Sunteți pe pagina 1din 26

Universitatea “ Alexandru Ioan Cuza “ din Iași

Facultatea de Geografie și Geologie


Secția – Inginerie geologică

O biografie a Pământului
-de la Big Bang până în prezent-

Profesor îndrumător

prep. univ. drd. Iuliana Buliga

Ștefan Codrin Vatră


Anul II
Iași, 2010

1
Cuprins
1. Introducere ………………………………………………….……3
1.1 Pământul și locul său în Univers……………………….…3
1.2 Un tur prin sistemul nostru solar...........................3
2. Geneza................................................................4
2.1 Big Bang................................................................4
2.2 Marea răcire.........................................................4
2.3 Gaia......................................................................6
2.4 Curs de anatomie..................................................7
2.4.1 Scoarța terestră......................................................7
2.4.2 Mantaua................................................................9
2.4.3 Nucleul Pământului................................................9
3. 4,5 miliarde de ani de evoluție...........................10
3.1 Deriva continentelor și tectonica globală............10
3.2 Paleoclimatul și deriva........................................11
3.3 Paleomagnetismul și deplasarea polilor..............12
3.4 Pulsațiile Terrei...................................................13
3.4.1 Vulcanii................................................................13
3.4.2 Cutremurele de pământ.......................................15
3.4.3 Zona de rift și pământul nou................................18
3.5 Eroziunea și transformarea.................................20
3.5.1 Dezagregarea.......................................................20
3.5.2 Alterarea..............................................................23
3.5.3 Produsele alterării: scoarța de alterare și
solurile………………………………………………………………25
4. Concluzii………………………………………………………….26
5. Bibliografie………………………………………………………26
2
1. Introducere
1.1. Pământul și locul său în Univers

Pământul este a treia planetă de la Soare, fiind


totodată și căminul nostru. Este singura planetă
din Sistemul Solar care a permis, accidental sau
nu, dezvoltarea și perpetuarea vieții cu ajutorul
unor factori ce țin de o organizare macroscopică
perfectă a materiei și a energiei din Univers.
Modul în care am ajuns noi, ca și specie, să
existăm este în strânsă legătură cu evoluția
Pământului și a Sistemului Solar.

Pământul, ca orice parte materială a


Universului, își are istoria lui, în multe privințe
comună cu a altor planete, în altele, dimpotrivă, cu trăsături proprii.

1.2. Un tur prin sistemul nostru solar

Terra face parte din


Sistemul Solar, care, la
rândul său, este o parte a
componentă a galaxiei
noastre, numită Calea
Lactee. Soarele este sursa
de energie, în jurul căruia
graviteaza toate obiectele
cerești (planete, asteroizi,
comete, nori de meteoriți
și praf cosmic),
reprezentând în același
timp și peste 90 la sută din masa totală a întregului Sistem Solar. Aria de influență a Soarelui
se numește heliosferă și se întinde până la centura Kuiper care se afla la 102 Au. De aici
începe heliopauza, momentul în care vântul solar își încetinește ritmul și intra în contact cu
spațiul intergalactic. Cele 8 planete ce alcătuiesc sistemul solar sunt Mercur, Venus, Pământ,
Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Pluto a fost considerată ca fiind planetă până în
anul 2006, când a fost adoptată o definiție generală ce-i reglementa statutul în sistemul
solar. Între Marte și Jupiter se găsește o centură de asteroizi, ce găzduiește marea majoritate
din obiectele cerești aflate în proximitatea Pământului. Alte regiuni de menționat sunt
zonele Trans Neptuniene și norul Oort, ce alcătuiesc partea terminală a Sistemului Solar.

3
2. Geneza
2.1. Big Bang

Teoria acceptată de comunitatea științifică cu privire la modul de formare a Universului este


cea a Big Bang-ului, conform căreia în urmă cu 13.7 miliarde de ani Universul a luat naștere
dintr-un punct cunoscut ca o singularitate. Definiția generală pentru acest punct ar fi o zonă
restrânsă în care materia este infinit de densă, infinit de fierbinte și în care normele fizice
obișnuite nu se aplică. Singularitatea este punctul care a permis expansiunea bruscă și rapidă
a materiei în spațiu, astfel dând naștere la Universul nostru. Primele momente conturează
un mediu foarte fierbinte, chimismul fiind variat și instabil, dar o dată cu răcirea treptată și-
au făcut apariția și primele elemente cunoscute ca Hidrogenul și Heliul.

Există numeroase dovezi ce susțin această teorie. Edwin Hubble a descoperit, în 1929, că
galaxiile se depărtează de noi la viteze proporționale cu distanța lor, iar in 1965, Amo Penzias
și Robert Wilson, doi radioastronomi, au căutat dovezi ale căldurii primordiale ale Big Bang-
ului într-o zonă a Universului observabil. Cei doi au descoperit “radiația cosmică de fond”, cu
o temperatură de 2,725 de K la o frecvență de 160,4 Ghz pe o lungime de undă 1,9 mm fiind
încadrată în domeniul microundelor.

2.2. Marea răcire

Făcând o retrospectivă istorică asupra ipotezelor care au căutat să explice geneza și să


aprecieze vârsta Pâmântului, ne dăm seama că acestea au fost și rămân unele dintre cele
mai pasionate
“necunoscute“ pe care
omul a căutat să le
dezlege. Lăsând la o
parte opiniile naive
sau superstițioase,
amintim pe filosoful și
matematicianul G.W.
Leibnitz (1646–1716)
care a presupus că
Pământul a trecut de
la o fază inițială
incandescentă la una
de răcire treptată. La rândul său, marele naturalist francez G. Buffon (1707-1788), în lucrarea
sa “ Teoria Pământului “ (1749), a formulat ipoteza originii materiale a Pământului.

4
Au urmat apoi numeroase ipoteze cosmogonice, care au încercat să explice formarea
sistemului planetar, inclusiv a Pământului, pornindu-se de la observații astronomice și
interpretări indirecte, teoretice.

Profesorul H. Alfven, de la institutul


de Tehnologie din Stockholm, s-a
preocupat în anii 50 de explicarea
genezei Sistemului Solar prin
studierea și interpretarea datelor din
cercetările multidisciplinare ca
geologia, astronomia și fizica.
Informațiile pe care le avem arată că
Spațiul, odată considerat vid, este
format defapt din plasmă de densități
scăzute, dar nu neglijabile, și ca este
străbătut de o rețea complexă de
curenți electrici și de câmpuri magnetice, prezentând discontinuități puternice. Astfel,
mediul extern este defapt unul heterogen, discontinuu, plin de fenomene tranzitorii,
adeseori variind chiar la scara unor intervale scurte de timp. Profesorul Alfven vizează,
înainte de toate, fizica plasmei, dată fiind proporția în care se află, pentru formarea
universului, Soarele și planetele putând să fi fost la origine dispersate în această formă.

