ABORDĂRI TEORETICE ALE GÂNDIRII CRITICE

1.1 Date generale despre gândirea critică

Fenomen psihic deosebit de complex , gândirea a preocupat de multă vreme
oamenii de știință din cele mai variate domenii.
Posesor al unei capacități specifice de procesare a informației în vederea
dobândirii unor cunoștințe, priceperi, abilități cognitive necesare în viața de zi
zi omul se deosebește de celelate viețuitoare prin gîndire. Aceasta funcționează
diferit de la o persoană la alta și chiar în cazul unuia și aceluiași individ în situații
diverse.Există mai multe feluri de gândire, în baza criteriului finalității gândirea
este de trei feluri: reproductivă, productivă, critică.
Gândirea critică este modalitatea superioară de manifestare a gândirii care
sintetizează și integrează aspecte și proceduri ale celorlalte moduri de gândire. A
gândi critic înseamnă, printre altele, a gândi pragmatic și realist, divergent și
pozitiv, euristic și creator, algoritmic și eficient.[2]
Termenul critic provine din grecescul kriticos și semnifică a interoga, a acorda un
sens, a fi capabil de a analiza.Este o stare firească a ființei umane, capabilă de a se
rosti pe sine și a celor din jurul său, practicând o interogație permanentă,
indiferent de context, pentru zidirea sa și a celor din jurul său, capacitatea de a
identifica sensuri și semnificații noi realității cotidiene. În acest sens, gândirea
critică poate dveni un mod de viață. Dacă am restitui cuvintelor sensurile iniţiale,
nevoie simţită încă de Platon, fiindcă cei vechi – spune acesta – ştiau mai bine
fiind mai aproape de zei, sensul grecesc a lui kritikos, acela de “a-ţi pune
întrebări”, “a căuta sensul”, “a analiza”, ni se pare cel mai potrivit pentru omul
contemporan.[3]
Fiind prin natura sa un proces prin excelență psihologic, gândirea este, în primul
rând, obiectul de cercetare al psihologiei. Acesta a fost definit ca un proces
cognitiv activ, intenţionat, organizat, pe care îl utilizăm pentru a examina gândirea
proprie şi cea a celorlalţi pentru a clarifica şi îmbunătăţi cunoaşterea, al cărui scop
este de a lua decizii rezonabile în ceea ce priveşte atitudinile şi comportamentul.
Abilitatea de a gândi critic este vitală, viaţa noastră depinzând de ea. Modalitatea
în care ne trăim viaţa depinde de convingerile noastre, a ceea ce pretindem că
acceptăm. Cu cât reuşim să evaluăm o afirmaţie şi separăm aspectele relevante de
cele irelevante, cu atât gândirea noastră este mai critică. Minger identifică cele mai
semnificative patru elemente ale gândirii critice:
1. Critica retoricii: abilitatea de a evalua validitatea sau credibilitatea argumentelor
şi/ sau scepticism general faţă de afirmaţii şi cunoaştere. Pentru mulţi autori,
abilitatea de a evalua argumentele este cel mai important element al gândirii critice
(Chaffee, 1988, McPeck, 1990, Missimer, 1986, Moore, 1989, Paul, 1993).
2. Critica tradiţiei: scepticism faţă de înţelepciunea convenţională, a celei practice
şi a mentalităţii tradiţionale.
3. Critica autorităţii: scepticism faţă de o părere dominantă şi deschidere faţă de
multitudinea perspectivelor.
4. Critica cunoaşterii: admiterea cunoaşterii ca fiind plină de valori, având o natură
subiectivă şi contextualizată.
Termenul de gîndire este prea general şi vag pentru a descrie procesul de gîndire
critică: în acest sens, s-au propus noțiunile de raţionare critică, sau argumentare
critică. Raţionarea critică este interesată de oferirea de raţiuni pentru anumite
convingeri, de evaluarea acţiunilor prin mijloace logice obişnuite, pe cînd
argumentarea critică ar fi parte aplicativă a gîndirii critice, care îşi propune, mai
ales, identificarea şi evaluarea argumentărilor în viaţa de zi cu zi.
Petre Bieltz, în lucrarea Bazele gîndirii critice, menţionează că orice demers
de gîndire implică pînă la urmă logica. Gîndirea umană se derulează cu ajutorul
raţionamentelor deductive şi inductive, aceste argumente fiind „bune” sau „mai
puţin bune”, în funcţie de respectarea, integrală sau parţială, a exigenţelor logice de
raţionare.
R. Iucu abordează gîndirea critică ca un proces complex de reflectare, ce
cuprinde analiza unor argumente, luarea în considerare a unor puncte de vedere,
înţelegerea unor raporturi şi rezolvarea unor probleme. Un aspect important în
dezvoltarea gîndirii critice îl constituie metacogniţia, care semnifică capacitatea de
a reflecta asupra propriei gîndiri şi de a rezolva probleme cu caracter introspectiv,
ca proces conştient. „Rezolvatorii buni de probleme planifică traseul unei acţiuni
înainte de a trece la executare, se monitorizează pe ei înşişi în cursul executării
planului, fondează şi ajustează planul în mod conştient şi se evaluează pe ei înşişi”.
Determinarea valorii sau a calităţii credinţelor noastre este o funcţie a gândirii, iar
tipul de gândire care îndeplineşte cel mai bine această sarcină este gândirea critică
- o aptitudine pe care educaţia superioară tinde să o edifice. Aceasta înseamnă că
gândirea critică nu se referă la ce gândeşti, ci la cum gândeşti. Gândirea critică este
sistematică deoarece implică proceduri şi metode
distincte. Ea presupune evaluări şi formulări clare, întrucât este folosită,
deopotrivă, în evaluarea opiniilor existente (ale tale sau ale altora) şi în proiectarea
altora noi. Ea operează conform standardelor raţionale, prin aceea că opiniile
sunt judecate din perspectiva felului în care ele sunt raţional întemeiate. Gândirea
critică implică, desigur, logica. Logica este studiul bunei raţionări sau al
inferenţelor bune şi a regulilor care le guvernează. Gândirea critică este însă mai
cuprinzătoare decât logica, întrucât presupune nu doar logica, ci şi adevărul sau
falsitatea declaraţiilor, evaluarea argumentelor şi a dovezilor, folosirea analizei
şi a investigaţiei, aplicarea mai multor competenţe care ne ajută să decidem ce
merită să credem sau să facem. [.] Acum, fără îndoială, unii oameni încearcă
să folosească gândirea critică în scopuri ofensive, dar această abordare merge
împotriva gândirii critice. Ceea ce este critică în gândirea critică este folosibil în
sensul de „exercitare sau implicare plină de prudenţă şi grijă în evaluare
judicioasă". Gândirea critică urmăreşte a determina ce anume este justificat să
credem, iar aceasta implică o deschidere spre alte puncte de vedere, toleranţă faţă
de perspectivele opuse, concentrare asupra aspectelor aflate la dispoziţie, evaluări
fairplay (corecte, lipsite de părtinire şi orice fel de subiectivism) a argumentelor şi
dovezilor (probelor).[petre bieltz] Abilitatea de a gândi critic este vitală, viaţa
noastră depinzând de ea. Modalitatea în care ne trăim viaţa depinde de convingerile
noastre, a ceea ce pretindem că acceptăm. Cu cât reuşim să evaluăm o afirmaţie şi
separăm aspectele relevante de cele irelevante, cu atât gândirea noastră este mai
critică.