţii lor erau prieteni.
Uneori îmi spuneau, cu aer de glumă (dar
presupun că era şi ceva adevăr acolo), că mă
invidiază că sunt singură. Bine, ele spuneau asta
şi pentru că habar nu aveau cât de greu era, de
fapt, să rămâi singur după atâţia ani în simbioză.
Ca să nu mai zic că nici nu eram singură, că doar
aveam copiii. Eram doar fără partener.
–– Gândeşte-te la toţi tipii ăia divorţaţi,
înţelepţi, grizonanţi şi cu copii deja mari, care
tocmai au ieşit din divorţ cu lecţiile învăţate şi
sunt gata să aibă cu tine relaţia perfectă! Îmi
spunea cu un amestec de invidie şi entuziasm
Andreea.
–– Dacă-s divorţaţi, teamă mi-e că sunt
destul de departe de perfecţiune.
–– Hai, că Bogdan nu e un tip nasol!
–– Serios? Gata, acum mi-l şi imaginez pe
~ 356 ~
Bogdan asaltat de o hoardă de femei mature şi
mişto, alături de care el are relaţia perfectă pe
care cu mine n-a fost în stare să o încropească. Şi
cum mă ajută pe mine chestia asta, mai precis,
prieteno?
–– Ai dreptate, Ana! Fii atentă, uită de ăia
divorţaţii, intervenea rapid şi Beatrice. Gândeşte-
te la toţi bărbaţii ăia mişto care până la patruzeci
şi cinci de ani n-au făcut altceva decât să se
repare. Nu s-au însurat, nu au făcut copii tocmai
pentru că ştiau că nu-s în stare de o relaţie cum
trebuie. Au mers la psiholog, au meditat, şi-au
luat ani sabatici, au călătorit şi au cunoscut
diverse forme de spiritualitate, iar acum sunt
pregătiţi pentru o relaţie din aia ca-n filme, cum
au Sting şi nevastă-sa, sex timp de cinci ore la
rând, stare de nirvana, astea...
–– Aham. Presupunând că există vreun
astfel de bărbat, deşi pe la mine pe la grădiniţă
n-am întâlnit nici unul, o fi din cauza faptului că
majoritatea au sub cinci ani... Ce zici tu că ar
căuta un bărbat din ăsta cu mine?
~ 357 ~
–– Ana, te alinţi.
–– Serios. Am un ten foarte departe de
perfecţiune. La corp nu mai sunt de mult în
standarde, fie ele şi foarte relaxate. Am palmele
şi inima bătătorite. Plus doi copii încă mici. Rate
la casă împreună cu fostul soţ. N-aş spune că
sunt vreo partidă...
La drept vorbind, eram destul de liniştită la
gândul că nu voi mai avea niciodată genul acela
de relaţie cu un bărbat. Zero bărbat, zero stres
legat de cât de bine îl fac să se simtă. Zero
conflict şi aşteptări ratate.
Dar şi zero artificii în stomac şi pe cerul
gurii.
Nu se terminase cam repede viaţa mea
amoroasă?
Cam acestea erau gândurile mele în noaptea
dinainte, în timp ce mă uitam pe Netflix la un
serial cu divorţate septuagenare şi beam un
pahar de rose, iar copiii dormeau liniştiţi în
paturile lor etajate.
Viaţa mea era atât de dulce! Doar că n-o
~ 358 ~
ştiam încă. Abia după ce sari gardul şi aterizezi
în noroi îţi dai seama ce frumoasă era iarba în
partea cealaltă.
M-am trezit după 11. Când am deschis
ochii, am auzit copiii şuşotind în hol. De când
crescuseră, nu mă mai trezeau cu noaptea-n cap.
Se duceau la baie, se spălau, apoi se jucau
singuri sau împreună, fiecare în camera lui sau
împreună pe unde apucau.
Când mă încăpăţânam să dorm mai mult, îşi
aduceau jucăriile pe hol, în dreptul uşii mele, şi
se jucau acolo, ca să-mi fie aproape, dar să nu mă
trezească.
Făceam şi eu asta cu mama uneori, deşi ea
rareori se trezea mai târziu decât mine
dimineaţa. De obicei, când deschideam ochii, ea
avea deja ceaiul de tei răcorit, cu felia de lămâie
şi linguriţa de miere amestecate, felia de pâine
(bronzată pe ochiul de aragaz) unsă cu unt şi cu
trei fire de sare presărate ici-colo, radioul pornit
pe muzică, părul pieptănat şi faţa dată cu cremă
cu lăptişor de matcă. Îmi zâmbea şi mă săruta
~ 359 ~
apăsat pe obraji, ungându-mi-i din greşeală cu
puţină cremă lucioasă de-a ei. Mâncam
împreună: o gură de ceai cald şi dulce, alta de
pâine cu unt şi tot aşa până terminam
amândouă.
–– Ce-ai visat frumos? mă întreba în fiecare
dimineaţă.
–– Nimic, îi spuneam uneori.
–– Am visat că zbor şi cad, îi spuneam
alteori.
–– Şi eu visez aşa câteodată, se spune că e
felul creierului de a scăpa de tensiuni, ca atunci
când pune frână autobuzul şi se aude ca un oftat.
Aşa e şi căderea din vis.
–– Sună cam ciudat, mami. Aş prefera să
visez fluturi şi haine frumoase.
Mă privea vinovată. De parcă din cauza ei
nu visam eu fluturi şi haine frumoase.
În unele zile, când nu dormise în noaptea
dinainte şi obosea făcând mâncare, se întindea să
se odihnească puţin la prânz. Dădea drumul la
televizor, îşi trăgea multe perne sub cap şi aţipea
~ 360 ~
cu mâinile împreunate în poală.
Eu refuzam să mă întind lângă ea, uram cu
patimă somnul de prânz, dar îmi aduceam
păpuşa cusută de bunica din cârpe şi mă jucam
cu ea lângă pat. O îmbrăcam în batiste, o culcam
în papucii mamei, îi dădeam să mănânce din
cutiile ei cu cremă, apoi o scoteam în oraş,
făcând-o să meargă pe liniile curbe ale covorului
vechi rusesc pe care îl adusese tata dintr-o ieşire
de-a lui şi care, dacă te aplecai foarte aproape de
podea, mirosea a câine ud.
Când se trezea, mama nu zicea nimic. Îşi
muta ochii de la televizor la mine şi mă privea în
tăcere cum şuşotesc şi mă strâmb în lumea
jocului meu, mustrând şi sfătuind păpuşa aşa
cum mă sfătuia şi mă mustra mama uneori.
O găseam zâmbind deasupra mea, când
ridicam ochii din întâmplare să văd cum e
vremea de pe tavan şi dacă e cazul ca păpuşa să-
şi ia umbrela din şerveţel sau nu. Mă ruşinam
imediat, iar mama îmi spunea:
–– Ce fetiţă grozavă am! O să fii o mamă
~ 361 ~
minunată!
Mă ruşinam şi mai tare, îmi luam păpuşa şi
fugeam cu ea în cealaltă cameră, unde o
ascundeam sub pernă şi mă prefăceam
preocupată de teme sau de vreo carte. Nu-mi
plăceau discuţiile despre când o să fiu eu mare şi
o să am copiii mei. Eu voiam să fiu copil, nu să-i
am. Simţeam că viitorul acela în care mama sunt
eu n-avea cum să fie mai bun decât prezentul pe
care-l cunoşteam atât de bine şi pe care-l iubeam
pentru că o conţinea pe ea, pe mama. Iar ea mă
conţinea pe mine şi viaţa mea era fără de griji.
Câtă vreme ea era acolo, zâmbind deasupra mea,
făcând ceai sau dormind lângă mine, nimic rău
n-avea să se întâmple.
Aşa credeam. Apoi s-a întâmplat cel mai rău
lucru din lume, chiar sub ochii mei, cât eu mă
gândeam la plăcinte. Mama a murit.
Şi m-am trezit brusc aruncată într-un viitor
la care refuzasem să mă gândesc vreodată. Încă
nu eram mama copiilor mei, aveam doar zece
ani, dar nu mai eram copilul mamei, pentru că
~ 362 ~
ea nu mai era.
Am avut nevoie de mulţi ani să accept asta.
Iar acum, că sunt mamă, îmi dau dreptate.
Ana cea mică, de şase, şapte ani, făcea bine să nu
se gândească la viitor. Prezentul ei era cea mai
bună prăjitură din lume, cu mama şi cu păpuşa
din cârpe.
E frumos să fii mamă, dar uneori e atât de
complicat, de dureros şi de împovărător că-ţi
vine să te ascunzi sub plapumă şi să încerci o
magie, un drog, orice care te poate întoarce la a fi
copil, iar mama să fie altcineva, care să-ţi poarte
de grijă, să-ţi facă ceai şi să-ţi spună cât eşti de
grozavă.
În dimineaţa aceea de sâmbătă, am deschis
ochii şi i-am închis repede la loc. Mii de ace îmi
străpungeau creierul în mare viteză.
Prea mult vin, Ana, ce naiba, nu mai eşti tânără,
mi-am auzit vocea certându-mă.
Oare toate vocile interioare înjură sau sunt eu
foarte norocoasă? m-am întrebat în şoaptă, apoi
am tăcut şi m-am ridicat încet în capul oaselor să
~ 363 ~
ascult copiii, care şuşoteau la uşa mea.
–– Nu te mai iubesc, să pleci, spunea prima
voce, subţire ca a unui şoricel.
–– Nici eu nu te mai iubesc, să pleci tu!
răspundea a doua, cu tonalitate intenţionat mai
gravă.
–– Eu nu te-am mai iubit prima, aşa că tu
trebuie să pleci.
–– Ba tu.
–– Batubatu!
–– Bine, plec eu, dar iau elicopterul de lego
şi jetoanele cu legume!
–– Nu, jetoanele sunt ale mele, poţi să iei
cuburile şi camera foto de jucărie.
–– Bine, dar iau eu toate cărţile.
–– Nu, alea nu se pot împărţi. Rămân pentru
totdeauna ale noastre. Le citim pe rând.
–– Bine. Auzi?
–– M?
–– Cred că tot te mai iubesc puţin.
–– Şi eu pe tine. Dar nu puţin.
S-a făcut linişte. Mi-i imaginam cum stau
~ 364 ~
spate în spate, fiecare cu câte o jucărie în mână
pe care şi-o plimbă pe genunchi în tăcere,
înconjuraţi de perne, pluşuri, creioane şi foi.
Un colţ alb ieşea de sub uşa mea, dovadă că
şi coloraseră între timp. Ori poate făcuseră
avioane de hârtie?
M-am trântit la loc în pat. Avea să fie o zi
grea. Venea Bogdan să-şi ia din lucruri. Asta n-
avea cum să fie simplu pentru nici unul dintre
noi. Poate ar trebui să-l invit să rămână la prânz?
Avem lasagna, mereu i-a plăcut.
Dar dacă o să interpreteze asta ca pe un prim pas
spre împăcare? Dacă apoi va vrea să rămână şi la
cină?
Dacă Ştefan şi Ruxandra or să spere că mami şi
tati se iubesc din nou, iar tati revine acasă?
Nu, mai bine nu. Să lăsăm lucrurile să curgă aşa
cum sunt. Merge bine, copiii s-au obişnuit cu
migraţia săptămânală în apartamentul mic de
deasupra covrigăriei.
Relaţia cu Bogdan era civilizată, în sensul că
vorbeam rar şi extrem de amabil doar lucruri
~ 365 ~
administrative legate de copii, acte sau lucruri.
Niciodată despre emoţii sau despre viitor.
Eram, cred, amândoi într-un spaţiu incert
care ne convenea. Trăiam cel mai bun scenariu
posibil.
Stăteam în acest punct care ne permitea să o
luăm oricând în orice direcţie, fără presiune de
timp.
Mi se părea că aş putea să trăiesc aşa încă
douăzeci de ani. Apoi mă gândeam că, totuşi,
punctul acesta mic şi incert nu e definiţia vieţii
pline pe care mi-o dorisem pentru mine şi copiii
mei.
Deşi ei par fericiţi, se joacă, se iubesc, acum
au şi câinele pe care şi l-au dorit atât.
Ah, măcar de nu m-ar mai durea capul...
M-am ridicat din pat indecisă. Mi-am tras
ciorapii mult prea groşi pentru numărul de
grade de-afară şi din casă. Mereu am fost
friguroasă la picioare. Ca mama.
Am bătut uşurel la uşa propriei mele
camere, gândindu-mă că, dacă o deschid brusc,
~ 366 ~
se vor prăvăli pe jos odoarele mele ciufulite şi
flămânde.