După Alfven, într-o primă etapă, planetele s-au format prin condensarea unui nor de plasmă.
Nu se știe dacă din același nor a luat naștere și Soarele, sau dacă Soarele, deja format, a
atras norul de plasmă din care ulterior s-au
format planetele. Mecanismul condensării a
funcționat în mod diferit în cadrul planetelor de
tip terestru și al celor gigantice. Interacțiunea
dintre particulele de materie deja condensată și
plasmă s-a desfășurat într-un mediu foarte puțin
dens și la o temperatură relativ ridicată.
Coliziunea a avut loc între particule în mișcare, cu
viteze ridicate (≥5km/s), într-un câmp magnetic cu
proprietăți focalizante (deci de condensare și nu
dispersie). Așadar, particulele au urmat orbite
apropiate unele de altele, formând în spațiu
“curenți de particule“. Un astfel de curent are
tendința să capteze, prin coliziune, noi particule.

În cadrul miliardelor de particule, stabilizate în


curenții de particule, se poate presupune că una
din ele, numită de Alfven embrion, este de talie

5
superioară celorlalte. Prin captare, acest embrion își va spori masa mai repede, ajungându-se
ca, prin efecte gravitaționale, creșterea embrionului să devină rapidă. Evoluția mai departe
determină condensarea materiei spre embrion și formarea protoplanetei.

Deasemenea, este de remarcat și momentul cinetic primordial pe care l-ar fi avut Sistemul
Solar. Observațiile astronomice arată că numeroase stele mai tinere decât Soarele se rotesc
în jurul axei lor mult mai repede decât el. Prin urmare, și Soarele nostru a avut un moment
cinetic mare datorat norului de plasmă, dar cu timpul, acesta și-a încetinit mișcarea orbitală.

2.3. Gaia
În explicarea formării planetelor, niciuna dintre ipotezele emise până acum nu a putut
aduce o explicație care să fie unanim acceptată. Ipotezele au formulat unele presupuneri sau
au generat alte ipoteze. Se admite că numai în planetele cu o masă protoplanetară mai
dezvoltată cantitativ apar procese chimice și fizice care marchează momentul când începe
viața proprie a planetei, când, prin activitatea ei interioară, începe diferențierea materiei și
transformarea potențialului chimic de origine cosmică în materie și energii proprii planetei.

Primele procese în cadrul hidrurilor metalelor și a peroxizilor, substanțe existente într-o


anumită fază a materiei protoplanetare, sunt de oxido-reducere, după reacția:

MeH2+MeO2 -> Me + MeO + H2O + energie

în care apare un metal, apar oxizii ai metalelor și o substanță nouă, apa, primul produs
mineral al Pământului, format în interior și nu în exteriorul planetei. Odată formată, apa
intră în reacție cu alte substanțe primare, ca: nitruri, carburi, fosfuri, ș.a., punându-se în
libertate substanțe gazoase (metan, bioxid de carbon, hidrogen, amoniac) și oxizi ai unor
metale:

MeC + 2H2O -> MeO2 + CH4

MeC + 3H2O –> MeO + CO2 + 3H2

2MeN + 3H2O –>Me2O3 + 2NH3

Intensitatea proceselor duce la diferențieri care, cu timpul, vor separa unele zone cu produși
proprii ai Pământului și zone cu substanță primară de origine cosmică. O astfel de zonare ar
putea schița și zonalitatea cadrului mai larg al Pământului; nucleul cu un conținut metalic, în
care metalele pot rezulta din reacții chimice proprii; mantaua cu un bogat conținut de
materie protoplanetară, de carburi, hidruri, nitruri, fosfuri, gaze și praf cosmic; scoarța, cu
compușii ei mai complecși, acoperită de hidrosferă și atmosferă, învelișuri rezultate din
activitatea proprie a Pământului.

6
Din substanța inițială este accesibilă cercetătorilor numai o anumită fracțiune, reprezentată
prin oxizi unor elemente precum: Si, Al, Mg, restul fiind, în prezent, concentrate în mantaua
inferioară între 1000 – 2900 km.

Dezvoltarea istorică a planetei poate fi diferențiată în trei mari stadii sau etape:

a. Etapa de formare a componenților chimici care definesc planeta calitativ și cantitativ;


b. Etapa individualizării Pământului ca un corp cosmic angrenat într-un sistem energetic
și cinetic propriu, dar în relație cu alte corpuri din Cosmos;
c. Formarea învelișurilor sau geosferelor care îi definesc structura și interrelațiile;

După formarea planetei, pe suprafața ei a continuat să cadă, în continuu, o substanță


meteorică și meteoritică, care în decursul celor 4,5 miliarde de ani ai Pământului ar fi putut
constitui un strat gros de câțiva kilometri. Materia cosmică s-a amestecat cu cea telurică prin
aportul de produși magmatici ajunși la suprafața și mai ales printr-o remobilizare chimică și
ulterior biologică, după individualizarea învelișurilor exterioare ale planetei. Atmosfera,
hidrosfera și biosfera, prin efectul lor dinamic de dislocare, transport și redepunere au dat o
alta dispersare materiei cosmice ajunsă pe Pământ, iar transformările chimice ulterioare au
schimbat complet conținutul chimic, omogenizând părțile solide de suprafață. S-a produs și
se produce un proces de asimilare telurică a materiei cosmice ajunse pe Pământ.

2.4. Curs de anatomie


Răcirea treptată precum și configurarea structurală a planetei au dus la separarea mai
multor strate în interiorul acesteia. Elementele mai grele s-au scufundat spre interiorul
Terrei, cele mai ușoare s-au ridicat la suprafață, iar la exterior a apărut crusta. Prin urmare,
studiile seismice, precum și calculul câmpului gravitațional, ne permit să sistematizăm
structura Pământului ca a unei planete alcătuită din mai multe pături concentrice, cu o
succesiune bine determinată, care revine la patru unități fundamentale: scoarța (crusta),
mantaua, nucleul extern și nucleul intern.

2.4.1. Scoarța terestră

Aceasta are grosimi variabile: 20 – 80 km în regiunile continentale și 5-15 km în cele


oceanice. Limita inferioară a scoarței este marcată de discontinuitatea Mohorovičid (Moho),
iar cea superioară de atmosferă, respectiv hidrosferă. Se deosebește o scoarță continentală
cât și una oceanică, existând diferențe atat din punct de vedere al grosimii, cât și al structurii,
reflectată de viteza de propagare a undelor seismice.

7
a. Scoarța continentală are grosimi mai reduse (30-40 km) în zonele continentale
stabile, fără relief important (arii continentale), pentru ca în regiunile muntoase să
ajungă la 60-80 de km. Se pot stabili următoarele formațiuni de roci:
- Formațiuni sedimentare, care reprezintă învelișul de roci sedimentare, ce are o
grosimi variabile. Ele pot lipsi sau pot căpăta o grosime de ordinul câtorva mii de
metri (în unele bazine sedimentare). Densitatea medie = 2,5 g/cm2, iar viteza
undelor seismice este cuprinsă între 2-5 km/s.
- Formațiuni granit-gnaisice, cu grosimi de 10-15 km. Alături de granite se
întalnesc multe roci cristaline (gnaise, micașisturi etc.). Densitatea medie = 2,7-
2,8 g/cm2, iar viteza undelor seismice este de 5,9-6,3 km/s.
- Formațiuni bazalt – amfibolitice, cu grosimi de 10-20 km. Alături de roci de
compoziția bazaltului se găsesc amfibolite, diorite etc. D.m. = 2,8-2,9 g/cm2, iar
viteza undelor seismice = 6,5-7,6 km/s.
- Formațiuni gabrou serpentinice, cu grosimi de 10-20 de km. În compoziția lor,
alături de gabrouri intră serpentinite, peridotite, eclogite etc. D.m. = 3,3 g/cm2, iar
viteza medie = 7,9-8,4 km/s.

