Colegiul Economic ‘’Ion Chica’’

Elev:Ionescu Aurelian
Clasa:a XIa E

1
Operatiuni cu plati in numerar

Operatiunile cu plati in numerar in moneda nationala se desfasoara in conformitate cu

prevederile Regulamentului nr. 2/1996, de catre societatile bancare autorizate.
1. Efectuarea de operatiuni in numerar de catre persoanele juridice
In conformitate cu prevederile O.G. nr. 15/1996, cu modificarile si completarile
ulterioare, operatiunile de incasari si plati intre persoanele juridice se pot efectua numai
prin instrumente de plata fara numerar.
Persoanele juridice pot efectua plati in numerar doar in urmatoarele cazuri:
− plata salariilor si a altor drepturi de personal;
− alte operatiuni de plati ale persoanelor juridice cu persoane fizice;
− plati catre persoane juridice in limita unui plafon zilnic maxim de 10.000 RON,
platile catre o singura persoana juridica fiind admise in limita unui plafon zilnic de
5000 RON.
Sunt exceptate urmatoarele operatiuni:
− depunerile in conturile persoanelor juridice, deschise la societatile comerciale
bancare, care pot fi facute si de alte persoane juridice, neplafonat;
− cheltuielile de deplasare in interes de serviciu, in limita sumelor cuvenite pentru
plata transportului, a diurnei, a indemnizatiei si a cazarii pe timpul deplasarii,
precum si a cheltuielilor neprevazute, efectuate in acest sens;
− cheltuielile de protocol ocazionate de organizarea de conferinte, de simpozioane si
de alte asemenea actiuni, in conditiile baremurilor stabilite de normele legale in
vigoare.

Legea interzice acordarea unor facilitati de pret clientilor, persoane juridice, care
efectueaza plata in numerar.
Agentii economici care detin valuta in cont si au datorii la intern, neachitate de peste 60
de zile, sunt obligati sa o schimbe in lei, in termen de 5 zile lucratoare, si sa achite
datoriile restante in urmatoarea ordine:
− salarii;
− plata energiei electrice, termice si a gazelor naturale;
− alte datorii.
2. Regim sanctionator
Incalcarea de catre societatile comerciale bancare, de asigurari si financiare a interdictiei
de a elibera persoanelor juridice sume in numerar peste plafoanele mentionate constituie
contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la 1.000 RON la 5.000 RON.

VIRAMENTUL – Instrument de plată fără numerar

Viramentul este un procedeu bancar special de plată fără numerar, efectuat prin
transferul unei sume de bani în monedă naţională sau în valută, din contul celui care
dispune plata (ordonatorul) în contul beneficiarului care încasează, acest lucru
însemnând debitarea contului primului şi creditarea contului celuilalt.

2
Ordonatorul – cumpărător, debitor, importator, beneficiar al unei prestaţii de servicii;
Beneficiarul – vânzător, creditor, exportator, prestator de servicii;
Banca ordonatorului = bancă plătitoare
Banca beneficiarului = bancă destinatară

Viramentul presupune existenţa unui cont în bancă din partea persoanei fizice sau
juridice şi existenţa unor disponibilităţi în acest cont, create prin depozite anterioare,
încasări, credit acordat de bancă etc.

Viramentul poate fi intrabancar sau între societăţi bancare diferite (interbancar);

Comparaţia dintre cec şi virament – viramentul este mai OMOGEN;

- prin cec se operează ori cu monedă fiduciară sau cu monedă scripturală;
- prin virament se operează numai cu monedă scripturală (este calificat
drept o remitere de monedă scripturală)
- viramentul se poate prelucra mai uşor pe calculator, diminuând costul şi
economisind timpul serviciilor bancare

Specificul mecanismului de virament – se pot realiza acte juridice diferite:

- stingerea unei obligaţii prin plată;
- acordarea unui împrumut
- efectuarea unei donaţii

Consecinţe ale caracterului abstract al viramentului:

1. Banca nu poate cenzura un ordin de virament emis de clientul titular al
contului, în cazul în care acest cont are un sold creditor; Excepţie: situaţia în care
sunt nesocotite normele de ordine publică privind ordinea efectuării viramentelor
care decurg din aplicarea dispoziţiilor legale privind măsurile pentru evitarea
blocajului financiar.
2. Banca nu trebuie să verifice cauza juridică a ordinului de virament,
validitatea lui nedepinzând de validitatea actului juridic care se realizează prin
acest procedeu bancar;
3. Banca nu este obligată să verifice dacă autorul ordinului de virament are
capacitatea juridică de a efectua actul juridic realizat prin virament;
4. Viramentul are ca efect naşterea unui drept de creanţă al beneficiarului faţă de
bancă şi concomitent stingerea eventualei creanţe anterioare a emitentului faţă de
aceeaşi bancă.
Implicaţiile viramentului la nivel economic:

1. Prin virament – trecerea unei sume dint-un cont în altul – se înfăptuieşte

circulaţia monedei scripturale
2. Depozitele bancare constituite exprimă creanţe ale terţilor faţă de bancă, iar
viramentul reprezintă un procedeu de transfer al creanţelor între creditorii
băncii
3. Viramentul ca transfer de monedă scripturală reprezintă un instrument de
combatere a inflaţiei monetare

3
Clasificarea viramentului:
1. Viramentul intern (intrabancar) – este efectuat între 2 conturi deschise la aceeaşi
bancă
2. Viramentul extern (interbancar) este efectuat între 2 conturi deschise la bănci
diferite şi se realizează în etape:
- plătitorul emite ordinul de virament cerând băncii sale să-i debiteze contul
cu o anumită sumă, pentru a se credita contul beneficiarului deschis la o
altă bancă
- banca plătitorului pune la dispoziţia băncii beneficiarului un credit egal cu
aceeaşi sumă;
- banca beneficiarului creditează contul acestuia;
- între cele două bănci se realizează reglementarea conturilor prin casa de
compensaţii interbancare

Data viramentului – ziua în care suma este pusă la dispoziţia beneficiarului prin
creditarea contului acestuia de către banca sa.
Clasificarea viramentului în funcţie de ordonatorul operaţiei
1. Viramentele clientelei – ordin dat de un client de a se efectua un transfer de bani,
prin debitarea contului său către unul sau mai mulţi beneficiari
2. Viramentul BNR – în cazul relaţiilor interbancare;
Ordinele de virament pot fi:
- pe suport hârtie (manuscris sau imprimat)
- sub formă magnetică

În funcţie de sensul din care se dispune şi efectuează plata:

- virament de credit
- virament de debit.
Viramentul de credit:
1. plătitorul ordonă băncii sale (bancă plătitoare) să promoveze ordinul de plată
către beneficiarul specificat;
2. banca plătitoare preia suma din contul plătitorului şi efectuează plata către
banca creditorului
3. banca creditorului înscrie suma în contul beneficiarului
Viramentul de debit:

4
 1. plătitorul împuterniceşte creditorul pentru astfel de operaţiuni; el solicită băncii
sale aprobarea operaţiunii;
2. creditorul depune documentaţia aferentă sumei de plată (factura) la banca sa;
3. banca plătitorului include pentru plată suma respectivă la data scadenţei de plată,
iar după efectuarea plăţii, suma revine pe filieră bancară în contul creditorului
Ordinul de plată

Definiţie: Ordinul de plată reprezintă un instrument de plată de credit care circulă de

la unitatea bancară a clientului plătitor către unitatea bancară a clientului beneficiar.
Efectul utilizării acestui instrument este debitarea contului clientului plătitor şi creditarea
contului clientului beneficiar.
 Ordinul de plată se concretizează într-o dispoziţie necondiţionată dată de emitentul
unei bănci de a pune la dispoziţia unui beneficiar o sumă de bani, respectiv de a plăti
sau de a face să se plătească această sumă.
 Dispoziţia respectivă se consideră ordin de plată, numai dacă banca dispune de
fondurile reprezentate prin suma specificată, şi nu prevede că plata trebuie făcută la
cererea beneficiarului.
 Ordinul de plată este revocabil, respectiv, poate fi anulat înainte de a fi încasat de
către beneficiar. Din acest motiv ordinul de plată prezintă anumite riscuri legate de
bonitatea şi buna intenţie a ordonatorului.
 Ordinul de plată parcurge un drum, de la plătitor la beneficiar, de-a lungul căruia se
interpun mai multe bănci, care efectuează succesiv, operaţiuni de recepţie, de
autentificare, acceptare şi executare a ordinului de plată. Aceste operaţiuni sunt
denumite transfer-credit.
Cadrul legal al utilizării ordinului de plată în România îl constituie Regulamentul nr.
8/1994 al BNR privind ordinul de plată. Acest instrument de plată este irevocabil pentru
plăţile efectuate în lei pe teritoriul României.