–– Cioc-cioc, se poate oare ca această mamă
leneşă să iasă din bârlog pentru a pregăti un
delicios mic dejun ursuleţilor ei?
I-am auzit foindu-se, iar umbrele lor de sub
uşă au dispărut. Se dăduseră la o parte să-mi
facă loc.
Mi-au zâmbit şi i-am recunoscut perfect.
Erau ai mei. Morocănoşi dimineaţa, dar dispuşi
să se înmoaie după puţină cocoloşeală.
–– Bună dimineaţa! le-am spus, ceva mai
vioaie, deşi vinul îmi bubuia în tâmple la fiecare
consoană pe care o rosteam.
–– Ăhă, mi-a răspuns amabil Ştefan, ca de
obicei dimineaţa.
Ruxandra m-a ignorat cu totul, desena ceva
cu limba între dinţi.
–– Cine ce doreşte să mănânce la micul
dejun? Sunt gata să vă iau comanda, domnule şi
domnişoară! am zis pe un ton protocolar.
–– Eu aş dori croasant cu ciocolată şi o cafea,
~ 367 ~
s-a fandosit Ştefan.
–– N-avem, dar vă pot oferi nişte cereale cu
lapte şi scorţişoară.
–– Biiiiine! mi-a spus şi s-a ridicat cu faţa lui
de suferind închipuit.
–– Şi dumneavoastră, talentată pictoriţă? Ce
aţi dori să împrăştiaţi prin toată bucătăria la
micul dejun?
–– Omletă? mi-a spus ea absentă.
–– Adjudecat. Mă duc să pregătesc totul. Voi
puteţi să vă jucaţi în continuare.
–– Azi vine tati? Mănâncă şi el cu noi?
Putem să ne jucăm cu el aici?
–– Da, Ştefan, o să vină, dar ceva mai târziu.
Poate faceţi şi voi puţină ordine pe-aici pe hol,
ştiţi că nu-i place să vadă jucării pe podea.
Am intrat în camerele lor să deschid
ferestrele. Era cald, soare, parcul mirosea atât de
frumos acolo jos!
Ziua a curs normal până aproape de prânz,
când eu eram foarte agitată, iar copiii se purtau
de parcă abia le-aş fi schimbat bateriile.
~ 368 ~
Iniţial m-am gândit să rămân în hainele de
casă, adică pantalonii gri şi largi de trening,
maioul lălâu şi hanoracul cu flori, dar apoi m-am
gândit că poate nu transmit mesajul corect. El
era totuşi un musafir în casa noastră, iar pe
musafiri nu-i aştepţi în pijama.
M-am dus în camera mea să mă schimb. Mi-
am pus jeanşii şi o bluză largă în dungi. M-am
uitat în oglindă. Blugii îmi stăteau prea bine, nu
vreau să creadă că încerc să-l seduc. Mereu i-a plăcut
cum îmi vin blugii ăştia.
Am aruncat blugii cât colo şi am scos din
dulap o fustă cu flori.
Da, fusta asta de mamaie e perfectă, strigă de la
poştă NU SUNT INTERESATĂ, dar e suficient de
elegantă cât să fie evident că m-am îmbrăcat special
pentru sosirea lui, care este o excepţie.
Arătam ca o bunică în drum spre biserică. O
să creadă că fac mişto de el. Nu mai purtasem
niciodată fusta asta (din motive întemeiate, se
pare).
Poate pantalonii negri de costum, pe care îi
~ 369 ~
păstram pentru examenele orale şi pentru
vizitele de la inspectorat? Da, ar mai fi lipsit să-l
aştept în hol în poziţie de drepţi...
Când a sunat la uşă, eu stăteam în chiloţi în
dreptul oglinzii, înconjurată de vrafuri de haine,
încercând să găsesc ţinuta perfectă pentru a
transmite mesajul nu mă afectează deloc că ai venit,
dovadă stau hainele acestea de pe mine, care nu
transmit nici un mesaj, de fapt, nici nu le-am ales, au
căzut ele singure pe mine în timp ce treceam pe lângă
şifonier.
Am încremenit în faţa oglinzii. L-am auzit
pe Ştefan cum fuge spre uşă, întreabă cine e,
apoi îşi trage un scaun în hol, ca să poată ajunge
să descuie yala.
Venise Bogdan.
Mi-am vârât picioarele în nişte pantaloni
largi, înfloraţi şi foarte şifonaţi, am tras peste cap
un tricou pe care scria Mama dragonilor, am făcut
restul lucrurilor ghem şi le-am înghesuit pe
raftul de sus al şifonierului, apoi mi-am trecut
mâna prin părul ciufulit.
~ 370 ~
În drum spre sufragerie, m-am gândit că
poate ar fi fost bine să mă dau cu rimei, el
oricum nu ar fi observat acest detaliu, doar şi-ar
fi amintit ce ochi frumoşi am. Stai, de ce aş vrea să-
şi amintească aşa ceva? Hm, terapeutul meu va avea o
ipoteză drăguţă despre asta. Neapărat să nu-i
povestesc.
Înainte să dau năvală în sufragerie, m-am
oprit, am respirat adânc de trei ori, apoi am
intrat păşind domol, ca un bunic după infarct, ca
să nu pară că sunt prea nerăbdătoare. Mai ales că
nu eram. Serios că nu.
Nu i-am văzut din prima. M-am învârtit
încurcată prin cameră, prefacându-mă ocupată,
apoi i-am auzit vorbind încet de după canapea.
Stăteau toţi trei întinşi pe jos, cap în cap
deasupra unui mecanism cu becuri şi şuruburi,
învârteau, cuplau şi decuplau, copiii se distrau
de minune, iar el le vorbea cu vocea lui joasă,
explicându-le lucruri despre circuitul pe care am
presupus că l-a adus cadou pentru ei. Fie asta, fie
tocmai îi învăţa să demonteze o priză, cu
~ 371 ~
curentul pornit.
Am făcut doi paşi în spate, cu gândul să
dispar înapoi în dormitor şi să-mi schimb
hainele, care erau purtate şi miroseau ciudat. Fix
atunci, m-a simţit şi a ridicat ochii.
–– Hei, salut, Ana!
S-a ridicat în picioare şi şi-a şters palmele de
pantaloni.
–– Le-am adus copiilor un circuit electric de
jucărie. Nu te panica, are curent foarte slab în el.
Uaau, te-am trezit din somn? Scuze, m-am
gândit că la 12 ziua nu mai doarme nimeni...
Perfect. Exact asta îmi lipsea, să mă găsească
fostul soţ la amiază într-o pijama urât
mirositoare, ca să aibă motive serioase să creadă
că am pierdut noaptea făcând cine ştie ce, cu
copiii dormind în casă. De faaapt, poate nu e chiar
aşa rău să creadă că am făcut chestii azi-noapte. Oh,
Doamne, o iau razna...
–– Haha, nu, scuze, am spus cu o voce mult
mai stridentă decât cea obişnuită, suntem treji de
la 8, tocmai am terminat de făcut curat în
~ 372 ~
şifonier. Cum eşti?
Arăta bine, chiar dacă era mult mai slab
decât ultima oară când stătuserăm faţă în faţă în
camera asta. Era mai bronzat şi avea braţele mai
musculoase. Purta nişte jeanşi largi şi un tricou
polo. Se tunsese scurt şi-i stătea bine.
–– Mulţumim! am adăugat, de data asta cu
vocea mea normală.
–– Pentru ce?
–– Pentru circuit.
–– Ah, da, cu plăcere, m-am gândit că o să-i
ţină ocupaţi pe copii o vreme. Dacă nu te superi,
aş vrea să trec la treabă...
Văzând figura mea confuză, a completat
rapid, ridicând de jos geanta mare şi goală cu
care venise:
–– Să-mi adun câteva lucruri şi să le duc
dincolo, la mine.
–– Ah, da, normal, sigur, ia-ţi ce doreşti, eu
o să stau aici să... citesc o carte, am spus rapid,
luând la întâmplare o carte din bibliotecă şi
trântindu-mă cu ea pe canapea.
~ 373 ~
Trăgeam cu urechea la ce se întâmplă în
dormitor, prefăcându-mă că citesc concentrată
un volum de Lucian Boia, ceva cu istoria
războaielor românilor. Copiii încă meştereau la
circuit, aşa că îmi puteam vedea liniştită de
spionajul la distanţă.
Primul lucru pe care l-am auzit a fost un
icnet de-al lui şi am presupus că i-a căzut în cap
ghemul meu de haine, proptite cu uşa
şifonierului.
–– Noroc că ai făcut curat de dimineaţă aici,
altfel cine ştie ce găseam în loc de haine făcute
boţ şi îndesate printre tricourile mele...
–– Sper că nu ai de gând să începi cu
reproşurile, am sărit să mă apăr.
–– Nici vorbă.
Şi-a luat lucruri din şifonier, un ceas din
sertarul cu accesorii, cosmeticele din baie,
racheta de tenis din balcon, încă nişte
mărunţişuri, apoi a revenit spre bucătărie, de
unde a luat unul dintre cele două tirbuşoane şi
nişte şurubelniţe din dulapul cu mărunţişuri.
~ 374 ~
–– Trusa de scule o las la tine. În caz că se
strică ceva, să ai cu ce să intervii.
–– Mulţumesc, drăguţ din partea ta.
–– Sunt cam gata...
–– Ce rapid te-ai mişcat! Presupun că nu-ţi
face nici o plăcere să mă ai prin preajmă.
–– N-aş vrea să te deranjez, Ana. Bănuiesc
că ţi-e mai bine fără mine aici.
–– Chiar da, să ştii, am zis, foarte atentă la
pagina de cuprins a cărţii lui Boia.
Între timp, copiii luaseră cutia şi
componentele jocului şi se mutaseră în cameră la
Ştefan, unde era mai linişte:
–– Hai la mine, Ruxandra, unde nu vorbesc
tare adulţi şi ne putem concentra.
S-au dus, deşi am insistat să rămână,
promiţându-le că nu mai scoatem o vorbă. Ştiau
şi ei, ştiam şi noi că n-o să ne ţinem de
promisiune. Pe fiecare ne zgândărea prezenţa
celuilalt, nu ne puteam abţine să ne împungem,
să ne provocăm la cuvinte, la orice fel de reacţii.
Punctul incert în care eram începuse să
~ 375 ~
pulseze ca o inimă mică, mică de tot.
–– Poţi să laşi cartea aia pe care ştiu sigur că
ai pus mâna acum doar ca să pară că mă ignori?
Am trântit teatral cartea pe canapea şi m-am
ridicat. Am făcut câţiva paşi spre el. Nu prea
mult. Hainele mele miroseau prea tare a stătut.
Nu voiam să-i transmită un mesaj greşit despre
mine.
–– Poftim, am lăsat cartea. Vrei să-mi spui
ceva anume?
A tras aer adânc, apoi a spus:
–– Nimic deosebit. Voiam doar să ştiu cum
eşti. Dacă te-ai mai gândit. Cum îţi e acum, că
trăim în case separate şi avem vieţi aproape
complet separate.
Aş fi vrut să mă dau vitează, să-i spun că mă
simt perfect, că sunt optimistă, că mă bucur de
libertate, însă gura mea a început să vorbească
fără mine şi m-am mirat de cât de sincer şi de lin
au curs cuvintele din mine:
–– Nu ştiu cum sunt. Amorţită. Încă
procesez, caut răspunsuri. Dorm o grămadă.
~ 376 ~
Beau mult vin seara. Habar n-am. Uneori fac
atacuri de panică. Nu mi-e bine, dar nu mi-e nici
rău.
A dat din cap ca şi cum înţelegea perfect ce
spun.
–– Tu? l-am întrebat, cu adevărat curioasă să
aflu cum e la el.
–– Blestem ziua în care am decis să iau un
câine, a spus râzând.
Am râs şi eu.
–– Ştii că trebuie scos de trei ori pe zi să facă
pipi şi caca? De trei ori, sfinte căcat, prima oară
la 6 dimineaţa! Nu e nimeni pe stradă în afară de
noi, trei amărâţi posesori de câini, adormiţi, în
pijamale, culegând caca în punguţe!
–– Dap, nasol, urăsc să zic că ţi-am spus eu,
dar... ţi-am spus, nu?
–– Mi-ai spus. În afară de asta şi de faptul că
mi-e foarte dor de tine şi de copii, totul e bine.
M-am dezumflat ca o minge. I-am zâmbit.
În clipa aceea mi-am dat seama că era foarte
linişte în camerele copiilor. Mi-a citit imediat
~ 377 ~
îngrijorarea pe chip. În camerele copiilor nu era
linişte niciodată ziua.