Reținem așadar, că limita inferioară a scoarței terestre este marcată de discontinuitatea


majoră Moho, situată la o adâncime variabilă, dar în medie la 33 km în spațiul continental și
la 5 km în spațiul oceanic. La circa 20 km adâncime, geofizicienii au evidențiat o
discontinuitate de mai mică amploare, numită discontinuitatea Conrad.

b. Scoarța oceanică are grosimi mai reduse și se remarcă prin lipsa formațiunilor granit-
gnaisice. În general, i se admite următoarea alcătuire:
- Formațiuni sedimentare, formate de obicei din sedimente neconsolidate și cu
grosimia medie de circa 300 m. În zonele oceanice tipice, acest pachet este
format din mâlurile actuale, sedimente semiconsolidate și roci consolidate.
D.m.=2,3 g/cm2, iar viteza undelor seismice este redusă (în medie 2 km/s). În zona
rifturilor oceanice, aceste sedimente lipsesc, iar în unele mări interioare ajung și
la 10 km grosime.
- Formațiuni bazaltice, cu grosime medie de 6,5 km. Sunt alcătuite în
predominanță din curgeri de lave bazaltice. D.m. = 2,5 – 2,8 g/cm2, iar viteza
medie a undelor seismice este de 5,7 -6,7 km/s.
- Formațiuni serpentinitice, cu grosimea medie de circa 6 km. Au o compozitie
relativ uniformă. D.m.=3 g/cm2, iar viteza medie a undelor seismice este de 5 -
6,7km/s.

8
2.4.2. Mantaua

A doua geosferă, înspre interiorul Pământului, a fost numita manta și este delimitată în
exterior de discontinuitatea Moho, iar spre interior de discontinuitatea Guteberg (situată la
2900 km adâncime ).

Compoziția mantalei este apreciată ca fiind peridiolitică. D.m. = 3,3-6,7 g/cm2, iar vitezele
undelor seismice variază între 8-13 km/s.

Pentru explicarea multor fenomene geologice, specialiștii sunt interesați în cunoașterea


părții superficiale a mantalei, groasă de câțiva zeci de kilometri. Starea ei de agregare este
considerată ca fiind solidă.

Scoarța terestră și partea


superficială a mantalei
poartă numele de litosferă.
Sub litosferă, până la 600-
800 km, se dezvoltă așa
numita astenosferă, unde
materia se află într-o stare
vâscoasă. Este susceptibilă
să se deformeze mult mai
ușor și este considerată a fi
sediul unor mișcări
importante de materie.
Partea superficială a
mantalei și astenosfera
alcătuiesc mantaua externă.
Sub astenosferă se găsește mantaua internă.

2.4.3. Nucleul Pământului.

a. Nucleul exterior fluid, care se dezvoltă între 2900 km ( d. Gutenberg ) și 5 000 km


adâncime ( d. Lehmann). Are un comportament fizic de fluid relativ omogen, D.m.=9-
11 g/cm2, viteza undelor seismice de 8-11 km/s.
b. Zona de tranziție, dezvoltată pe aproape 200 de km, are proprietăți intermediare
între nucleul exterior și cel interior.
c. Nucleul interior, aflat în stare solidă, ocupă zona centrală a globului terestru.
Densitatea sa ajunge la 12-18 g/cm2, iar viteza de propagare a undelor seismice este
de peste 11 km/s. Oamenii de știință admit că nucleul este foarte bogat în Fe și Ni.

9
3. 4,5 miliarde de ani de evoluție
3.1. Deriva continentelor și tectonica globală
Problema centrală care se pune în fața cunoașterii geologiei de ansamblu a Terrei este dacă
continentele au ocupat dintodeauna același amplasament ca și astăzi, ori, dimpotrivă, ele și-
au schimbat locul într-un timp mai scurt sau mai indelungat, raportat la scara milioanelor de
ani a timpurilor geologice.

Ipoteza potrivit căreia continetele ”s-au mișcat” sunt destul de vechi, fiind emise, deja, într-o
manieră mai mult sau mai puțin confuză, de diferiți autori chiar înainte de începutul
secolului al XX-lea. Dar, incontestabil, de numele lui A. Wegener se leagă fundamentarea
ipotezei privind deriva sau translația maselor
continentale. Această ipoteză, formulată în 1912 și
publicată într-un volum apărut în 1915, avea să se
impună lumii științifice
ca o veritabilă
doctrină în tectonica
globului terestru. Ipoteza amintită, așa
dupa cum a formulat-o Wegener,
constă în
următoarele:
continetele au astăzi
un loc diferit față de
cel pe care l-au ocupat în trecutul geologic; ele s-

au deplasat (au
alunecat) la suprafața
Terrei, împingând în
fața lor o oarecare
cantitate de materie
sub forma de
încrețituri din care au
luat naștere lanțurile muntoase. Examinand amplasamentul actual al continentelor, în
particular coastele Oceanului Atlantic, Wegener a remarcat mai ales corespondența dintre
țărmurile estice ale Americii de Sud și cele vestice ale Africii, putându-se imbina prin
apropiere, ca și când ar fi făcut parte dintr-un continent unitar. Pornind de la această primă

10
observație, Wegener a imaginat existența unui imens continent primordial numit Pangeea,
înconjurat de apele Oceanului Tethys; partea nordică a uscaturilor continentale a fost
numită Laurasia, iar cea sudică Gondwana. În era secundară, Pangeeea s-a dezmembrat în
blocuri continentale, care printr-o mișcare de translație, de derivă unele față de altele, și-au
schimbat tot mai mult poziția: unele au alunecat spre vest, altele spre nord, apropiindu-se de
ecuator. Fragmentarea a început în zona australă actuală, producându-se deschiderea, prin
sud a Oceanului Atlantic și Indian. Începuturile procesului de translație însemnat totodată
detașarea Antarticii și Australiei din blocul unitar al Gondwanei. Australia s-a deplasat mai
întâi spre est, apoi spre nord, lăsând în urmă Tasmania și Noua Zeelandă, determinând
lanțurile muntoase din insulele Sonde – Noua Guinee. India, deplasându-se spre nord, a
produs o compresiune mare spre blocul eurasiatic, dând naștere lanțului Himalaya. Arcul
alpin apare ca rezultat al compresiunii blocului african și nordic (eurasiatic).

Cele doua Americi, în derivă spre vest, se lovesc de rigiditatea fundului Oceanlui Pacific; în
acest mod ia naștere Cordiliera Nord Americană, un lanț muntos masiv ce se întinde pe toată
marginea vestică a celor doua continente.