Obligaţiile participanţilor la circuitul ordinului de plată constau în

următoarele:
Banca emitentă
1. Ordinul de plată îl obligă pe emitent să plătească o sumă de bani, dacă acesta a
fost emis de el sau de către o altă persoană care are mandatul de a-l reprezenta;
2. Plata obligaţiei emitentului se consideră efectuată în una din următoarele situaţii,
astfel:
a) banca receptoare a debitat contul emitentului deschis la aceasta;
b) banca emitentă creditează contul băncii receptoare deschis la ea, iar aceasta din urmă
utilizează fondurile desemnate de suma respectivă;
c) banca emitentă creditează contul băncii receptoare deschis la o altă bancă şi aceasta
foloseşte fondurile respective;
d) banca centrală creditează contul băncii receptoare în cadrul decontării finale;
e) decontarea finală se face în favoarea băncii receptoare în baza unui acord de
compensare bilaterală cu banca emitentă sau a regulilor unui sistem de transfer de fonduri
care se referă la decontarea obligaţiilor dintre participanţi.

5
Banca receptoare
Acceptarea unui ordin de plată de către bancă se apreciază că este realizată, în
următoarele condiţii:
1. în momentul recepţiei;
2. în momentul înştiinţării emitentului că a acceptat ordinul respectiv;
3. în momentul executării ordinului (debitarea contului emitentului deschis la
bancă). În cazul neacceptării unui ordin de plată, banca are obligaţia să comunice
neexecutarea acestuia, până la o dată care corespunde zilei bancare din perioada
de executare.

Prin acceptarea ordinului de plată, banca receptoare se obligă la următoarele:

a) să execute ordinul de plată în ziua bancară în care l-a acceptat, sau ziua următoare;
b) dacă se indică o anumită dată a plăţii, atunci aceasta să fie respectată;
c) să înştiinţeze în timp util emitentul, despre neonorarea ordinului de plată, solicitându-i
instrucţiuni suplimentare acestuia, dacă ordinul de plată nu conţine toate menţiunile
obligatorii, sau datele sunt insuficiente ori inconsecvente.
Banca destinatară
După acceptarea ordinului de plată, banca destinatară are obligaţia să pună fondurile la
dispoziţia beneficiarului, în ziua acceptării, ori cel mai târziu în ziua următoare.
În cazul neacceptării, banca are obligaţia să comunice emitentului refuzul acestuia, până
cel târziu în ziua bancară următoare ultimei zile a perioadei de executare.
Până la finalizarea unui transfer – credit, fiecare bancă are obligaţia de a sprijini un
plătitor sau pe orice bancă emitentă anterioară şi are dreptul de a solicita sprijinul oricărei
bănci receptoare ulterioare în vederea completării procedurilor bancare privind respectiva
plată prin credit.
 Un transfer – credit este finalizat în momentul acceptării, caz în care, banca devine
obligată
faţă de beneficiar pentru suma înscrisă pe ordinul de plată acceptat.
 Atunci când operaţiunea de transfer nu se finalizează, banca iniţiatoare trebuie să
returneze plătitorului suma plătită de acesta, în baza ordinului de plată, la care se
adaugă dobânzile de întârziere şi penalizările.
 În cazul în care transferul este finalizat, dar banca destinatară (receptoare) nu execută
ordinul de plată, în termenul prevăzut, atunci are obligaţia faţă de beneficiar de a-i plăti
dobânzile de întârziere.

În concluzie, obligaţiile participanţilor la un transfer – credit sunt următoarele:

1. emitentul are obligaţii în legătură cu ordinul de plată şi cu plata acestuia;
2. plătitorul este obligat să plătească spezele bancare aferente procesării ordinului
de plată;
3. banca iniţiatoare are obligaţii privind returnarea sumei în caz de nefinalizare a
transferului – credit şi plata dobânzilor de întârziere (în situaţia în care întârzierea
plăţii i se datorează);
4. banca receptoare are responsabilitate în ceea ce priveşte recepţia, autentificarea,
acceptarea sau refuzul, executarea ordinului de plată recepţionat, plata dobânzilor

6
de întârziere (dacă acesteia i se datorează);
5. banca destinatară se obligă în legătură cu: recepţia, autentificarea, acceptarea sau
refuzul, punerea fondurilor la dispoziţia beneficiarului, plata dobânzilor de
întârziere

Functionalitate
Principalele informatii furnizate prin formularul de virament se refera la: numarul
contului importatorului ce va fi debitat; valoarea facturii, cu specificarea monedei de
plata; modalitatea de realizare a transferului (platii), care poate fi telex, swift etc.; numele
beneficiarului (exportatorul) si adresa acestuia; destinatia viramentului, banca
exportatorului; numarul contului ce va fi creditat (contul exportatorului); justificarea
platii si numarul facturii.

In cazul in care un OP nu este nici acceptat, nici refuzat, inainte de incheierea celei de-a
doua zile bancare urmatoare momentului receptiei inclusiv, acesta isi inceteaza efectele.
OP-ul se executa in ziua bancara in care a fost acceptat de catre banca receptoare sau, in
situatia in care, din motive obiective, operatiunea nu este posibila, in ziua bancara
urmatoare, cel mai tarziu.

1. Rolul cambiei ca instrument de plată. Operaţiuni cambiale

Creditul şi diversitatea formelor pe care le îmbracă acesta antrenează utilizarea unei

multitudini de documente în care este materializată relaţia dintre debitor şi creditor.
Astfel de documente cunoscute sub denumirea de titluri de credit sau instrumente de
credit pot fi clasificate după criterii ce decurg din caracteristicile fiecărei forme de credit.
a) înscrisuri care dau dreptul la încasarea unei sume de bani:
- cambia;
- biletul la ordin;
- cecul;
- obligaţiunile;
- bonurile de casă;
- bonurile de tezaur;
- certificatele de investitor;
- cardurile (cărţile de credit).
b) înscrisuri emise de către stat prin instituţiile sale sau de bănci cu drept de
monopol:
- moneda de hârtie (emisă de stat);
- bancnota (sau biletul de bancă).
c) înscrisuri care asigură posesorilor un drept asupra unor bunuri reale (mărfuri
depozitate sau aflate în curs de transport):
- warantul;
- conosamentul;
- scrisoarea de trăsură,
cu condiţia ca acestea să fie depuse la bancă, drept garanţii pentru obţinerea de credite.
Dintre aceste înscrisuri, în cadrul temei abordate prezintă importanţă: cambia, biletul la

7
ordin, cecul considerate ca reprezentând instrumente clasice, datorită utilizării pe scară
largă în
decursul unei perioade îndelungate de timp şi, cardurile (cărţile de plată), care prin
caracteristici, utilizare şi grad de generalizare constituie un instrument modern de plată şi
de credit.
1.1. Definire şi condiţii de validitate ale cambiei

Definiţie. Cambia reprezintă un înscris, prin care o persoană (trăgătorul) ordonă

unei persoane (tras) să plătească unei a treia persoane (beneficiar) o sumă de bani
determinată, la o dată fixă şi la locul indicat.
Din definiţie rezultă că trăgătorul are faţă de tras o creanţă, care se numeşte promisiunea
sau acoperirea cambiei. De asemenea, beneficiarul are o creanţă de trăgător, aceasta
numindu-se valoarea furnizată.
Atunci când beneficiarul este el însuşi debitor faţă de o terţă persoană şi doreşte să
realizeze plata utilizând aceeaşi cambie, aceasta poate înscrie pe spatele cambiei o
menţiune de a se plăti creditorului. Menţiunea poartă denumirea de gir sau andosare;
cel care a înscris menţiunea este girant, iar noul beneficiar este giratar.

Schema de circulaţie a cambiei se poate prezenta astfel:

Rolul cambiei poate fi analizat pornind de la utilizarea acesteia: ca instrument de

schimb; instrument de plată şi instrument de credit.

