Sunteți pe pagina 1din 21

Masa probei (g)

-1
1 – 10
Macroanaliza (gramică) Semimicroanaliza -1 -2
(centigramică) Microanaliza (miligramică) 10 - 10
Ultramicroanaliza -2 -3
10 - 10 -3
< 10
1.Definiti obiectivele de studiu ale disciplinei «chimia neorganica si analitica»
2.Explicati notiunile de echivalent,volum molar,masa molara.
Exhivalent-Care are aceeași valoare, același efect, aceeași semnificație sau același
sens cu altceva.
Volum molar-este volumul ocupat de un mol dintr-o substanta (element sau compus
chimic)la o anumita temperatura si presiune.
Masa molară este masa unui mol de substanță.Are valoarea numerică egală cu masa
moleculară relativă exprimată în unități atomice de masă.
3.Descrieti si clasificati compusii anorganici.
35.

43.Caracterizati metodele chimice de analiza


Metodele chimiei analitice pot fi grupate după mai multe criterii, între care cele
mai reprezentative sunt:
A. Natura probei de analizat, în funcție de care, se deosebesc:
- metode ale analizei anorganice, care se ocupă cu identificarea şi determinarea
ionilor anorganici (cationi şi anioni);
- metode ale analizei organice, care includ analiza elementală (C, H, O, N,..),
analiza funcţională (-OH, -COOH, -CHO, -NH2 etc.) şi analiza structurală (natura
legăturilor dintre atomi, molecule şi distribuţia spaţială a acestora) a compuşilor
organici.
B.În funcţie de mărimea probei de analizat şi volumul de soluţie prelucrat, metodele de analiză se
împart astfel:

La rândul ei, mărimea probei de analizat depinde de cantitatea relativă a


componenţilor probei, care pot fi:
principali (majori), al căror conţinut depăşeşte 1 % macrocomponenţi
-2
secundari (minori), cu un conţinut de 1 - 10 %
-2
urme sau microcomponenţi, a căror concentraţie este mai mică de 10 %.

C. Pe baza scopului urmărit, metodele chimiei analitice pot fi clasificate după cum
urmează:

- metode de separare – vizează scoaterea din sistem a componenţilor jenanţi,sau izolarea


componentului de analizat într-o formă potrivită pentru determinare. Metodele de
separare pot fi: mecanice (filtrarea); fizice (distilarea, extracţia); chimice (precipitarea,
schimbul ionic).
- metode de identificare – stabilesc natura componenţilor materialului de analizat (cationi,
anioni, funcţiuni orgnice, particule elementare). Se bazează, în principal, pe reacţii
analitice de diferite tipuri, care trebuie să pună în evidenţă cantităţi minime de
substanţă, să fie specifice şi să fie perceptibile (să decurgă cu efect observabil) şi care
se efectuează în soluţie sau pe cale uscată. Identificarea succesivă a componenţilor
individuali ai unei probe constituie sistematica analizei calitative.
În ultimii ani în analiza calitativă se utilizează metode spot-test de identificare şi determinare
semicantitativă a unor specii chimice; reacţiile spot-test se execută pe diferite suporturi (hârtie
cromatografică, microtuburi) şi sunt deosebit de sensibile. Analiza amestecurilor
multicomponente presupune folosirea frecventă a unor procedee de mascare a componenţilor
interferenţi.

Pentru identificarea diferitelor specii chimice se pot utiliza, de asemenea, o serie de tehnici
instrumentale (spectrometria de emisie atomică, spectrometria de absorbţie moleculară în
infraroşu, polarografia etc).

- metode de determinare cantitativă – stabilesc conţinutul sau concentraţia componenţilor


materialului de analizat.
Aceste metode se bazează pe măsurarea unei proprietăţi a probei analizate. Astfel,
proba este supusă acţiunii unui anumit tip de energie, acțiune care se soldează cu
modificarea stării energetice a particulelor constituente (ioni, atomi, molecule).Această
modificare este exprimată prin schimbarea unei proprietăţi caracteristice a probei
(masă, culoare, rezistenţă etc.). Între această proprietate și concentrația
componentului de determinat trebuie să existe o corelație directă sau indirectă.
Principalele metode ale analizei cantitative sunt sistematizate în tabelul

Tabelul 1.2. Caracteristici ale metodelor analizei chimice cantitative

Metode chimice
Avantaje :  se bazează pe reacţii chimice;  sunt metode directe (absolute);
 sunt metode stoechiometrice;  au o precizie ridicată;  au exactitate
corespunzătoare; sunt simple, ieftine, uşor de
executat.
Dezavantaje: necesită timp mai îndelungat de lucru; au o sensibilitate
redusă;  sunt poluante pentru mediu

Metode instrumentale
Avantajele: sunt metode neindependente sau relative (comparative) şi
necesită raportare la standarde; sunt metode nestoechiometrice;
au o sensibilitate ridicată; sunt selective; sunt rapide.
Dezavantaje:au o precizie redusă; sunt mai puţin exacte; necesită
aparatură şi personal calificat
36.Caracterizati proprietatile chimice ale compusilor metalelor cu oxigenul
Metalele reacționează cu nemetalele cu formare de săruri ale hidracizilor
sau, în cazul oxigenului, oxizi. În funcție de reactivitatea metalului și a
nemetalului reacțiile pot fi spontane și energice sau pot necesita încălzire.
Mm + Nemn → MnNemm
Nemetalele cu caracter electronegativ puternic (O 2, Cl2, Br2) formează în reacție cu
metalele cu mai multe valențe compuși în care metalul are valența mai mare (Sn IV, FeIII,
CuII), iar cele cu caracter electronegativ mai slab (S) formează în reacție cu metalele cu
mai multe valențe compuși în care metalul are valența mai mică (SnII, FeII, CuI).
Reacția cu metalele
♦ Reacția cu oxigenul

4 Li + O2→ 2 Li2O 4 Al + 3 O2→ 2 Al2O3


oxid de litiu oxid de aluminiu
2 Na + O2→ Na2O2 3 Fe + 2 O2→ Fe3O4
peroxid de sodiu oxid fero-feric
K + O2→ KO2 2 Cu + O2→ 2 CuO
superoxid de potasiu oxid de cupru (II)
2 Mg + O2→ 2
Sn + O2→ SnO2
MgO
oxid de magneziu oxid de staniu (IV)
2 Ca + O2→ 2 CaO 2 Pb + O2→ 2 PbO
oxid de calciu oxid de plumb (II)

37.Analizati chimismult duritatii apei ,prezentati metode de dedurizare a apei dure.