Studiul rifturilor și a foselor oceanice a dus la


fundamentarea ipotezei “expansiunii fundului
oceanului“. Față de aceste elemente (rifturi și
fose), partea superioară a globului suferă
deplasări importante. În procesul de derivă
sunt antrenate plăcile tectonice, care cuprind
atât continentele cât și sectoare ale
oceanelor. Suprafața globului este compusă
astfel dintr-un număr de plăci, ce se comportă
ca niște blocuri rigide, dar care sunt deplasate
divergent față de rifturi și absorbite parțial în
fose oceanice. Această mișcare este antrenată de curenții de convecție din interiorul
Pământului.

3.2. Paleoclimatul și deriva


Modificările paleoclimatice survenite la suprafața Terrei în cursul timpurilor geologice au fost
invocate de Wegener ca argumente majore în favoarea deplasării maselor continentale.
Caracterele unor sedimente, apoi fosilele vegetale și animale arată, în mod evident, că
aceeași regiune de pe glob a trecut prin tipuri climatice diferite: tropical, temperat, umed
sau deșertic. Aceasta a fost posibilă numai dacă regiunile respective s-au deplasat față de
ecuator sau poli. Cauzele au fost multiple, dar deplasarea polilor și respctiv translația
continentelor trebuie menționate în primul rând. Fenomenele glaciare, ce se pot constata la
anumite nivele ale scării geocronologice, pot fi judecate luând în considerare aceleași două

11
cauze mai sus amintite. Cele mai mari glaciațiuni cunoscute, ce s-au instalat pe largi areale,
au fost cele de la finele precambrianului, din carbonifer și din cuaternar. Evident, au mai
existat glaciațiuni și în alte perioade geologice, dar au avut un caracter relativ local.

În aprecierile paleoclimatice privind deplasarea continenteleor sunt martore depozitele de


evaporite (care se formează la temperaturi ridicate și precipitații scăzute) și bauxitele (care
pretind un climat tropical – subtropical, cu alternanțe sezoniere secetoase și umede).
Răspândirea lor în timp și spațiu demonstrează existența altor zone climatice decât cele
actuale.

Alți indicatori paleoclimatici sunt determinați de cunoașterea faunei și florei fosile. Astfel,
Wegener a arătat că în paleogen, în insulele nordice (Groenlanda, Spitzbergen) existau
plante de climat temperat (stejari, magnoli, viță de vie, plopi, tei, etc.). În decursul eocenului,
în Belgia de astăzi, existau imense păduri de palmieri. În miocen, la latitudinea României,
prosperau păduri e magnolii, lauracee (arbori de camfor, de scorțișoară, specii de dafin),
chiparoși de baltă și chiar palmieri.

Răspândirea unor grupe de animale fosile ne conduce la aceleași concluzii, privind deriva
continentelor. De exemplu, din răsăpândirea geologică a recifelor coraligene (care astăzi se
găsesc doar în regiunile intertropicale ale planetei noastre) ne dăm seama ca acestea au
suferit migrări continue legate de zona climatică (tropicală) unde se pot dezvolta.

3.3. Paleomagnetismul și deplasarea polilor


Rocile magmatice și sedimentare odată formate achiziționează o magnetizare permanentă
care se pastrează de-a lungul
perioadelor geologice; este
așa numitul magnetism
remanent sau
paleomagnetismul. În
principiu, magnetizarea
permanentă are aceeași
direcție cu cea a câmpului
geomagnetic existent pe
glob în epoca respectivă. Ea este de obicei atât de slabă, încât pentru a fi detectată astăzi,
este nevoie de o aparatură foarte sensibilă; însă paleomagnetismul este suficient de stabil
pentru a-și păstra direcția timp de milioane de ani.

Dezbătând problema paleomagnetismului terestru, trebuie să amintim aici pe scurt și despre


ceea ce specialiștii au constatat și numit inversiunea câmpului magnetic. Prima observație
datează de la începutul secolului nostru, când s-a stabilit că mineralele feromagnetice din
bazalte, pliocene, dezvoltate în Masivul Central Francez, aveau polii inversați.

12
Un pas suplimentar în
precizarea acestui
fenomen a fost făcut
dupa 1963, când, prin
metode de datare
potasiu – argon, s-au
putut stabili exact
vârstele inversiunilor de polaritate observate. Datele acumulate au permis întocmirea unei
sinteze ce se referă la ultimii 4,5 milioane de ani. În această sinteză a polarității magnetice s-
au distins 4 mari perioade de polaritate:

- Perioada cea mai recentă (0 – 0,7 milioane ani) este normală


- Cea următoare (0,7 – 2,4 milioane de ani) este o perioadă inversă
- Urmează din nou o perioadă normală (2,4 – 3,3 milioane de ani)
- Ultima perioadă stabila (3,3 – 4,5 milioane de ani)

3.4 Pulsațiile Terrei


3.4.1. Vulcanii

Din punct de vedere chimic, magma este o topitură saturată de silicați, concentrată în gaze și
vapori (îndeosebi apă). Principalii săi componenți sunt: oxizii de siliciu, aluminiu, fier,
magneziu, calciu, sodiu, potasiu. Se apreciază ca topiturile magmatice iau naștere la
adâncimi de 100 – 120 km, dar cuptoare (rezervoare) importante s-ar putea forma chiar la
30 – 50 km.

Odată formată, magma suferă deplasări în direcții diferite, în funcție de numeroși factori
(interni și externi). În evoluția sa, ea se poate consolida chiar în cuptorul magmatic sau în
imediata lui apropiere. De această racire se leagă un întreg cortegiu de fenomene numite
magmatice sau plutonice.

13
Însă magma poate să migreze către suprafața Pământului, unde mai apoi, prin răcire, se
consolidează. De data aceasta, topitura de silicați este sărăcită îndeosebi în gaze și poartă
numele de lavă. Extraordinarele fenomene vulcanice, caracterizate prin recrudescențe de la
o perioadă la alta de activitate, se desfășoară foarte complex, fiind urmate de numeroase
procese mecanice, calorice, chimice, etc.

Un vulcan este un aparat natural prin care topitura din interiorul Pământului se îndreaptă
spre suprafața scoarței. În mod obișnuit, aparatul vulcanic este constituit din:

- Horn sau coș, ce reprezintă canalul prin care are loc ascensiunea topiturii;
- Conul vulcanic, format din materialul rezultat în urma activității vulcanice.
Deobicei are formă geometrică de con, de unde și denumirea, cu dimensiuni
variabile în funcție de tipul de erupție;
- Craterul este o adâncitură sub formă de pâlnie, din vârful conului vulcanic.

În mod normal, activitatea vulcanilor constă dintr-o succesiune de erupții de intensități


diferite, separate prin intervale de repaus. Erupția propriu-zisă constă din revărsări
incandescente de lavă și acest moment constituie proximismul erupției. El este precedat de
fenomene explozive, cu emanații de gaze, cutremure, etc. În multe cazuri se constată abateri
de la această regulă și deobicei torenții vâscoși de lavă sunt însoțiți de fum și cenușă.

