SUCCESIUNI.

Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care

reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct către moștenitorii
săi. Însă in epoca foarte veche transmiterea patrimoniului de la defunct către
moștenitorii săi nu implica idea de succesiune pentru ca așa cum se știe
vechii romani considerau ca drepturile patrimoniale nu pot fi transmise nici
intre vii nici pentru cauza de moarte, si de aceea ei considerau ca
moștenitorul nu dobândește un drept de la defunct ci dobândește un drept
nou prin luare in stăpânire a bunurilor succesorale. Așa se explica faptul ca
cel mai vechi moștenitor roman a fost denumit HERES iar cuvântul HERES
vine de la Herus, care înseamnă stăpân. Cu timpul însă, dar tot in epoca
veche, pornind de la principiul continuității persoanei defunctului, romanii au
admis ca drepturile patrimoniale pot fi transmise de la defunct către
moștenitorii săi. Din acel moment, in terminologia juridica romana au apărut
termenii de succesiune si de succesor. Dreptul succesoral roman a evoluat
sub influenta a doua tendințe.
Prima a fost tendința decăderii formalismului, iar cea de a doua
tendința ocrotirii rudeniei de sânge.
In legătura cu prima reținem ca : La origine întocmirea actelor succesorale
presupunea respectarea unor forme solemne complicate. Cu timpul însă
formele solemne au fost abandonate, iar in dreptul clasic actele succesorale
se întocmeau prin simpla manifestare de voința a persoanei.
In legătura cu a doua, potrivit legii celor 12 table, numai rudele civile
(agnații), aveau vocație succesorala. Pe când rudele de sânge care nu erau
rude civile, nu se puteau prezenta la succesiune. Către sfârșitul Republicii
însă, prin reforme pretoriene si imperiale, au fost chemate la succesiune si
rudele de sânge alături de rudele civile. Iar pe vremea Împăratului Justinian,
rudenia de sânge a devenit unicul fundament al succesiuni.
Romanii au creat trei sisteme succesorale.

 Succesiunea legala, care era deferita pe baza legii.

 Succesiunea testamentara, care era deferita pe baza uni testament.
 Succesiunea deferită contra testamentului.
Succesiunea legala, era denumita de romani succesiune AB INTESTAT
adică succesiune fără testament pentru ca se deschidea atunci când nu
exista testament sau testamentul nu a fost întocmit in mod valabil.
Acest sistem succesoral a fost reglementat prin legea celor 12 table.
Potrivit acelei legi, exista trei categorii de moștenitori legali sau
legitimi.