Proprietăţile conferite apei de prezenţa ionilor de Ca2+, Mg2+ şi Fe2+ poartă numele de duritate.
Apele uzate pot avea durităţii foarte mari, în special cele provenite din minerit, metalurgie şi din
construcţii.
În funcţie de natura anionilor care neutralizează ionii de Ca2+, Mg2+ şi Fe2+ duritatea apei poate
fi:
a) duritate temporară,Dt,imprimată de carbonatul acid de calciu,magneziu şifier, Ca(HCO3)2,
Mg(HCO3)2 şi Fe(HCO3)2;
b) duritate permanentă, Dp, imprimată de celelalte săruri de calciu şi de magneziu dizolvate în apă
(fără carbonaţii acizi), ca de exemplu: cloruri, azotaţi, sulfaţi, etc.;
c) duritate totală, DT , suma celor două durităţi:
Dt + Dp = DT
Dedurizarea apei se poate face prin mai multe procedee, listate mai jos, cuefecte diferite
asupra calității ei, costului dedurizării i întreținerii sistemului

de tratare. Aceste procedee sunt:


1. Dedurizare prin precipitare
a.Dedurizare termică, dacă duritatea este cauzată în principal de
bicarbonaţi
b.Dedurizare cu var şi sodă: prin adăugarea hidroxidului de calciu şi
carbonatului de sodiu, se formează combinaţii de calciu şimagneziu,
insolubile, care precipită
c.Dedurizare cu fosfat trisodic, sub acţiunea căruia se formează fosfa ţi de
calciu şi magneziu, care fiind insolubili, se precipită.
2. Dedurizare cu schimbători de ioni.
a.Dedurizarea cu schimbători de ioni naturali (zeoliți). Fiind puțin
eficientă această metodă este în prezent abandonată.
  b.Dedurizarea cu schimbători de ioni sintetici (răini cationice de
schimb de ioni).
3.Dedurizare prin filtrarea prin membrane (osmoză inversă)
Prin ozmoză inversă se îndepărtează din apă cationii de calciu si
magneziu, dar se îndepărtează si alți ioni componenți.
38.Caracterizati nemetalele si exeplificati unele metode de obtinere a lor.
Nemetalele reacționează cu metalele cu formare de săruri ale hidracizilor sau, în cazul
oxigenului, oxizi. În funcție de reactivitatea metalului și a nemetalului reacțiile pot fi
spontane și energice sau pot necesita încălzire.
Mm + Nemn → MnNemm
♦ Nemetalele cu caracter electronegativ puternic (O2, Cl2, Br2) formează în reacție cu
metalele cu mai multe valențe compuși în care metalul are valența mai mare (Sn IV, FeIII,
CuII).
♦ Nemetalele cu caracter electronegativ mai slab (S) formează în reacție cu metalele cu
mai multe valențe compuși în care metalul are valența mai mică (SnII, FeII, CuI).
Hidrogen - metode de obținere
 
a. Electroliza apei acidulată sau alcalinizată
Electroliza este un proces de descompunere a unei substanțe sub acțiunea curentului electric.
Apa distilată nu conduce curentul electric, deci nu poate fi supusă electrolizei, motiv pentru
care se dizolvă o cantitate mică de acid (apă acidulată) sau bază (apă alcalinizată) rezultând
o soluție ce conduce curentul electric.
2 H2O → 2 H2↑ + O2↑
b. Reacția apei cu metalele alcaline
Metalele alcaline reacționează cu apa cu formare de baze și degajare de hidrogen.
2 Na + 2 H2O → 2 Na + H2↑ 
c. Reacția acizilor cu metale puternic electropozitive
Zn + H2SO4 → ZnSO4 + H2↑
Fe + 2 HCl → FeCl2 + H2↑
d. Oxidarea metanului
♦ oxidarea incompletă cu oxigen
2 CH4 + O2 → 2 CO↑+ H2↑
♦ oxidarea cu vapori de apă conduce la un ameste de CO și H 2 în raport molar 1:3 numit
gaz de sinteză
CH4 + H2O → CO↑+ 3 H2↑ 
e. Acțiunea vaporilor de apă asupra:
♦ cărbunelui conduce la un ameste de CO și H2 în raport molar 1:1 numit gaz de apă
C + H2O→ CO↑+ H2↑
♦ fierului incandescent
3 Fe + 4 H2O → Fe3O4 + 4 H2↑
 
39.Caracterizati proprietatile chimice si fizice a carbonului ,carborantilor si biocarburantilor
Proprietatile chimice a carbonului
Grafitul este mult mai reactiv decât diamantul, în condiții standard, în ciuda faptului că este mai
stabil din punct de vedere termodinamic. Însă acesta este alcătuit dintr-un sistem pi-delocalizat,
cu atomii de carbon hibridizați sp2, ceea ce induce o anumită vulnerabilitate. De exemplu,
grafitul poate fi oxidat de acidul azotic concentrat la încălzire (acid azotic fumans), cu obținerea
acidului melitic, C6(CO2H)6, un acid hexacarboxilic în a cărui structură sunt păstrate unitățile
hexagonale ale grafitului.
Compușii de carbon reprezintă baza vieții pe Pământ și ciclul carbon-azot produce o parte
din energia radiată de Soare și de alte stele. Deși formează o varietate extraordinară de compuși,
majoritatea formelor de carbon sunt destul de nereactive în condiții normale. În condiții
standard de temperatură și presiune, carbonul este rezistent la acțiunea agenților oxidanți, cu
excepția oxidanților puternici. Carbonul nu reacționează cu acidul sulfuric, acidul clorhidric,
clorul sau metalele alcaline.
Propritetatile fizice
Carbonul nativ se găsește sub două forme alotropice: diamant și grafit. O a treia formă
alotropică o constituie folerenele.
♦ Diamantul
♦ solid incolor și transparent (diversele impurități pot determina colorarea
acestuia), cristalizat cubic;
♦ p.t. > + 3550 0C;
♦ mai greu decât apa;
♦ ρ= 3,51 g/cm3;
♦ insolubil în toți dizolvanții;
♦ are duritatea maximă pe scara Mohs (10);
♦ izolator electric
♦ reflectă lumina, fiind strălucitor.
♦ Grafit
♦ solid opac, negru-cenușiu, lucios, unsuros, cristalizat hexagonal;
♦ p.t. > + 3550 0C;
♦ mai greu decât apa, dar mai ușor decât diamantul;
♦ ρ= 2,25 g/cm3;
♦ insolubil în toți dizolvanții;
♦ duritatea mică (1 pe scara Mohs);
♦ conducător electric;
♦ planurile în care se găsesc atomii alunecă unele peste altele, lăsând urme
pe hârtie.
 