~ 378 ~
Te rog să nu te mişti!

Am parcurs rapid cei câţiva metri până la


camera lui Ştefan, care era prima pe hol. Stătea
întins pe burtă şi meşterea la circuit.
–– Ruxandra unde e? am întrebat cu voce
gâtuită.
–– La ea în cameră, s-a plictisit de chestia
asta şi a zis că vrea să se joace cu poneii, mi-a
răspuns Ştefan fără să ridice ochii dintre fire.
Am deschis încet uşa camerei ei, în timp ce
Bogdan stătea nemişcat câţiva paşi mai în spate,
aşteptând să-i fac semn dacă să mă urmeze sau
nu.
Nu era pe pat, nu era nici pe jos, nici la
birou. Abia când am deschis uşa larg am văzut-
o.
Am simţit cum mi se scurge sângele din
mine.
Stătea în picioare pe fereastră, pe pervazul
din afara camerei, cu mâinile întinse în lateral.
între ea şi mine fluturau perdelele albe,
~ 379 ~
transparente, ca un hotar între lumi.
Am vrut să ţip, dar mi-am dat seama că
putea să se sperie, să tresară şi să cadă în gol de
la etajul şapte. Mi-am dus mâinile la gură într-un
gest disperat, iar Bogdan s-a albit la faţă când m-
am întors spre el.
–– Ce-i? a spus tare, iar eu i-am făcut semn
să tacă şi să vină spre mine.
Am simţit că leşin, dar mă luptam să stau
dreaptă, să rămân pe loc, atentă. S-o salvez.
Te rog să nu te mişti, te rog să nu te mişti, îmi
repetam în gând, cu mâinile la gură.
Vântul îi mişca uşor părul castaniu. Nu-i
vedeam chipul, dar mi-am imaginat că stă cu
ochii închişi, la soare.
Am intrat amândoi, pe rând, în cameră, fără
să facem vreun zgomot. Ne întrebam din priviri
ce să facem, cum s-o apucăm şi s-o tragem înapoi
în cameră fără s-o speriem.
Dacă, totuşi, voia să sară? Se juca des de-a
poneii şi prinţesele zburătoare.
Dar ştia că oamenii nu pot să zboare, am vorbit
~ 380 ~
de atâtea ori, ştia, ce face, ce caută acolo, Doamne, o
să cadă, o să moară...
Gândurile îmi erau atât de dureroase că
plângeam fără zgomot, exact ca în vis.
În vis, copilul cădea. Încercam să-mi aduc
aminte dacă în vis era chipul ei. Nu reuşeam. Tot
ce-mi aduceam aminte din vis era durerea
sfâşietoare pe care o simţeam când vedeam
trupul căzând în gol. Simţeam deja acum
durerea aceea. Coşmarul era realitate.
Ajunseserăm foarte aproape de fereastră.
Dacă aş fi întins mâna, i-aş fi putut atinge bluza
roz.
Ne uitam unul la altul cu pupilele dilatate,
transfiguraţi, transpiraţi.
Mai privisem un copil de-al nostru cuprins
de ghearele morţii. De ce trebuia să trecem din
nou prin asta? Pesemne nu învăţaserăm ce
trebuie din prima. Viaţa ne mai oferea o şansă.
Să trăim sau să murim.
Mă gândesc la asta acum, atunci, mintea
mea încetase să mai funcţioneze.
~ 381 ~
Vârfurile degetelor ei de la picioare ieşeau
în afara pervazului, care era destul de îngust. Nu
se sprijinea de nimic, stătea dreaptă ca o statuie,
mişcându-se uşor în faţă şi în spate de la vânt.
Jos erau maşini parcate, oameni mergând de
colo-colo. Ce s-ar fi întâmplat dacă cineva ar fi
ridicat ochii şi ar fi văzut fetiţa pregătită să
zboare de la etajul şapte? Poate ar fi ţipat şi ea s-
ar fi speriat, ar fi deschis brusc ochii, şi-ar fi
pierdut echilibrul, ar fi încercat să şi-l recapete
făcând mişcări disperate şi ar fi căzut ţipând şi
dând din mâinile care nu sunt aripi.
S-ar fi zdrobit de trotuarul rece cu un
zgomot surd şi asta ar fi fost. Sfârşitul nostru.
Stăteam împietriţi la o jumătate de metru de
ea, neştiind ce să facem. Trecuseră câteva
secunde de când o văzusem acolo, dar mă
simţeam mai bătrână cu cel puţin două decenii.
Tocmai ridicasem tremurând mâna spre ea,
când din spate am auzit o voce, iar capul mi s-a
întors automat către uşă:
–– Ruxi, ce faci, ai înnebunit? Ştii că n-ai
~ 382 ~
voie acolo, dă-te jos, poţi să cazi şi să mori!
Era Ştefan, care s-a repezit spre ea printre
noi.
Ruxandra a tresărit şi s-a dezechilibrat,
exact aşa cum mă temeam că se va întâmpla
dacă o întrerupem din reverie.
Am întins toţi mâinile spre ea şi am prins-o.
Eu de bluză, Ştefan de picior, Bogdan de mână.
Am tras-o înapoi în cameră cu putere, am
luat-o în braţe plângând, iar Bogdan s-a ridicat şi
a închis fereastra cu furie.
A început şi ea să plângă. Mai întâi, de
durere.
–– Ce tare m-ai strâns, tati, mă doare!
Mâna ei era roşie de jur împrejur acolo de
unde o apucase Bogdan.
–– Ruxandra, era să cazi, înţelegi? Dacă nu
te prindeam, cădeai şi mureai, pricepi asta?
Bogdan era transfigurat de frică şi de furie.
–– Şi tu te plângi că te doare mâna? Îţi
crăpai capul de asfalt! De ce te-ai urcat acolo?
Nu ştii că e periculos?
~ 383 ~
Striga şi gesticula în picioare. Stropi de
salivă cădeau pe noi, care stăteam pe jos,
îmbrăţişaţi. Ruxandra plângea,
Ştefan tremura, eu îi legănam pe amândoi, îi
mângâiam pe cap, pe haine, mă mângâiam şi pe
mine, nu mai ştiam care-s eu şi care sunt ei,
plângeam şi râdeam şi mă gândeam că, dacă
inima mea nu plesneşte nici acum, e clar că sunt
nemuritoare.
–– Nu ţi-a spus maică-ta că nu ai voie să te
urci acolo? Nu i-ai spus, Ana?
–– Normal că i-am spus...
–– De ce nu asculţi? Faci numai ce vrei.
Mereu faceţi numai ce vreţi voi. Ca să murim noi
de inimă din cauza voastră. De ce era fereastra
larg deschisă, Ana? Nu te-ai gândit că se poate
urca acolo?
–– Eu am deschis fereastra pe verticală de
dimineaţă, nici nu ştiam că poate umbla la ea, că
o poate închide şi apoi redeschide larg.
–– Normal că nu te-ai gândit. Cu toată
istoria ta de înmormântări, nu ţi-a trecut prin
~ 384 ~
cap să verifici dacă nu-ţi sare copilul pe
fereastră?
Avea ochii roşii şi tricoul i se udase pe piept.
–– Te rog, nu e momentul, bine că e totul
bine, n-o să se mai întâmple, nu-i aşa, Ruxi?
Ştefan? Să nu vă mai urcaţi niciodată pe
fereastră, nici afară, nici înăuntru! Da?
Ruxandra, ai auzit? Ai înţeles cât de periculos
este ce-ai făcut? Cât de tare ne-am speriat?
Înţelegi că puteai să te răneşti foarte tare şi să
mori?
Ruxandra plângea şi dădea din cap că da.
Ştefan mă mângâia pe pâr. Plângeam şi eu. Încă
tremuram.
Bogdan a ieşit din cameră cu paşi apăsaţi. S-
a întors peste câteva secunde cu nişte protecţii
din plastic, din acelea pe care le lipeşti pe uşi ca
să nu le deschidă copiii. Era nevoie de
coordonare şi de putere în degete ca să le
deschizi. Le-a montat pe fereastra din camera
Ruxandrei, apoi s-a dus şi în celelalte camere.
Până ne-am liniştit noi, el securizase toate
~ 385 ~
ferestrele.
S-a uitat la noi de sus şi a spus:
–– M-am răzgândit. Copiii nu pot rămâne cu
tine. E clar că eşti iresponsabilă. Ne vedem la
tribunal! Încearcă să nu omori pe nici unul până
atunci!
A făcut stânga împrejur, s-a dus în
sufragerie, şi-a luat geanta şi a ieşit pe uşă.
Ştefan m-a privit mirat:
–– Cum adică, vrea să ne mutăm la el de tot?
Să nu mai stăm cu tine?
Mi-am şters lacrimile şi mucii cu podul
palmei.
–– Nu ştiu. Cred că e doar foarte speriat şi
nervos. Poate nu vorbea serios.
–– E doar vina mea, mami, a început
Ruxandra să plângă iar.
–– Iubita mea, nu e vina ta...
–– N-am vrut să sar, mami, am vrut doar să
văd cum se simte să stai atât de sus şi să te bată
vântul...
Am mângâiat-o pe păr până a adormit
~ 386 ~
suspinând, epuizată de toate emoţiile.
Am mutat-o pe perna ei cu ponei, am
încuiat uşa de la intrare şi m-am prăbuşit pe pat,
unde am plâns până n-au mai rămas nici lacrimi,
nici hohote.

~ 387 ~
PART E A A CIN CE A

TOT NOI

~ 388 ~
Îţi e vreodată dor de noi?

Stăteam pe bancă în parc, cu ochii închişi şi


capul dat pe spate. Soarele îmi încălzea fruntea
şi pieptul. Era linişte. Era iarăşi sfârşit de mai.
Copiii se jucau la câţiva metri de mine.
La un moment dat, am simţit ceva cald pe
picior. Cineva fie făcea pipi pe mine, fie încerca
să mă lingă. Nici unul dintre cazuri nu mă
încânta în mod deosebit, dar îmi era prea lene şi
prea bine să mă mişc. Orice-ar fi, există detergent.
Speram totuşi că e vorba despre un câine.
Confirmarea a venit în secunda următoare,
când o cascadă de fornăituri şi lătraturi mici şi
ascuţite mi-au spulberat liniştea. Imediat ce l-au
văzut pe Smoc, copiii au sărit să-l îmbrăţişeze,
ceea ce a dus la o explozie de fericire şi de
vânturi din partea micului extrovertit.
Am închis ochii la loc şi am lăsat capul pe
spate. Peste câteva clipe, am simţit că se aşază
cineva lângă mine. Am ştiut imediat ce avea să
urmeze.