8
  Ca instrument de schimb, cambia evidenţiază rolul iniţial al acesteia în
schimburile monetare, ceea ce conducea la evitarea deplasării banilor şi
reducerea riscurilor aferente.
 În calitate de instrument de plată, cambia poate fi utilizată în locul bancnotelor
pentru stingerea unor obligaţii de plată în numerar.
În cazul plăţilor prin utilizarea cambiei, se asigură certitudinea, datorită acceptării
cambiei de către tras, iar prin transmiterea cambiei prin gir, se asigură şi avantajul
solidarităţii între giranţii succesivi.
 Ca instrument de credit, cambia are multiple utilizări: în domeniul creditului
comercial, al creditului bancar şi ca mod de garantare.
Ca instrument de credit comercial, cambia este denumită efect comercial şi este utilizată
de producător în raport cu comerciantul care îi cumpără produsele.
În momentul vânzării, producătorul emite o cambie, prin care se prevede plata preţului de
către cumpărător (tras) la o anumită dată. Trăgătorul, respectiv producătorul poate
valorifica aceste instrumente înainte de scadenţă, prin scontare la bancă, ceea ce conduce
la obţinerea unui credit bancar. Pentru garantarea creditelor acordate unei alte persoane
decât beneficiarul cambiei, banca poate accepta cambiile cu titlu de garanţie.
 Validitatea cambiei, respectiv producerea efectelor dorite, se realizează în
condiţiile respectării următoarelor:
 efectuarea operaţiunilor cambiale de către persoane fizice şi juridice care au
calitatea de comerciant;
 forma scrisă, sub semnătură privată;
 cuprinderea tuturor menţiunilor obligatorii şi a unor clauze facultative.
 Calitatea de comerciant: ca principală condiţie de validare a cambiei, decurge
din esenţa cambiei care, potrivit Codului Comercial reprezintă un fapt de comerţ.
În consecinţă şi operaţiunile cambiale sunt fapte de comerţ, şi pot fi efectuate
numai de către persoanele fizice şi juridice, care au calitatea de comerciant.
Necomercianţii pot efectua operaţiuni cambiale numai în mod accidental; de
asemenea, statul şi unităţile administrativ teritoriale (judeţe, comune) pot realiza
astfel de operaţiuni, fără a putea avea calitatea de comercianţi. Obligaţiunile
cambiale pot fi asumate şi prin mandatar, această modalitate constituind unica
posibilitate de asumare în cazul comercianţilor persoane juridice. Calitatea de
mandatar trebuie să fie explicit menţionată în cuprinsul cambiei; în caz contrar,
se consideră că mandatarul se obligă în nume propriu.
 Forma scrisă a cambiei a constituit o condiţie care impune ca textul să fie înscris
în una şi aceeaşi limbă.
 Menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă cambia se referă la:
a) denumirea cambiei; care poate fi înscrisă ca titlu sau poate figura în cuprinsul textului.
Este obligatorie prezenţa denumirii cât şi scrierea ei în aceeaşi limbă în care este
redactată cambia, fiind situată deasupra semnăturii trăgătorului.
b) ordinul (sau mandatul) necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată, într-o
anumită perioadă (cu specificarea sumei în titlu, precum şi în litere sau cifre).
c) numele (denumirea) trasului, respectiv a persoanei care trebuie să plătească. În unele
cazuri, trăgătorul se poate indica pe sine ca tras, ori, poate indica mai multe persoane
trase cumulativ (nu alternativ).

9
d) scadenţa, este o menţiune obligatorie care prezintă importanţă prin faptul că fără
indicarea acesteia, cambia este socotită plătibilă la vedere. Dacă se prevăd mai multe
scadenţe succesive, cambia este incertă, după cum, aceasta este nulă, dacă menţionează o
scadenţă imposibilă (30 februarie, 31 aprilie).
Scadenţa prezintă importanţă, datorită efectelor pe care le antrenează, astfel:
 obligaţia trasului se stinge numai prin plata la scadenţă;
 deţinătorul cambiei nu poate fi obligat să primească plata înainte de scadenţă;
 trasul care plăteşte înainte de scadenţă, o face pe riscul său;
 termenul de prescripţie este de doi ani, de la data scadenţei, perioadă de timp în
decursul căreia sunt admise orice acţiuni împotriva acceptantului.
Există mai multe variante ale scadenţei:
 la vedere (la cerere, la prezentare);
 la un anumit termen (zile, săptămâni, luni, ani) de la vedere, de la prezentarea
pentru acceptare sau, în cazul neacceptării, de la data protestului;
 la un anumit termen de la data emisiunii;
 la o dată fixă (an, lună, zi).
e) este determinat prin indicarea unei localităţi şi este considerat cel menţionat lângă
numele trasului; în cazul în care în cambie sunt arătate mai multe locuri de plată,
posesorul o poate prezenta la oricare din acele locuri.
Locul plăţii legat de locul plăţii este domicilierea, cambiei care se poate realiza printr-o
clauză care indică drept loc al plăţii domiciliul unui terţ, respectiv o bancă la care are
deschis cont. Banca de domiciliu este astfel, mandatată să facă plata la scadenţă, iar în
caz de refuz, acesteia trebuie să i se adreseze protestul de neplată.
f) numele beneficiarului
În cambie pot fi menţionaţi mai mulţi beneficiari, cumulativ sau alternativ. Dacă sunt
menţionaţi cumulativ atunci ei exercită drepturile conferite de cambie, inclusiv dreptul de
a transmite cambia prin gir. În situaţia menţionării alternative a beneficiarilor, atunci,
orice beneficiar dacă deţine titlul, poate exercita singur drepturile cambiale, inclusiv
dreptul de a gira cambia. În calitate de beneficiar al cambiei poate să apară chiar
trăgătorul, caz în care se utilizează formulele, plătiţi către mine însumi sau “plăţi la
ordinul meu”.
g) data şi locul emiterii
Cambia trebuie să indice o singură dată a emiterii, absenţa acesteia atrăgând nulitatea
cambiei. Locul emiterii este indicat prin menţionarea localităţii. Dacă în textul cambiei nu
se
arată locul unde a fost emisă, se consideră că a fost semnată în localitatea arătată lângă
numele
trăgătorului. Absenţa acestei menţiuni conduce la nulitatea cambiei.
h) semnătura trăgătorului
Trăgătorul are obligaţia de a scrie personal numele şi prenumele. Pentru persoanele
juridice, trăgătorul trebuie indicat prin denumirea completă a firmei, a numelui şi a
calităţii celui care semnează, dar semnătura trebuie să fie aplicată cu scrisul de mână al
persoanei fizice.
Semnătura trăgătorului se scrie la sfârşitul textului cambiei.
Dacă o cambie a fost emisă fără una sau mai multe din menţiunile obligatorii, dar poartă

10
semnătura trăgătorului, aceasta este denumită cambie în alb. Neînscrierea menţiunii
obligatorii
poate decurge dintr-un act voit, dar şi dintr-o omisiune, caz în care cambia devine nulă.
Distincţia dintre cambia în alb şi cambia nulă se realizează cu ajutorul menţiunii exprese,
înscrise pe cambie, prin care trăgătorul îl împuterniceşte pe beneficiar să completeze
cambia potrivit înţelegerii dintre ei.
 Clauze facultative
Sunt menţiuni facultative, care pot influenţa sau nu obligaţiile cambiale.
Din prima categorie de clauze se disting:
 clauza „nu la ordin”, sau „fără gir” sau “netransmisibil prin gir”; care îl obligă pe
beneficiar să transmită cambia numai prin forma cesiunii de creanţe.
 clauza de negaranţie a acceptării care oferă trăgătorului garanţia cu va fi urmărit
înainte de scadenţă, în cazul refuzului trasului de a accepta cambia.

. Operaţiuni cambiale
 Acceptarea cambiei
Se realizează prin scrierea pe cambie a cuvântului “acceptat” sau a unei expresii
echivalente însoţită de semnătura trasului. Acceptarea trebuie să menţioneze data zilei
când este făcută, dar şi o acceptare nedatată naşte obligaţia de plată a trasului.
Trăgătorul poate interzice prezentarea cambiei la acceptare printr-o menţiune expresă sau
poate stipula că prezentarea spre acceptare nu va avea loc înaintea unei anumite date.
După scadenţă, cambia nu mai poate fi prezentată la acceptare, ci numai la plată.
Acceptarea cambiei are ca efect modificarea poziţiei trasului, care devine, astfel,
debitorul beneficiarului, obligat solidar cu trăgătorul, girantul şi avalistul cambiei.
Aceştia din urmă vor fi obligaţi să plătească numai în cazul refuzului de plată din partea
trasului.
Revocarea acceptării reprezintă ştergerea „menţiunii” acceptare, pe care o poate realiza
trasul, atâta timp cât deţine cambia. Revocarea se poate efectua prin radierea inscripţiei
de acceptare sau acoperirea ei cu una sau mai multe linii sau prin înscrierea cuvântului
“anulat”.
Aceasta nu are efect dacă se produce după ce trasul l-a înştiinţat în scris pe posesorul
titlului sau pe oricare alt semnatar că a acceptat cambia.
Refuzul acceptării se constată prin întocmirea unui protest de neacceptare, în formă
autentică, înainte de expirarea termenului prevăzut pentru prezentarea la acceptare.
Refuzul devine operabil şi în condiţiile în care, trasul poate cere să-i fie făcută a doua
prezentare. Într-un asemenea caz, dacă prima prezentare a fost făcută în ultima zi a
termenului, protestul poate fi făcut şi în ziua următoare. Refuzul integral sau parţial al
trasului, de a accepta cambia conduce la dreptul de regres al posesorilor împotriva
giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.
 Girul cambiei
Girul este un act prin care posesorul titlului, numit girant, transferă unei alte persoane
numită giratar, toate drepturile care decurg din titlul astfel redactat şi completat, respectiv
din cambie.
Girantul răspunde faţă de giratar şi faţă de posesorii titlului pentru acceptarea şi plata