♦ Fulerene
♦ solide opace, negre,cristaline;
♦ mai grele decât apa, dar mai ușor decât diamantul și grafitul;
♦ ρ= 1,75 - 2,19g/cm3 (în funcție de numărul de atomi de carbon);
♦ solubil în dizolvanți nepolari;
♦ duritatea mică;
♦ izolatori electrici și termici.
Carboranti
Proprietăți fizice
♦ Sunt substanțe solide albe sau colorate.
♦ Sunt solubili în apă Na2CO3, K2CO3 și carbonații acizi.
♦ Sunt insolubili în apă ceilalți carbonați.
 
5. Proprietăți chimice
♦ Reacționează cu acizii, cu degajare de dioxid de carbon, rezultat prin descompunerea
acidului carbonic format.

Na2CO3 + H2SO4 →
Na2SO4 + H2O + CO2↑
 
♦ Reacția de descompunere termică.

CaCO3 CaO + CO2↑


 
♦ Reacția cu bazele solubile

CuCO3 + NaOH → Na2CO3 + Cu(OH)2↓

biocaborantilor
Bicarbonatul de sodiu este o pulbere albă. La încălzire (peste 65 °C) se
descompune în carbonat de sodiu (Na2CO3), dioxid de carbon (CO2) și
apă (H2O):
Datorită acestei proprietăți se folosește ca praf de copt și la
fabricarea extinctoarelor cu dioxid de carbon (CO2). NaHCO3
hidrolizează bazic, adică soluția este bazică.

40.
41.Analizati proprietatile chimice a azotului,fosforului si a unor compusi chimici anorganici si
azotului si fosforului.
Molecula de azot prezintă o stabilitate ridicată, motiv pentru care azotul se
combină cu alte elemente la temperatură și presiune ridicată.
• Reacția cu nemetalele
N2 + 3 H2⇔ 2 NH3↑
Obs. Reacția de sinteză a amoniacului are loc la 450 0C și 200 atm., în prezența catalizatorilor,
și este reversibilă.

N2 + O2⇔ 2 NO↑ monoxid de azot

Obs. Reacția are loc la temperaturi de peste 3000 0C, iar monoxidul de azot obținut se
transformă în dioxid de azot. În atmosferă, în timpul furtunilor însoțite de descărcări electrice
se pot forma toți oxizii azotului:
 

N2 O oxid de diazot

NO monoxid de azot

N2O3 trioxid de azot

NO2 dioxid de azot

N2O5 pentaoxid de azot

 
• Reacția cu metalele
Azotul reacționează la temperatură obișnuită doar cu litiul.

N2 + 6 Li → 2 Li3N azotură de litiu

Spre deosebire de celelalte forme alotrope, fosforul alb este mult mai
reactiv. Se aprinde ușor în aer și arde cu flacără gălbuie, formând
pentaoxidul de fosfor(P2O5), formula moleculară corectă fiind P4O10:
P4 + 5 O2EXCES → P4O10. Datorită ușurinței de aprindere, fosforul alb
se păstrează sub apă. Acesta luminează verzui și foarte slab în
întuneric, în prezența oxigenului din aer și a umidității. Fenomenul este
cauzat de oxidarea produșilor inferiori de oxidare ai fosforului
(P2O5→P4O10), fenomen numit chimioluminiscență. Cu F, Cl, si Br
reacționează cu aprindere sau explozie, iar cu I mai lent:

P4 + 6 Cl2→4PCl3; P4 + 10Cl2→4PCl5

Are o combinație lentă cu S la temperatura camerei și energică la temperatură


ridicată:P4+6S→2P2S3; P4+10S→2P2S5
Reacția fosforului cu metale conduce la formarea fosfurilor: P4+ 6Mg→2Mg3P2
Reacția cu vaporii de apă formează acid fosforic și hidrogen la temperatură mai
mare de 250 °C:8P+32H2O→8H3PO4+5H2↑

43.Caracterizati metodele chimice de analiza


Metodele chimiei analitice sunt cele clasice (analiza gravimetrică și analiza
volumetrică) și cele moderne, instrumentale (analiza instrumentală).[2]
În gravimetrie analiza chimică se bazează pe cântărirea exactă a unei substanţe
solide, pure, provenite din analit, folosind procedee specifice. Este vorba, în
primul rând, de separarea prin precipitare a unui ion aflat într-o soluţie rezultată
din probă sau, mai rar, de îndepărtarea prin volatilizare a unei specii chimice
devenite gaz la încălzire în tehnica denumită gaz-gravimetrie.
Denumită şi analiză volumetrică sau titrimetrie, concentraţia analitului din probă se
determină măsurând precis volumul de reactiv consumat - reactiv aflat sub formă
de soluţie. Operaţia de măsurare a volumului se numeşte titrare.
Titrarea este operaţia de adăugare treptată, în porţiuni mici, utilizând o biuretă, a
reactivului până la terminarea reacţiei, când se atinge aşa-numita echivalenţă,
adică reactivul cu care se titrează este în cantitate echivalentă cu analitul din
probă.
Metodele clasice se bazează pe procese de separare, precum precipitarea, extracția și
distilarea, iar identificarea poate fi bazată pe diferențe de culoare, miros, puncte de topire sau
de fierbere, radioactivitate sau reactivitate. Totuși, separarea se poate realiza și prin metode
instrumentale, cum este de exemplu cazul cromatografiei și electroforezei.

44.Expuneti principle analizei gravimetrice.


Să fie,în anumite condiţii,cantitative,
Să rezulte combinaţii bine definite,
Să aibă loc cu viteză suficient de mare,
Produsele reacţiilor trebuie să fie uşor filtrabile şi să nu se redizolve în urma spălării.
După filtrare şi spălare, se îndepărtează apa prin uscare la etuvă şi, de regulă,
urmează o calcinare în cuptor - proces prin care compoziţia chimică se poate modifica.

45.Caracterizati etapele analizei gravimetrice.