~ 389 ~
–– Şi? Vii des pe-aici? am spus amândoi
deodată, râzând.
Trecuseră câteva săptămâni de la incidentul
cu Ruxandra. Nu mai discutaserăm niciodată
despre ce s-a întâmplat şi ce s-a spus în ziua
aceea, ne comportam ca şi cum bucata aceea de
zi fusese extirpată complet din memoria noastră.
Ne reluaserăm ritmul obişnuit, în care nu
vorbeam despre divorţ, copiii stăteau când la
mine, când la Bogdan, într-un provizorat care
părea să ne convină tuturor. Deocamdată.
–– Am adus covrigi calzi şi lapte bătut! a
strigat Bogdan, şi trei guri flămânde s-au repezit
să devoreze gustarea improvizată din punga de
hârtie pe care o ţinea în braţe.
–– Cum eşti? l-am întrebat după ce am
refuzat elegant covrigul pe care mi-l întinsese.
Încercam să slăbesc. Şi să păstrez distanţa.
Încă nu ştiam dacă are de gând să meargă mai
departe cu planul lui de a cere la tribunal
custodia copiilor.
–– Bine, de fapt, chiar grozav, mi-a spus cu
~ 390 ~
un ton care sugera că nu era deloc grozav.
–– Da, ştiu ce spui. Dar sunt şi părţi bune,
nu? Avem amândoi timp să ne odihnim când
celălalt are copiii. Aveţi câine...
–– Nu sunt sigur că Smoc intră la capitolul
avantaje, juriul încă deliberează.
Am râs. Smoc sărea pe copii să-i pupe,
murdărindu-le hainele de noroi şi lapte bătut.
–– Uite, Ana, apropo de ce am zis în ziua aia
când cu fereastra...
Ah, deci povestea nu fusese extirpată. Doar
îngropată temporar, mi-am auzit vocea interioară
pentru prima oară în dimineaţa aceea. Îl
ascultam încordată, cu sufletul strâns.
–– M-am gândit mult la asta. Nu vreau să
iau copiii. Tu eşti pentru ei o mamă mult mai
bună decât le sunt eu tată. Pe tine te iubesc mai
mult, cu mine doar se distrează şi fac ce nu le dai
voie tu.
–– Ăăăă, ce, mai exact?
–– Ei, jocuri video, îngheţată seara, vată de
zahăr în parc, cartofi prăjiţi de la Mac... Dar asta
~ 391 ~
rareori, când chiar nu mai ştiu cum să fac să evit
discuţiile serioase cu ei, despre divorţ şi restul, a
completat rapid când mi-a văzut sprâncenele
ridicându-se spre cer cu viteza luminii.
Am tras aer adânc în piept. Nu contau acum
jocurile video şi mâncarea de proastă calitate.
–– Bine, bine. Nu vreau să ştiu detalii.
Continuă cu copiii, îmi spuneam în gând.
Puteţi să trăiţi numai cu covrigi şi suc cele câteva zile
pe lună ale voastre, câtă vreme, în restul, Ştefan şi
Ruxandra rămân cu mine.
O vreme n-a mai spus nimic, iar eu simţeam
cum mă cuprinde o durere de cap atroce din
pricina suspansului.
–– Copiii trebuie să rămână cu tine. Nu e
nevoie să mergem la tribunal, putem stabili totul
de comun acord şi facem actele la notar. Desigur,
dacă vrei şi tu asta, a adăugat pe un ton aproape
şoptit, când a văzut că-l priveam încruntată.
–– Eşti sigur? Ai mai spus asta şi apoi te-ai
răzgândit, ai ameninţat că...
–– Ştiu. Îmi pare rău. Am vorbit la nervi. M-
~ 392 ~
am gândit mai bine la asta în ultimele
săptămâni. La felul în care reacţionez când mă
sperii. Am început să merg la terapie şi cred că
acum înţeleg cum te-am făcut să te simţi de
multe ori. Îmi pare rău.
Nici nu ştiam ce să spun. Îl priveam ca pe
un străin care-mi spunea nişte lucruri pe care
voiam să le aud de ani de zile. Din păcate, mi le
spunea mult prea târziu.
–– Bogdan, e ok, nu mai contează acum.
–– Ba contează, pentru că poate, dacă aş fi
făcut lucrurile altfel, acum n-am sta pe bancă
discutând despre actele de divorţ.
–– Ei, şi Smoc n-ar fi avut norocul să intre în
glorioasa noastră familie! am încercat eu o
glumă. Vezi, tot răul spre bine.
Chiar simţeam asta. Simţeam speranţă şi
chef să văd ce mai urmează şi a doua zi. Dacă
Bogdan acceptă să rămână copiii cu mine, atunci
ziua de mâine e ceva ce-mi doresc să trăiesc!
–– Da, poate pentru câine, a mai zis el, cu
adevărat trist.
~ 393 ~
M-am simţit vinovată că mă bucur de soare,
de vorbele lui, de senzaţia că totul va fi bine
până la urmă, în timp ce el simte că pierde tot ce-
a avut mai bun.
–– Hei, o să fim tot aici, la câteva blocuri
distanţă. O să vezi copiii des, eu zic că o să fiţi
mai apropiaţi fără mine mereu în coasta voastră,
nu crezi?
–– Da, probabil ai dreptate.
A tăcut câteva secunde, apoi m-a întrebat,
cu ochii la degetele lui împreunate în poală:
–– Ana, îţi e vreodată dor de mine, de noi?
Am întors capul în partea cealaltă, ca să nu-
mi vadă faţa. Da, îmi era dor de doi oameni care
acum nu mai erau aici. De naivitatea lor, de
dragostea aceea densă şi plină despre care încă
nu aflaseră că nu e făcută să ţină. Mi-era dor de
vremea când nu ştiam, doar iubeam şi credeam.
–– Da, normal că mi-e dor. Mă gândesc
uneori la lucrurile pe care ni le spuneam, la luna
noastră de miere...
–– Ah, ştiam eu că fundul meu gol aburcat
~ 394 ~
pe fereastra unei mansarde e ceva de neuitat, a
spus zâmbind.
Apoi a adăugat rapid, scuturându-se de
dialogul nostru ca un câine de purici:
–– Trebuie să plec, am un fel de întâlnire...
Hai, Smoc! Ne vedem, pa, Ana!
Şi-a luat rămas-bun de la copii, care au sărit
să-l îmbrăţişeze. I-am făcut cu mâna în timp ce el
trăgea de lesă spre ieşirea din parc câinele care
nu se lăsa dus.
Mi s-a făcut brusc dor de mare. Nu mai
fusesem la mare în România de când călcasem
prima oară pe plajă, cu douăzeci de ani în urmă.
–– Copii, ce ziceţi, dăm o fugă la mare? Doar
noi trei?
–– Daaaaa, mami! La maaare, la mare, a
început Ruxandra să ţopăie de parcă deja îşi
scălda picioarele în valuri.
–– Îl luăm şi pe Smoc? m-a întrebat Ştefan
cu figura lui de milog pe care o făcea de fiecare
dată când ştia că-mi cere ceva imposibil.
–– În nici un caz, am spus categoric.
~ 395 ~
Asta-mi lipsea, să merg singură la mare cu
doi copii şi cu un câine isteric. Pardon,
extrovertit.

