Sunteți pe pagina 1din 7

Familia și școala, parteneri în educația copilului

Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi familia. Funcţia
educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă, sentimente. Rolul
familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral si
estetic. Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară
procesul de învățământ, personalitatea copilului.

Şcoala eficientă realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea si respectarea identităţii sale
cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul didactic şi cu toate
resursele educative ale societaţii pe care le identifică şi le foloseşte activ. Este nevoie a se
dezvolta un nou concept care să întărească schimbarea în relaţiile şcoală-familie. Acest concept
este parteneriatul educaţional.

Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului


la nivelul procesului educaţional. Acesta presupune o unitate de cerinţe, opţiuni, decizii şi acţiuni
educative între factorii educaţionali.

Parteneriatul educaţional se realizează între:

 instituţiile educaţiei : familie, scoală si comunitate ;


 agenţii educaţionali : copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme
educaţionale ;
 membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului
(medici, factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei) ;
 influentele educative  exercitate la anumite momente asupra copilului ;
 programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.

Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii.  Mediul în care trăiesc
părinţii poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor.  De
asemenea , părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la dezvoltarea valorilor
comunităţii.  Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate fi separată, izolată de alte
influenţe educative ce se exercită asupra copilului. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa
umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Implicarea
părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică părinţii
produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor,
cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale ( despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice), familia este
cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor.  Copilul obţine
rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare,
asigurându-i copilului cele necesare studiului.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte ani de acasă ’’.  Uneori
părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât
dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia.  Se întâmplă
totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie,
să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment.  De aici apar conflictele, rupturile
dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de
situaţie . Între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza
prin vizite reciproce , şedinţe şi lectorate cu părinţii.

Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce participă la acest
demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul
nostru şi şcolarul nostru.  Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai
repede la succes, ce îl interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor cunoaşte în ce momente să-l
susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l ajute .  Şcoala este instituţia socială în care se
realizează educaţia organizată a tinerei generaţii .  Ea este factorul decisive şi pentru  formarea
unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru
muncă.  Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului.
Menirea şcolii nu este numai de a înzestra  elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de
a stimula calitatea de om.

Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii.  Colaborarea dintre şcoală şi
familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune
când este vorba de interesul copilului.

Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii pozitive între
familie şi şcoală .  Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt eficiente ambilor factori.
Dacă ne referim la optimizarea comunicării între profesori şi părinţi, se iau în calcul:

 calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);


 percepţiile fiecăruia;
 atitudinile care îi caracterizează;
 caracteristicile instituţiei şcolare;
 caracteristicile familiei;
 modul de comunicare.

Implicarea părinţilor în rezolvarea problemelor şcolare şi în sprijinirea procesului instructiv-


educativ are o serie de motivaţii, dintre care enumerăm : părinţii îşi cunosc copiii şi doresc să îi
descopere ca elevi, părinţii au nevoie de informaţii referitoare la îndeplinirea rolului de elev de
către copilul lor. Forme de colaborare a părinţilor cu şcoala:

 prezenţa la şedinţe şi lectorate ;


 asistarea elevilor în efectuarea temelor  ;
 participarea la activităţi cultural- artistice şi sportive  ;
 organizarea unor expoziţii, serbări, excursii ;
 organizarea unui colţ verde în şcoală  ;
 atragerea unor fonduri pentru şcoală  ;
 susţinerea bibliotecii prin donaţii de cărţi.

O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod pozitiv asupra
copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar dificultăţi de comunicare şi
de dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie cunoscuţi factorii care favorizeaza  dar
şi  blochează o comunicare eficientă. Lipsa de comunicare din partea uneia dintre ele afectează
evoluţia elevului, rezultatele şcolare şi natura comportamentului.

Factori care favorizează comunicarea:

 transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă accesibilă părinţilor  ;


 evitarea analizării critice sau blamării părintelui  ;
 mediul ambiant de discuţie să fie plăcut  ;
 capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte problemele
 evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale cu aceştia;
 rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii ;
 sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a elevului.

Există două teorii importante privind relaţia şcoală- familie : teoria profesionalismului şi teoria
schimbului. Teoria profesionalismului consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora,
fără a se gândi la avantaje personale, având drept criterii competenţa, un cod de etică
profesională. Teoria schimbului consideră acţiunea umană în funcţie de un  câştig  personal , un
salariu asigurat, o competiţie restrânsă. Cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate
fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece : părinţii sunt
parteneri ai şcolii , eficacitatea învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi
familie, părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor. Atât părinţii, cât şi cadrele didactice
beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care familia le exercită asupra
copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea personalităţii
acestuia.  Modelul moral-civic propus de şcoală ( comportament civilizat, demn, tolerant, bazat
pe cinste , corectitudine)  găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt  puse la
loc de cinste.

Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate  ajuta 
prin  atitudinea  nepărtinitoare  pe  care  trebuie  să  o  afişăm.   Asadar,  e  o  sarcină  a  şcolii 
să  identifice  situaţiile  problemă,  din  familiile  copiilor,  să  dirijeze  pe  cât  posibil  strategiile 
educative  în  favoarea  elevului  şi  să  conştientizeze  că  relaţia  de  colaborare  şcoală-familie 
este  determinantă  în  educarea  copiilor.

Una  dintre  cele  mai  importante  preocupări  ale  familiei  şi  un  punct  comun  pe  care  îl  are 
aceasta  cu  şcoala  este  orientarea  şcolară  şi  profesională .  Cei  mai  mulţi  părinţi sunt  bine 
intenţionaţi  în  alegerea  unei  şcoli  pentru  copilul  lor  .  Dar ,  de  multe  ori,  buna  intenţie  şi 
buna  credinţă  sunt  tocmai  sursele  greşelilor  lor  deoarece  acestea  nu  ţin  loc  de 
competenţă.
Greşelile  părinţilor  decurg  uneori  şi  din  prea  mare  dragoste  pe  care  o  poartă  copiilor.
De  aceea,  între  familie  şi  şcoală  trebuie  să  existe  o  permanentă  colaborare .  Un 
parteneriat  familie – şcoală  este  relaţia  cea  mai  profitabilă  pentru  toţi  cei  ce  participă  la 
acest  demers.

Parteneriatul  va  fi  eficient  dacă  fiecare  parte  va  reţine  că  acelaşi  subiect  este  copilul 
nostru  şi  şcolarul  nostru.  Cadrele  didactice  află  cum  este  fiecare  copil,  în  ce  mod  ajunge 
mai  repede la  succes,  ce  îl  interesează  şi  îl  pasionează,  iar  părinţii  vor  cunoaşte în  ce 
momente  să  îl  sustină  pe  şcolar,  în  ce  fel  să-l  motiveze.   Şcoala  este  factorul  decisiv 
pentru  formarea  unui  om  apt  să  contribuie  la  dezvoltarea  societăţii.

Procesul  de  învăţământ  este  cel  care  conferă  şcolii  rolul  decisiv  în  formarea  omului. 
Misiunea  şcolii  este  aceea  de  a  contribui  la  realizarea  idealului  educativ  impus  de 
cerinţele  vieţii  sociale.

Menirea  şcolii  nu  este  numai  de  a  înzestra  elevii  cu  un  bagaj  de  cunoştiinţe  cât  mai 
mare,  ci  şi  de  a  stimula  calitatea  de  om .  Ora  de  dirigenţie  este  cea  în  care  ne  putem 
apleca  asupra  acestei  laturi  .  În  acestă  oră  se  urmăreşte  valorificarea  abilităţilor  de 
interrelaţionare,  de  asumare  a  responsabilităţii,  de  descoperire  a  propriilor  aspiraţii  spre 
formarea  şcolară  si  profesională.

Se  accentuează  azi  ideea   de  a  sprijini  părinţii  şi  nu  de  a-i  substitui.  Se identifică  tot 
mai  clar  ideea  unor  intervenţii  asupra  familiei  şi  deci,  în  primul  rând,  asupra  părinţilor 
pentru  a-i  ajuta,  forma  și  susține  în  sarcinile  lor  educative .

„Niciodată  familia  nu  a  fost  mai  solicitată  si  rolul  său  nu  a  fost  niciodată  atât  de  mare 
ca  azi” – Boutin  şi  During,  1994.

BIBLIOGRAFIE  SELECTIVĂ
1. Bunescu  Ghe.,  Alecu  G. ,  Badea  D.  – Educaţia  părinţilor .  Strategii  şi  programe, E.D.P., 
Bucureşti,  1997;
2. Ecaterina  Adina  Vrasmas  –  Consilierea  şi  educaţia  părinţilor ,  Editura  Aramis, 2002;
3. Nica  I.,  Ţopa  L.  –  Colaborarea  şcolii  cu  familia  elevilor  de  clasa  I , E.D.P. , 
Bucureşti,  1974;
4. Stoian  M. –  Abecedarul  părinţilor,  E.D.P.,  Bucureşti, 1972.
ROLUL FAMILIEI IN EDUCAREA COPILULUI

Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru


munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau
“dă dă ceala” au efecte dă ună toare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă , mai
ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfâ rşitul semestrelor, câ nd starea de oboseală
începe să se instaleze.
Datoria pă rinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să -şi
pregă tească lecţiile, cum să -şi organizeze munca, timpul, viaţa.
Ca pă rinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încâ t dorindu-le
binele,să le facem ră u. Unii pă rinţi sunt prea grijulii, că utâ nd să -i protejeze şi să -i ră sfeţe
mereu. Tră ind într-o astfel de atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă , sunt tot timpul
“agă ţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp însă , devin mici tirani, devin pretenţioşi,
neascultă tori, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi.Dacă
pă rinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă . Ei sunt
continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, tră iesc permanent cu teamă în suflet, stare care
duce la apariţia unor tulbură ri de dizarmonii ale dezvoltă rii sale psihice, ale personalită ţii.
Aceşti copii vor deveni la râ ndul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor
sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune.
Unii pă rinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: câ nd
sunt prea severi, câ nd prea îngă duitori. Sunt mai rare familiile în care ambii pă rinţi sunt în
acelaşi timp fie prea aspri, fie prea blâ nzi. Adesea, tată l şi mama pot avea atitudini diferite
faţă de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l ră sfă ţa şi apă ra faţă de excesele
impuse de celă lalt pă rinte.
Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între
pă rinţi şi bunici, aceştia din urmă protejâ nd copilul faţă de cerinţele disciplinare ale
pă rinţilor. În aceste cazuri copiii sunt nelă muriţi, nehotă râ ţi cu privire la ce este bine şi ce
este ră u, avâ nd o comportare neechilibrată şi oscilantă , neputâ nd înţelege ce atitudine să ia
în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu stră inii.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gâ ndeşte copilul
este o altă mare greşeală educativă , care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta
devenind un copil-problemă din punct de vedere social.
În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulbură ri nervoase, de somn, de
poftă de mâ ncare, sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul câ nd pă rinţii se
ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ,
lipsa îndelungată a unuia dintre pă rinţi).
Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă că să torie, între
copilul din prima că să torie şi tată l sau mama vitregă , între copiii proveniţi din casă toria
anterioară a celor doi parteneri. Dacă nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu
încearcă să şi-i apropie, să -i privească apropiat, aceştia devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau
încă pă ţâ naţi, neascultă tori, ambele forme de reacţie determinâ nd scă derea randamentului
şcolar, obţinerea de note slabe la învă ţă tură .
Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie. El
simte cele mai mici schimbă ri de afecţiune faţă de el şi între pă rinţi, este puternic tulburat
de certuri, neînţelegeri.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalită ţi armonioase,
că ldura că minului pă rintesc, afecţiunea pă rinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În
creşterea, educarea şi formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a
înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea pă rintească , astfel încâ t să lucreze disciplinat, dar cu
plă cere, respectâ ndu-şi şi iubindu-şi pă rinţii. Dacă sunt neascultă tori sau greşesc uneori,
să -i “pedepsim cu vorba”, să le explică m calm şi cu fermitate ce au greşit, vorbindu-le ca
unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultă m, să nu lovim copilul care a
greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bă taia, se va
îndepă rta sufleteşte de noi.
Atunci câ nd copilul aduce note mari, să -l ră splă tim cu multă afecţiune, bucurâ ndu-l
cu laude, dar să nu condiţionă m obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la
învă ţă tură şi nici să nu exageră m ră splata, acordâ ndu-le prea multă independenţă de la o
vâ rstă mică .Vom obţine în acest fel modificarea în ră u a comportă rii copiilor, care devin
neascultă tori, încă pă ţâ naţi, nestă pâ niţi.
“Meseria” de pă rinte este grea. De aceea trebuie să fim buni pă rinţi, plini de
afecţiune, pentru ca grija şi eforturile noastre să fie ră splă tite prin dragostea şi bunele
rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic şi afectiv. Adevă rata că ldură familială se
întâ lneşte în familiile în care pă rinţii sunt în bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste,
dar şi cu autoritate pă rintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să ră mâ nă modele
vii, exemple demne de urmat.
O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al pă rinţilor,
pentru buna educare şi pentru a putea ajuta în pregă tirea lecţiilor acasă .
Să avem grijă să nu rezolvă m noi, pă rinţii, temele copilului, ci doar să -l ajută m, să -l
îndrumă m prin explicaţii câ t mai corecte şi clare. Pă rinţii care rezolvă singuri problemele,
desenează sau scriu, care practic îl înlocuiesc în muncă fac o mare greşeală : copilul ră mâ ne
dependent, nu se obişnuieşte să judece şi să lucreze singur, devine comod, ră sfă ţat şi, cu
vâ rsta, va deveni leneş.
Prin menţinerea unor legă turi permanente, strâ nse cu şcoala, cu învă ţă torul, ca şi
prin urmă rirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind
la timp, ferm, dar blâ nd, pentru a-l feri de exemple şi comportă ri rele, pă rinţii pot avea mai
multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea
personalită ţii acestuia.
 
Bibliografie
Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea
Universitară , Bucureşti, 2006, disponibil la http://www.ise.ro