NUMERALUL

 Identitatea numeralului

Numeralul este o clasă controversată, fiind plasat printre adjective,

printre substantive, printre pronume sau chiar printre adverbe. În Gramatica
Academiei (1963) numeralul este definit ca „parte de vorbire care se declină şi
exprimă un număr, determinarea numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor
prin numărare” (181). Din această perspectivă, se vorbeşte despre
întrebuinţarea numeralului cu două valori: adjectivală (când însoţeşte un
substantiv şi se acordă cu acesta) şi substantivală (când este folosit singur).
Studii mai recente (Irimia 1997, Rădulescu 1998, Dindelegan 2003) contestă
această încadrare a numeralului, reliefând „contradicţia dintre denumire,
definiţie şi <<realitatea>> interpretată lingvistic” (Irimia 1997, 149). S-a
demonstrat (Dindelegan 2003) că ceea ce este numit în mod curent valoare
substantivală corespunde mai degrabă valorii pronominale. Demonstaţia
porneşte de la funcţia comună a pronumelor şi a numeralelor, aceea de a ţine
locul unor substantive. Ele sunt deci substitute, fiind lipsite de referinţă
proprie. Atât numeralele, cât şi pronumele funcţionează anaforic/cataforic (îşi
procură referinţa de la un sustantiv care apare anterior/ulterior în contextul
lingvistic) sau deictic (prin raportare la situaţia de comunicare – vorbitorul
indică direct persoana/obiectul prin gest). S-a semnalat de asemenea faptul că
numeralul, ca şi pronumele, preia informaţia de gen de la substantiv. De
exemplu, a doua preia informaţia de gen (feminin) de la substantivul pe care îl
substituie (fată, elevă, studentă etc.) – în funcţie de context.
Se manifestă exclusiv substantival numeralele fracţionare, cele
aparţinând seriei zece, sută, mie, milion etc., când sunt folosite la plural sau la
singular/plural fără a fi însoţite de un numeral cardinal (trei mii). Se manifestă
substantival deoarece au distincţii de număr şi primesc articol. Tot valoare
substantivală au şi numeralele din textele matematice (cinci plus doi fac
şapte), care-şi probează comportamentul substantival prin aceea că denumesc
un număr abstract şi au genul fix (sunt stabilite la valoarea de masculin), la fel
ca substantivul.
În ceea ce priveşte utilizarea adjectivală, s-a observat că acordul
numeralului cu substantivul diferă (cu excepţia numeralului multiplicativ) de
cel al adjectivului propriu-zis, în sensul că substantivul impune numeralului
acordul numai în caz şi gen (în puţinele situaţii în care acesta variază în
funcţie de gen: unu, doi şi compusele cu doi). Numeralul exprimă numărul
lexical, nu desinenţial. Un acord semantic se realizează totuşi, numeralul fiind
cel care impune substantivului forma de număr: unu impune substantivului
singularul, iar toate celelalte numerale cardinale propriu-zise impun pluralul.
Adverbial se manifestă numeralul adverbial (de repetiţie) şi numeralul
multiplicativ. Natura adverbială este susţinută de următoarele caracteristici:
determină verbe (cele de repetiţie chiar şi adjective sau adverbe), sunt
invariabile şi au sens circumstanţial.
Se consideră că numeralele se grupează în două clase:
 numerale cardinale – cele care exprimă numărul;
 numerale ordinale – cele care exprimă ordinea numerică a obiectelor.

Numeralul cardinal
În gramatica tradiţională, în clasa numeralelor cardinale sunt incluse
următoarele subclase:
 numeral cardinal propriu-zis
 numeral fracţionar (substantival)
 numeral colectiv
 numeral distributiv
 numeral multiplicativ
 numeral adverbial (de repetiţie)

Numeralul cardinal propriu-zis

Numeralul cardinal propriu-zis exprimă un număr sau determinarea
numerică a obiectelor.
După structură, numeralele cardinale propriu-zise sunt:
 simple – numeralele de la unu la zece şi sută, mie, milion, miliard.
 compuse – cu prepoziţie: unsprezece … nouăsprezece, cu ajutorul
conjuncţiei: douăzeci şi unu, nouăzeci şi trei etc.prin juxtapunere: două
sute, nouă mii etc.
Numeralele până la nouăsprezece (şi compusele cu ele) se leagă direct
de substantiv (ca adjectivele): un copil, doi oameni, nouăsprezece zile. De la
douăzeci, numeralele (mai puţin compusele cu 1…19) se leagă de substantiv
prin prepoziţia de: douăzeci de cărţi, şaptezeci şi trei de trandafiri, zece mii
de lei etc.