~ 396 ~
Îmi pare rău, habar n-am
ce-a fost în capul meu

Am plecat la mare după trei săptămâni, eu


la volan, copiii în spate, fiecare în scaunul lui, cu
Smoc între ei ţopăind de colo-colo şi făcând boţ
între picioare pătura pe care o pusesem pe
banchetă, indicându-i clar că acolo e locul lui tot
drumul. Extrem de fericit să fie cu noi, sărea pe
locul din faţă ca să mă lingă pe mâna cu care
schimbam vitezele, umplea de scuipat lipicios
bordul maşinii şi lătra certăreţ la GPS. Copiii
râdeau, eu încercam să rămân serioasă şi
supărată că mă pricopsisem cu patrupedul
imposibil în escapada mea mult aşteptată.
Bogdan urca pe munte în weekendul acela şi mă
rugase să-l luăm noi pe Smoc, iar eu acceptasem,
după multe insistenţe şi promisiuni cum că era
prima şi singura oară când mi-l punea în braţe
pe micul agitat.
Adevărul era însă că îmi plăcea atmosfera
din maşină. Eram o gaşcă ciudată, dar fericită. Şi
~ 397 ~
mergeam la mare!
Alesesem să stăm în Eforie Sud, era singura
staţiune pe care o ştiam cât de cât. Sigur
renovaseră căsuţele, care nu erau prea departe
de plajă, într-o grădină cu multă verdeaţă şi
umbră. Mi se părea locul ideal pentru copii, cu
condiţia să fi amenajat între timp şi ei nişte
toalete şi duşuri mai acătării. În urmă cu două
decenii eram tânără şi îndrăgostită, nu-mi păsa
cum arătau băile, dar acum, cu doi copii mici şi
un câine care se băga peste tot şi gusta tot ce
întâlnea în cale, curaţenia devenise esenţială.
Nu găsisem pe internet nici o informaţie
despre căsuţe, aşa că am decis să mergem la faţa
locului şi apoi să ne hotărâm dacă şi unde ne
cazăm. Nu-mi făceam griji. Eram sănătoşi, cerul
era senin, aveam bani în portofel, benzină în
rezervor şi muzică în boxe, viaţa era frumoasă!
I want to breakfree, îmi cânta Freddie, şi eu îi
răspundeam în gând că şi eu vreau la fel, ba
chiar mă simt foarte aproape de momentul acela
în care o să am inima uşoară şi o să fiu sigură că
~ 398 ~
sunt pe cel mai bun dintre drumurile posibile.
Prima oprire am făcut-o pe plajă. Am parcat,
am deschis larg uşile, iar copiii au zbughit-o spre
mare, aruncându-şi papucii şi hainele una câte
una, cu căţelul după ei. Au intrat în valuri
înainte să apuc să le spun să aibă grijă şi să nu se
îndepărteze prea tare de mal.
Am încuiat maşina şi am fugit şi eu pe plajă.
Ştiau să înoate bine amândoi, mergeau de două
ori pe săptămână la bazin cu Bogdan. Smoc se
descurca onorabil, ţinea capul la suprafaţa apei,
gusta din stropii săraţi şi lătra a bucurie, înotând
în jurul copiilor.
Am tras pe nas aerul umed, iar sarea mi-a
pişcat nările pe dinăuntru. Am întins braţele în
lateral, am închis ochii, am făcut paşi mici spre
apă şi am lăsat marea să mă atingă, să mă tragă,
să mă cuprindă.
Ce dor îmi fusese de marea asta! Mă
scăldasem în Mediterană, în Egee şi în Tireniană,
dar marea asta era altfel. Asta era marea mea.
Nisipul ei mă cunoştea, la fel şi valurile ei, mi se
~ 399 ~
părea că până şi scoicile care se dau peste cap în
spuma fiecărui val care se răstoarnă la mal sunt
aceleaşi.
Revenisem acasă.
–– Mami, ai hainele pe tine! l-am auzit pe
Ştefan strigând.
Intrasem în apă până la genunchi, cu
sandalele în picioare şi fusta lungă pe mine. M-
am oprit brusc şi m-am tras înapoi cu viteză,
aveam în buzunare telefonul mobil şi cheia
electronică de la maşină. Am început să râd. M-
am dezbrăcat repede de hainele ude şi m-am
aşezat în fund pe malul mării, cu picioarele în
apă.
Ce bine că fusesem inspirată şi ne
puseserăm toţi costumele de baie încă de-acasă!
Mă gândisem eu că n-o să aibă răbdare să se mai
schimbe, odată ajunşi aici, cu marea sub nas.
Apa era foarte caldă pentru o zi de sfârşit de
iunie.
I-am lăsat să se joace în apă pe săturatelea.
Aproape de amiază, soarele a început să ardă,
~ 400 ~
aşa că i-am chemat la mal, i-am şters bine cu
prosoapele mari şi pufoase, i-am ajutat să se
îmbrace, în timp ce Smoc se scutura energic ca să
scape de apa din blană.
Ne-am urcat în maşină şi am pornit spre
complexul de căsuţe, să ne cazăm şi apoi să
căutăm un loc să mâncăm.
Pe măsură ce ne apropiam, simţeam cum
mă cuprinde tristeţea. Orice aş fi găsit acolo, n-
avea cum să fie mai bun şi mai frumos decât ce
lăsasem în urmă în duminica aceea de iunie, cu
două decenii în urmă, când am plecat de la mare
cu Iorgu, ţinându-ne de mână, bronzaţi şi liberi.
Ce-am găsit când am intrat cu copiii de
mână în complex mi-a tăiat respiraţia.
Nu mai era nimic acolo în afară de câteva
ziduri năpădite de buruieni şi înconjurate de
musculiţe mici. Nici o căsuţă nu mai era în
picioare. Iarba era atât de înaltă, scaieţii erau atât
de deşi şi de răi, urzicile ne aşteptau să ne pişte...
Paradisul în care ne-am uitat la stele şi ne-
am promis lumea se înecase. Nu mai era, aşa
~ 401 ~
cum nici Iorgu nu mai era, şi tot ce rămăsese de
atunci erau cele douăzeci şi şapte de mărgele din
lemn la mâna mea.
–– Mami, sper că nu ai de gând să dormim
aici la noapte... E... urât? mi-a şoptit Ştefan,
încercând din răsputeri să nu mă supere. În plus,
cred că Smoc s-ar umple de ciulini şi de căpuşe.
–– Ai dreptate. O să căutăm un loc în care să
nu trebuiau să ne punem costumele de
cosmonaut ca să nu ne devoreze natura, l-am
spus şi l-am mângâiat pe cap.
Le-am dat cheia de la maşină, au fugit toţi
trei ţopăind să se instaleze în spate, iar eu am
mai rămas câteva secunde să-mi iau rămas-bun.
N-aveam să mai revin aici niciodată.
După-amiază ne-am întors pe plajă, după
câte-o pizza cu de toate şi un somn în patul mare
al pensiunii pe care o găsisem destul de uşor.
Era puţin înnorat, dar marea era caldă.
Stăteam pe prosopul uriaş în timp ce copiii se
alergau pe mal cu căţelul care, după somnul
lung de prânz, sărea de parcă mâncase boabe cu
~ 402 ~
amfetamină, nu resturi de pizza. Mi-am coborât
ochii în cartea pe care o luasem de acasă, dar nu
mă puteam concentra la nimic din ce citeam. Era
fascinantă marea, cu copiii mei alergând în ea, cu
lumina moale de după-amiază şi mirosul acela
de valuri, cremă de soare şi piele transpirată pe
care numai pe plajă îl simţi.
La un moment dat, mi-am dat seama că
trecuseră minute bune de când auzisem căţelul
lătrând. Am ridicat ochii din carte şi m-am uitat
spre mal. Copiii construiau un castel strâmb din
nisip ud. Pe Smoc nu-l vedeam nicăieri, aşa că
mi-am înnodat eşarfa subţire după gât, pe post
de rochie, şi am făcut câţiva paşi.
Apoi l-am zărit. Se învârtea dând din coadă
în jurul unui bărbat care vorbea cu el. Nu
auzeam ce-i spune, dar vedeam că Smoc asculta
cu urechile ciulite, ba chiar se aşază cuminte pe
labele din spate şi se ridică doar când bărbatul îi
face semn cu mâna spre cer.
Stai, Smoc execută comenzi? Smoc cel imposibil
de dresat? Şi cum de nu mai latră la foc continuu?
~ 403 ~
M-am apropiat curioasă. Bărbatul stătea cu
spatele, iar căţelul îl privea atent, de parcă nu ar
mai fi existat nimic altceva pe lume.
Bărbatul avea braţe puternice, părul lung şi
negru, prins într-o coadă bogată.
–– Smoc? am strigat nesigură.
Poate nu era câinele nostru? Poate visam?
Bărbatul s-a întors spre mine surprins.
