II.

TEHNICI DE LUCRU CU LIMBAJUL PLASTIC ŞI MATERIALE

SPECIFICE
II.1. TEHNICI IMAGISTICE ŞI MATERIALE SPECIFICE

Educaţia plastică oferă copiilor posibilitatea să folosească numeroase

tehnici de lucru, ceea ce le creează sentimentul propriei lor valori sporindu-le
încrederea în capacitatea lor de creaţie. Aceasta presupune învăţarea treptată
prin folosirea diferitelor tehnici plastice astfel încât să poată fi combinate în
realizarea unor lucrări. Iată câteva tehnici de lucru:
- Tehnica firului de aţă
- Tehnica ştampilelor din cartof
- Tehnica ştampilelor din plută
- Tehnica culorilor umede
- Tehnica petei de cerneală
- Tehnica dirijării culorii prin jet de aer
- Tehnica picturii cu palma
- Tehnica desenului cu lumânarea
- Tehnica amprentei cu vârful degetului
- Desenul cu creionul
- Desenul cu pic
- Desenul cu creta
- Desenul cu tempera
- Desenul cu acuarela
- Tehnica modelajului
- Tehnica pentru colaj
Tehnica fluidizării culorilor: fluidizarea - înmuierea în mai multă sau mai puţină apă; se
lucrează cu pensula pe suprafaţa uscată sau umedă. Culoarea fluidizată pe paleta de culoare se poate
aşeza sub forma dorită. Apa conferă substanţei solide sau în stare de pastă vâscoasă calitatea de
fluid mai mult sau mai puţin consistent. în funcţie de cantitatea de apă folosită: acuarela îşi
păstrează calitatea de a fi mai mult sau mai puţin transparentă; cu apă puţină devine opacă ca şi
tempera, iar cu apă multă pigmentul se decolorează. Prin fluidizare reuşim să dăm o calitate culorii
care are influenţă asupra „iluziei tridimensionale", să întindem culorile de apă şi să realizăm efecte
cromatice. Variante ale acestei tehnici pot fi:
- înmuierea pastilelor de culoare prin transportul a 2-3 picături de apă sau, în cazul guaşei şi
temperei, se scoate pe o paletă puţină pastă din fiecare culoare şi apoi cu pensula încărcată cu
apă se amestecă doar cantitatea necesară;
- încărcarea pensulei cu o culoare fluidizată anticipat şi descărcarea ei pe suprafaţa suport prin
aşternere, atingere, stropire sau stoarcere;
- încărcarea pensulei mari cu două culori diferite deodată şi aşternerea culorii pe foaia umezită
parţial sau total cu apă curată.
 Prin aceste exerciţii copiii și elevii îşi consolidează în acelaşi timp şi noţiunile despre
folosirea pensulelor şi, de asemenea, constată că numai prin fluidizare acuarela, guaşa pot fi
modelate.
Tehnica fuzionării culorilor: fuzionarea este o formă de amestec fizic care nu se face
efectiv cu pensula ci relativ spontan. Acest fel de amestec are loc între pete sau linii umede astfel: la
marginea dintre ele, când sunt amândouă încă umede, şi în masă prin atingerea cu pensula fără a le
freca, deci prin suprapunerea lor în stare fluidă pe acelaşi suport. În aceste cazuri o culoare trece
parţial în cealaltă, delimitarea dintre ele având aspect de transparenţă catifelată.
Tehnica modulării (nuanţării) culorii: nuanţarea se realizează prin amestecul a câte două
culori care se află în relaţie de vecinătate în cercul cromatic. Pentru nuanţare, aceste culori intră în
cantităţi neegale în amestec (una în cantitate mai mare, cealaltă în cantitate mai mică) obţinându-se
diferite nuanţe. Tehnica modulării culorii este de fapt nuanţarea unor culori în alte culori. Culoarea
poate deveni mai închisă, mai deschisă, mai luminoasă sau mai stinsă, mai rece sau mai caldă în
raport cu culorile învecinate. Se realizează prin:
- suprapunerea nuanţelor unei culori pe o pată cromatică uscată -„suprapunere grafică";
- suprapunerea transparentă" - prin fuzionare în masă a petelor din culoarea modul cu suportul
fond;
- alăturarea nuanţelor culorii pe o suprafaţă colorată diferit.
Tehnica obţinerii degradeurilor (ruperea tonului): degradeurile se obţin prin
amestecul treptat al unei tente de culoare cu o cantitate din ce în ce mai mare de alb sau de negru,
realizând tonuri ale tentei respective spre închis sau spre deschis. In tehnica acuarelei, amestecul se
face mult mai bine pe planşă, iar în cazul temperei sau guaşei amestecul se face de regulă pe paletă
sau pe un suport aparte, care să nu absoarbă apa. În tehnica acuarelei degradeurile se mai pot
realiza prin fluidizare, amestecând culoarea cu mai multă sau mai puţină apă. Aceste tehnici de
familiarizare cu proprietăţile culorii au importanţă deosebită în tehnica armonizării cromatice,