 Categorii gramaticale

Variază în funcţie de gen numeralele unu, doi şi compusele cu unu şi

doi (mai puţin unsprezece): doisprezece/douăsprezece, unu/una, doi/două,
douăzeci şi unu/douăzeci şi una, douăzeci şi doi / douăzeci şi două.
 În ceea ce priveşte numărul, se realizează un şir infinit de opoziţii între
unu şi toate celelalte numerale: unu/doi, unu/cinci, unu/douăzeci,
unu/nouăzeci şi nouă etc.
Cazul este marcat analitic, cu ajutorul prepoziţiilor (a la genitiv:
reprezentanţi a două universităţi, lucrările a trei elevi; la pentru dativ: au
oferit flori la două femei, a dat de mâncare la doi câini). Atunci cȃnd
numeralele de la doi ȋn sus sunt ȋnsoţite de pronumele semiindependent cel sau
de determinanţi precum aceşti, alţi, informaţiile de caz sunt marcate de aceste
elemente: casa celor doi, cărţile altor elevi etc.
Numeralele din seria zece, sută, mie, milion, miliard se comportă ca
substantivele: variază în funcţie de număr (zeci, sute, mii, milioane, miliarde
etc.) şi caz (G.D. – unei zeci/sute/mii, unui milion/miliard) şi pot fi articulate
enclitic: zece – numai la plural (zecile), suta, sutele, sutelor, mia, miile, miilor
etc.

 Sintaxa numeralului cardinal propriu-zis

Numeralele cardinale propriu-zise îndeplinesc funcţiile sintactice ale
substantivelor pe care le substituie:
 subiect: Trei s-au întors.
 nume predicativ: Florile sunt pentru cele două.
 atribut: Florile de la cei doi mi-au plăcut. (Ac.)/Cărţile celor doi sunt
interesante. (G.)
 complement direct: Îi aştept pe cei doi.
 complement indirect: Le-am dat celor doi cȃte o ȋngheţată.
 complement prepoziţional: Mă gȃndesc la cei doi.
 complement de agent: Am fost operată de cei doi.
 circumstanţial: Am sosit înaintea celor doi. (de timp) / În loc de şapte, au
venit doar cinci (opoziţional) etc.
Când determină un substantiv (au valoare adjectivală), ocupă poziţia
sintactică de atribut adjectival: Am cumpărat două cărţi.
Numeralul cardinal propriu-zis poate funcţiona şi ca regent, ca centru de
grup nominal: Doi dintre ei m-au supărat.