Erupțiile aduc la suprafață produse vulcanice care pot fi împărțite în trei mari grupe:

a. Emanații gazoase ce sunt expulzate în diferite momente ale activității vulcanice,


formate din vapori de apă și gaze supraîncălzite. Vaporii fierbinți de apă participă în
proporție de 60-90% din volumul global al emanațiilor, restul fiind: H 2S, SO2, CO2, CO,
NCl, N etc.
b. Curgeri de lavă, ce rămân și cele mai importante elemente ale unei erupții. După
conținutul în SiO2, lavele se împart în acide, neutre și bazice. De fapt, compoziția
chimică a lavelor (ca și conținutul în gaze) determină proprietățile lor fizice
(vâscozitatea, fluiditatea). Se admite, în general, că lavele acide sunt mai vâscoase
decât cele bazice. De aceea se întâmplă adeseori ca lavele acide să înfunde hornul
aparatului vulcanic, solidificându-se ca adevărate dopuri la gura de ieșire. În schimb,
lavele bazice cu o fluiditate ridicată curg pe pantele conului vulcanicla mulți kilometri
depărtare.
c. Produsele vulcanice solide au mărimi variabile, de la blocuri de mai mulți metri cubi
la praf fin de dimensiuni milimetrice.

În literatura vulcanologică se întâlnește și termenul de lahari, care desemnează torenți de


noroi calzi sau reci, ce se rostogolesc pe pantele unor vulcani.

14
3.4.2. Cutremurele de pământ

Cutremurele de pământ sunt


mișcări de scurtă durată, ce dau
naștere la zguduituri bruște, de
diferite intensități, în scoarța
terestră. Oamenii de știință
apreciază că în decursul unui an
au loc peste un milion de
cutremure de pământ, ceea ce
ar însemna că în fiecare oră se
produc 120. Din fericire, însă,
simțurile omului înregistrează
aproximativ 100 000, din care
100 au efecte mai mult sau mai
puțin distrugătoare.

Mișcările seismice se produc datorită energiei terestre interne, acumulată sub diferite
forme. Ținându-se cont de cauzele ce le provoacă, mișcările seismice aparțin câtorva tipuri,
între care cutremurele tectonice au cea mai mare frecvență. Astfel, cutremurele au loc
datorită mișcării plăcilor tectonice, adică deplasărilor de materie din învelișurile superficiale
ale globului terestru. Explicația este fundamentată pe faptul că mișcările seismice sunt foarte
frecvente acolo unde intensitatea mișcărilor tectonice actuale este evidentă.

Confruntând o hartă seismică cu una ce consemnează activitatea tectonică actuală, ne vom


da seama de asemănarea sau chiar de similitudinea ariilor de manifestare. Seismele
tectonice sunt responsabile de cele mai mari dezastre, care se pun, în general, pe seama
cutremurelor.

Cutremurele vulcanice sunt de o


altă cateogire de seisme, dar cu o
participare mult mai restrânsă. Au o
arie de acțiune mică: 30-50 km în
jurul aparatului vulcanic. Totodată,
puterea lor de manifestare este
mult mai redusă față de a celor din
prima categorie.

Cutremurele de prăbușire au un
teritoriu de manifestare foarte
restrâns. Intensitatea lor este slabă.

15
Abia 1% din totalul de cutremure revin acestei categorii, dezvoltându-se în regiuni cu roci
solubile (calcare, gipsuri, sare). Prăbușiri de tavane în peșteri, în saline părăsite, grote etc.
pot sa genereze astfel de cutremure slabe cu caracter local.

Cutremurele de pământ se manifestă la suprafață, dar ele se declanșează la adâncimi


diferite ale scoarței terestre. Locul unde se
produce șocul inițial a fost numit
hipocentru sau focarul cutremurului.
Punctul situat deasupra focarului și
proiectat pe suprafața Pământului poartă
denumirea de epicentru.

Oscilațiile seismice se propagă sub formă


de unde seismice. Viteza lor este în funcție
de compoziția rocilor și are valori cuprinse
între 1–6 km/s. Pentru înregistrarea și
măsurarea automată a undelor seismice se
folosesc seismografele.

Seismele se deosebesc unele de altele și prin gradul lor de intensitate, acesta fiind și unul din
factorii de seamă ce determină efectele cutremurelor. Pentru compararea seismelor,
oamenii de știință au întocmit anumite scări de seismicitate, pe baza cărora s-au făcut
aprecieri asupra intensității cutremurelor. Practica din domeniul seismic a permis realizarea
unei scări internaționale cu 12 grade de intensități seismice, cunoscută și ca scara lui Mercali.
În paralel, se folosește și scara seismică a lui Richter (de la 1 la 10) și evaluează energia
eliberată din focar.

Oamenii percep în primul rând cutremurele ale căror focare se plasează în interiorul
continentelor. Există și cutremure al căror
hipocentru se plasează pe fundul mărilor
și oceanelor, numite cutremure
submarine.

Când seismul este acompaniat de


deplasări bruște de teren din zona
fundului marin, la suprafața mării se
formează valuri uriașe numite valuri
seismice sau tsunami. Dacă seismul nu
modifică topografia fundului marin, el nu
va determina formarea de tsunami.

16
Valurile seismice se deplasează pe distanțe de sute și mii de kilometri de la centrul
cutremurului submarin, atingând viteze de 400-800 km/h. În largul mărilor și oceanelor, ele
sunt relativ puțin vizibile, în schimb, pe măsură ce adâncimea mării scade, deci spre zona
litorală, înălțimea valurilor se ridică la 10-20 m, excepțional 25 m. Valurile pătrund destul de
departe în interiorul țărmului.

Cutremurele au loc cu precădere în zona pacifică, circa 68 % din totalul de pe glob se petrec
în acest loc. Aici sunt reunite cutremurele cu hipocentrul în domeniul continental și
submarin din Kamceatka, Japonia, Taiwan, Sonde, N. Guinee și regiunile litorale, din partea
de vest a celor două Americi ( Alaska, Mexic, Ecuador, Peru, Chile, Țara de Foc ). Din țările
asiatice, în Japonia se produc circa 1000 de cutremure pe an. În 1923 a avut loc unul din cele
mai mari cutremure înregistrate vreodată, afectând regiunea Tokio, Yokohama și Yakosuk,
130 000 de clădiri distruse complet, 150 000 de oameni au murit iar alți 100 000 grav răniți.

26 decembrie 2004, Sumatra


Data de 26 decembrie 2004 marchează
primul seism catastrofal al secolului XXI, un
cutremur cu magnitudinea undeva între 9.1 și
9.3 grade pe scara Richter. Epicetrul a fost
localizat ca fiind pe coasta de vest a
Sumatrei, la o adâncime de 30 km.
Cutremurul a declanșat o serie de valuri
tsumani uriașe, cu înălțimi de peste 30 de
metri ce au măturat intregul arhipelag
Indonezian, ajungând chiar și pe coasta Africii
de Est. S-au înregistrat 230 000 de decedați,
din 14 țări. Indonezia a fost cea mai afectată,
urmată de Sri Lanka, India și Thailanda.