 HEREDES SUI sau SUI HEREDES

 AGNATUS PROXIMUS
 GENTILES
Din prima categorie făceau parte toți aceia care in momentul morții lui Pater
familias deveneau persoane Sui Iuris, adică fii, fiicele, femeia căsătorita cu
manus in calitate de fiica, adoptatul si agrogatul. Nepoții din fii făceau parte
din prima categorie de moștenitori numai daca tatăl lor murise înaintea
bunicului. Acei nepoți din fii veneau la succesiune prin reprezentare, in
sensul ca ei urcau in rangul succesoral al tatălui lor si dobândeau partea din
succesiune care s ar fi cuvenit tatălui daca ar fi trăit. Spre exemplu, daca
veneau la moștenire doi fii si doi nepoți de fiu, moștenirea se împărțea la 3,
iar celor doi li se dădea o treime. Daca nu existau moștenitori din prima
categorie, veneau cei din categoria a doua, adică cei mai apropriați
colaterali, frații, verii si copii lor. Însă aceasta categorie de moștenitori nu era
fixa ci mobila, in sensul ca in lipsa unor colaterali mai apropriați erau
considerați Agnatus Proximus, colateralii mai îndepărtați. Spre exemplu,
daca existau frați ei erau agnatus proximius, daca nu erau verii primari.
Pe de alta parte, daca cel mai apropriat colateral refuza succesiunea, ea nu
trecea la agnatul urmator, deoarece potrivit legii celor 12 table, colateralii nu
vin la succesiune prin reprezentare.
Iar dacă nu existau nici moștenitori din categoria a doua, atunci veneau la
succesiune cei din categoria a treia, Gentiles sau membrii Ginții. Aceștia își
împărțeau succesiunea in parți egale ca o amintire a epocii in care membrii
ginții au exercitat proprietatea colectiva asupra pământului. Dar către
sfârșitul republicii fața de transformările care au intervenit in organizarea
familiei romane, dispozițiile din legea celor 12 table in materie succesorala,
au devenit depășite si inaplicabile(anacronice), având in vedere faptul ca
spre sfârșitul republicii se aplicau pe scara generala acte juridice tip
emanciparea fiului de familie, precum si căsătoria fără manus. Ori potrivit
legii celor 12 table, fiul de familie emancipat nu venea la succesiunea
familiei de origine. Emanciparea seamănă cu Dezmoștenirea. Pretorul a
inițiat o serie de reforme prin care a venit in sprijinul rudelor de sânge, si in
sprijinul soțiilor căsătoriți fără manus. Iar reformele pretoriene in materie
succesorala, s au constituit într-un sistem pe care îl denumim Moștenire
Pretoriana sau BONORUM POSESSIO.
Conform acestui sistem existau patru categorii de moștenitori pretorieni.

 BONORUM POSESSIO UNDE LIBERI adică moștenitori in calitate de fii.

  BONORUM POSESSIO UNDE LEGITIMI adică moștenitori in calitate de
rude legitime.
 BONORUM POSESSIO UNDE COGNATI adică moștenitori in calitate de
rude de sânge.
 BONORUM POSESSIO UNDE VIL ET UPSOR adică moștenitori in calitate
de soț si soție.
Din prima categorie de moștenitori pretorieni făceau parte toți fii de familie,
inclusiv cei emancipați. Caci emancipații veneau la moștenire in calitate de
rude de sânge, de fii, cu condiția sa facă raportul bunurilor. Adică sa adauge
la masa succesorala toate bunurile pe care le au dobândit in calitate de
persoane sui iuris. Pentru ca, spune pretorul emancipații i a păgubit pe frații
săi ramași sub puterea părinteasca.
Din categoria a doua făceau parte rudele legitime, colateralii. Astfel încât in
aparenta de data aceasta pretorul a confirmat dispozițiile din legea celor 12
table, in sensul ca si in lege din categoria a doua de moștenitori făceau parte
tot colateralii. In realitate, si de data aceasta pretorul a adus o inovație,
pentru ca in sistemul pretorian daca cel mai apropriat colateral repudia
succesiunea ea nu devenea vacanta ca legea celor 12 table ci trecea asupra
următoarei categorii de moștenitori a cognaților.
Din categoria a treia făceau partea mama si copiii rezultați din căsătoria fără
manus care se moșteneau in calitate de rude de sânge.
Iar din categoria a patra făceau parte soțul si soția cu manus care se
moșteneau reciproc.
Acest sistem succesoral a fost completat prin reforme imperiale. Astfel prin
senatus consultus terdulian, mama a fost chemata la succesiunea copiilor
rezultați din căsătoria fără manus in calitate de ruda civila. Ceea ce
înseamnă ca mama a fost ridicata din categoria a treia de moștenitori in
categoria a doua. Iar prin senatus consultus Holtitian dat de Aureliu, copiii
rezultați din căsătoria fără manus au fost chemați la succesiunea mamei lor
in calitate de fii, ceea ce înseamnă ca ei au fost ridicat din categoria 3 in
prima.
Iar împăratul Justinian a inițiat o reforma prin care puterea de sânge a
devenit unicul fundament al succesiuni. Potrivit lui Justinian existau patru
categorii de moștenitori.

 Din prima categorie făceau parte descendenții.

