MOTIVAREA COPILULUI CU HANDICAP LOCOMOTOR ŞI EDUCAREA

ÎNCREDERII ÎN SINE

Institutor Eleonora Ghiorghioni

Grădiniţa „Dumbrava minunată” Hunedoara

Se cunosc, cu siguranţă, cele două categorii de condiţii ce trebuie luate în

considerare, în cazul instruirii proiectate: pe de o parte, condiţiile interne-predispoziţiile,
aptitudinile, adică ceea ce depinde de copil, şi, pe de altă parte, condiţiile externe-metode,
materiale, stimuli exteriori, adică ceea ce este independent de copil.
Organizând în mod adecvat condiţiile externe, educatoarea se poate aştepta să
declanşeze şi să dirijeze, în sensul dorit, condiţiile interne de dezvoltare. Această
organizare ia în calcul următoarele repere:
 Caracteristicile personale ale unui copil cu nevoi speciale;
 Scopul şi obiectivele urmărite;
 Consecvenţa –atitudinea de a persevera după obţinerea unor rezultate;
 Reacţia la împotrivire, în condiţiile în care această categorie de copii
se împotriveşte sarcinii de rezolvat atunci când a cunoscut eşecuri.
Am elaborat programe de recuperare pentru aceşti copii, ţinând cont atât de
restricţiile care se referă la condiţii şi obstacole externe activităţii propriu-zise (exemplu:
restricţii legate de timpul oferit exclusiv acestor copii, fără a-i vitregi pe ceilalţi copii din
grupă), cât şi de restricţiile interne, legate de afecţiunea motorie a acestora. Este esenţială
organizarea activităţii astfel încât să fie evitate demobilizarea sau stresul, tendinţe care le
sunt specifice acestor copii. În principiu, este vorba de importanţa actului declanşării
principalelor elemente motivaţionale: interesul faţă de ceea ce urmează a se întâmpla,
dorinţa de activitate, atenţia, activismul propriu-zis. Este vorba de condiţionări ale
comportamentului prin sancţiuni pozitive, structurate după modelul general al
experimentelor de condiţionare: „Dacă vei învăţa să scrii linii frânte, bastonaşe( să
decupezi pe contur, să şnuruieşti) vei putea decora un semn de carte, pentru mama ta, de 8
Martie”.Evident, astfel de condiţionări pozitive nu pot fi realizate decât pornind de la ceea
ce copilul percepe ca “sancţiune pozitivă”. Altfel spus, i se pot promite copilului satisfacţii
legate de motivele, interesele, dorinţele lui, specifice vârstei. Vor fi evitate sancţiunile
negative care induc un comportament manifest de respingere a activităţii.
Prezentarea sarcinilor de lucru şi a condiţiilor de realizare a acestora (informaţiile
necesare, materialele, tehnica de lucru, timpul alocat realizării sarcinii) va fi urmată de o
dirijare nemijlocită pe care educatoarea trebuie să o acorde cu precădere copilului cu nevoi
speciale, cel care, alături de copiii cu ritm lent sau cu lacune de învăţare, se află în pericol
de a nu reuşi să rezolve sarcina.
În cazul copilului cu handicap locomotor atât securitatea cât şi stimularea sunt
esenţiale. Rezultatul unui stimul puternic fără condiţia asigurării securităţii, poate fi
răzvrătire, retragere, respingere, apatie. Acest copil trebuie ajutat să devină suficient de
încrezător că poate face faţă solicitărilor, altminteri el nu va accepta efortul sau lipsa de
confort care, în cazul lui, insoţesc cele mai multe activităţi specifice mediului şi vârstei.
Prin natura handicapului său, copilul este dependent, în mare masură, de adultul de
alături ( părinte, educatoare) iar, mai apoi, urmare a socializării secundare în cadrul
colectivitaţii de copii şi a conştientizării de către aceştia a necesităţii de a-l ajuta pe colegul
vitregit de soartă, el devine dependent şi de copiii din grupa. Complexitatea demersului
educaţional constă, în acest caz, pe de o parte, în a conduce perceperea handicapului de
către copiii din grupă spre acceptarea lui ca pe un fapt de viaţă care le poate oferi lor