Cu o magnitudine de 9,3 grade pe scara


Richter, a fost al treilea cutremur ca mărime
înregistrat vreodată pe seismograf,
declanșând la randul său o serie de mișcări
seismice pe întreaga planetă. Hipocentrul a
fost localizat ca fiind sub secțiunea plăcii convergente Sunda, ce se presupunea a fi într-o
stare latentă. Ruptura de falie s-a întins pe o distanță de 1300 km, ridicând placa tectonică
cu 20 de metri. Mișcarea seismică a fost resimțită in Bangladesh, India, Malaysia, Thailanda,
Singapore. Doar alte două cutremure din istorie au fost mai mari ca cel din Sumatra
Andaman, și anume cel din Alaska din 1964 și cel din Chile din 1960.

17
3.4.3. Zona de rift și pământul nou

Dintre elementele morfostructurale ale Oceanului Planetar, două sunt cele care manevrează
mecanismele geodinamice la scară planetară: dorsalele și fosele oceanice.

Dorsalele oceanice sunt lanțuri de munți submarini care încing planeta într-un sistem închis.
Lungimea sistemului este de peste 80 000 km, depășind cu mult lungimea tuturor lanțurilor
de munți continentali, iar suprafața acoperită de ei este mult mai mare decât a continentelor
socotite
împreună.
Sistemul
dorsalelor
oceanice
poate fi
considerat
ca unul
dintre cele
mai

importante elemente morfostructurale ale globului terestru. El se află plasat aproape


median în cele trei mari oceane (Atlantic, Indian și Pacific), cu ramificații și legături continue
în ambele emisfere.

Dorsala oceanică este formată dintr-o zonă axială care este creasta lanțului muntos, în lungul
căreia se găsesc cotele cele mai ridicate, înâlțimea putând atinge 3600 m. Dorsalele sunt de
două tipuri:

a. Tipul Atlantic, având creasta despicată de un șanț adânc numit rift, cu flancuri
abrupte simetrice și cu lățimea până la 50 km.
b. Tipul Pacific, numit și rise, a cărui creastă este fără rift.

Dorsalele oceanice sunt intersectate de falii transversale, numite falii de transformare și care
pot deplasa tronsoane cu axa dorsalei pe orizontală la zeci sau sute de kilometri față de
poziția primară.

Caracterul planetar al mecanismelelor geodinamice dezvăluite de conceptul expansiunii


fundului oceanic rezultă atât din geometria la scară planetară a elementelor morfo-
structurale care intră în joc (dorsale și fosele oceanice), cât și din amploarea fenomenelor
geologice în care se gasesc implicate. Conceptul expansiunii fundului oceanului a oferit
explicații și a dat dimensiuni unor noi fenomene geologice (seismicitatea și vulcanismul,
formarea munților, mecanismul și istoria driftului continental ș.a.) sau a evidențiat pe altele,
fundamentându-le, fenomene care captează domeniu după domeniu și tind să revoluționeze

18
cunoașterea geologică (formarea scoarței oceanice și consumarea lor prin subducție,
deschiderea oceanelor Atlantic și Indian, conceptul tectonicii placilor litosferice etc.).

Expansiunea fundului oceanic și driftul continental. Deși par asemenătoare, după unii
specialiști înseamnă același lucru, sunt, după alții, două concepte net diferențiate, cu toate
că par să aibă la bază legături comune. Modul în care plăcile tectonice se deplasează a fost
explicat prin existența curenților de convecție din manta, prin care materia este mobilizată,
într-o mișcare cvasi circulară, localizată și limitată de așa numitele celule de convecție.
Astfel, plăcile tectonice sunt antrenate într-o mișcare de derivă, prin care ele se ciocnesc, se
subduc, sau se depărtează una față de alta.

În zonele de expansiune, marginile plăcilor se depărtează față de axa dorsalei active și


produc, local, o importantă scădere de presiune (extensiune). Ca urmare, materia
subcrustală adusă de ramurile ascendente ale curenților de convecție, în stare topită, se
ridică până la fundul oceanului unde se adaugă flancurilor dorsalei, răcindu-se și
transformându-se în crustă nouă. Adăugirile succesive de crustă nouă contribuie la
propulsarea mișcării divergente a plăcilor. Datorită puternicilor tensiuni provocate de ieșirea
substanței topite din interior, iau naștere fracturi perpendiculare pe axa dorsalei, pe care o
împarte în numeroase segmente, deplasate zeci sau sute de kilometri unele față de altele.
Aceste zone se numesc falii de transformare. Axa dorsalei se mai caracterizează și printr-o
anomalie puternică magnetică.

Întrucăt scoarța oceanică proaspătă se adaugă mereu celei vechi, trebuie sa admitem nu
numai că fundul oceanic se dilată, ci întreg globul se află într-un proces de continuă dilatare.
Odată cu expansiunea fundului oceanic, în zonele de subducție, crusta bazaltică împreună cu
sedimentele ce o acoperă este absorbită și digerată în adâncurile foselor marginale ( proces
însoțit de activitate seismică puternică). Rifturile sunt și furnizoare de căldură, degajând pe o
porțiune de 1400 km și 40 de cal/s, iar fosele au fluxul caloric subnormal.

19
3.5. Eroziunea și transformarea
Materialul sedimentar de la suprafața scoarței este, parțial, o consecință a tendinței de
adaptare a mineralelor și rocilor preexistente la noile condiții în care se găsesc. Modificarea
echilibrelor se realizează, de cele mai multe ori, prin acțiunea simultană a factorilor fizici și
chimici, care determină procesele exogene din zona superficială a scoarței și care au ca efect
dezagregarea și alterarea rocilor preexistente. Cele două fenomene constituie căi principale
de formare a materialului sedimentar.

3.5.1. Dezagregarea

Modificarea fizică a echilibrelor preexistente este o consecință directă a variatelor forme pe


care le îmbracă mișcarea apei și a aerului, variațiile termice ale atmosferei, activitatea
organismelor etc. Produsele formate prin procesele pe care le determină acești factori sunt
variate și sunt condiționate, cantitativ și calitativ, de natura materialului supus transformării
și de poziția acestuia în raport cu factorii de climă și relief. Aceste procese nu trebuie privite
izolat; ele se desfășoară simultan și împreună cu transformările de natură chimică. Unul
dintre principalele lor rezultate este reprezentat de creșterea suprafeței specifice a
materialului supus transformării.

Efectele mișcării apei și aerului

Eroziunea fluviatilă, abraziunea


marină și coraziunea constituie, în
regiunile bine deschise și cu relieg
accidentat, principalele procese
prin care rocile se dezagregă.
Acțiunea mecanică a scurgerii
apelor torențiale și a râurilor în
interiorul ariilor continentale sau
acțiunea valurilor asupra
țărmurilor înalte sunt capabile să slăbească coeziunea rocilor și să le fragmenteze până la
desfacerea în particule componente; acțiunea acestor agenți continuă prin transportul
materialului fragmentat spre locurile de depunere. Declanșarea acestor forțe își găsește
suportul în impactul maselor de apă și de aer cu suprafața liberă a rocilor. Mai ales în cazul
aerului, acțiunea distructivă numai în acele situații în care acesta poate antrena fragmente,
nisipoase sau chiar mai grosiere, pe care să le proiecteze în pereții stâncilor; intensitatea ei
este destul de redusă, fiind în realitate mai mult o acțiune de modelare decât de distrugere.