11
titlului, în caz de neplată la scadenţă din partea debitorului, numai dacă în textul girului,
girantul a trecut formula “fără garanţie”, “fără răspundere” sau “fără obligo”, ceea ce îl
exonerează de acceptare şi de plată.
Girul poate fi definit şi ca un mod specific de circulaţie al cambiei, care îndeplineşte
următoarele funcţii:
a) mijloc de transmitere a cambiei;
b) garantarea prin gir a acceptării şi a plăţii cambiei;
c) legitimarea prin gir a calităţii de titular al cambiei.
a) Utilizând girul ca mijloc de transmitere a cambiei posesorul poate gira cambia în
favoarea băncii, care o scontează înainte de scadenţă, iar girantul obţine numerarul
corespunzător.
Cel care transmite cambia se numeşte girant iar noul posesor se numeşte giratar.
Girul se înscrie pe spatele cambiei, sau pe un adaos ori prelungire a cambiei. Formula
girului este: “plătiţi lui” sau “plătiţi la ordinul lui”. Prin gir se transmit toate drepturile
izvorâte din cambie, fără a fi necesară specificarea debitorului cambial, inclusiv a
garanţiilor reale care au fost constituite pentru asigurarea plăţii cambiei.
b) Prin garantarea prin gir a acceptării şi a plăţii cambiei, girantul îşi asumă
obligaţia de plată şi de acceptare, în cazul în care trasul nu şi-ar îndeplini el însuşi
aceste obligaţii. Girantul se poate sustrage obligaţiei de garanţie menţionând în textul
girului formula “fără garanţie”.
c) Legitimarea prin gir a calităţii de titular al cambiei, reprezintă o funcţie care se
manifestă prin faptul că giratarul devine titular al drepturilor cambiale, fiind ultimul
dintr-un şir de giratori.
Primul girant este trăgătorul, fiecare din giranţii următori trebuind să figureze ca giratari
în girul precedent.
Legitimarea calităţii de posesor al cambiei se face prin menţinerea numelui ca giratar, în
ultimul gir înscris pe dosul cambiei. Trasul are calitatea verificării succesiunii girurilor şi
identitatea posesorului, fără a avea în vedere realitatea girurilor.
Există mai multe tipuri de giruri speciale, după cum rezultă din clasificarea următoare:
 girul “pentru încasare”, “pentru acoperire”, pentru procură”;
 “girul “în garanţie” reprezintă actul prin care cambia este afectată utilizării drept
garanţie, pentru executarea altei obligaţii comerciale (rambursarea unui credit
bancar).Se utilizează formula, “valoare în garanţie” sau “valoare în gaj”;
 girul “nu la ordin” care are ca efect întârzierea unui nou gir;
 girul fără garanţie este strâns legat de menţiunea “fără obligaţii” sau “fără
regres”,girantul exonerându-se astfel de garanţie, de acceptare sau de plată;
 girul de întoarcere se efectuează prin girul cambiei de către beneficiar în folosul
trasului sau al trăgătorului;
 girul după protest garantează numai existenţa creanţei, şi produce numai efectele
unei cesiuni

 Avalul cambiei (avalizarea)

Avalul este o garanţie personală, prin care o persoană numită avalist (cel care dă
avalul), garantează obligaţia unuia dintre obligaţii, cambiali, numit avalizat, pentru toată
suma menţionată pe titlu sau pentru o parte din aceasta.

12
Avalul are rolul de a accentua valoarea obligaţiei cambiale prin solidaritatea mai multor
debitori. Cel care are interes în obţinerea avalului este trăgătorul; dar la rândul său şi un
avalist poate fi avalizat de către un nou garant. Rezultă, astfel, că o cambie poate purta
mai multe avaluri. Avalul se exprimă prin formule: “pentru aval”, “pentru garanţie”,
“pentru cauţiune” şi sunt însoţite de semnătura avalistului. Prin aval trebuie să se
precizeze pentru cine s-a dat acesta şi pentru ce sumă (numai pentru o parte din suma
înscrisă pe cambie, sau pentru întreaga sumă). Principalul efect al avalului este acela că
plătind cambia, avalistul dobândeşte drepturile ce decurg din ea, împotriva avalizatului şi
împotriva celor care sunt obligaţi faţă de avalizat.
Astfel, avalistul care a plătit are poziţia de codebitor solidar şi poate pretinde fiecăruia
numai plata cotei părţi care îi revine.

 Plata cambiei

Prezentarea la plată a cambiilor trebuie să fie realizată către banca de domiciliu a cambiei
sau către tras. Obligaţia de plată o are trasul, acceptatul sau avalistul său, alegerea
aparţinând posesorului unei cambii.
Prin plata cambiei se stinge obligaţia cambială, iar plata efectuată de un girant eliberează
numai giranţii următori şi pe avaliştii acestora, dar nu şi pe giranţii anteriori.
Plata se realizează de regulă, la termenul precizat, dar este posibilă şi plata anticipată cu
acordul părţilor. În acest caz, cel care îşi asumă riscul este trasul. Sunt admise de
asemenea şi plăţile parţiale, caz în care trasul plătitor solicită o menţiune pe cambie.
Dacă termenul a ajuns la scadenţă, şi nu s-a prezentat nici un posesor pentru a încasa
plata, atunci, debitorul care vrea să se elibereze poate consemna suma la o unitate CEC,
pe cheltuiala şi pe riscul posesorului cambiei.

 Refuzul şi regresul

Refuzul trasului de a plăti trebuie să fie constatat printr-un protest de neplată, în termenul
prevăzut.
Acţiunea de regres este contra trăgătorului, girantului sau avalistului, poate fi exercitată
la scadenţă, iar înainte de scadenţă, numai facultativ, în următoarele situaţii:
- dacă acceptarea a fost refuzată de către tras;
- în caz de faliment al trasului;
- în caz de faliment al trăgătorului unei cambii.
Pentru a exercita regresul, posesorul trebuie să îndeplinească formalitatea numită
“protest”.
Protestul de neplată se face:
a) contra trasului acceptant sau a băncii la care a fost domiciliată cambia;
b) contra acceptantului prin intervenţie sau contra unei persoane indicate de aceasta.
Fiind adresate executorului judecătoresc, rezultă că la nivelul judecătoriilor protestul este
înregistrat într-un registru special. Judecătoria trimite, în fiecare zi de luni, către Camera
de Comerţ şi Industrie un tabel cu protestele de neplată făcute în săptămâna precedentă.

 Intervenţia

13
Trăgătorul, girantul sau avalistul pot indica o persoană care să accepte sau să plătească la
nevoie, persoană care poartă denumirea de intervenient. Intervenţia poate fi provocată
(sau silită); dar poate fi şi spontană din iniţiativa intervenientului, care intervine pentru
oricare dintre obligaţii pe cale de regres.

 Executarea cambială şi procesele cambiale

Executarea cambială se realizează prin investirea cambiei cu formulă executorie de către

judecătorie, urmată de somaţia emisă de executantul judecătoresc, în cazul refuzului de
plată al acesteia.

Cadrul legal al utilizării cambiei şi circuitul cambiei în România

Convenţia de la Geneva
În anul 1930, în cadrul Conferinţei de la Geneva s-au semnat trei convenţii având drept
scop unificarea legislaţiei în ceea ce priveşte cambia şi biletul la ordin:
1. Convenţia privind o Lege Uniformă pentru cambie şi bilet la ordin;
2. Convenţia privind soluţionarea unor litigii în legătură cu legile privind cambia şi
biletul la ordin;
3. Convenţia privind legea taxei de timbru în legătură cu cambia şi biletul la ordin.
Ţări precum: Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Italia, Ungaria, Luxemburg,
Olanda, Polonia, Suedia, Brazilia şi Japonia au ratificat Convenţiile şi au adoptat textul
Legii Uniformizate ca lege naţională, valabilă şi în prezent.
În Marea Britanie şi Irlanda sistemul de utilizare a cambiei se bazează pe norme
legislative mai vechi, elaborate încă din anul 1882, în baza Actului privind cambia.
Încercările de armonizare a celor două sisteme s-au materializat în anul 1988, când
Adunarea Generală a ONU a aprobat textul Convenţiei referitoare la Cambia
Internaţională şi la Biletul la ordin, prin care s-a încercat o combinare între sistemele de
la Geneva şi cel al Marii Britanii. Prin prevederile convenţiei se stabileşte ca suma
plătibilă să fie exprimată în unitatea monetară în care a fost deschis contul.
Cadrul legal al utilizării cambiei în România este reprezentat de următoarele
acte normative:
Legea nr. 83/1994 adoptată de BNR a modificat în, mod esenţial, conţinutul Legii
nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin. Astfel, a fost creată baza legală ca
acest instrument de plată să poată fi procesat şi prin activitatea de compensare
multilaterală a instrumentelor de plată pe suport de hârtie;
Pentru compensarea şi decontarea cambiei se aplică prevederile Regulamentului
BNR nr. 10/1994;
BNR efectuează operaţiuni cu cambii în cadrul propriei sale activităţi, iar prin
intermediul Direcţiei Decontarea Operaţiunilor Bancare a elaborat Normele Cadru
privind comerţul cu cambii realizat de societăţile bancare şi celelalte societăţi de
credit.
Între cambia reglementată potrivit Legii din 1934 şi cambia modernă, există
următoarele deosebiri:
♦cambia din 1934 se caracterizează printr-un conţinut standard, detaliat, prin