Etape: Cântărirea probei şi dezagregarea; Precipitarea; Filtrarea; Spălarea precipitatului;
Uscarea; Calcinarea; Cântărirea; Calculul.
Un exemplu simplu de analiză gravimetrică îl constituie determinarea ferului.
1.Se aduc prin calcinare creuzetele la pondere constantă (2-3 probe paralele).
2.Se oxidează soluţia conţinând fer, provenită din solubilizarea unei mase
2+ 3+
de probă cunoscute, utilizând oxidanţi potriviţi: (Fe → Fe )
3.Se precipită hidroxidul de fer, Fe(OH)3 care se filtrează şi se spală.
4.Se calcinează precipitatul într-un creuzet (rezultă Fe 2O3).
5.Se cântăreşte suma creuzet + Fe2O3.
6.Se calculează conţinutul de Fe din probă din masa probei şi masa de precipitat pur obţinut.
46.Indicati domeniile de utilizare a metodedelor chimice de analiza
Domeniile de utilizare a chimiei analitice sunt foarte vaste în industria alimentară
(aprecierea calității alimentelor), industria metalurgică (determinarea componenței
aliajelor), ecologie (determinarea și identificarea poluanților), medicină (analiza
lichidelor biologice), arheologie și fizica semiconductorilor.
47.Explicati principiile analizelor volumetrice

Analiza volumetrică se bazează pe măsurarea de volume, operaţie ce se execută comod cu vase


calibrate (cilindrii gradaţi, baloane cotate, pipete, biurete). Principiul analizelor volumetrice constă
în măsurarea volumului de reactiv necesar producerii reacţiei cantitative cu substanţa de determinat
ce se află în soluţia de analizat. Operaţia de adaos a soluţiei de reactiv se face în pică- turi, din
biuretă şi se numeşte titrare.
Pot fi urmărite volumetric numai acele reacţii care au loc univoc, (fără reacţii secundare şi
cantitativ) şi cu viteză foarte mare. Pentru marcarea sfârşitului reacţiei, respectiv a punctului de
echivalenţă, se folosesc fenomene ce pot fi puse în evidenţă prin observare vizuală (schimbări de
culoare, apariţii de precipitate) sau instrumentală (potenţiometru, conductometru, spectrofotometru).
Pentru observarea vizuală a sfârşitului titrării în modul cel mai obişnuit se folosesc indicatorii,
substanţe care îşi schimbă culoarea în punctul de echivalenţă.

La punctul de echivalenţă reactanţii sunt prezenţi în cantităţi echivalente, deci în amestecul de


reactivi nu se află în exces nici substanţa de dozat şi nici reactivul titrat. Volumul de reactiv adăugat
pentru atingerea punctului de echivalenţă se numeşte volum de echivalenţă.

Spre a putea stabili concentraţia substanţei de analizat este necesar ca soluţia de reactiv folosită la
titrare să fie de concentraţie cunoscută, să fie suficient de stabilă şi să se prepare relativ uşor.

Metodele volumetrice se caracterizează prin rapiditate, în majoritatea cazurilor o determinare


volumetrică se face în câteva minute.

48.Prezentați și caracterizati indicatorii chimici utilizati in analizele volumetrice


Există două tipuri de indicatori: vizuali şi instrumentali.
Indicatorii vizuali pot fi chiar reactivii - dacă sunt intens coloraţi (cazul KMnO 4) - care-
şi modifică prin reacţie culoarea, sau sunt reactivi de culoare, adăugaţi în cantităţi mici,
care interacţionează cu excesul de titrant imediat după echivalenţă. Aceştia sunt foarte
diferiţi în funcţie de reacţia utilizată şi permit, prin schimbarea bruscă a culorii
indicatorilor, sesizarea atingerii echivalenţei. De exemplu, în titrarea acido-bazică se
poate folosi fenolftaleina sau albastrul de brom-timol. În titrările care folosesc alte tipuri
de reacţii (v. mai jos) se folosesc alţi indicatori.

Folosirea unor instrumente pentru stabilirea punctului de echivalenţă se mai numeşte


titrimetrie instrumentală. Teoretic, se poate folosi oricare din instrumentele care
formează obiectul prezentei lucrări dar, în realitate, se apelează doar la metodele puţin
costisitoare, pentru că avantajul principal al volumetriei este tocmai preţul de cost
coborât.
49.Caracterizati volumetria acido-bazica punctul de echivalenta
În volumetria prin reactii de neutralizare reactia care se utilizeaza este aceea dintre un acid si o baza
cu formare de sare si apa. Practic, neutralizarea consta în unirea ionilor de hidroniu ai unui acid, cu
ionii de hidroxid ai unei baze, pentru a forma apa:
H3O+ + OH- => 2 H2O

Reactia de neutralizare decurge cu viteza mare si este însotita de


degajare de caldura ( - 13,7 kcal/mol).
În analiza volumetrica prin reactii de neutralizare, se traseaza curba de
titrare a unui acid cu o baza (sau invers), ce consta în a reprezenta într-
un sistem de axe de coordonate, modificarea concentratiei în ioni H3O+
sau a pH-ului fata de procentul de acid sau baza neutralizat.
Din curbele de titrare se determina saltul de pH la punctul de
echivalenta si în functie de aceasta se aleg acei indicatori a caror
interval de viraj se afla în domeniul de pH al punctului de echivalenta. De
aici rezulta ca sunt posibile acele sisteme acid-baza care au la punctul
de echivalenta un salt de pH suficient de mare.
Momentul titrării în care cantitatea de titrant adăugat este echivalentă
cu cantitatea substanţei de titrat reprezintă punctul de echivalenţă. Volumul de
titrant corespunzător punctului de echivalenţă se numeste ̧ volum de
echivalenţă.