Rocile preexistente, în funcție de compoziție, dar mai ales de caracteristicile lor structurale și
texturale, răspund diferit de acțiunea apei în mișcare. Prezența planelor de stratificație, a

20
șistuozității și a diaclazelor favorizează
fragmentarea în timpul eroziunii și abraziunii, iar
forma fragmentelor rezultate – de regula angulară
– reflectă, în primul rând, geometria planelor de
discontinuitate mecanică din cadrul rocilor supuse
dezagregării. Rocile sedimentare cu stratificație
pronunțată (șisturi argiloase, marne) sau cele
metamorfice cu șistuozitate evidentă (filitele) au,
față de acțiunea erozivă a apelor, o rezistență
considerabil mai mică decât gresiile și calcarele
masive sau micașisturile și gnaisele. În rocile
magmatice eroziunea decurge mai lent și este
accelerată numai acolo unde aceste complexe de
roci sunt afectate de diaclaze.

Efectul apei în mișcare asupra rocilor preexistente


este diferit în funcție de zonele de altitudine. În
zonele înalte și cu energii de relief mare, scurgerea
apelor capată o putere distructivă apreciabil mai
mare decât în zonele submontane cu energie de relief mică; în principalele bazine
hidrografice de pe glob denundarea mecanică capătă astfel valori considerabile; suprafețele
plane și cele depresionare reprezintă, prin excelență, zone de acumulare a materialului
sedimentar și nu de eroziune.

Efectele variațiilor termice ale atmosferei

Expunerea rocilor la radiațiile solare, variațiile diurne și sezoniere ale temperaturii,


contribuie la fragmentarea rocilor în zonele deșertice și temperate. În aceste regiuni,
suprafața liberă a rocilor se poate încălzi în timpul expunerilor la soare până la 75-80:, iar în
cursul nopții răcirea este foarte puternică. Diferențele termice diurne, egale cu 60-70: în
deșert și 40-50: în zonele temperate, determină sistematic dilatări și contracții diferențiate
ale constituienților, ceea ce slăbește astfel coeziunea rocilor.

Gelivația (înghețul sau dezghețul) este procesul care acționează drastic în regiunile montane
înalte, cu umiditate accentuată și unde temperatura, în mod periodic, oscilează în jurul lui 0:.
Procesul este mai puțin activ în zonele cu îngheț permanent. Creșterea volumului apei prin
îngheț determină în porii și fisurile în care se găsește, apariția unor forțe considerabile,
apreciate la 100 atm/cm2, care slăbește coeziunea dintre minerale și provoacă în timp
dezagregarea rocilor. Forma, dimensiunile și gradul de legătură a spațiilor libere din
interiorul rocii, imprimă un anumit mod de desfășurare a proceselor. Produsele rezultate

21
prin gelivație formează acumulări de fragmente colțuroase de dimensiuni dependente de
natura petrografică și structura substratului.

Efectele cristalizării soluțiilor

Cristalizarea substanțelor din soluțiile care se găsesc în porii sau care circulă în lungul
fisurilor din roci dezvoltă presiuni considerabile pe pereții spațiilor în care se formează și
contribuie la dezagregarea acestora. Comparativ cu efectele proceselor de îngheț sau
umezire uscare, efectele forțelor de cristalizare a substanțelor sunt de 10-1000 de ori mai
mari.

Pentru condiții deșertice, presiunile care se dezvoltă în cursul trecerii de la compuși anhidrii
la compuși hidratați sunt de asemenea mari. De exemplu:

Na2CO3•H2O -> Na2CO3•7H2O ─ 150 atm.

Na2SO4 -> Na2SO4•10H2O ─ 240 atm.

Na2CO3• H2O -> Na2CO3•10H2O – 300 atm.

CaSO4 -> CaSO4•2H2O ─ 1100 atm.

Efectul acestor forțe a fost urmărit experimental prin introducerea unor eșantioane de granit
în soluție de hiposulfit de Na. Umectarea probelor s-a făcut de două ori pe zi, alternative cu
uscare la 70:C. După trei luni de zile o probă de monolit de 100 g a fost complet
dezagregată.

Efectele activității organismelor

În zona de interacțiune a biosferei cu învelișul superficial al scoarței terestre, activitatea


plantelor și animalelor contribuie, de asemenea, la dezagregarea rocilor.

Lichenii gelatinoși distrug suprafața substratului (argile, granite etc.) pe care trăiesc.
Rădacinile arborilor instalați deasupra rocilor stâncoase pătrund pe fisuri până la adâncimi
cuprinse între 5-15 m și exercită presiuni considerabile (30-50 kg/cm2) asupra pereților lor.
Lărgirea fisurilor favorizează circulația apelor și desprinderea blocurilor de rocă.

Organismele perforante (unii spongieri, echinizi, anelizi, alegele albastre) găuresc substratul
pe care trăiesc (calcare, gresii, granite etc.) sau îl fragmentează, transformându-l în pulbere.
Organismele litofage, prin multe genuri de moluște, contribuie de asemenea la perforarea și
măcinarea rocilor.

Viermii, prin activitatea lor vitală, ingerează frecvent granule minerale și contribuie astfel la
distrugerea și amestecarea materialului dezagregat. S-a apreciat, pentru zone în care viermii
ajung la o frecvență de 100 000/hectar, că materialul astfel prelucrat poate ajunge la 36
tone/an.

22
3.5.2. Alterarea

Desfășurându-se sincron cu dezagregarea, alterarea constituie un complex de modificări


chimice suferite de minerale și roci în zona de interacțiune a atmosferei, hidrosferei și
biosferei cu litosfera. Zonele în care evoluează aceste procese au grosimi diferite în partea
superficială a scoarței și reprezintă un înveliș termodinamic caracterizat prin temperaturi și
presiuni scăzute specifice suprafeței Pământului. În aceste condiții, asociațiile mineralogice
preexistente, formate în special prin procese magmatice și metamorfice la temperaturi și
presiuni înalte, devin instabile.

Privit din acest punct de vedere, procesul de alterare constituie o tendință către echilibru
într-un sistem care
implică alături de rocă
prezența aerului și apei.
Intensitatea și sensul
reacțiilor în procesul de
alterare sunt determinate
de: abundența oxigenului
la suprafața scoarței,
bioxidului de carbon, apa
ca dizolvant ( concentrația
ionilor de H+ în apă,
potențialul redox al acesteia, conținutul de SO3) etc.

Pe lângă o condiționare fizico-chimică, modul de transformare a rocilor în zona de alterare


este controlat, evident, și de constituția materialului supus alterării, ca și de poziția lui în
raport cu zonele de climă și relief.