 Din a doua, ascendenții (părinții, bunicii, frații si surorile buni si plozii
lor)
  Din categoria a treia făceau parte frații si surorile CON SAGVIN(cei ce
proveneau din același tata dar nu si aceeași mama) SI
UTERIN(aceeași mama dar alt tata) si plozii lor.
 Din categoria patru, făceau parte colateralii îndepărtați.

Moștenirea testamentara.
Testamentul roman este actul solemn prin care o persoana denumita
testator, institute unul sau mai mulți moștenitori pentru ca aceștia sa ii
execute ultima dorința. Din acesta definiție rezulta ca trăsătura definitorie a
testamentului este numirea de moștenitori. La origine, puteau fi moștenitori
doar herenzii, cu timpul însă s a admis sa fie numiți si colateralii si chiar
persoane străine de familie.
Pe de alta parte, testamentul roman îndeplinea si alte funcții. Astfel prin
testament puteau fi favorizați unii dintre moștenitori. De asemenea, tot prin
testament moștenitorii instituiți puteau fi grevați cu sarcina de a transmite
anumite bunuri din succesiune unor persoane numite legatari. Tot prin
testament putea fi dezrobit un sclav, si de asemenea putea fi numit un
tutore.
In epoca veche romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament.

 Testamentul CALATIS COMITIIS.

 Testamentul IN PROCINCTU.
 Testamentul PER ES ET LIBRAM.
Calatis Comitia îmbracă forma unei legi pe care o vota Comitia Curiata. Cu
timpul însă, comitia curiata s a transformat din legabil legiuitor in martor
colectiv, adică lua act dar nu mai vota. Însă acest testament prezenta doua
dezavantaje. In primul rând el era accesibil numai Patricienilor. In al doilea
rând, comitia curiata nu era convocat in fiecare zi ci doar de doua ori pe an.
De aceea a fost creat testamentul IN PROCINCU care îmbrăca declarații de
ultima voința a soldatului roman in fata unității militare din care făcea parte.
Acest testament era accesibil cat patricienilor si plebeilor, dar numai cine
avea vârsta intre 17 si 46 ani, si care făceau parte din legiunile de juniori
combatante. Cei seniori nu își puteau face testamentul in aceasta forma.
Din aceasta cauza s a creat al treilea testament, prin alama si balanța, care
este o aplicațiune a mancipațiunii si care a evoluat in trei faze.

 MANCIPATIO FAMILIE.
 TESTAMENTUL TER EST LIBRA PUBLIC.
 TESTAMENTUL PER EST LIBRA SECRET.
In prima faza testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de
proprietate prin mancipațiune unui executor testamentar denumit ENTOR
FAMILIE sau cumpărător al bunurilor succesorale. După care, intre testator si
entor familie se încheia o convenite de buna credința, numita PACT
FIDUCIAR, prin care testatorul ii arata lui Entor familie cum se distribuie
bunurile succesorale. Dar executarea acestui testament depindea de buna
credința a lui Entor Familie deoarece convenția încheiata intre testator si
entor familie nu era sancționata juridicește. Astfel încât daca entor familie
era de rea credință si nu distribuia bunurile succesorale potrivit înțelegerii pe
care a avut o cu testatorul, moștenitorii nu îl puteau chema in justiție pe
entor familie, si nu îl puteau constrânge prin cale judiciare sa execute ultima
voința a testatorului.
De aceea s a trecut la faza a doua, in care testatorul transmitea bunurile
succesorale cu titlu de detențiune astfel încât Entor Familie nu mai devenea
proprietar al bunurilor succesorale, ci un simplu detentor. Si daca entor
familie nu executa ultima voința a testatorului moștenitorii îl putea cheamă
in justiție, si prin proces îl obligau sa execute testamentul. Dar si in aceasta
faza testamentul prezenta inconvenientul ca pactul fiduciar, convenția dintre
entor familie si testator se încheia in fata martorilor, astfel încât numele
moștenitorilor erau cunoscute încă din momentul întocmirii testamentului.
Unii moștenitori, daca voiau sa grăbească procesul, îl ucideau pe testator.

