Opera lui Mihail Sadoveanu e una din cele mai întinse din

literatura
română, dar unitară ca preocupări tematice şi mai ales ca stil.
Etapele prozei sale configurează un parcurs relativ coerent, cu
inerentele slăbiciuni ale începutului poporanist, cu soliditatea
şi valoarea excepţionale ale maturizării şi cu regretabila epocă
de raliere la tezismul proletcultist.

Proza scurtă a lui Mihail Sadoveanu

În general este vorba despre povestiri. Până în preajma

primului război mondial, tânărul Sadoveanu publică nu mai
puţin de 15 volume de povestiri. Ele sunt eterogene tematic şi
extrem de inegale valoric.
După părerea lui Manolescu, se detaşează volumele Vremuri
de bejenie, O istorie de demult. După război, volumele de
proză scurtă se răresc, făcând loc romanelor.
Eugen Lovinescu remarcă faptul că „primele povestiri sunt,
fireşte, mai aproape
de epica populară.”Cozma Răcoare, Răzbunarea lui Nour ş. a.
au subiecte de tip
popular, precum şi o concepţie simplistă şi energică; dragostea
e văzută ca o forţa elementară, iar natura participă, romantic,
la dezlănţuirea pasiunilor omeneşti. Cum notează Lovinescu,
„eroii sunt războinici oţeliţi, haiduci sentimentali, ţigani poetici
şi amoroşi, pribegi enigmatici.

Aşa cum menţionează mai toţi criticii, proza sadoveniană, şi cu

precădere aceea scurtă, are la bază repetiţia: nu noutatea
invenţiei e căutată de autor, ci reluarea aceloraşi teme,
subiecte, tipuri de personaje etc. în variante din ce în ce mai
rafinate şi mai complexe.
Nucleele tematice ale majorităţii povestirilor sunt condiţia
socială a oamenilor de la ţară, micile drame sau chiar tragedii
din mediul rural, erosul, apoi vânătoarea şi pescuitul.
Cele dintâi, inclusiv erotismul, după faza preliminară,
romantică, sunt tratate acum încrâncenat, în tonuri
naturaliste, ceea ce i-a adus lui Sadoveanu critici vehemente
din partea lui H. Sanielevici, critic rămas în istoria literaturii
române tocmai prin atacul asupra scriitorului moldovean.
Sanielevici reduce textele sadoveniene la un tablou sinoptic în
care intră beţia, adulterul, prostituţia şi
violenţa până la criminalitate.
Ibrăileanu îi va lua apărarea lui Sadoveanu, pe două
argumente principale: primul constând în ideea că se poate
face un tablou sinoptic identic al operei lui Shakespeare,
Byron, Balzac;
al doilea constând în faptul că Sadoveanu a zugrăvit lumea aşa
cum n-ar trebui să fie, deci face, indirect, operă moralizatoare,
arătând viciile, degradarea: „Noi credem însă că dacă preotul
Lupaşcu al d-lui Agârbiceanu ne arată cum ar trebui să fie
preoţii de la ţară, preoţii d-lui Sadoveanu ne arată cum n-ar
trebui să fie, după cum şi O scrisoare pierdută ne arată cum n-
ar trebui să fie politica românească, la urma urmei: cum ar
trebui să fie!”
Lovinescu îi ia şi el apărarea pe considerentul, între altele, că
„«Senzualismul erotic şi brutalitatea imaginilor constituie
numai materialul prim şi nu concepţia însăşi.”
Cât priveşte evoluţia prozei scurte a lui Sadoveanu, acelaşi
Lovinescu notează „Deşi în volumele următoare subiectele nu
mai purced din atmosfera acestei epice populare, ci din
mijlocul unei lumi reale şi dintr-un conflict de forţe materiale,
nu putem, totuşi, conchide la o evoluţie de la romantism la
realism întrucât, mai pe urmă, subiectele s-au învălmăşit şi, în
definitiv, luate din fantezia populară sau din realitate, se
încadrează într-o formulă unică, pe care am putea-o de pe
acum numi materialism liric.”
După cum se vede, lirismul devine liantul între creaţiile
sadoveniene, indiferent de subiect sau de temă. Atmosfera, de
asemenea, devine
esenţială pentru definirea povestirilor.