Numeralul fracţionar
În GBLR, numeralul fracţionar este considerat substantiv.
Numeralul fracţionar denumeşte o fracţie. Cu excepţia lui jumătate şi a
lui sfert (din locuţiunea adverbială pe sfert), numeralele fracţionare sunt
derivate cu sufixul -ime, de la numeralele cardinale propriu-zise
corespunzătoare: doime, treime, pătrime etc., în combinaţie cu numeralul
cardinal antepus: o cincime, două treimi.
Pentru numeralele doime şi pătrime sunt folosite şi sinonimele
jumătate, sfert.
Numeralele fracţionare au valoare substantivală şi ca atare se manifestă
exact ca substantivele:
 au formă fixă de gen: doime, treime, pătrime, jumătate etc. – feminin, sfert
– neutru;
 variază în funcţie de număr: doime/doimi, treime/treimi, jumătate/jumătăţi
etc.
 variază în funcţie de caz (se declină): N.Ac. – o doime, o treime; G.D. –
unei doimi, unei treimi etc.
 pot fi articulate (hotărât sau nehotărât): doimea, treimea, jumătatea; unei
doimi, unei treimi.
 Din punct de vedere sintactic, numeralul fracţionar se comportă ca
substantivul: ca determinant, îndeplineşte toate funcţiile sintactice ale
substantivului:
 subiect: O treime din probleme au fost rezolvate.
 nume predicativ: Sfertul înseamnă o pătrime.
 atribut: Mărimea doimii este aceeaşi cu a jumătăţii.
 direct: Cunosc doar o treime dintre invitaţi.
 complement indirect: Am dat la trei dintre ei cȃte o bomboană.
 complement prepoziţional: Am discutat doar despre o treime dintre
lucrări.
 complement de agent: Exerciţiul rezolvat de o treime dintre candidaţi a
fost foarte greu.
 complement circumstanţial: O doime înseamnă mai mult decât o treime.
Ca regent, generează grupuri nominale de tipul: o treime din produse,
jumătate dintre elevi, două treimi dintre locuitori.
Când sunt folosite ca subiecte, numeralele fracţionare generează
probleme de acord. Numeralul sfert şi cele de tipul doime, cincime, însoţite de
un atribut la plural sau la care se subînţelege un atribut la plural admit atât
acordul formal, la singular (o doime din cărţi a fost vândută), cât şi acordul
după înţeles, la plural (o doime din cărţi au fost vândute). Jumătate acceptă
numai acordul după înţeles, la plural: jumătate dintre elevi au învăţat. O
jumătate şi cealaltă jumătate admit acordul formal, la singular: o
jumătate/cealaltă jumătate a reuşit.
Numeralul colectiv
Numeralul colectiv indică însoţirea a două sau mai multe obiecte.
Numeralele corespunzătoare lui doi sunt amândoi/amândouă sau formele
neologice ambii/ambele.
Între cele două forme există deosebiri atât de natură gramaticală, cât şi
de natură stilistică. Astfel, în timp ce amândoi se construieşte cu substantivul
articulat (amândoi copiii), ambii acceptă numai substantive nearticulate
(ambii copii). Amândoi are la genitiv-dativ formele amânduror/amândurora,
ambii se declină ca substantivele articulate, având la genitiv-dativ forme
diferite în funcţie de gen: ambilor băieţi/ambelor fete. Cu valoare adjectivală,
ambii este întotdeauna antepus faţă de substantivul pe care îl determină (ambii
elevi,*elevi ambii), în timp ce amândoi acceptă atât antepoziţia (amândoi
elevii), cât şi postpoziţia (elevii amândoi). Din punct de vedere stilistic, forma
ambii este preferată în limbajul publicistic, în cel tehnico-ştiinţific şi în cel
administrativ.
De la trei în sus, numeralele colective au forme compuse cu particulele
tus- (<toţi) şi câteşi: tustrei, tuspatru, câteşitrei, câteşipatru, câteşicinci etc. În
paralel, se folosesc formele literare compuse cu adjectivele pronominale
nehotărâte toţi/toate antepuse numeralului cardinal propriu-zis: toţi/toate trei,
toţi/ toate nouă etc.
În ceea ce priveşte categoriile gramaticale ale numeralului colectiv, sunt
de remarcat următoarele:
 diferă în funcţie de gen numeralele corespunzătoare lui doi şi trei
(amândoi/amândouă, ambii/ambele, tustrei/tustrele, câteşitrei/câteşitrele) şi
compusele cu toţi (toţi patru/toate patru, toţi şapte/toate şapte); celelalte sunt
invariabile în funcţie de gen (tuspatru fetele/tuspatru băieţii);
 sunt stabilite la valoarea de plural, având în vedere că exprimă însoţirea a
două sau mai multe obiecte;
 au forme diferite după caz numai numeralele corespunzătoare lui doi:
N.Ac.  amândoi/amândouă, ambii/ambele; G.D.  amândurora,
ambilor/ambelor.
Numeralele colective îndeplinesc toate funcţiile sintactice ale
substantivului, atunci când substituie un substantiv:
 subiect: Câteşitrei erau prieteni.
 nume predicativ: Florile sunt pentru amândouă.
 atribut: Sunt interesante părerile amândurora.
 complement direct: I-am văzut pe amȃndoi.
 complement indirect: Le-am dat amȃndurora ce mi-au cerut.
 complement prepoziţional: Mă tem de amândoi.
 complement de agent: Am fost întâmpinat de tustrei.
 circumstanţial: Am întârziat din cauza amândurora.