prilejul de a-şi dovedi prietenia, generozitatea, afecţiunea faţa de colegul lor. Pe de altă
parte, este complicat, dar nu imposibil de dirijat, procesul perceperii, de către copilul cu
handicap, al ajutorului oferit de copii, fără a se simţi umilit, profund diferit şi inferior
colegilor săi. Este o problemă de atitudine afectuoasă, dar demnă, în care excesele
emoţionale şi excesul de zel mai mult dăunează, decât acţionează. Totul se construieşte în
jurul educatoarei, al atitudinii sale faţă de copilul cu handicap. Ea este modelul atitudinal,
copiii vor fi mici replici ale acesteia.
Un rol foarte important în motivaţie revine procesului de încercare-eroare. Un
copil cu grave probleme de motricitate, trăieşte mai multe momente de insucces, decât de
succes, în activităţi care implică manualitatea, mişcări fine ale mâinilor, o fină coordonare
oculo-motorie. Un exerciţiu perseverent dezvoltă acele calităţi neuro-motorii care conduc
de la eşec la succes. Motivarea copilului cu probleme locomotorii implică o mobilizare
către un scop: o performanţă pe care copilul doreşte să o obţină- aceea de a ajunge la
aceleaşi rezultate ca ale celorlalţi copii.
Am simţit şi am remarcat, de multe ori, în atitudinea acestor copii, frustrare,
plictiseală, descurajare. Am încercat, în astfel de situaţii, să evidenţiem şi cea mai fragilă
reuşită, evoluţie, pentru a-i inspira încrederea în sine şi a-l determina pe copil la încercări
succesive. Copilul cu handicap trebuie ajutat să-şi fixeze nivelul de aspiraţie în raport
cu capacităţile proprii. Încrederea în sine este cel mai eficient stimulent al capacităţii
de acţiune.
În activităţile şi jocurile organizate în prima etapă a zilei am sugerat, fără a impune,
desfăşurarea unor jocuri de rol, în cadrul cărora copiii cu probleme locomotorii primeau
roluri ce nu presupuneau prea multă mişcare, deplasare, fără, însă, a avea rol static. Am
avut în vedere recomandarea terapeuţilor care indică jocuri, activităţi care să-l solicite
locomotor pe copil, fără , însă, a-l obosi. În cazul jocurilor didactice ce presupun deplasarea
în scopul manipulării unor obiecte, mulţimi (selectarea, gruparea, separarea, ordonarea),
aceşti copii sunt motivaţi să se deplaseze de la scăunelul pe care stau, la panou, de multe
ori, fără a invoca oboseala, dacă sarcina de rezolvat conduce la o performanţă scontată şi,
implicit, la aprecierea educatoarei şi a grupei. Este extrem de importantă, cum mai
spuneam, cunoaşterea particularităţilor activităţii cognitive, astfel încât să fie evitat un
eventual eşec în rezolvarea sarcinii.Daca educatoarea nu identifică şi nu respectă optimul
cognitiv al copilului, în general, al celui cu handicap, în special, este previzibilă producerea
unor eşecuri repetate care îl vor demobiliza pe copil şi îl vor readuce la stadiul iniţial – cel
al neîncrederii în sine care induce timiditate, izolare, frustrare. Cât despre activităţile care
vizează dezvoltarea manualităţii, a coordonării oculo- motorii( activităţi practice, artistico-
plastice, de pregătire a mâinii pentru scriere), e lucru ştiut că, în cazul acestor copii, ai căror
muşchi flexori sunt afectati, progresele sunt lente şi înregistrarea unor eşecuri este
inevitabilă. Este deosebit de importantă, deci, iniţierea unui program de recuperare, menit
să dezvolte abilităţile perceptiv-motorii. Astfel, în prima etapă a zilei, copilul va face şi va
desface noduri, va construi cu cuburi, va decupa pe contur, va colora, va completa desene
trasate parţial în linii punctuate, va reproduce grafic obiecte familiare, figuri geometrice.
Fiecare achiziţie va fi evidenţiată, iar performanţele scontate vor fi recompensate prin
aprecierea lucrării în faţa grupei, afişarea la panou.