„Tema autorului” ar fi, în cazul lui Sadoveanu, povestirea

însăşi, povestirea ca act discursiv, dar şi ca act de interacţiune
umană.

Romanele lui Mihail Sadoveanu – clasificări

George Călinescu, refuzînd omologarea creaţiilor sadoveniene

de mari dimensiuni drept „romane”, clasifică aceste scrieri,
atunci când nu le consideră nişte simple cronici (Strada
Lăpuşneanuşi Trenul fantomă), astfel:
a) romane ale regresiunii, cuintrigă lirică (Apa morţilor);
b) romane patetice, cu intrigă instinctuală (Haia Sanis);
c) romanul mişcărilor milenare, cu intrigă antropologică (
Baltagul);
d) romanul nemişcării milenare, cu intrigă mitologică (Nopţile
de Sânziene).
Una dintre cele mai pertinente şi mai cuprinzătoare abordări
este aceea propusă de Monica Spiridon în Sadoveanu. Divanul
înţeleptului cu lumea. Pentru Monica Spiridon, cele mai
importante registre de manifestare a romanelor lui Sadoveanu
sunt registrul didactic, registrul hermeneutic, registrul relaţiei
text / model, registrul relaţiei istorie / literatură.
Aşa cum reiese şi din analiza comparativă a povestirilor Haia
Sanis, O istorie de demult, Ochii ei arzători demult s-au stins
si Roxelana, aşa cum se vede şi din punerea în paralel a unora
dintre romane, dacă ţinem cont de axa diacronică putem
constata anumite diferenţe între discursuri, o certă rafinare şi
hieratizare a limbajului şi a expresivităţii sadoveniene.
Accentul se deplasează de pe factologic pe discurs, de pe
limbajul eroilor pe limbajul naratorului, stângăciile sau
cruzimile de exprimare se răresc, dispar şi fac loc stilizării,
ceremoniei, poeticului. Subliniind maturitatea limbajului
sadovenian din primele două volume ale Fraţilor Jderi,
Călinescu îi defineşte caracteristicile în aceşti termeni: „E o
limbă ireală, cum se cuvine unei lumi ieşite din ev, o adevărată
creaţie, amestec original de Neculce, grai ţărănesc,
ardelenesc, chiar muntenesc, limbă cultă şi limbă
bisericească, fără nici o asemănare cu izvoarele ei parţiale.
Fraţii Jderi este dat ca exemplu de scriere ce ţine mai curând
de eposul mitologic decât de naraţiunea istorică. Personajele
joacă roluri prestabilite, existenţa Moldovei lui Ştefan cel
Mare apare ca deplin ritualizată, faptele domnitorului sau ale
supuşilor săi intră în tipare mitice (de pildă, Ştefan e comparat
cu omorâtorul de dragoni, i. e. cuSfântul Gheorghe, în vreme
ce oastea otomană întruchipează, ca întreg, balaurul; mitul
omorâtorului de dragoni revine, cu o anumită subtilitate, în
Creanga de aur).
calificarea anumitor romane nu poate fi făcută la modul
restrictiv, prin încadrarea într-o singură specie sau formulă.
Creanga de aur este la rândul lui un roman mitologic, istoric,
de dragoste, parabolic etc.
Fraţii Jderi, de asemenea, e cronică istorică dar şi epopee şi
roman iniţiatic ş. a. m. d.
Totuşi, aşa cum putem vorbi despre un cadru istoric în cazul
anumitor
romane, tot astfel putem să vorbim despre un cadru provincial
în altele. Ar fi vorba de seria unor scrieri care evocă lumea
tristă a micilor oraşe unde se desfăşoară, mocnit, dramele unei
umanităţi neştiute.
Pompiliu Constantinescu vede în Locul unde nu s-a întâmplat
nimic, Însemnările lui Neculai Manea, Oameni din lună
romane sau nuvele de factură socială.
Sadoveanu nu a fost genul de autor interesat în a-şi preciza
permanent, prin diverse meta-texte, punctul de vedere; dar