50.Explicati princiupiul reactiilor analitice cu schimb de electroni potential redox


Reacţiile redox sunt reacţiile care decurg cu modificarea valenţei elementelor participante:

2+ - 4+ -
2HgCl2 + (Sn + 2Cl ) = Hg2Cl2 + (Sn + 4Cl )

2+ - 2+
2Hg + 2e = Hg2 (oxidantul primeşte electroni, se reduce)
2+ - 4+
Sn - 2e = Sn (reducătorul cedează electroni, se oxidează)

Procesul redox este un proces unitar, compus din două reacţii (de oxidare şi de
reducere) îndreptate în sensuri contrare, în care numărul de electroni primiţi de
oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător.
Transferul de electroni se poate petrece între ionii aceluiaşi element; în acest caz
reacţia redox se numeşte de dismutaţie sau disproporţionare:

2+ 0 2+
Hg2 = Hg + Hg
51.Prezentati si analizati factorii care influentiaza procesele redox
1. Mediul de reactie :
- pH-ul neutru, acid sau bazic, influenţeazã modul de desfãşurare al reacţiilor de
oxidare- reducere. Aceiaşi reactanţi dar la pH-uri diferite pot genera produşi de
reacţie diferiţi – vezi reacţiile permanganatului de potasiu cu diferiţi reducători, în
mediu acid, bazic sau neutru:

2. Concentraţia
- reacţiile redox sunt reacţii de echilibru (devin totale, ireversibile, când unul din
produşii de reacţie părăseşte sistemul fiind în stare gazoasă sau greu solubil în
apă):
Sunt cazuri când aceiaşi reactanţi la concentraţii diferite determină formarea unor produşi de
reacţie diferiţi:

• iodura de potasiu + acidul sulfuric diluat – nu este o reacţie redox, ci eliberarea acidului
iodhidric, un acid tare dar volatil, din sarea sa, de către un acid tare şi stabil, cum este acidul
sulfuric:
• iodura de potasiu + acid sulfuric concentrat – H2SO4 conc. este un acid cu caracter
oxidant destul de puternic, astfel că ionul iodură se oxidează la iodul molecular:
3. Temperatura :
- modifică viteza reacţiilor de oxidare-reducere sau poate determina modificarea produşilor
de reacţie obţinuţi în urma reacţiilor la temperaturi diferite a aceloraşi reactanţi.

1) Creşterea temperaturii produce o creştere considerabilã a vitezei de reacţie pe seama


energiei cinetice a particulelor, implicit a numãrului ciocnirilor eficace din unitatea de timp:
2) Creşterea temperaturii poate conduce reacţia dintre aceiaşi reactanţi la produşi diferiţi de
reacţie:
4. Catalizatorii:

- mãresc viteza reacţiilor redox sau pot determina modificarea produşilor de reacţie obţinuţi în
urma reacţiilor în absenţa şi în prezenţa catalizatorilor, pornind de la aceiaşi reactanţi.

1) Catalizatorii măresc viteza reacţiilor redox prin micşorarea timpului necesar stabilirii
echilibrului redox:

• reacţia de descompunere a apei oxigenate în prezenţa dioxidului de mangan:


• reacţia de descompunere a cloratului de potasiu în prezenţa dioxidului de
mangan:
2) Catalizatorii pot conduce reacţia dintre aceiaşi reactanţi la produşi de reacţie
diferiţi faţă de reacţia necatalizată:

• • hidroxid de mangan + brom + hidroxid de potasiu:


în absenţa catalizatorului (CuSO4) oxidarea manganului (II) se face numai pâna la
manganul (IV), în timp ce în prezenţa catalizatorului şi la încălzire oxidarea are loc
până la manganul (VII):
• peroxodisulfat de amoniu + sulfat de mangan + apă:
în absenţa catalizatorului (AgNO3) şi la rece, oxidarea sulfatului de mangan se face
numai până la acidul manganos (dioxid de mangan hidratat), în timp ce în prezenţa
catalizatorului la cald, sulfatul de mangan este oxidat până la acid permanganic:
52.Caracterizati principle metodelor electrochimice de analiza
Metodele electroanalitice reprezintă totalitatea metodelor analitice care măsoară
potenţialul (Volţi) şi/sau intensitatea curentului electric (Amperi) într-o celulă
electrochimică ce conţine analitul.
Concentrația analitului se determină prin măsurarea semnalului analitic (potențialul
electric sau intensitatea curentului electric).
Clasificarea metodelor electrochimice de analiză în funcție de modul de funcționare a
celulei:
- Metode statice sau nefaradeice - când celula electrochimică funcţionează în absenţa
curentului electric (când nu are loc electroliza).
-Metode dinamice sau faradeice - când celula electrochimică funcţionează în prezența
curentului electric (când are loc electroliza).
Clasificarea metodelor electrochimice de analiză în funcție de parametrul care se

menţine constant şi parametrul care se măsoară:
- Metode potenţiometrice: se măsoară diferenţa de potenţial dintre electrozi (i =
constant);
- Metode voltametrice: se măsoară curentul electric în celulă, în timp ce potenţialul
celulei este modificat controlat. Voltametria prezintă două ramuri: polarografia și
amperometria.
- Metode coulometrie: se măsoară intensitatea curentului electric în celulă, în timp.
53.Explicati structura cellule electrochimice
Reacțiile electrochimice au loc, de regulă, într-un sistem format din doi electrozi
imersaţi într-o soluţie de electrolit. Acest sistem care se numeşte celulă electrochimică
Figura IV.2.3. Reprezentarea schematică a unei celule electrochimice: 1-generator de curent
(în celula de electroliză) sau milivoltmetru (în celula galvanică); 2-anod; 3-catod; 4-soluţie de
electrolit; 5-conductori metalici

Transportul curentului în celulă are loc prin trei procese distincte:


 în electrozi şi în conductorul exterior – prin electroni;
 în soluţie – prin migrarea cationilor şi anionilor;
 la interfaţa electrod / soluţie – prin reacţii electrochimice (flux de electroni
schimbaţi între electrod şi specii din soluţie).
În funcție de modul de desfășurare a reacțiilor în celulele electrochimice, se
deosebesc:
 celule galvanice, în care reacţiile electrochimice au loc spontan, în lipsa curentului
electric; aceste celule transformă energia chimică în energie electrică;
 celule de electroliză, în care reacţiile electrochimice sunt forţate prin aplicarea unei tensiuni
exterioare de la o sursă de curent electric. Aceste celule transformă energia
electrică în energie chimică (consumă energie chimică).
Prin convenţie, la reprezentarea unei celule electrochimice, în stânga se notează
electrodul (semicelula) în care are loc un proces de oxidare electrochimică (anodul), iar în
dreapta electrodul la care are loc reducerea electrochimică (catodul):