Numeralele colective nu sunt compatibile cu poziţia de regent, deci nu

sunt generatoare de grupuri sintactice.
Când au valaore adjectivală (când determină un substantiv), îndeplinesc
funcţia de atribut adjectival: Ambii copii m-au impresionat.
Numeralul distributiv

Numeralul distributiv exprimă repartizarea sau gruparea numerică a

obiectelor. Numeralele distributive au forme compuse din adverbul câte şi
numeralele cardinale propriu-zise: câte doi, câte trei, câte zece etc. Alături de
acestea, pot apărea şi fome care implică repetarea numeralului (doi cîte doi)
sau forme care exprimă aproximaţia, de tipul câte zece-douăzeci.
Au forme diferite după gen numai cele formate cu unu, doi (câte
unu/câte una, câte doi/ câte două) şi compusele lor (câte douăzeci şi unu/câte
douăzeci şi una).
Cazul este marcat analitic, cu ajutorul propoziţiilor a la genitiv: temă a
câte doi, la pentru dativ: dau la câte doi.
În privinţa funcţiilor sintactice, numeralele distributive ocupă poziţiile
sintactice specifice substantivelor cărora le ţin locul:
 subiect: Ne-au întâmpinat câte doi.
 nume predicativ: Ei sunt câte doi.
 atribut: S-au organizat în grupuri de câte trei.
 complement direct: Ia câte trei zilnic.
 complement indirect: Vorbesc cu câte doi.
 complement de agent: Am fost întâmpinaţi de câte doi.
 circumstanţial: Datorită câte unuia, reuşeşte întotdeauna.
 element predicativ suplimentar: Ei vin câte doi.
Când determină substantive, au funcţia sintactică de atribut adjectival:
Am cumpărat cȃte trei flori pentru fiecare.
În GBLR, numeralele distributive şi cele colective sunt considerate
pronume indefinite.
Numeralul multiplicativ
În GBLR, numeralul multiplicativ este considerat adjectiv.
Numeralul multiplicativ arată în ce proporţie creşte o cantitate sau o
calitate. Numeralul multiplicativ este un derivat parasintetic, cu formă
asemănătoare cu a unui verb la participiu, fiind format de la numeralul
cardinal propriu-zis, cu ajutorul prefixului în- şi al sufixului participial -it:
îndoit, întreit, împătrit, înzecit, înmiit etc.

Pe lângă acestea, se folosesc şi formele culte dublu, triplu, cvadruplu,

cvintuplu etc.
Când au valoare adjectivală (determină un substantiv), numeralele
multiplicative se acordă în gen, număr şi caz cu substantivele determinate:
 N.Ac. – câştig întreit/câştiguri întreite, forţă înzecită/forţe înzecite
 G.D. – câştigului întreit/întreitului câştig; câştigurilor întreite/întreitelor
câştiguri, forţei înzecite/înzecitei forţe; forţelor înzecite/înzecitelor forţe.
Când determină verbe, numeralele adverbiale au valoare adverbială şi
prin urmare sunt invariabile: câştigă întreit, munceşte însutit etc.
Cu valoare adjectivală, ocupă următoarele poziţii sintactice:
 atribut adjectival: Câştigul întreit îl încântă.
 nume predicativ: Câştigul este întreit.
 apoziţie: Mircea are un salariu de zece milioane, adică dublu faţă de al
meu.
Când este întrebuinţat cu valoare adverbială, numeralul multiplicativ
îndeplineşte funcţia sintactică de complement circumstanţial de mod: Cȃştigă
ȋnsutit.
Numeralul adverbial
În GBLR, numeralele adverbiale (cardinale şi ordinale) sunt considerate
locuţiuni adverbiale.
Numeralul adverbial (de repetiţie) arată de câte ori se repetă o acţiune
sau în ce raport se află o calitate/cantitate a unui obiect faţă de alt obiect sau
faţă de acelaşi obiect în împrejurări diferite.
Numeralele adverbiale sunt forme compuse substantivul ori şi
numeralul cardinal propriu-zis, precedat de prepoziţia de: de două ori, de trei
ori, de o sută de ori etc.
Forma corespunzătoare lui unu este o dată. A nu se confunda cu
adverbul odată, cu sensul „cândva”, „odinioară”: A fost odată ca-n poveşti…
O structură mixtă au formaţiile realizate cu numeral distributiv: de câte două
ori, de câte trei ori, de câte patru ori etc.
Având valoare adverbială, numeralele de acest fel sunt invariabile şi
îndeplinesc funcţia sintactică de circumstanţial de mod: Vizita fusese anunţată
de trei ori.
Când regentul este de tip nominal, numeralul adverbial ocupă poziţia de
atribut: repetarea de trei ori, citirea lecţiei de trei ori etc.