14
formule consacrate şi redactarea acestora în textul cambiei;
♦cambia din 1934 era utilizată între comercianţi, fără implicarea unor societăţi
bancare, de unde rezultă că erau necesare exprimări clare, din care să rezulte
obligaţia de a plăti sau a face să se plătească la scadenţă, o sumă de bani,
potrivit înţelegerii dintre semnatari;
♦cambia modernă, reglementată prin Legea din 1994, se caracterizează prin
formă şi standard de conţinut bine stabilite, şi circulă de la beneficiar la tras
prin intermediul societăţilor bancare unde aceştia îşi au deschise conturile
curente;
♦faţa şi reverso-ul cambiei sunt împărţite în câte 7 părţi distincte a căror
dimensiune este prezentată în Normele specifice cambiei. Locul lor este bine
stabilit pentru a uşura controlul cambiei ca instrument de plată la ghişeele
societăţilor bancare (vezi Anexa 1).
 Circuitul Cambiei

După cum s-a prevăzut prin Legea nr. 83/1994, cambia este utilizată ca instrument de
plată şi procesată prin compensare multilaterală.
Compensarea multilaterală reprezintă un acord prin care mai multe părţi îşi
compensează reciproc obligaţiile. Acest proces are loc în cadrul unui sistem de decontare
netă multilaterală, prin intermediul Casei de Compensaţie.
Un sistem de decontare netă multilaterală este acela în care fiecare participant decontează
(printr-o singură plată sau încasare) poziţia netă multilaterală rezultată din transferurile
făcute şi primite de acesta în relaţia sa cu ceilalţi participanţi.
Poziţia netă multilaterală, poate fi debitoare sau creditoare şi reprezintă totalul valorii
tuturor transferurile pe care un participant la sistemul de compensare le-a primit, minus
totalul valorii transferurilor pe care le-a transmis.
Casa de Compensaţie este sediul central sau mecanismul central de procesare, prin
intermediul căruia societăţile bancare convin să schimbe instrumente de plată, în vederea
stingerii creanţelor. La un anumit moment al zilei, potrivit unui ordin impus de BNR,
băncile acceptă să facă schimb de instrumente.
Compensarea multilaterală a plăţilor fără numerar la nivelul ţării, se realizează prin
intermediul unor circuite obligatorii impuse prin Regulamentul BNR. Circuitele
instrumentelor de plată sunt clasificate astfel:
- circuitul local;
- circuit intrajudeţean;
- circuit interjudeţean;
- circuit naţional.
Toate circuitele cambiei se caracterizează prin parcurgerea următoarelor etape:
a) trăgătorul emite cambia şi o remite beneficiarului;
b) clientul beneficiar depune cambia însoţită de borderou la unitatea bancară unde îşi are
deschis contul curent, în vederea încasării sumei înscrise pe cambie;
c) unitatea bancară a clientului beneficiar pregăteşte cambia în vederea prezentării la
unităţile bancare a trasului, într-o şedinţă de verificare a cambiilor, pentru a fi
acceptată sau refuzată;
d) în cadrul aceleaşi societăţi bancare, între subunităţi, cambia circulă prin circuitul

15
interbancar (poştă);
e) în urma acceptării, unitatea bancară a trasului debitează contul curent al clientului
plătitor;
f) ziua compensării trebuie să coincidă cu ziua debitării contului trasului;
g) compensarea este procesată, când unitatea bancară a clientului beneficiar introduce
efectiv în compensare cambia şi primeşte acceptul că instrumentul de plată, a fost
acceptat;
h) în aceeaşi zi în care a avut loc compensarea se creditează şi contul clientului
beneficiar de către unitatea bancară unde acesta îşi are deschis contul curent.
Pentru a evidenţia modul în care circulaţia cambială implică participarea băncilor
comerciale ale emitentului, trasului şi beneficiarului, este ilustrat în continuare circuitul
local al cambiei.

Circuitul local al cambiei se diferenţiază în funcţie de patru situaţii, astfel (Anexa 4):
a) clientul beneficiar şi trasul au conturi curente deschise la unităţi bancare situate în
reşedinţa de judeţ şi care aparţin unor societăţi bancare diferite;
b) unitatea bancară iniţiatoare este alta decât unitatea bancară prezentatoare;
c) unitatea bancară primitoare este alta decât unitatea bancară destinatară;
d) unitatea bancară iniţiatoare, este alta decât banca prezentatoare iar unitatea bancară
primitoare este alta decât unitatea bancară destinatară.
Plata în carul Circuitului intrajudeţean reprezintă o plată efectuată între două unităţi
bancare situate pe teritoriul aceluiaşi judeţ, dar nu în aceeaşi localitate, iar plata în cadrul
Circuitului interjudeţean reprezintă o plată efectuată între două unităţi bancare situate pe
teritoriul unor judeţe diferite.
În cazul circuitului naţional, clientul şi trasul au conturi curente deschise la unităţi
bancare situate în judeţe diferite şi care aparţin unor societăţi diferite. Societatea bancară
iniţiatoare nu dispune de o unitate bancară în judeţul de destinaţie şi societatea bancară
destinatară nu dispune de o unitate bancară în judeţul de iniţiere. Participanţii la acest
circuit sunt numai societăţile bancare.

Derularea plăţii prin cambie:

1. Banca X acordă credit Firmei 1;
2. Între Firma 1, în calitate de vânzător şi Firma 2, se încheie un contract de vânzare-
cumpărare de marfă;
3. Firma 1 trage o cambia asupra Firmei 2;
4. Firma 1 remite Băncii X cambia trasă asupra Firmei 2;
5. Se stinge creanţa (prin încasarea cambiei este achitată ultima rată a creditului pe
care Firma 1 îl primise de la Banca X);
6. La scadenţă achită suma (trasul plăteşte suma beneficiarului);
7. Se stinge creanţa

Biletul la ordin
Cambia şi la ordin sunt reglementate de aceeaşi lege, care poartă numele de Legea
Cambiei şi biletului la ordin, datorită conţinutului şi funcţionării asemănătoare.

Definiţie. Biletul la ordin reprezintă titlul de credit prin care emitentul se obligă

16
să plătească beneficiarului, sau la ordinul acestuia, o sumă de bani, la o anumită scadenţă
şi într-un anumit loc.
1. Spre deosebire de cambie, utilizarea biletului la ordin ca instrument de plată,
implică două persoane (emitentul şi beneficiarul). Acesta este creat de emitent, în
calitate de debitor, care se obligă să plătească o sumă de bani la vedere, sau la o
anumită dată, unui beneficiar, care are calitatea de creditor.
2. Formula consacrată este „voi plăti în schimbul acestui bilet la ordin suma
de ......”, deci, spre deosebire de cambie, nu conţine ordinul de plată adresat unei
alte persoane, ci numai asumarea propriei obligaţii de plată.
3. Din punct de vedere juridic, biletul la ordin este considerat tot instrument de
debit ca şi cambia, şi este compensat şi decontat ca şi aceasta, în conformitate cu
Regulamentul BNR, (nr. 10/1994).
4. La nivelul Centralei Incidentelor de Plăţi este organizat Fişierul Naţional al
biletului la ordin, iar raportarea acestuia se realizează pentru aceleaşi motive ca şi
cambia.

Avantajele utilizarii biletului la ordin:

 intrucat biletul la ordin se plateste la o anumita data, aveti posibilitatea sa va
mobilizati fondurile in cunostiinta de cauza, asigurandu-va la timp, resursele
necesare efectuarii platii
 biletul la ordin primit de la un partener de afaceri il puteti gira in favoarea altuia,
in vederea achitarii obligatiilor dumneavoastra de plata

puteti solicita bancii informatii despre potentialii dumneavoastra parteneri de afaceri, prin
consultarea Centralei Incidentelor de Plati, in cazul in care acestia intentioneaza sa-si
achite obligatiile prin bilete la ordin, evitand partial riscul neincasarii acestora.

Circulaţia biletului la ordin

1. Între Firma 1 şi Firma 2 se încheie un contract, de o anumită valoare, pt. un

anumit obiectiv;
2. Firma 1 în calitate de debitor (emitent) emite biletul la ordin în favoarea Firmei 2
în calitate de creditor (beneficiar);
3. La scadenţă, Firma 2 prezintă biletul la ordin pentru plată Firmei 1;
4. Firma 1 achită biletul la ordin şi îşi stinge datoria pe care o avea la Firma 2.

Cecul
Definiţie. Cecul este instrumentul de plată, utilizat de titularii de conturi bancare
cu disponibil corespunzător în aceste conturi.
 Disponibilul este creat printr-un depozit bancar, din operaţiuni de
încasări sau prin acordarea unui credit bancar.
Baza legală a utilizării cecului, în România, este reprezentată de „Reglementările privind
cecul” ale BNR şi Normele Cadru nr. 7/1994, privind comerţul făcut de societăţile
bancare şi celelalte societăţi de credit cu cecuri.

