Încă din adolescenţă mi-a plăcut să scriu nuvele, povestiri şi chiar „romane" fantastice.

Prima
proză literară publicată se intitula Cum ara descoperit Piatra Filozofală. Am evocat în altă
parte această întîmplare (2). în toamna anului 1921, Ziarul Ştiinţelor Populare anunţase un
concurs printre elevii de liceu : o „compoziţie IHarară" cu subiect ştiinţific.
M-am apucat să scriu într-o duminică ; aveam toată ziua şi noaptea libere în faţa mea. îmi
amintesc încă începutul şi sfîrşitul povestirii : mă aflam în laborator (în acel an eram pasionat
de chimie şi îmi alcătuisem un mic laborator, în pod) şi nu ştiu datorită cărei împrejurări am
adormit — dar, evident cititorul nu ştia asta ; nu i-o spusesem. Apare un personaj ciudat, caremi
vorbeşte despre Piatra Filozofală, mă asigură că nu e o legendă, că Piatra se poate dobîndi
dacă cunoşti o anumită formulă. Îmi povesteşte o seamă de operaţii, cu alchimişti celebri, şimi
propune să refacem împreună experienţa. Nu mă convinsese, dar am acceptat. Străinul
amestecă diverse substanţe într-un creuzet, îl pune la foc, apoi presară un praf şi exclamă :
Priveşte bine acuvi! Priveşte .'... într-adevăr, substanţele din creuzet se transformau sub ochii
mei în aur. Emoţionat, fac un gest brusc şi răstorn creuzetul, care cade cu zgomot pe podea. în
acea clipă mă trezesc. Eram singur în laborator. Dar o clipă am crezut că visul fusese aievea.
Pe podea, alături de creuzet, zăcea un bulgăre de aur. De abia cînd l-am
(1) Acest Cuvînt înainte a prefaţat volumul In curte la Dior.is, Bucureşti, Cartea Românească, 1981.
(2) Amintiri, 1, Mansarda, Madrid, 1986, Colecţia Destin, pp. 64 şi urm.
luat în mină mi-am dat seama că era o bucată de pirită, minereu care, aparent, seamănă cu aurul.
Povestirea a cîştigat premiul întîi — 100 de lei — şi a fost publicată în ultimul număr, din 27
decembrie 1921, al Ziarului Ştiinţelor'Populare. Nu era, de altfel, prima încercare literară. încă din
primăvara acelui an începusem să scriu o seamă de povestiri fantastice. îmi aduc vag aminte de
subiectele lor. Una din ele începea cam aşa : Azi m-am întîlnit cu Dumnezeu pe drum. Voia să-şi facă
o nuia. A rupt o ramură şi m-a întrebat : „Nu cumva ai un briceag ?..." Dar nu mai ştiu ce s-a întîm-plat
după aceea. Personajul unei alte povestiri era un modest funcţionar într-un mic oraş de provincie.
Incult, aproape agramat, într-o zi simte nevoia de a scrie, şi scrie, una după alta, cîteva cărţi. Apoi
duce manuscrisele profesorului de literatură de la liceul din localitate. Profesorul le răsfoieşte, citeşte,
www.tubefun4.com
ici-colo, cîte un paragraf, apoi îl întreabă : Dar ce ţi-a venit să transcrii cu mina tot opere celebre :
Viaţa la ţară a lui Duiliu Zamfirescu, Madame Bovary, Sonata Kreutzer ? Tînărul se jură că habar navea
de aceste cărţi, că lui nu-i place să citească literatură, că a scris toate aceste caiete fără să
înţeleagă ce se întîmplă cu el. Profesorul pare sceptic. îl sfătuieşte să mai încerce şi altceva : bunăoară
o piesă de teatru. După cîteva săptămîni, omul se întoarce cu două manuscrise.