Stânga

Proces de oxidare
Electrodul este anod
Semne: ( - ) (+)
Dreapta

reducere electrochimică catod


( + ) (celule galvanice)
( - ) (celule de electroliză)
54.Enumerati snelle proprietati specifice electrozilor indicatorilor si electrozilor
selectivi
Electrozii ion-selectivi (EIS) sunt senzori potenţiometrici care funcţionează pe baza
echilibrelor de schimb ionic stabilite la interfaţa membrană/soluţie. În funcţie de natura
membranei, electrozii ion- selectivi se pot clasifica în electrozi cu membrană de sticlă
(de exemplu, electrodul de sticlă pentru măsurarea pH-ului), electrozi cu membrană
solidă şi electrozi cu membrană lichidă.
Principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un electrod indicator pot
fi rezumate astel:

- specificitate sau sau selectivitate în raport cu specia de analizat ( electrodul să


fie reversibil în raport cu analitul);

permit determinarea oricărei specii chimice implicată direct sau indirect într-o să
dea un răspuns nernstian (dependența dintre variaţia de potenţial și concentraţia
n+
analitului să respecte relaţia lui Nernst) (figura IV.2.4.). Raportul ΔE/Δln[M ] se
numeşte funcţie de electrod și este expresia funcţiei de răspuns sau de transfer
în metodele potenţiometrice. Panta acestei drepte este egală cu volţi şi
determină sensibilitatea electrodului; nF n potenţialul de electrodsă fie
reproductibil şi să se stabilească rapid;să prezinte stabilitate chimică în soluţie
( să nu reacţioneaze cu solventul, cu oxigenul dizolvat sau alte specii din
soluţie).

55.Caracterizati analiza potentiometrica si instalatia de analiza potentiometrica


La baza metodelor potenţiometrice de analiză stă măsurarea diferenţei de potenţial dintre doi
electrozi (electrodul indicator şi electrodul de referinţă) într-o celulă electrochimică (de tip
galvanic) care încorporează soluţia de analizat.
Întrucât curentul care parcurge celula este practic nul (i = 0), metodele sunt cunoscute sub
numele de potenţiometrie la curent nul.
Un electrod indicator se definește prin capacitatea sa de a-și modifica potențialul, ca rezultat al
variației concentrației (activității) ionilor de analizat, participanți activi la reacții electrochimice
reversibile.
Între potențialul electrodului indicator și concentrația(activitatea) unei anumite specii ionice
există o dependență logaritmică, descrisă de relația lui Nernst, care constituie legea cantitativă a
potențiometriei.
Se consideră cazul unui electrod indicator constituit dintr-un metal M (plăcuță sau fir) introdus
n+ n+
într-o soluţie care conţine ionii M . Electrodul respectiv este reversibil în raport cu ionii M şi
n+
este reprezentat schematic sub forma M/M (în care linia verticală desemnează limita de
separare dintre cele două faze, unde poate apare o diferenţă de potenţial).

56.Explicati schema si principal de functionare la electrodul de hidrogen,electrodul de


calomel,electrodul de Ag/AgCl,electrodul de platina,electrodul de sticla.
Electrozii de gaz fac parte, în principiu tot din electrozii de speţa I-a. Între aceştia un loc cu totul
+
aparte îl ocupă electrodul de hidrogen: (Pt)H2 | H , (redat în fig. 3), cu echilibrul pe electrod: în
acest caz hidrogenul molecular este dizolvat fizic într-un metal nobil Pt (sau Pd). Rolul platinei
este dublu, de conductor inert şi de catalizator. Electrodul propriu-zis este o placă din Pt (sau
2
Pd) de 0.4-0.5mm, cu suprafaţa de 1cm legată printr-un fir tot din Pt (Pd) fixat într-un tub de
sticlă. Pe placă se depune electrolitic Pt (platină poroasă - neagră) din soluţia de acid
-2
hexacloroplatinic, H2[PtCl6], timp de 1-2 minute, la o densitate de curent de 50-100mA·cm .

Fig. 3. Electrodul de hidrogen - etalonul scării potenţialelor normale

Dacă se păstrează constantă presiunea hidrogenului, electrodul poate fi utilizat şi ca electrod
de pH. De altfel, în caz de litigiu între laboratoare, acesta este electrodul cu care se
efectuează expertiza. Alţi electrozi de gaz de mai mică importanţă sunt electrozii de oxigen,
de clor etc. în care gazul respectiv se barbotează peste o placă similară de platină.
-
-De argint/clorură de argint, cu formula electrochimică: Ag |AgCl | Cl (aq)

având reacţia de echilibru pe electrod:


- -
Ag(s) + Cl (aq) AgCl(s) + e

şi potenţialul de electrod:

0 RT -
ε=ε + ln{1/[Cl ]} zF

Se observă că potenţialul depinde logaritmic de inversa concentraţiei ionului clorură.


÷ De calomel, care este format din contactul: mercur - clorură mercuroasă şi care are

reprezentarea electrochimică:

-
Hg | Hg2Cl2 | Cl

Este tot mai puţin folosit datorită problemelor de legate de poluarea mediului. Evident că
-
ambii electrozi sunt sensibili la ionii Cl . În soluţie la o concentraţie constantă a ionului
clorură, potenţialul acestora este, la temperatura camerei, practic o constantă.
Electrodul de sticlă sau considerând o pilă de concentraţie, potenţialul de membrană are, în
general, expresia: şi conţine suma tuturor potenţialelor de la interfeţele lanţului până la
porţiunile 2 şi 1. Sunt comercializaţi numeroşi alţi electrozi selectivi pentru anumiţi ioni ca:
+ + + - 2-
Na , K , NH , Cl , S etc. Cele mai bune rezultate le dau, deocamdată, electrodul
- +
monocristal din LaF3 pentru ionul F , electrozii din pulbere presată din Ag2S, pentru Ag
2-
respectiv S şi electrozii din precipitate impregnate în cauciuc siliconic, sensibili la ionii
din precipitat. Un caz particular de electrozi membrană sunt electrozii cu membrană lichidă.

57.Definiti Legile lui Faradey


Legea inducției electromagnetice formulată în 1831 de Faraday este una din cele mai
importante legi ale electromagnetismului. Fenomenul numit inducție electromagnetică
constă în apariția tensiunii electromotoare induse de un flux magnetic variabil în timp. Acest
fenomen permite conversia diferitelor forme de energie în energie electrică.

Enunțul acestei legi este: Tensiunea electromotoare indusă pe o


curbă închisă (Γ) este egală cu minus viteza de variație în timp a
fluxului magnetic prin orice suprafață deschisă mărginită de curba
închisă .Această versiune a legii lui Faraday se referă strict doar la
un circuit închis format dintr-o spiră infinită și nu este valabilă în
toate circumstanțele.