17
Există mai multe tipuri de cecuri, a căror denumire indică rolul ca instrumente de plată
şi credit, astfel:
- cecul nominal: are drept caracteristică indicarea numelui beneficiarului;
- cecul la purtător: care dă dreptul posesorului să încaseze suma, în momentul
prezentării;
- cecul de virament (sau de decontare): se utilizează pentru a realiza transferul sumelor
din contul curent al emitentului în contul beneficiarului;
- cecul acceptat: se caracterizează prin confirmarea de către bancă, a existenţei
disponibilului în cont curent, asigurând beneficiarul că cecul se va plăti la prezentare;
- cecul barat: se diferenţiază prin trasarea de către posesor sau trăgător, a două linii
paralele sau oblice pe faţa cecului. Bararea poate fi generală sau specială, după cum
între linii este înscris, sau nu, numele unei bănci. Bararea este generală dacă nu se
scrie nimic sau se scrie “bancă”, ori alt termen echivalent: bararea este specială, dacă
este trecută denumirea unei bănci. Cecul cu barare generală poate fi plătit numai altei
bănci sau unui client al băncii plătitoare. Cecul cu barare specială poate fi plătit
numai băncii înscrise între linii sau numai unui client al băncii plătitoare, dacă
numele aceleia este înscris între linii.
 Cecul barat prezintă avantaje care decurg din securitatea sporită pe care o oferă
pentru bancă, întrucât este plătibil numai unei persoane determinate. De asemenea,
diminuează riscul pierderii sau al furtului.Banca plătitoare care nu respectă cu
stricteţe normele legale privind cecul barat răspunde de paguba cauzată până la
concurenţa valorii cecului.
În România, în compensarea multilaterală se foloseşte numai cecul barat.
- cecul garantat: reprezintă o formă recentă de cec, introdus în ţări precum Franţa,
Marea Britanie, SUA.
Scopul introducerii acestor cereri l-a reprezentat sporirea acceptării în comerţul cu
amănuntul. Un cec prezentat împreună cu un card valid reprezintă asigurarea completă
privind faptul că cecul va fi onorat de către banca emitentă la valoarea specificată.

Pentru ca cecurile să fie considerate valabile, sunt necesare două condiţii:

 numărul cardului de garantare a cecului trebuie să fie înscris pe verso;
 persoana care acceptă cecul trebuie să verifice validitatea cardului şi dacă informaţia
de pe card corespunde cu cea înscrisă pe cec.
Cecul garantat este utilizat, în special, ca instrument de retragere a numerarului.

Elementele cecului
Ca instrument de plată de debit, cecul circulă de la unitatea bancară a clientului beneficiar
la unitatea bancară a clientului plătitor, având ca efect debitarea contului clientului
plătitor şi creditarea clientului beneficiar.
Formula consacrată este: „Plătiţi în schimbul acestui CEC, suma de ................”
Ca şi în cazul cambiei, pentru a avea valabilitate cecul trebuie să cuprindă o serie de
menţiuni obligatorii, care sunt denumite elemente ale cecului (Anexa 3).

Pe faţa cecului apar următoarele elemente:

18
 1. denumirea / sigla societăţii bancare trase şi adresa acesteia;
2. seria şi numărul cecului, sub denumirea societăţii bancare;
3. înscrisul „plătiţi în schimbul acestui CEC” se află sub sigla societăţii bancare
trase; înscrisul „stipulat”, urmat de un spaţiu necesar completării menţiunilor
facultative ale cecului;
4. data emiterii cecului „emis la ............”, pentru stabilirea zilei, lunii şi anului
emiterii;
5. menţiunea referitoare la identificarea sumei, care urmează a se plăti;
6. numele şi adresa trăgătorului, carnetul de cecuri de la unitatea bancară al cărei
client este.
 Pe verso-ul cecului: figurează menţiuni referitoare la operaţiunea de girare şi la
plata, respectiv încasarea cecului:
1. numele şi denumirea girantului;
2. numele giratarului, prin înscrisul „girat către ...........”;
3. data efectuării operaţiunii de girare;
4. informaţii referitoare la plata şi încasarea cecului, precum şi a modalităţilor de
efectuare a acestora (în numerar sau în cont).

Între cec şi cambie se poate realiza următoarea comparaţie:

 Atât cecul cât şi cambia sunt instrumente care circulă la unitatea bancară a clientului
beneficiar către unitatea bancară a clientului plătitor.
Efectul acestor instrumente constă în debitarea contului clientului plătitor şi creditarea
contului clientului beneficia

Instrumente de plata
Banca Banca platitorului
beneficiarului
Bani

 Cecul se aseamănă cu cambia, prin participarea trăgătorului, trasului şi

beneficiarului.
Cecul este un instrument de plată, prin care trăgătorul, cel care l-a emis, dispune de
fondurile proprii pe care le are la o societate bancară (tras). Aceasta se obligă să plătească
suma de bani ordonată, respectiv să presteze un serviciu de casă pentru emitent.
Banca (trasul) eliberează clientului său mai multe formulare de cec necompletate, pe
care, trăgătorul (clientul) le poate transforma în cecuri barate, în limitele disponibilităţilor
proprii.
 Cecul este un instrument de plată, care poate fi compensat şi decontat, ca şi cambia,
de către BNR.
 Cecurile aflate în situaţia imposibilităţii de a fi plătite, sunt raportate la Centrala
Incidentelor de Plăţi. În acest caz, trăgătorul nu are voie să completeze cecuri timp de un
an, din momentul raportării.

Deosebirile între cec şi cambie constau în următoarele:

 cecul nu poate fi tras decât asupra unei bănci;

19
  cecul nu este titlu de credit, ci doar instrument de plată, reglementat de norme
asemănătoare celor aplicate cambiei;
 cecul nu reprezintă întotdeauna un act de comerţ obiectiv, ci poate fi un act de
comerţ subiectiv atunci când este emis de un comerciant pentru nevoile
comerţului său.

Avantajele utilizarii cec-ului:

 asigurandu-va disponibilul necesar achitarii filelor de cec, partenerii
dumneavoastra va vor acorda increderea necesara si veti putea largi aria utilizarii
acestui instrument de plata
 puteti depune la ghiseele bancii, spre a fi remise la incasare, cecuri emise de
partenerii dumneavoastra de afaceri
 puteti solicita bancii informatii despre potentialii dumneavoastra parteneri de
afaceri, prin consultarea Centralei Incidentelor de Plati, in cazul in care acestia
intentioneaza sa-si achite obligatiile prin file cec
 cec-ul primit de la un partener il puteti gira in favoarea altuia, in vederea achitarii
obligatiilor dumneavoastra de plata

Conditii necesare pentru obtinerea unui carnet cec:

 sa fiti client VBR de cel putin 3 luni
 compania pe care o reprezentati sa aiba cel putin 6 luni de activitate
 compania sa nu fi inregistrat incidente de plata la Centrala Incidentelor de Plati
 rulajul minim lunar pe contul curent sa fie de minim 25.000 RON

Circuitul cecului

1. eliberarea carnetului de cecuri de către bancă clientului ei (trăgătorul)

2. trăgătorul cecului cumpără mărfurile de la vânzător (beneficiarul cecului) şi
3. trage cecul asupra băncii X (banca cumpărătorului / trasul);
4. trgătorul remite beneficiarului cecul tras asupra Băncii X;
5. beneficiarul remite cecul la banca sa pentru încasare;
6. banca beneficiarului (Banca Y) prezintă cecul la Banca X;
7. Banca X achită cecul şi stinge creanţa.

Etapele procesării prin compensare a cecului

1. În baza unui disponibil constituit la banca sa, trăgătorul primeşte de la aceasta un
carnet de cecuri;
2. Între trăgător – în poziţie de cumpărător – şi beneficiar – în poziţie de vânzător –
se încheie un contract având ca obiect active transferate;
3. Trăgătorul emite cecul prin care dă ordin băncii sale să plătească la prezentare
posesorului său, suma de bani înscrisă pe cec;
4. Beneficiarul cecului îl remite spre încasare băncii sale;
5. În cadrul şedinţei de verificare a instrumentelor de plată de debit, banca
beneficiarului prezintă băncii trase cecul spre verificarea disponibilului din contul
trăgătorului şi pentru acceptarea plăţii;

20
 6. Trasul verifică disponibilul şi, în cazul acceptării, debitează contul trăgătorului.
Banca trasă comunică băncii beneficiarului informaţiile privind acceptarea la
plată a cecului;
7. Banca beneficiarului introduce scriptic cecul în compensare;
8. După procesarea cecului prin compensare, banca beneficiarului creditează contul
clientului său cu suma înscrisă pe cec;
9. Creanţa beneficiarului asupra plătitorului se stinge

Cardul - instrument de plată modern

. Definirea şi tipologia cardurilor
Definiţie
 Cartea de plată sau cardul bancar reprezintă un instrument de decontare, care:
1. asigură posesorului autorizat achiziţionarea de bunuri sau servicii, fără prezenţa
efectivă a numerarului;
2. permite legătura financiară dintre comercianţi şi consumatori (prin acces într-un
cont bancar);
Totodată, cardul are caracteristicile unui instrument de plată, permiţând retragerea de
numerar de la ghişeele automate bancare.