In faza a treia, convenția dintre testator si entor familie se întocmea in forma

scrisa, iar înscrisul avea siglele martorilor. Iar sigiliul se deschidea după
moartea testatorului, când se aflau numele moștenitorilor. (testament
secret).
Cat privește dreptul clasic, au apărut 3 forme ne solemne.
 Testament NON CUPATIV care se întocmea verbal in fata a 7 martori.
 Testamentul PRETORIAN care se întocmea in forma scrisa si purta
siglele martorilor.
 Testamentul MILITAR care nu presupunea condiții de forma, ci numai
exprimarea clara a ultimei voințe al testatorului. Jurisconsulții spunea
ca poate fi înscris si cu sânge, dar sa fie clar.
Pentru ca un testament sa fie întocmit într-un mod valabil, era
necesar ca testatorul, martorii si moștenitorii sa aibă capacitate
testamentara, care era numita TESTAMENTI FACTIO. Era de doua
feluri.

 FACTIO ACTIVA
  FACTIO PASIVA
Factio Activa desemna posibilitatea persoanei de a si întocmi testamentul
sau de a asista in calitate de martor la întocmirea unui testament. Regula
era ca aveau T.ACTIVA toți aceia care erau capabili de fapt si de drept. Ca
excepții, spre exemplu fiul de familie care avea bunuri proprii in calitate de
soldat putea dispune de acele bunuri prin testament, pentru a încuraja fii sa
devina soldați. De asemenea sclavii statului, puteau dispune prin testament
de jumătate din pecuniul lor. Pana in vremea lui Hadrian, femeia nu își putea
face testamentul, dar împăratul a admis sa ca si femeile sa își facă
testament dar doar cu prezenta tutorelui. Femeile care se bucurau de
dreptul copiilor, aveau o capacitate deplina a testa. (daca avea 3 sau 4 kids).
Factio Pasiva, era atitudinea persoanei de a veni la moștenire. Regula era ca
toți cei care sunt capabili de fapt si de drept. Dar si in acest caz s au admis
excepții. Spre exemplu, s a admis sa fie instituiți moștenitori si sclavii, si
persoanele alieni iuris. Pe de alta parte, pentru ca un testament sa fie
intocmit in mod valabil era necesara instituirea de mostenitori despre care
Gaius spunea ca instituirea de mostenitori este inceputul si fundamentul
oricarui testament. Instituire care presupunea respectarea unor conditii de
forma si de font. Sub aspectul formei, instituirea trebuia facuta in fruntea
testamentului, prin urmare orice testament incepea cu instituirea. In termeni
imperativi si solemni. Spre exemplu, daca era institutit Octavian se mentiona
OCTAVIAN FIUL MEU SA FIE MOSTENITOR. Iar conditiile de fond ale instituirii
si au gasit .... in doua principii.
Potrivil p1, NEMO PRO PARTE TESTATUS PRO PARTE INTESTATUS DECEVERE
POTEST, nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara
testament. Prin efectul acestui principiu, mostenirea legală, nu se putea
deschide alaturi de mostenirea testamentară. Iar daca testatorul il instituia
pe mostenitor numai pentru o parte din succesiune, mostenitorul institutii
pro parte(pentru o parte) dobandea totusi intreaga succesiune pentru ca
adminteri ar fi insemnat sa se deschida mostenierea legala alaturi de
mostenirea testamentara, ceea ce nu era permis.
Potriv SEMPER HERES, o data mostenitor, pentru totdeauna mostenitor. De
unde rezulta ca mostenitorul nu putea fi instituit cu termen, pana la un
anumit termen. Caci institutirea se face pentru totdeauna. Intrucat
succesiunea este un mod de dobandire a proprietatii, iar proprietatea nu are
caracter temporat. s