Am rămas pe loc, cu o mână în aer,
îndreptată spre câine.
–– Ana?
Am vrut să-i spun şi eu pe nume, dar din
gâtul meu n-a ieşit nici un sunet.
Iorgu. E el. Cum să fie el? Nu se poate. Care
sunt şansele să fie el? Aici, acum? După douăzeci de
ani?
Mi-am dus mâna dreaptă spre încheietura
mâinii stângi, acolo unde stătuse brăţara lui câtă
vreme el lipsise. Acolo unde încă stătea brăţara
de la el.
Acum, era şi el acolo.
Mă străduiam să spun ceva, dar cuvintele
~ 404 ~
mi se izbeau de dinţii din gura închisă. Li se
amestecau literele. Nu înţelegeam nimic. Veneau
peste mine imagini şi vorbe de-a valma, prima
noastră întâlnire de la terasa ieftină şi murdară,
apusul nostru la mare, noaptea din căsuţă, ziua
în care mi-a dat o frezie şi apoi a dispărut cu
totul.
–– Nu plânge, Ana, l-am auzit spunându-
mi.
Păstra distanţa, părea că nu vrea să mă
sperie, să fug şi să nu mă mai vadă.
Îmi simţeam ochii apoşi şi aş fi vrut să
dispar undeva, ca să am timp să pot înţelege ce
se întâmplă. Lucrurile astea se petrec doar în cărţi.
Care-s şansele adevărate să dai pe plajă, la apus, peste
un om dispărut de două decenii? Viaţa reală nu e
niciodată atât de generoasă. Nu cu oameni ca mine.
–– Nu pot să cred că eşti tu! Eşti chiar tu!
mi-a spus.
Am încuviinţat din cap, nu doar pentru că
eram chiar eu stând în faţa lui pe malul mării, ci
pentru că exact asta aş fi spus si eu, daca mi-aş fi
~ 405 ~
putut aduna minţile suficient cât sa-mi aduc
aminte cum se vorbeşte.
–– Mumi? Vii să vezi castelul nostru?
M-am întors spre copii de parcă abia acum
îmi dădeam seama că sunt şi ei acolo, pe aceeaşi
plajă. Voiam să mă duc spre ei, dar în acelaşi
timp nu voiam să mă mişc din loc. Dacă
întorceam capul şi el dispărea?
Dacă era doar un vis, aveam nevoie să mai
stau în el măcar puţin. Aveam nevoie să-l întreb,
să-mi explice.
–– Sunt copiii tăi?
–– Da, am reuşit să îngaim fără să-mi iau
privirea de la el.
–– Ce frumoşi sunt! Seamănă cu tine...
Am zâmbit.
–– Du-te la copiii tăi. Eu o să te aştept aici,
dacă o să vrei să vorbim.
L-am privit cu neîncredere.
–– Ştiu ce simţi. Promit că nu dispar. Stau
chiar aici, cu acest căţel abandonat şi simpatic.
–– Nu e abandonat, e al nostru, am şoptit,
~ 406 ~
dar nu ştiu dacă m-a auzit.
M-am îndreptat mecanic spre copii,
zâmbindu-le. Am întors de câteva ori capul spre
el, convinsă că va dispărea ca o fata morgana.
Dar era tot acolo, vorbind cu căţelul şi uitându-
se la mine.
Era acolo. Douăzeci de ani prea târziu.
M-am aşezat în fund lângă copii şi am
zâmbit. Îmi tremurau genunchii şi mâinile.
–– Uite, aici e intrarea în castel şi... Ce e,
mami, nu te simţi bine? m-a întrebat Ştefan
văzându-mă palidă şi confuză.
–– Cine e domnul acela? Îl cunoaştem? E
coleg cu tati? m-a interogat şi Ruxandra.
–– Eu cred că domnul acela e dresor de
câini, n-ai văzut că Smoc îl ascultă ca vrăjit?
–– Hai la el, să ne înveţe şi pe noi cum se
face!
S-au ridicat, şi-au scuturat palmele şi au
alergat spre el, stropindu-mă cu nisip şi apă.
I-am privit o vreme de la distanţă. Copiii
alergau cu câinele în cerc în jurul lui, râzând şi
~ 407 ~
vorbind tare. Din când în când, el mă privea
atent, de parcă ar fi vrut să mă cheme, dar nu
ştia cum, de parcă ar fi vrut să fugă, dar nu mai
avea cum. Promisese că nu mai dispare.
M-am ridicat cu un icnet, eşarfa care îmi
ţinea loc de rochie se udase şi atârna greu din
cauza nisipului. Mai greu îmi atârnau mâinile şi
picioarele, care se mişcau de parcă nu erau ale
mele.
Am ajuns în faţa lui. Le dădea copiilor o
minge şi îi învăţa cum s-o arunce şi ce să-i spună
lui Smoc ca el s-o aducă înapoi. Când gaşca
veselă a pornit în alergare pe mal, am rămas
doar noi.
S-a apropiat de mine şi m-a luat de mână. L-
am lăsat.
–– Mi-a fost dor de tine, Ana! M-am gândit
la tine în fiecare zi. Mă bucur că n-ai aruncat
brăţara, a spus repede, de parcă se temea că ni se
termină timpul împreună.
A privit mărgelele negre cu nostalgie, ca pe
un prieten vechi. A ridicat mâna şi a îndreptat-o
~ 408 ~
spre obrazul meu. Am tresărit, iar el s-a retras.
–– Iartă-mă. Am încercat de multe ori să-mi
imaginez cum arăţi, ce faci, cum e viaţa ta... Eşti
exact la fel de frumoasă.
Nici el nu se schimbase prea mult. Doar
părul îi crescuse şi i se grizonase pe la tâmple,
era ceva mai solid şi mai bronzat, iar pe frunte
avea riduri adânci.
–– De ce n-ai mai dat nici un semn? Te-am
căutat luni de zile, te-am aşteptat, apoi m-am
convins că eşti mort... i-am spus cu un ton egal.
Nu aşa îmi imaginasem reîntâlnirea cu el.
Multă vreme sperasem că ne vom regăsi, că vom
alerga unul spre altul cu ochii mari si gura
deschisă, că ne vom îmbrăţişa, apoi eu o să-l
zdruncin tare de tot, o să strig la el şi o să-l cert
că m-a părăsit, el o să-mi spună o poveste
incredibilă despre cum destinul l-a smuls de
lângă mine împotriva dorinţei lui, dar el a luptat
pentru iubirea noastră şi a învins, iar acum, iată,
e momentul să fim împreună, fericiţi pentru
totdeauna.
~ 409 ~
Acum însă era târziu pentru un scenariu de
film între noi.
Eu eram în alt loc.
Barca noastră navigase departe, fără noi.
–– Mi-ai frânt inima, Iorgu, i-am spus cu un
ton mai degrabă amuzat decât certăreţ.
A oftat.
–– Ştiu. Iartă-mă. Am fost un idiot. Dacă o
să vrei, o să-ţi povestesc de ce şi cum au curs
ultimii ani pentru mine.
–– Poate în altă zi, i-am spus, acum hai să ne
bucurăm de marea asta, ce zici?
Mi-a zâmbit şi a pornit în fugă spre copii,
care alergau pe mal după căţelul care se udase ca
un burete de vase.
Am rămas în fund pe nisip, privind scena
asta ciudată, animată, veselă, în care băiatul meu
şi fetiţa mea se jucau în valuri cu un copil doar
puţin mai mare ca ei, pe care îl iubisem demult.
Reîntâlnirea cu el mă făcea să mă simt eliberată
de toate poverile, de parcă îmi scosese cineva
dopurile care-mi blocau plămânii şi abia acum
~ 410 ~
puteam trage aer în piept fără piedici.
Nu mai simţeam dor, nici resentimente, nici
dorinţa de a cere explicaţii sau de a încerca să
mai repar ceva.
Eram pur şi simplu recunoscătoare. Că sunt
acolo cu copiii mei, sănătoşi cu toţii, că
Universul l-a adus pe aceeaşi plajă şi pe el, mult
prea târziu, dar într-un moment bun totuşi ca eu
să fac pace şi cu partea asta din trecutul meu, să
mai închid un sertar de care mă împiedicam
mereu când încercam să merg mai departe.
Marea îmi dăduse, din nou, un cadou
special.
Am mai stat pe plajă o oră, apoi ne-am
văzut fiecare de drum. Am făcut schimb de
numere de telefon şi, câteva săptămâni mai
târziu, l-am sunat să-l invit la o cafea.
Copiii erau la şcoală. M-am îmbrăcat ca de
obicei, cu jeanşi şi un tricou alb, mi-am verificat
în oglindă cicatricile, care se vedeau mai puţin
când eram bronzată, şi am ajuns la terasă cu o
jumătate de oră mai devreme. Mi-am dat jos de
~ 411 ~
la mână brăţara de lemn şi am pus-o intr-un
buzunar.
Cum ar fi să nu vină? Să dispară iar nişte zeci
de ani? Câte fete o mai fi agăţat în intersecţie la Obor
şi la Gara de Nord între timp, doar ca să le poată
părăsi o sută de metri mai încolo? Încerca să mă