Pentru clasificarea cardurilor se utilizează mai mult criterii, după cum urmează:
a) după modul de stocare a informaţiilor şi caracteristicile de securizare a cardului;
b) după funcţiile îndeplinite;
c) după calitatea emitentului;
d) după momentul în care se efectuează tranzacţia.
a) După modul de stocare a informaţiilor, se disting:
- carduri cu bandă magnetică;
- carduri cu microprocesor.
Cardurile cu bandă magnetică conţin toate informaţiile esenţiale despre deţinătorul de
card. În ultima perioadă (cu începere din anul 1992) a apărut o generaţie de carduri care
conţin
încorporate un microprocesor şi o componentă de memorie (chip). Acestea se numesc
chip –
carduri şi prezintă un grad de securitate ridicat, fiind promovate pe scară largă de
societăţile
emitente: VISA Internaţional şi MASTER CARD.
b) După funcţiile îndeplinite (respectiv, modul de acoperire a cheltuielilor) se disting:
- debit carduri;
- credit carduri.

Debit cardurile sau cardurile de debit prezintă următoarele caracteristici:

1. asigură utilizatorului achiziţia de bunuri şi servicii, sau retrageri de numerar, fără

prezenţa efectivă a însemnelor monetare;

21
 2. condiţia esenţială a acestor carduri este existenţa unor fonduri într-un cont de
card, şi efectuarea de cheltuieli în limita soldului disponibil;
3. în cazul depăşirii soldului, băncile acordă credite la dobânzi ridicate, ceea ce
constituie o modalitate profitabilă a băncilor de oferire a unor produse şi servicii către
populaţie;
4. cardurile de debit conţin o bandă magnetică şi necesită introducerea unui număr
personal de identificare (PIN) în terminalul electronic înainte de accesarea serviciului;
5. cele mai multe carduri de debit au două funcţii principale: retragerea de
numerar din distribuitoarele automate de numerar sau din ghişeele automate de
bancă, efectuarea plăţilor la punctele de vânzare, situaţie în care plata este
cunoscută sub denumirea de transfer electronic de fonduri la punctele de vânzare.

Credit cardurile sau cardurile de credit

 prezintă ca trăsătură definitorie realizarea plăţilor dintr-o linie de credit care i-a fost
deschisă posesorului de card; acest tip de card permite deţinătorului să achiziţioneze
bunuri şi servicii şi să retragă numerar în limita unui plafon prestabilit;
un card de credit combină două funcţii principale: instrument de plată şi facilitate de
credit pe termen scurt;
 în funcţie de credibilitatea bancară a utilizatorului, credit cardurile îmbracă două
forme:
- dacă utilizatorul nu prezintă o bună credibilitate bancară, cardul de credit este de
tip „charge”, situaţie în care posesorul este obligat, ca în decursul unei perioade de
maxim o lună, să acopere depăşirea de sold înregistrată sau creditul temporar acordat
(credit cunoscut sub denumirea de overdraft);
- dacă utilizatorul are un punctaj rezonabil, atunci banca pune la dispoziţia
utilizatorului un card cu funcţiuni depline, caz în care cheltuielile sunt acoperite dintr-un
plafon sau linie de împrumut negociată anterior.
Dintre avantajele acestui tip de carduri se remarcă:

 dobânda la aceste credite asigură fructificarea resurselor bancare;

 orice cheltuială efectuată de utilizator generează venituri bancare şi surse de
profit pentru comercianţi;
 utilizatorii îşi pot satisface dorinţele chiar dacă nu dispun de sumele
necesare.
 Cardurile de credit sunt, în general, emise de o bancă sub sigla unei organizaţii
internaţionale, cum ar fi: VISA şi EUROPAY.

c) În funcţie de calitatea emitentului, se realizează distincţia între cardurile emise de

bănci şi cardurile emise de societăţi nebancare.
1. Cardurile emise de bănci se încadrează în domeniul preocupărilor multiple ale
băncilor de a identifica şi de a lansa pe piaţă instrumente de plată atractive, utile, facil de
obţinut, sigure şi profitabile. Sistemul bancar american a reuşit lansarea cardurilorpe piaţa
mondială a instrumentelor de plată cu începere din anul 1960, când Bank of America a
lansat un instrument de plată, denumit Bank Americard (în prezent VISA International).
La început, cardul a fost utilizat de foarte puţini consumatori, pentru ca numai după 10

22
ani statisticile să indice prelucrarea a peste 170 milioane de bonuri de vânzări (realizate
pe baza acestui tip de card). În anul 1991 numărul cardurilor a ajuns la 105 milioane.
În anul 1966 un grup de 17 bancheri din diferite instituţii financiare şi-au creat propria
reţea prin care să-şi accepte reciproc cardurile locale. Astfel, s-a creat Asociaţia
Interbancară de Carduri, care se ocupa de procedurile de autorizare, clearing şi decontare.
În anul 1979, ca urmare a dezvoltării pe plan internaţional a acestei organizaţii, numele s-
a schimbat în Mastercard, care a înregistrat o dezvoltare rapidă, ca şi visa Internaţional,
existând, în 1990 peste 90 milioane de Mastercard în circulaţie.
2. Cardurile emise de societăţi non-bancare
Urmând exemplul cardurilor bancare, societăţile non-bancare, lanţurile de magazine şi
cluburi private au lansat propriile carduri. Acestea asigurau posibilitatea efectuării de
cheltuieli în timp real, fără a se mai pune problema dimensionării la un moment dat a
disponibilităţilor proprii.
În această categorie se încadrează cardul de comerciant, emis de însuşi comerciant şi
care poate fi utilizat numai la punctele de vânzare, controlate de către emitentul de card
(magazine, benzinării).
Anumite carduri din această categorie pot fi utilizate cu funcţia de carduri de debit,
atunci când comerciantul iniţiază un debit direct către banca unde deţinătorul de card are
deschis contul, dar cea mai mare parte a cardurilor sunt de credit. Motivul acestui tip de
carduri îl constituie dorinţa comercianţilor de a asigura loialitatea clienţilor. Asemenea
carduri au largă utilizare în SUA şi în Franţa.

d) După momentul în care se utilizează tranzacţia, cardurile se clasifică în:

- carduri cu plata înainte (prealimentate);
- cu plata acum (carduri de debit);
- cu plata mai târziu (carduri de credit);
- carduri de comerciant (retaiter card);
- carduri de cheltuieli (charge card).
Întrucât o parte din aceste tipuri de carduri au fost descrise, în continuare se prezintă
caracteristicile cardurilor prealimentate şi a cardurilor de cheltuieli.
1. Cardurile prealimentate sunt carduri care au o reală putere de cumpărare,
întrucât utilizatorul a realizat o plată în avans. Cele mai frecvente carduri
prealimentate sunt cardurile telefonice. Scopul acestor carduri este decalarea
imediată a tranzacţiilor cu o valoare mai mică şi foarte mică.
2. Cardurile de cheltuieli sunt cunoscute sub denumirea de card de călătorie şi
petrecere a timpului liber (travel card) şi au următoarele caracteristici:
 Sunt emise de societăţi non-bancare şi presupun existenţa unor linii de credit
deschise pentru deţinători.
 Deţinătorul unui astfel de card are posibilitatea să efectueze cheltuieli şi să retragă
numerar din ghişeele automate de bancă sau din cele ale emitentului de card.
 Cele mai cunoscute carduri de cheltuieli sunt cele emise de American Expres şi
Diners Club.

Indiferent de funcţiile îndeplinite şi de natura emitentului, cardurile prezintă o serie de

trăsături comune, astfel:

23
suport fizic din material plastic, cu dimensiuni şi grosimi standardizate;
pe faţa cardului este inscripţionat prin tipărire, (embosare) sau gravare cu laser:
numele emitentului, numărul cardului, perioada de valabilitate, numele posesorului;
pe verso-ul cardului este inscripţionată sigla emitentului, holograma standard de
securitate;
pe verso-ul cardului este, întotdeauna, aplicată o bandă magnetică pentru înscrierea
elementelor de securitate, precum şi un spaţiu desemnat semnăturii posesorului.
Aceste trăsături comune asigură cardurilor uniformitate tehnologică şi recunoaştere
universală.

Emiterea, utilizarea şi acceptarea cardurilor

Emiterea
Pentru ca o persoană fizică sau juridică să devină posesoarea unui card, este necesar să
solicite acest lucru băncii sau companiei emitente, prin adresarea unei cereri şi încheierea
unui contract. În contractul respectiv se precizează tipul de card, facilităţile de care va
dispune deţinătorul şi obligaţiile acestuia faţă de bancă. Pentru a obţine cardul solicitat,
titularul trebuie să plătească o taxă de emitere şi o taxă anuală de utilizare. În momentul
primirii cardului, banca îi comunică titularului parola personală. Codul personal de
identificare aferent unui card abreviat PIN (Personal Identification Number), reprezintă
codul atribuit de emitent unui deţinător de card.
Utilizatorul trebuie să reproducă acest număr, în scopul verificării identităţii, atunci când
plata este deservită de un ghişeu automat. Pentru verificarea bonităţii clientului căruia
banca îi emite cardul, societăţile emitente de asemenea instrumente de plată, pot apela la
firmele specializate în acest scop.
Astfel, se urmăreşte în ce măsură clientul are capacitatea de rambursare a creditului
acordat, întrucât cardurile reprezintă, practic, o altă modalitate de creditare.