58.Esenta colonometria ca metoda de analiza


METODA COLORIMETRICA
Dintre toate metodele optice, colorimetria este cea mai raspandita in
practica analitica.
Principiul metodei
Cu ajutorul unor reactii chimice se trece substanta care se analizeaza
intr-un compus colorat. Se compara intensitatea culorii obtinute cu
aceea a unei solutii care contine acelasi compus colorat de concentratie
perfect cunoscuta.
Reactiile folosite in colorimetrie trebuie sa indeplineasca urmatoarele
conditii:
1. Culoarea care apare in urma reactiei chimice trebuie sa fie specifica
substantei care se determina.
2. Culoarea solutiei nu trebuie sa varieze in timp si nici in sa depinda de
variatii mici ale ph-ului, ale temperaturii si concentratiei reactivilor
folositi.
3. Reactia trebuie sa fie foarte sensibila, adica variatia culorii solutiei sa
fie sesizata chiar incazul cantitatilor foarte mici din substanta care se
analizeaza.
Metodele folosite in colorimetrie sunt urmatoarele:
- metode vizuale: variatia intensitatii culorii se aprecieaza visual;
- metode fotocolorimetrice: variatia intensitatii culorii se masoara cu
ajutorul celulelor fotoelectice. Concentratia probei este indicate direct
de acul unui instrument de masura.

59.Caracterizati cromatografia ca metode contemporana de


cercetare
Analiza chimică cromatografică este un domeniu mai recent al
analizei instrumentale care include mai multe metode de separare
şi totodată de analiză a componentilor ̧ amestecului din probă. În
toate variantele, separarea precede analiza şi se realizează prin
repetarea, de un număr mare de ori, a echilibrului de distribu ţie
între două faze. Una dintre faze este imobilă şi poartă denumirea de
fază staţionară (aflată de regulă într-un tub numit coloană) iar cealaltă -
faza mobilă - aflată în mişcare, se deplasează prin golurile primei faze.
Separarea se petrece în coloana cromatografică, piesa cheie a întregii
metode.

60.Clasificati si caracterizati metode cramotografice de analiza


Se distinge cromatografia de lichide (LC) când faza mobilă este un lichid,
cromatografia de gaze (GC) când aceasta este un gaz sau cromatografia cu fluide
supracritice la care faza mobilă este un lichid aflat peste temperatura
critică. În cadrul cromatografiei de lichide se mai face distincţie între
cromatografia pe coloană deschisă şi cea pe coloană închisă Pe de altă parte, în
cadrul fiecăreia dintre acestea, distingem mai multe variante.
În cadrul LC se disting, în funcţie de mecanismele de separare:
÷ Cromatografia de adsorbţie, una dintre primele tehnici utilizate, veche de mai
bine un
secol (Ţvet, 1903), utilizată pentru separarea substanţelor organice cu molecule de dimensiuni mici
şi medii pe adsorbenţi, ca silicagel şi alumină, folosindu-se, ca faze mobile, diferite amestecuri de
solvenţi organici.

÷ Cromatografia ionică (de schimb ionic), care se petrece pe o fază staţionară solidă, poroasă,
formată din materiale specifice - schimbătorii de ioni - substanţe cu o reţea solidă afânată, de natură
organică sau anorganică, pe care se găsesc grefate, prin procesul de obţinere, nişte centre de schimb
ionic. Cele mai răspândite sunt răşinile schimbătoare de ioni - organice - la care scheletul-suport
este unul organic - un polimer poros. Pe aceste centre are loc o reacţie ionică sau o interacţiune între
substanţa din soluţie (electrolit sau neelectrolit) şi funcţiunea legată chimic de suportul solid, numită
reacţie de schimb ionic.
÷ Cromatografia de excluziune sterică se desfăşoară pe faze staţionare poroase dar cu porozitatea
selecţionată astfel încât să corespundă dimensiunilor moleculelor supuse separării. O parte dintre
molecule intră prin pori, reuşind să interacţioneze cu suportul solid, prin forţe de adsorbţie foarte
slabe, iar altele sunt excluse deplasându-se practic nereţinute odată cu faza mobilă. Se obţine astfel
un soi de sită la scară moleculară separarea moleculelor făcându-se în funcţie de dimensiune.
Tehnica se mai întâlneşte şi sub denumirea de filtrare prin geluri sau permeaţie prin geluri în
funcţie de natura apoasă sau organică a fazei mobile.

÷ Cromatografia lichid-lichid (LLC), în care faza staţionară este o fază lichidă, nemiscibilă cu cea
mobilă şi imobilizată pe un suport solid, într-o coloană. Aici suportul solid este, cel puţin principial,
inert faţă de componentele din probă. Întrucât simpla impregnare a unui suport poros cu un lichid
permitea spălarea acestuia în timp, s-a recurs la legarea pe cale chimică a acestora de suport,
obţinându-se nişte faze cu totul specifice - faze staţionare legate chimic.

Metode cromatografice - privire de ansamblu


tehnică este cea mai răspândită devenind aproape sinonimă cu cromatografia de lichide.
÷  Cromatografia pe coloană deschisă sau cromatografia planară (PC), se referă la un grup
de tehnici înrudite cu cele din LC, care au toate în comun faptul că faza mobilă circulă printr-un
material poros dispus într-un plan şi formând un strat relativ subţire, dar de
compoziţie asemănătoare cu cele menţionate la cromatografia pe coloană. Se disting:
÷  Cromatogafia pe hârtie, tehnică în care faza staţionară este o hârtie poroasă din celuloză
(iniţial o hârtie de filtru) care este irigată de solvent prin forţe capilare - o tehnică, azi, de
importnţă istorică.
÷  Cromatografia pe strat subţire (TLC), în care faza staţionară pulverulentă este fixată de
suportul plan (sticlă, aluminiu, material plastic) cu un liant, formând un strat subţire (0.1-
0.5mm) de asemenea irigată prin capilaritate.
÷  Cromatografia pe strat subţire de înaltă performanţă (HPTLC), în care faza staţionară are