Numeralul ordinal
Potrivit gramaticii tradiţionale, clasa numeralului ordinal cuprinde următoarele
subclase:
 numeral ordinal propriu-zis
 numeral ordinal adverbial (de repetiţie).
Numeralul ordinal propriu-zis

Numeralul ordinal propriu-zis arată ordinea numerică a obiectelor sau

poziţia ocupată de un membru al unei serii.
Are forme simple: întâiul/întâia, primul/prima, secund/secundă,
terţ/terţă şi forme compuse de la numeralele cardinale propriu-zise
corespunzătoare, precedate de al, a şi urmate, la masculin şi neutru, de
articolul hotărât enclitic -le şi de particula -a (al doilea, al nouălea) sau de
articolul -a , la feminin (a doua, a noua).
La numeralele ordinale corespunzătoare unor numerale cardinale
terminate în consoană (opt, cele terminate în -lion, miliard) se intercalează
vocala -u- înainte de articol: al optulea, al milionulea.
Numeralele ordinale au forme diferite după gen: întâiul/întâia,
primul/prima, al doilea/a doua etc. Cu excepţia numeralelor întâiul şi primul,
care pot avea şi forme de plural (întâii, primii), celelalte au numai formă de
singular. Numeralele întâiul şi primul pot primi şi articol hotărât enclitic:
întâiul/întâia, primul/prima.
Se declină cu ajutorul lui cel/cea, urmat de prepoziţia de:
 N.Ac. – cel de-al doilea, cea de-a doua, cei de-al treilea, cele de-al treilea
 G.D. – celui de-al treilea, celei de-a treia, celor de-al treilea.
Când are valoare adjectivală, numeralul ordinal se acordă în gen, număr
şi caz cu substantivul determinat: prima studentă, primei studente, primele
studente, primelor studente.
Când ţine locul unui substantiv, numeralul ordinal are funcţiile
sintactice specifice substantivului
 subiect: Al doilea s-a întors.
 nume predicativ: Meritele sunt ale celui de-al treilea.
 atribut: Teza celui de-al doilea este foarte bună.
 apoziţie: Celălalt, al doilea, m-a impresionat.
 complement direct: L-am văzut pe al treilea.
 complement indirect: Celui de-al doilea i-am dat cartea.
 complement prepoziţional: M-am plictisit de cel de-al treilea.
 complement de agent: Petrecerea a fost pregătită de cea de-a doua.
 circumstanţial: Ioana a sosit ȋnaintea celei de-a doua din dreapta.
 element predicativ suplimentar: Mereu mă nimeresc drept al doilea.

Când are valoare adjectivală, ocupă poziţia de atribut adjectival: „Un

surâs mă urcă până la etajul al optulea.” (I. Veronca)

Numeralul ordinal adverbial

Numeralul ordinal adverbial arată a câta oară se împlineşte o acţiune

sau se manifestă o însuşire.
Numeralele ordinale adverbiale au forme compuse din numeralul
ordinal propriu-zis şi substantivul oară/dată: întâia/prima oară/dată (cu
sinonimul popular întâiaşi dată), a doua oară, a treia oară etc.
Având valoare adverbială, aceste numerale sunt invariabile şi
îndeplinesc funcţia sintactică de circumstanţial: Prima dată s-a supărat.

GBLR = Gramatica de bază a limbii române, Univers Enciclopedic Gold,

Bucureşti, 2010.