Utilizarea cardului
Posesorul cardului îl poate utiliza în unul din următoarele scopuri (după cum rezultă din
definiţia dată cardului):
plata mărfurilor şi serviciilor;
retragerea de numerar de la distribuitoarele automate sau de la ghişeele băncii.
Utilizarea cardului pentru plata mărfurilor şi serviciilor necesită existenţa, la nivelul
comerciantului care acceptă acest instrument de plată, a unui terminal pentru transferul
electronic al fondurilor, denumit POS.
Rolul terminalului este acela de a prelua şi a transmite informaţiile asupra plăţii, de la
comerciant la centrul de analizare şi primirea autorizării privind plata (în maxim 30
secunde).
Pentru obţinerea de numerar de la distribuitoarele automate deţinătorul cardului trebuie să
tasteze codul personal (PIN) şi suma dorită. Distribuitoarele automate de numerar
realizează operaţiile direct şi imediat, iar în funcţie de serviciile prestate se disting două
tipuri de dispozitive:
distribuitorul automat de numerar – denumit bancomat sau cash dispenser, care

24
permite utilizatorului retragerea de numerar din contul său (sub formă de bancnote şi
monede metalice);
ghişeul automat de bancă – denumit ATM (Automated Teller Machines) –
reprezintă, ca şi tipul precedent de distribuitoare, un dispozitiv electromagnetic, care
permite utilizatorului atât retragerea de numerar cât şi accesul la servicii de informare
cu privire la situaţia din conturi şi la transferul de fonduri.

Avantajele utilizării cardurilor

După tipul cardului (debit card sau credit card) pot fi identificate avantajele utilizării
acestora, care se regăsesc la nivelul utilizatorului, al comerciantului cât şi al băncii
emitente.
a) Pentru posesorii şi utilizatorii de carduri, pot fi evidenţiate următoarele
avantaje:
dacă utilizatorul deţine un credit card, are avantajul de a alege momentul
cumpărării bunurilor sau al serviciilor; are posibilitatea de a achita datoria faţă de
bancă, fie integral la primirea situaţiei soldului, fie în rate lunare; comparativ cu
plata prin CEC sau numerar, cardul prezintă un grad ridicat de securitate;
dacă utilizatorul deţine un debit card, avantajele pot fi enumerate astfel: se elimină
riscurile de furt aferente numerarului; valoarea tranzacţiilor nu este limitată
(comparativ cu cecurile) şi nu se completează nici un document; tranzacţia se
realizează imediat.
b) Pentru comercianţi
Prin utilizarea credit cardului comerciantul are garanţia plăţii, în sensul că se
creditează imediat contul acestuia cu valoarea mărfurilor şi serviciilor vândute prin
card, pe baza documentelor care atestă vânzările; aceşti comercianţi atrag un număr
mai mare de clienţi; sunt eliminate riscurile pe care le antrenează utilizarea
numerarului;
Debit cardul conduce la decontarea mai rapidă decât în cazul cecului; prin
nelimitarea sumelor ce pot fi cheltuite de către clienţi, comercianţii îşi sporesc
volumul vânzărilor.
c) Pentru bănci avantajele utilizării credit şi debit cardurilor rezultă din
următoarele:
Credit cardurile generează pentru bancă dobânzi al căror nivel este mai mare
decât dobânda la alte credite; comisioanele percepute de la comercianţii care
acceptă achitarea mărfurilor şi serviciilor cu carduri sunt importante surse de
venituri; volumul operaţiilor manuale, la nivelul băncii, se reduce considerabil;
plăţile sunt garantate;
Debit cardurile conduc la reducerea cheltuielilor bancare legate de activitatea de la
ghişee; există un grad ridicat de control asupra tranzacţiilor clientului în raport cu
disponibilităţile din cont; costurile bancare pentru operarea debit cardurilor sunt
reduse comparativ cu cele aferente utilizării cecurilor sau numerarului.

Acceptarea cardurilor
Comercianţii care au încheiat cu o bancă comercială contracte de procesare a acestui tip
de operaţiuni trebuie să beneficieze de decontarea tranzacţiilor derulate. Acest proces este

25
denumit acquiring system, respectiv acceptarea cardurilor.
Programul de acceptare presupune existenţa unui contract de procesare a tranzacţiilor
cu carduri între o bancă şi un comerciant, care are obligaţia afişării siglei (VISA,
EUROCARD,
MASTERCARD), precum şi a tipurilor de carduri care operează în mediul comercial
respective.

Pe baza contractului încheiat, banca pune la dispoziţia comerciantului, servicii de

decontare şi servicii de autorizare carduri. Prin autorizarea cardului, operatorul bancar
asigură vânzătorul că instrumentul de plată respectiv este valabil, iar deţinătorul acestuia
se află în posesia fondurilor care să acopere tranzacţia efectuată. Rezultatul autorizării
este răspunsul, care poate conţine unul dintre următoarele tipuri de mesaj referitor la card:
a) acceptare pentru toată suma;
b) solicitarea de instrucţiuni suplimentare într-un anumit interval de timp;
c) neacceptarea ca mijloc de plată cu solicitarea comerciantului de a confisca respectivul
card.
Operaţiunea de acceptare la plată a tranzacţiilor cu carduri se realizează prin
parcurgerea următoarelor etape (care se regăsesc în cadrul schemei logice de acceptare):
1. deţinătorul cardului solicită achiziţionarea unui bun sau serviciu de la comerciant;
2. comerciantul solicită autorizarea tranzacţiei către centrul de autorizare local /
internaţional;
3. centrul de autorizare transmite cererea de autorizare către banca emitentă a cardului;
4. banca emitentă verifică contul deţinătorului de card;
5. banca emitentă autorizează tranzacţia şi transmite informaţia către centrul de
autorizare;
6. centrul de autorizare transmite codul de autorizare către comerciant;
7. comerciantul predă bunul sau prestează serviciul către deţinătorul cardului.
Tranzacţia se derulează în timp real, prin echipamente electronice şi softuri specializate,
în condiţii de deplină siguranţă.
Schema logică a acceptării la plată a tranzacţiilor cu carduri este următoarea; în care
semnificaţia cifrelor este indicată în descrierea etapelor prezentate anterior:

26
 Detinatorul
cardului Comerciant

Centru de
autorizare local

Banca emitenta a Contul

cardului detinatorului de
card

Alte instrumente şi modalităţi de plată

Ca urmare a experienţei îndelungate, băncile din ţările dezvoltate oferă clienţilor şi alte
instrumente şi modalităţi de plată, faţă de cele prezentate.
Banca la domiciliu (home banking) semnifică realizarea tranzacţiilor bancare prin
telefon. Această modalitate este utilizată de către clienţii individuali, persoane fizice şi
agenţi economici, care prin intermediul mijloacelor de comunicaţii, au acces la centrul
computerizat al instituţiei financiare.
În cazul în care se utilizează aparate telefonice, serviciul este cunoscut sub numele de
Phone banking. Accesul direct la serviciile băncilor se poate asigura prin terminale
videotext
(Minitel în Franţa), sau prin prestarea de către companiile telefonice a unor servicii de
transfer de
fonduri sau plăţi privind facturile (SUA).
La modul general, serviciile oferite prin acest sistem modern sunt:
furnizarea de informaţii cu privire la soldul contului;
solicitarea de carnete de cecuri;
transferul sumelor între conturi;
plata facturilor.

27
Telebankingul
Reprezintă o modalitate de transmitere a informaţiilor privind extrasele de cont şi
instrucţiunile de plată. Datele sunt schimbate, în cadrul acestui sistem, prin intermediul
transferurilor de fişiere, cu privire la ordinele de transfer credit, transfer debit sau cecuri.
Este practicat, în special, de către agenţii economici care au un volum mare de plăţi de
efectuat şi care dispun de un sistem de contabilitate automatizat.
Banii electronici
Utilizarea Internet-ului în scopuri comerciale, respectiv crearea magazinelor virtuale,
permite clienţilor vizualizarea acestora, achiziţionarea produselor care sunt oferite şi plata
cumpărătorilor pe baza cardurilor de credit. Riscul aferent unor asemenea operaţiuni este
ridicat, întrucât prin receptarea mesajelor prin Internet, securitatea transferurilor este
scăzută. Pentru soluţionarea acestui aspect, se preconizează ca între cumpărător şi
vânzător să se stabilească anumite înţelegeri înainte de încheierea tranzacţiilor.

28
29
30
31
32