granulaţie extrem de fină ridicându-se astfel eficienţa separărilor dar şi viteza acestora. Toate
acestea se caracterizează prin simplitate, accesibilitate şi preţ de cost coborât, dar totodată prin
performanţe ceva mai slabe decât cromatografia de lichide pe coloană sub
presiune ridicată (HPLC) varianta modernă a LC.
În mod analog, în cazul cromatografiei de gaze (sau mai pretenţios cromatografiei în
fază gazoasă), denumită prescurtat GC se disting următoarele tehnici:
÷  Cromatografia gaz-lichid în care faza staţionară este un lichid nevolatil imobilizat pe un
suport solid. Aici suportul poate fi unul granular, poros, situat într-o coloană în aşa-numita
cromatografie de gaze convenţională sau chiar pe pereţii coloanei, confecţionată de dimensiuni
capilare, în cromatografia pe coloană capilară.
÷  Cromatografia gaz-solid este analogă cu cele discutate la cromatografia de adsorbţie şi la
cea de excluziune sterică cu deosebirea că schimbarea gazului nu modifică selectivitatea. Faza
staţionară o constituie tot silicagelul sau alumina, respectiv “sitele moleculare” (nişte silicaţi
naturali sau sintetici) respectiv granulele de carbon poros. Metoda este extrem de importantă pentru
separarea gazelor permanente (CO, CO2, O2, N2, gaze nobile etc.)
61.Explicati specificul cromatografiei pe coloana.
÷  Cromatografia pe coloană deschisă sau cromatografia planară (PC), se referă la un grup de
tehnici înrudite cu cele din LC, care au toate în comun faptul că faza mobilă circulă printr-un
material poros dispus într-un plan şi formând un strat relativ subţire, dar de
compoziţie asemănătoare cu cele menţionate la cromatografia pe coloană. Se disting:Cromatogafia
pe hârtie, Cromatografia pe strat subţire, Cromatografia pe strat subţire de înaltă performanţă,
Cromatografia gaz-lichid si altele.

62.Descrieti specificul cromatografiei plane,cromotografiei pe hirtie si cromotografiei pe strat


subtire.
÷  Cromatografia pe coloană deschisă sau cromatografia planară (PC), se referă la un grup de
tehnici înrudite cu cele din LC, care au toate în comun faptul că faza mobilă circulă printr-un
material poros dispus într-un plan şi formând un strat relativ subţire, dar de
compoziţie asemănătoare cu cele menţionate la cromatografia pe coloană. Se disting:

÷ Cromatogafia pe hârtie, tehnică în care faza staţionară este o hârtie poroasă din celuloză (iniţial o
hârtie de filtru) care este irigată de solvent prin forţe capilare - o tehnică, azi, de
importnţă istorică.
÷  Cromatografia pe strat subţire (TLC), în care faza staţionară pulverulentă este fixată de
suportul plan (sticlă, aluminiu, material plastic) cu un liant, formând un strat subţire (0.1-
0.5mm) de asemenea irigată prin capilaritate.

63.Analizati fenomenul refractiei luminii si principiul de utilizare


Definitie Schimbarea directiei de propagare a luminii la trecerea dintr-un mediu transparent in alt
mediu transparent este fenomenul de refractie a luminii.
Unghiul de refractie este mai mic decat unghiul de incidenta cand lumina trece dintr-un mediu cu
indice de refractie mai mic (mediu mai putin refringent) intr-un mediu cu indice de refractie mai
mare (mediu mai refringent) si este mai mare in caz contrar.
Indicele de refractie ,,n”Indicele de refractie ,,n” • Indicele de refractie absolut al unuiIndicele de
refractie absolut al unui mediu transparent este raportul dintremediu transparent este raportul dintre
viteza luminii in vid si viteza luminii inviteza luminii in vid si viteza luminii in mediul
respectiv:mediul respectiv:
Efectele refracţiei Mirajul, sau amurgul multicolor sunt efecte ale refracţiei.Seara soarele se mai
vede pe cer chiar şi după apusul astronomic.In realitate, soarele e sub linia orizontului,dar vedem
imaginea sa datorită refracţiei(în straturi de aer atmosferic calde şi reci, care au indici de refracţie
diferiţi.) Pe Lună,neexistând atmosferă nu există astfel de amurguri,se trece brusc de la lumină la
întuneric deplin.
65.Caracterizati princiupiul determinarilor cantitativei n refractometrie
Refractometria

Indicele de refracţie notat n la o temperatură dată şi lucrând cu lumină de


lungime de undă, λ, fixată este o constantă fizică importantă care
caracterizează cu precizie o substanţă chimică deoarece mici cantităţi de
impurităţi modifică valoarea acestui indice. Măsurătorile de indici de
refracţie se pot realiza rapid şi cu cantităţi mici de substanţă, aparatura
fiind relativ ieftină. Se ştie din fizică ce este refracţia şi indicele de
refracţie
66.Explicati principle unei analize polarimetrice
Studiul fenomenelor optice în lumină polarizată poartă numele de polarimetrie. Practic se
determină rotaţia planului luminii polarizate în plan, ceea ce se numeşte unghi de rotaţie. Unele
substanţe optic active au proprietatea de a roti sau modifica planul de polarizare a luminii la
trecerea luminii prin acestea.

Determinarea unghiului de rotaţie se face cu ajutorul polarimetrelor (de exemplu de


tip Mitscherlich) a căror reprezentare schematică este prezentată în fig. 4.

Fig. 4. Componentele unui polarimetru


Polarimetria se utilizează ca mijloc de analiză cantitativă a substanţelor optic active,
zahăr, uleiuri eterice, dar şi pentru studii în domenii ca acoperiri metalice, coroziune,
metalografie, mineralogie etc. Unele substanţe neoptic active reacţionând cu parteneri
optic activi, pot fi analizaţi indirect din consumul ultimilor.
67.Explicati bazele teoretice ale analizei spectrofotocolorimetrice
Metoda spectrofotometrică molecular ǎ se bazează pe determinarea (masurarea,
citirea) la un aparat numit spectrofotometru a absorbanţei unei soluţii colorate de o
concentraţie anume, la o lungime de undă specifică, în domeniul ultraviolet
(UV)sauvizibil (VIS).

Orice determinare spectrofotometrică se caracterizează prin următoarele aspecte: 


reactivul de culoare utilizat, adică reactivul care determină formarea unui compus
colorimetrabilprin reacție cu specia pe care dorim să o determinăm;  lungimeade
undă λ la care se face determinarea, specifică pentrufiecarecompus ş i
nominalizatăîn metodă;  dimensiuneacuveiaparatului care se utilizează
(drumuloptic; de celemai multe ori este1 cm).