provoace vocea mea interioară, care era probabil
surprinsă şi dezorientată de această revenire
puţin probabilă în viaţa mea a băiatului-
petrecere.
Nu mă temeam nici că n-o să apară (mai
trecusem prin asta şi supravieţuisem, iar atunci
eram îndrăgostită de el, acum eram doar
curioasă), nici că o să mă îndrăgostesc iar (fata
care l-a iubit atunci pe Iorgu nu mai era în mine),
nici că explicaţiile lui aveau să-mi insulte
inteligenţa şi să mă facă să-l urăsc pe el, cel de
atunci, şi să mă desconsider pe mine, cea tânără.
Când nu ai nici o miză, nu rişti mare lucru.
Nu mai eram pe scenă. De data asta eram în
public, gata să aplaud dacă spectacolul era bun,
gata să mă ridic şi să plec dacă aş fi simţit că am
~ 412 ~
dat banii degeaba pe bilet.
A apărut şi el la câteva minute după mine.
–– Ah, ai ajuns deja, voiam să fiu eu primul,
să am timp să-mi domolesc pulsul şi să-mi
recapăt suflarea, mi-a spus respirând sacadat.
–– Nu-mi spune că ai emoţii! l-am ironizat
blând, zâmbindu-i sincer.
Băiatul-petrecere era frumos, luminos. Era
exact cum mi-l aminteam. Doar ceva mai curat şi
mai bine îmbrăcat.
–– Glumeşti?! Sunt terminat de emoţie. Dac-
ai şti de câte ori mi-am imaginat revederea
noastră în astea două decenii...
–– Cred că am o vagă idee, i-am spus râzând
şi, cu un gest scurt, am chemat ospătarul să ne
aducă meniul.
Am stat de vorbă mai bine de oră. A fost
plăcut, fără să fie răscolitor. Ca un buletin de
ştiri despre cineva pe care-l cunoşti, care
locuieşte departe şi cu care nu mai ai nici o
legătură, dar de care încă-ţi pasă.
–– Habar n-am ce-a fost în capul meu. În
~ 413 ~
ziua în care ţi-am dat frezia, am rămas pe scări
să te privesc cum intri în clădire. Eram atât de
fericit! Doamne, cât te iubeam! Voiam să te
întreb dacă vrei să te căsătoreşti cu mine, să
facem copii, să ne mutăm la mare... apoi mi-am
adus aminte unde stau, din ce trăiesc, cine sunt.
Dacă ai fi spus DA?
–– Aş fi spus DA, i-am zis amuzată, iar el m-
a privit cu tristeţe.
–– Ştiu. Cred că de asta m-am şi speriat. În
seara aceea, în loc să te aştept, m-am dus acasă şi
am băut bere la cutie până mi s-a făcut rău. A
doua zi mi-a fost ruşine să apar în faţa ta,
mahmur şi confuz. A treia zi mi-a fost ruşine să-
ţi explic de ce dispărusem două zile...
–– Şi tot aşa până la 7300 de zile.
După câteva secunde de tăcere, a spus:
–– Îmi pare rău. Am fost laş.
–– Nu-ţi face griji, a trecut. De fapt, cred că
ai fost destul de curajos să fugi de iubire cu atâta
încăpăţânare. Eu n-aş fi reuşit.
După o pauză lungă, în care a frământat un
~ 414 ~
şerveţel între degetele lui muncite, cu unghii
tăiate din carne, a spus:
–– M-am mutat cu ziarele în Berceni, unde
ştiam că n-o să ajungi prea curând. Uneori mai
treceam pe la Universitate, cu gândul să te revăd
de la distanţă, dar, pe măsură ce mă apropiam,
mă cuprindea teama că, dacă te văd, n-o să mă
mai pot dezlipi de tine, şi făceam stânga
împrejur...
–– Şi înainte să-ţi dai seama, pac, au trecut
douăzeci de ani.
M-a privit resemnat, din spatele ceştii de
cafea pe care nu pusese gura. Vorbele mele cu iz
de reproş îl răneau, era evident, dar asta nu făcea
ca lucrurile să fie mai puţin adevărate. Nu voiam
să-i fac rău, aşa că mi-am spus că e momentul să-
l iert. Gata.
–– Chiar îmi pare rău. Nu am nici o
justificare pentru ce-am făcut. Eram tânăr, prost
şi speriat.
–– Te cred. E ok, chiar e, serios. Poţi să nu te
mai simţi vinovat! Te eliberez de vină, puf! am
~ 415 ~
spus, făcând un gest ceremonios cu mâna înspre
el.
–– Nu sunt eu cel mai nemernic bărbat
dintre cei care ţi-au frânt inima? m-a întrebat cu
voce măruntă şi cu mâinile unite ca la rugăciune.
Am făcut una dintre pauzele acelea care au
rolul de a provoca un semi-stop cardiac
publicului în suspans.
–– Hm, cred că nu, am spus şi i-am zâmbit
iar. Dar ai fost ultimul care m-a părăsit! Pe restul
i-am părăsit eu şi pot să-ţi înţeleg suferinţa, nu e
deloc uşor să părăseşti pe cineva la care încă ţii.
–– Vrei să-mi povesteşti despre divorţul
tău? m-a întrebat, aşezându-se mai comod pe
scaun şi trăgându-şi cafeaua mai aproape.
–– Nu, nu ţin neapărat. Dar aş vrea să-ţi dau
ceva.
Am scos brăţara din buzunar şi am aşezat-o
pe masă.
–– Cred că e timpul ca darul mamei tale să
se întoarcă la tine.
A vrut să protesteze, dar nu l-am lăsat să
~ 416 ~
vorbească.
–– Îmi datorezi asta, bine? Trebuie să o iei
înapoi. A stat cu mine cât tu ai lipsit, acum ne-
am întâlnit, ne-am explicat, lucrurile s-au aşezat
la locul lor. Brăţara asta trebuie să revină la locul
ei, pe mâna ta.
Ia brăţara, fecior, ca să putem muta, în sfârşit,
acest caz în dosarul de arhivă, şuşotea vocea
interioară cu atâta energie încât m-am temut să
nu cumva să se audă şi din afara capului meu.
A luat brăţara, apoi mi-a zis, cu un zâmbet
larg:
–– Mulţumesc. Ai rămas tot bună şi
frumoasă, Ana! Ce bine mi-a făcut să vorbim!
–– Tu te-ai schimbat, Iorgu, mult, dar
recunosc în tine cheful de viaţă. Sper că ai parte
de toată fericirea pe care o meriţi. Şi că-ţi asculţi
inima.
S-a îmbujorat puţin şi a început să se
foiască.
–– Ce e, vreo sânziană în peisaj? Poţi să-mi
spui, promit să nu-ţi fac o scenă de gelozie.
~ 417 ~
–– Da, e o fată care-mi place. Dar nu ştiu
dacă sunt pregătit...
O fată... Femeia avea, ca şi noi, vreo
patruzeci de ani, probabil, dar el, băiatul-
petrecere, o vedea copilă, cum era şi el. Am
zâmbit.
–– Pot să fiu consilierul tău amoros pentru
câteva secunde?
–– Ei, hai, că la asta chiar nu mă aşteptam, a
zis Iorgu surprins, în timp ce faţa lui exprima
ceva ce semăna foarte bine cu entuziasmul.
–– Bine, deci pot. Iorgu, te declar pregătit.
Ai încheiat într-un mod matur afacerea
neguroasă cu fosta iubită, penitenţa ta e
completă. Acum eşti gata să ai o relaţie matură şi
asumată cu... cum o cheamă?
–– Adnana. E... turcoaică. Din Eforie. M-am
mutat acolo de când îmi merge bine treaba cu
dresajul de câini...
Am mai vorbit o vreme despre cum a ajuns
el să lucreze cu animalele de companie, convins
că la oameni nu se pricepe deloc. Devenise un
~ 418 ~
dresor de câini destul de popular la malul mării.
Ce chestie, dacă n-aş fi divorţat, n-am fi avut
niciodată un câine cu care să venim la mare şi care să
mă ducă la Iorgu, această poveste din trecut care avea
nevoie doar de o ultimă pagină să se încheie. De o
pagină frumoasă.
Ne-am luat rămas-bun. Iorgu şi-a pus
brăţara la mână şi ne-am îmbrăţişat la despărţire.
Mă simţeam bine! Poate pentru că scăpasem, în
sfârşit, de teama că voi fi din nou părăsită pentru
că n-am fost suficient de bună.
–– Pot să-ţi cer prietenia pe Facebook? m-a
întrebat din uşa cafenelei. Să ştim unul de altul...
deşi e ok şi dacă mă refuzi.
–– Bine, dar te rog insistent să nu mă inviţi
la nuntă. Nu suntem chiar atât de buni prieteni,
bine, băiatule-petrecere?
–– Cum mi-ai spus?
Ne-am despărţit zâmbind şi a plecat fiecare
în treaba lui. Nu ştiu unde s-a dus el, dar eu am
mers direct la notar, unde aveam programare cu
Bogdan. Am semnat actele de divorţ, partaj şi
~ 419 ~
custodie şi un alt capitol al vieţii mele a fost gata
de arhivare. Am redevenit Ana Dobre.