aceasta nu înseamnă că Sadoveanu a fost un scriitor strict şi
limitat intuitiv, adică lipsit de cultură.
Alexandru Paleologu merge cel mai departe, considerându-l
„scriitorul nostru cel mai intelectual de la Eminescu încoace”.
Intelectualismul lui Sadoveanu a părut, iniţial, greu de
susţinut, mai ales pentru că autorul nu s-a arătat interesat de
inovaţiile tehnice, formale; sub acest aspect, comparativ cu un
Camil Petrescu, autorul moldovean pare de-a dreptul
conservator. Dar modernitatea manifestă, formală, îşi are
compensaţia în umanismul, fie el şi utopic, unor capodopere
precum Divanul persian, Creanga de aur, Ostrovul lupilor, în
care valorile spirituale sunt promovate în moduri care îl trimit
pe criticul N. Manolescu la a-l compara pe Sadoveanu cu
Thomas Mann sau Herman Hesse.
Refuzul psihologismului, al experimentalismului, al
autobiograficului, precum şi al diversităţii şi spectaculozităţii
formale nu îl împiedică pe Sadoveanu să îşi
dovedească intelectualismul. Demonstraţiile Monică Spiridon
merg în aceeaşi
direcţie a relevării acestei dimensiuni: propensiunea didactică,
formulele gnomice, istoriile cu tâlc, nostalgia logosului
primordial, substructura mitică a capodoperelor sale ş. a. m. d.
sunt, în fond, reflexele unei atitudini eminamente cărturăreşti.
Sadoveanu nu e un autor genuin, cât se poate de conştient de
mecanismele
textului, de o cultură rafinată – chiar dacă nu în sensul unei
adaptări la formulele cele mai novatoare ale epocii sale.
Propensiunea didactică, formulele gnomice, istoriile cu tâlc,
nostalgia logosului
primordial, substructura mitică a capodoperelor sale ş. a. m. d.
sunt reflexele unei atitudini eminamente cărturăreşti.
Primele două etape ale creaţiei sadoveniene implică un proces
de maturizare şi de rafinare; din această metamorfoză
progresivă şi fără răsturnări radicale face parte şi dispariţia
naivităţilor şi a mărcilor sămănătorist-poporaniste, a viziunii
dominant sociologice şi realist-naturaliste – în favoarea unei
proze de subtilă erudiţie şi de pronunţată solemnitate.
Întreaga operă a lui Sadoveanu ne indică un spirit paseist,
regresiv, fascinat de
primordialitate ca de o dimensiune care, la modul utopic, ar
trebui să salveze
umanitatea contemporană scriitorului. Opera sa e o pledoarie,
directă sau doar
implicită, pentru întoarcerea la simplitatea, moralitatea şi
ritualizarea vieţii.
Sadoveanu este unul din cei mai importanţi prozatori români,
respectiv
interbelici. Spirit conservator, paseisit, regresiv, şi-a construit
opera ca pe o vastă sociofanie, dar a realizat şi romane
complexe, cu substrat mitic, simbolic, romane istorice cu
multiple semnificaţii – toate arătând o viziune particulară,
impregnată de valori morale, existenţiale şi estetice.
To do
-Schiţează în câteva paragrafe periodizarea operei lui
Sadoveanu, expunând
şi criteriile care au stat la baza acesteia.
-Realizaţi un tabel al temelor şi al personajelor-tip
corespunzătoare din proza
scurtă a lui Sadoveanu.
-Realizaţi un tabel recapitulativ al clasificărilor romanelor
sadoveniene, folosind drept resursă cele două titluri din
bibliografia critică aparţinând celor doi critici.
-Menţionează trei concepte relevante pentru concepţia lui
Mihail
Sadoveanu asupra prozei.
- Realizaţi o descriere în 1500 de cuvinte a evoluţiei prozei lui
Sadoveanu,
cu referinţe critice altele decât cele din curs, dar preluate din
bibliografia critică a cursului.