Tema 4. Memoria.

Conținutul temei:
4.1 Definirea și caracterizarea memoriei.
4.2 Procesele și formele memoriei.
4.3 Uitarea.

4.1 Definirea și caracterizarea memoriei.

Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea
senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor din trecut. Ea definește dimensiunea
temporală a organizării noastre psihice - trecut, prezent, viitor. Grație memoriei, ființa noastră
psihică dobândește continuitatea identității în timp. Fără, am trai numai prezentul clipei, am fi în
permanență pusi în fața unor situații noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experiență
elaborată, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor și erorilor, adaptarea devenind imposibilă.
Memoria este procesul psihic de reflectare a experienţei anterioare prin întipărire, stocare,
reactualizarea informaţiilor şi trăirilor noastre subiective.
Experimental pentru prima dată a fost studiată de psihologul german H.Ebbinghaus.
Memoria este o capacitate generală a întregii materii. Ea este o capacitate psihică absolut
necesară și asigură continuitatea vieţii psihice. Ea se află în interacţiune şi interdependenţă cu
toate celelalte fenomene psihice. Memoria are o mare valoare adaptativă, realizând echilibrul
organismului cu mediul.
Memoria îndeplineşte în viaţa omului funcţii reflectorii:
- activă — memoria tinde să transforme trecutul şi nu doar să-l reproducă pur şi simplu;
- selectivă — se reactualizează ceea ce este important pentru subiect; selectivitatea este
personală;
- situaţională — particularităţile de timp şi spaţiu ale situaţiei, împreună cu starea internă a
subiectului;
- relativ fidelă — nu se realizează ca o fotografie, întipărirea şi reactualizarea se face cu oarecare
aproximaţie;
- mijlocită de instrumente ajutătoare – asocierea cu ceva bine cunoscut, cruciulița de pe mână,
puncte de reper etc.
- inteligibilă — implică înţelegere — fixarea şi reamintirea sunt produsul legăturilor logice între
fenomene sau evenimente.

4.2. Procesele și formele memoriei

Procesele memoriei sunt:
I. Memorarea
II. Păstrarea informaţiilor
III. Reactualizarea informaţiilor
Memorarea constă în întipărirea, fixarea informaţiilor şi trăirilor.
Formele memorării:
1. În funcţie de prezenţa sau absenţa scopului, intenţiei:
a) Involuntară (neintenţionată, fără scop, fără efort voluntar);
b) Voluntară (intenţionată, cu scop, cu efort voluntar);
2. În funcţie de prezenţa sau absenţa gândirii, a înţelegerii:
a) Memorare mecanică (în lipsa înţelegerii. În unele cazuri este absolut necesară: memorarea
numerelor de telefon etc);
b) Memorare logică (bazată pe înţelegerea sensurilor, semnificaţiilor materialului memorat).
 Păstrarea constă în reţinerea pentru un timp a celor memorate. Ea poate fi de mai multe
tipuri:
1. În funcţie de analizatorul care recepţionează informaţia deosebim:
- Memorie senzorială, auditivă, vizuală, tactilă, kinestezică etc.
2. În funcţie de durată:
a) Păstrarea de scurtă durată (5 sec – 8/10 min). Ea are capacităţi foarte modeste/limitată.
b) Păstrarea de lungă durată. Are o capacitate nelimitată. Se constituie cu ajutorul
limbajului şi al gândirii. În memoria de lungă durată se înregistrează tot ce trăim şi
gândim, dar unele informaţii rămân inaccesibile, rămân în inconştient.
3. În funcţie de forma păstrării:
- Exactă;
- Diminuată (informaţie destrămată sau omisă);
- Amplificată (cu informaţie excesivă).
Reactualizarea informaţiilor constă în scoaterea la iveală a celor memorate. Se realizează
prin: recunoaştere şi reproducere.
- Recunoaşterea este un proces mai simplu, uşor de realizat, presupune identificarea unei
situaţii percepute anterior.
Sunt mai multe forme de recunoaștere:
a) recunoaştere eronată, atunci când se identifică în mod greşit obiectele pe care în
realitate nu le-am perceput;
b) recunoaştere imprecisă, când detectarea semnalelor este incompletă;
c) recunoaşterea precisă — omul identifică, în cadrul unei percepţii diferenţiate,
impresiile actuale provenite de la obiect cu altele din trecut.
- Reproducerea este un proces complex, în care sunt incluse mecanismele verbale.
Deosebim următoarele forme ale reproducerii:
a) reproducerea involuntară – este neîntemeiată;
b) reproducerea voluntară – intenţionată.

4.3 Uitarea.
Uitarea este procesul de inhibiţie a legăturilor formate, imposibilitatea de a reproduce
informaţia asimilată cândva. Ea prezintă un proces natural, raţional şi necesar. Memoriei fără
procesul de uitare s-ar putea supraîncărca și n-ar da posibilitatea individului să păstreze
cunoștințe noi. De aceea, uitarea intervine ca să elimine ceea ce nu mai corespunde noilor
solicitări puse în fața individului.
Uitarea este cea care acordă memoriei caracterul ei selectiv și noi păstrăm și reactualizăm
doar ceea ce trebuie sau ne interesează. Caracterul necesar al uitării decurge din faptul ca ea are
funcții de reglare și autoreglare, în sensul că dă posibilitatea "descărcării" și "eliminării" a ceea
ce este inutil, pentru a face loc noului material informațional ce trebuie să fie însușit.
Ea poate fi:
a) totală - ştergerea completă a informaţiei din memorie, în acest caz recunoaşterea este
imposibilă;
b) parţială - recunoaşterea şi reproducerea sunt posibile fragmentar;
c) momentană (lapsusul) - uitare la moment, chiar în momentul când ne este necesară,
după ceva timp se restabileşte informaţia.