~ 420 ~
Cea mai frumoasă zi din viaţa mea

De la: ruxa.dobre.iordache@gmail.com
Către: anamura15@yahoo.com
Subiect: Cea mai frumoasă zi din viaţa mea
Hei, mama, ce faci?
Iartă-mă că nu ţi-am mai scris în ultimele zile,
am fost prinsă cu repetiţiile pentru piesa de teatru. E
important să-mi iasă la perfecţie accentul britanic,
altfel o să râdă publicul de mine în loc să plângă la
scena morţii, ştii tu, aia la care repet din vară...
Sunt bine, mănânc, mă îmbrac bine, îmi pun şi
căciulă (mai mult ca să nu mi se încreţească părul de
la umezeala asta decât ca să-mi ţină de cald, dar
important e că fac ce mă rogi, nu?), sunt cuminte, nu
stau seara târziu, nu beau (decât bere şi foarte rar) şi
nu iau droguri. În majoritatea serilor când colega mea
de cămin iese cu prietenele ei, reuşesc să şi citesc
câteva pagini. Pentru că-mi place romanul ăsta pe
care mi l-ai trimis pe Kindle, nu pentru că mă simt

~ 421 ~
obligată sau ceva.
Ţie cum îţi merge scrisul la cartea despre viaţa
ta? Ştiu că nu îi găseai finalul fericit la care sperai.
Neapărat să mi-o trimiţi şi mie când e gata.
Mă duc să mă îmbrac, mereu întârzii la repetiţii.
Te iubesc şi mi-e dor de tine, abia aştept să treacă
luna asta şi să vin acasă. Londra e faină, dar nu e
perfectă când îţi lipseşte un sfert de inimă. Ăla eşti tu,
te-ai prins? 
Muaaah,
Ruxa
PS: Să nu te apuce plânsul, da? Vreau de mult
să-ţi spun asta şi, pentru că oricum sunt deja în
întârziere, ţi-o scriu acum. Mai ţii minte Crăciunul
trecut, când am venit acasă şi eu, şi Ştefan cu iubita
lui, ca în fiecare an, şi, după ce ne-ai dat tuturor câte
o pereche de papuci de casă, ne-am aşezat la masă, a
sunat la uşă şi tu ai spus cred că e tatăl vostru, de
parcă tata tocmai se întorcea de la magazin după o
lipsă de douăzeci de minute? I-ai deschis zâmbind, el
ţi-a înmânat serios flori şi vin şi un cozonac, am
mâncat toţi, am râs, ne-am povestit chestii jenante,
~ 422 ~
apoi ne-am uitat la Singur acasă şi am băut toţi vin
până ne-a luat ameţeala, iar eu am adormit pe
canapea, sprijinită de tine şi cu picioarele în poala lui
tati. Când m-am trezit, tu făceai clătite, tati vorbea la
telefon în şoaptă cu prietena lui, iar Ştefan pregătea
jocul de canastă. Apoi ne-ai povestit despre mama ta
şi excursia voastră în pădure, de când erai tu mică.
După asta ai primit un SMS care te-a făcut să
roşeşti puţin sub pudra ta cu miros de talc. Ştefan mi-
a dat un cot, iar eu m-am prefăcut că nu pricep ce
vrea să zică. M-am gândit că e treaba ta pentru cine
roşeşti.
Ţin minte toate detaliile. Gustul gemului de
trandafiri. Conversaţiile tale serioase cu tata. Faptul
că eu şi Ştefan v-am bătut la canastă de v-am zăpăcit.
Liniştea care s-a lăsat când am rămas doar noi două,
după ce tata a plecat la el acasă, iar Ştefan şi Luiza au
luat trenul spre munte. Mi-ai masat mâinile cu
cremă, mai ţii minte? Ţi-am povestit despre englezul
care-mi place, cel cu păr roşu, cu un an mai mare ca
mine, şi tu ai râs şi-ai zis că o să-mi facă doi copii care
or să semene cu Morcoveaţă. Şi, după asta, ne-am
~ 423 ~
aplecat amândouă pe geamul camerei mele şi am
pufăit câte-o ţigară din rezerva ta secretă, râzând ca
două gâşte. Iar eu m-am gândit: Doamne, ce bine că
am o mamă întreagă la cap, pe care pot s-o iubesc şi la
nouăşpe ani! Şi, după asta, mi-am adus aminte de
ziua aia în care m-am urcat pe fereastră, şi ţi-am
spus: Iartă-mă, mama, că era să faci infarct din cauza
mea atunci, iar tu mi-ai zis, scoţând fum pe nas: E ok,
Ruxandra, înţepăturile în inimă sunt semn că te am.
Aceea a fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea.
Te pup, acum chiar că trebuie să fug altfel mă
înlocuiesc ăştia cu dublura, şi n-arfi bine, că ei nu-i
iese deloc accentul britanic. Love you,
R.

~ 424 ~
Mulţumiri
Vreau să mulţumesc şi în scris, pe o pagină
tipărită, tuturor celor care au stat alături de mine
până acum şi îndeosebi în ultima vreme, cât m-
am luptat să scot la lumină această poveste grea.
Vă mulţumesc pentru sprijinul şi iubirea
voastră. Fără voi, sufletul meu ar fi fost şchiop şi
cartea aceasta nu ar fi existat.
Îţi mulţumesc, mamă, pentru tot ce m-ai
ajutat să aflu despre mine, pentru sacrificiile tale
şi pentru că eşti mereu de partea mea.
Îţi mulţumesc, bunica, pentru că ai fost
mereu zâna mea bună. Eşti cel mai blând şi cel
mai înţelept om pe care-l cunosc, sunt
recunoscătoare că te-am cunoscut, că am crescut
în curtea ta şi în braţele tale. N-o să mă convingi
niciodată că eşti pământeană, ca noi, restul.
Le mulţumesc copiilor mei, care m-au iubit
atât de mult şi de dureros încât m-au obligat să
mă iubesc şi eu.
Îi mulţumesc soţului meu pentru susţinerea
lui necondiţionată, pentru dragostea şi
~ 425 ~
încrederea lui, pentru toate felurile în care a ştiut
să mă ierte şi să mă îmbrăţişeze de fiecare dată.
Let there be pink!
Le mulţumesc Alinei, Dianei şi lui Sergiu,
care m-au ajutat în procesul de editare şi tipărire
a cărţii pe care o ţii în mână. Fără ei, cartea n-ar
fi fost la fel de curată, de directă, de aproape de
ce-am visat să fie.
Îi mulţumesc Alexiei pentru coperta
desenată cu sufletul. Le mulţumesc prietenelor
mele Irina, Corina şi Carmen, pentru că au citit
manuscrisul cât era crud încă şi mi-au spus
gândurile lor sincere despre el.
Mulţumesc, Carmen Ene, prietenă şi
specialistă în psihicul uman, pentru ghidaj şi
confirmări. N-aş fi scos-o la capăt cu bine fără
ajutorul tău preţios.
Mulţumesc, Nicoleta, pentru timpul în care
am fost prietene. Chiar dacă a fost scurt, mi-a
adus claritate şi recunoştinţă pentru tot ce am.
Îmi pare rău că am scris cartea asta prea târziu.
Ne e dor de tine în fiecare zi.
~ 426 ~
Îţi mulţumesc ţie că ai ajuns până aici cu
lectura. Îmi doresc să rămâi cu un zâmbet pe
buze când închizi cartea şi să te bucuri de fiecare
lucru care-ţi mişcă sufletul. E semn că îl ai.
Şi mai sper ca povestea aceasta să-ţi dea
curaj să te ridici şi să iei de la viaţă tot ce meriţi.

~ 427 ~