Procesele chimice în alterare

Oxidarea

Mineralele formate în medii deficitare în oxigen devin instabile în condițiile zonei de oxidare
și trec, fie în compuși oxigenați solubili, fie în oxizi insolubili. De exemplu, sulfurile, care s-au
format în medii reducătoare, se oxidează și trec în sulfați, minerale relativ solubile și
instabile în zona de oxidație:

2FeS2 + 7O2 +16H2O -> 2(FeSO4•7H2O) + 2H2SO4

FeS + 2O2 -> FeSO4

23
Fixarea acestor elemente în scoarța de alterare are loc sub forma de carbonați ( siderit ) și
hidroxizi (de ex. goethit α•FeO•OH, lepidocrocit γ•FeO•OH).

FeSO4 + CaCO3 -> FeCO3 + CaSO4

6FeSO4 + 3O2 + 6H2O -> 2Fe•2(SO4)3 + 4Fe(OH)3

Prezența fierului și manganului în neoformațiile scoarței de alterare imprimă acesteia


colorații caracteristice – roșu (Fe2+), negru-violet (Mn4+) - și constituie criterii de
recunoaștere a proceselor de oxidare.

Alături de compușii fierului care apar ca unele dintre cele mai sensibile minerale la oxidare,
Mn și Al se concentrează prin reacții similare în zona de oxidare sub forma de oxizi și
hidroxizi (piroluzit – MnO2, criptomelan – Mn8O16, psilomelan – (BaH2O)•Mn5O10, hidrargilit
– Al(OH)3, diaspor - α•AlO•OH, boehmit – γAlO•OH).

Carbonatarea

Procesul de formare a carbonaților în depozitele reziduale este controlat de echilibrul CO 2 în


atmosferă și apele de circulație. Apa, încărcată cu CO2, descompune ușor diverse minerale
preexistente și devine bicarbonatată. Scăderea la un moment dat a presiunii parțiale a CO 2,
modifică echilibrul CO2/HCO3-, în sensul creșterii acestui raport și determină precipitarea
carbonaților. Procesul de carbonatare conduce la formarea de cruste, acumulări
concreționate și pulverulente.

Adâncimea de concentrare a carbonaților este o funcție direct a precipitațiilor căzute în


zonă; creșterea cantității de precipitații atrage după sine deplasarea carbonaților în niveluri
din ce în ce mai adânci.

Solubilizarea mineralelor

Trecerea mineralelor în soluție se face diferențiat, fiind o funcție a compoziției lor chimice, a
tipurilor de legături realizate între elemente și, deci, a structurii lor reticulare. Intensitatea
solubilizării mineralelor este determinată, alături de acești parametrii și de constantele
fizico-chimice ale mediului de solubilizare: T:C, CO2, pH etc. Procesul are ca prim efect
modificarea compoziției apelor de circulație și, în consecință, capacitatea ei de solubilizare.

Rolul factorilor naturali: clima și relieful

În evoluția ei geologică, suprafața scoarței terestre s-a încadrat, în raport cu Ecuatorul, în


diverse zone climatic. Trecerea de la zona ecuatorială, prin zonele tropicale și temperate, la
zonele polare a fost întotdeauna marcată de variații ale cantității de precipitații și ale

24
temperaturii atmosferice. Intensitatea proceselor de alterare și, deci, dezvoltarea unei zone
de alterare este și a fost controlată de poziția regiunii respective în raport cu clima și relieful.
Pentru acest motiv, problema echilibrului mineralogic la suprafața scoarței nu poate fi
abordată în general ori numai din puncte de vedere separate, așa ca influența pe care o
exercită asupra vechilor echilibre acțiunea oxigenlui, a apei, etc.; o compoziție mineralogică
stabilă într-o anumită zonă climatic sau de relief devine instabilă atunci când aceste condiții
se modifică pentru că și din punctul de vedere al apei ori oxigenlui situația se modifică. Dacă
în mod obișnuit se consider că, de exemplu, cuarțul, caolinitul și oxizii de fier sunt minerale
stabile în condițiile zonei de alterare, afirmația este valabilă pentru zonele temperate,
deoarece în zonele tropicale atât cuarțul cât și caolinitul devin instabile.

3.5.3. Produsele alterării: scoarța de alterare și solurile

Scoarța de alterare este rezultatul final al proceselor fizice și chimice care afectează simultan
partea superioară a crustei terestre. Ea se dezvoltă progresiv, cu grosimi variabile (până la
cca. 60 m) între roca proaspătă și învelișul de sol.

Din punct de vedere mineralogic, materialul solid rămas și/sau format după migrarea
selectivă a elementelor (reziduul) cuprinde: minerale relicte, agregate coloidale metastabile
și neoformații.

Mineralele relicte sunt reprezentate în mod obișnuit prin compuși stabili, greu solubili și
rezistenți la acțiunea oxigenului, și CO2. Cele mai frecvente minerale relicte sunt: cuarțul,
corindonul, topazul, casiteritul, distenul, aurul, rutilul, baritina, turmalina, muscovitul,
monazitul, zirconul.

Compușii coloidali meastabili și instabili sunt formați, de obicei, în primele moment ale
alterării și au tendința de a trece din geluri în agregate cripto – sau microcristaline.

Neoformațiile sunt reprezentate de minerale apărute pe seama substanței mineralelor


preexistente și a conținutului general de ioni în apele de circulație; ele sunt formate în
condițiile de la suprafața scoarței și au, aici, maxima stabilitate. Din punct de vedere chimic,
aparțin oxizilor (Fe2O3, MnO2), hidroxizilor (Al(OH)3, AlO•OH, Mn(OH)4) și silicaților (minerale
argiloase – illit, smectit, caolinit, vermiculite; zeoliți, clorit etc.).

Solurile. Activitatea microorganismelor în pătura superficială a scoarței de alterare conduce


la dezvoltarea unui înveliș cu particularități mineralogice și structural complexe, în
permanentă transformare – învelișul de sol. Trăsătura sa esențială o constituie fertilitatea,
adică proprietatea de a fi un excellent mediu pentru vegetație.

25
4. Concluzii
Personal, am privit evoluția Pământului ca pe un sistem deschis și omogen, determinat de
constanta cauză – efect. Orice interacțiune a Sistemului Solar asupra Terrei a determinat o
serie de factori ce ne-au modelat lumea în care trăim în cele mai diverse moduri posibile, de
la nașterea planetei până la eroziunea rocilor și apariția solului. Cert este că schimbări în
cadrul planetei noastre, atât evoluții și cât alterări, se vor produce în continuare, cu sau fără
noi ca martori.

5. Bibliografie
Lupei, N., DINAMICA TERESTRĂ. Editura Albatros, București, 1979.

Airinei, Șt., PĂMÂNTUL CA PLANETĂ. Editura Albastros, București, 1982.

Petrescu, I., PĂMÂNTUL – O BIOGRAFIE GEOLOGICĂ. Editura Albatros, București, 1978.

Rădulescu, D., Anastasie, N., PETROLOGIA ROCILOR SEDIMENTARE. Editura didactică și


pedagogică, București, 1979.

http://www.big-bang-theory.com/

http://en.wikipedia.org/wiki/Solar_System

http://en.wikipedia.org/wiki/Heliosphere

http://browse.deviantart.com/customization/wallpaper/scifi/

26