rolul important în armonizare avându-1 zonele de contact ale fiecărei culori şi trecerea de la una la
alta.
Tehnica picturii cu ceară: această tehnică este foarte atractivă. Se face schiţa desenului, apoi
se acoperă suprafeţele dorite să rămână albe cu ceară, prin picurarea cerii unei lumânări aprinse, sau
cu ceară de albine topită aplicată cu pensula sau beţişorul. Cel mai simplu procedeu, care se poate
face şi cu clasa I, este colorarea suprafeţei pe care au fost picuraţi stropi de ceară cu roşu (acuarelă,
tuş). Apoi se acoperă cu sugativă şi se trece fierul de călcat încins peste ea. Pentru clasele mai mari,
gradul de complexitate al executării acestei tehnici poate creşte. Se colorează toată suprafaţa cu
galben. Se aplică ceară pe suprafeţele care se doresc să rămână galbene. Apoi se colorează toată
suprafaţa cu roşu. Se acoperă din nou cu ceară suprafeţele care rămân roşii. Ultimul pas este
colorarea cu negru sau albastru a întregii suprafeţe. După uscare se acoperă desenul cu o sugativă şi
se trece fierul de călcat încins deasupra lui. Ceara se topeşte şi este absorbită de sugativă. Rămân
culorile aşa cum au fost aplicate. Copiii sunt încântaţi şi nerăbdători să descopere ce au realizat. Se
pot folosi una, două sau trei culori, în funcţie de vârsta şi talentul elevilor.
Tehnica picului: această tehnică se poate folosi mai ales în realizarea lucrărilor de iarnă. Se
acoperă suprafaţa dorită cu cerneală albastră. După uscare se desenează diferite forme: căsuţe, brazi,
fulgi de nea cu picul. Suprafeţele decolorate pot fi acoperite cu diferite culori de apă sau tuş color.
 Tehnica pastelului şi ceracolorului: această tehnică se referă la folosirea
pastelcolorului (creioane colorate) şi a cerapastelului. Primul instrument pe care-l ia în mână
copilul încă de la vârsta preşcolară este creionul şi primele încercări (mâzgăleli) le face folosind
creioanele colorate. Intrând în clasa I, copiii trec deja la culorile de apă abandonând acest
material, care este creionul colorat şi cu care se pot realiza creaţii de o deosebită expresivitate
plastică, obţinându-se culori intense şi frapante (în special în cazul culorilor ceropastel). Desenul
în creion colorat, aşa cum este practicat de copii, nu acordă importanţă suficientă liniei şi a
efectului clarobscur, nu realizează efectul apropiat-depărtat prin intensitatea liniilor astfel că
primul plan să fie desenul simplu, cu semne mai groase, iar planul îndepărtat mai şters şi
nedefinit. în acest sens elevii trebuie îndrumaţi să-şi ascută capetele creioanelor în mod diferit
pentru a putea reda varietatea liniilor.
Procedeul folosit este cel al suprapunerii şi al radierii culorilor, procedeu ce oferă efecte
foarte sugestive şi o varietate coloristică infinită. În tehnica culorilor de tipul pastelului se porneşte
folosind tehnica suprapunerii de la culorile deschise spre cele închise. Când se foloseşte cerapastelul
se întinde culoarea albă pe toată suprafaţa suportului (sau culori deschise) chiar şi acolo unde
ulterior nu vom folosi culori deschise deoarece, dacă prima culoare aşternută este cea deschisă, ea
poate fi oricând scoasă la suprafaţă prin radere, astfel fiind mai luminoasă decât dacă am suprapune
peste culori închise. După aşternerea fondului alb se trece la colorarea diferitelor elemente ale
lucrării pe baza aceluiaşi procedeu al aşternerii şi suprapunerii culorilor de la deschis la închis. Cu o
lamă, cuţitaş sau alt instrument se trece la finisare. Se rade acolo unde se urmăreşte să se obţină
culori deschise sau regăsirea fondului alb. La nevoie se poate reaşterne culoarea pentru a realiza o
varietate de nuanţe. în felul acesta se rezolvă şi problema fondului. În mod obişnuit copiii au
tendinţa de a izola figurile şi a le plasa pe fondul alb al hârtiei fără să simtă nevoia de a le armoniza
cu cadrul. Procedând aşa cum am arătat anterior, elevul lucrează ca şi în cazul tehnicilor umede, cu
pete cromatice, nuanţate şi realizează tema plastică prin combinarea spaţiilor şi formelor plastice de
diferite intensităţi pe principiul contrastului închis-deschis. Folosindu-se creionul colorat se poate
recurge la modalităţi de redare plastică asemănătoare cu cele ale desenului în peniţă, linia cromatică
devenind de data aceasta elementul de bază al construcţiei şi realizării efectului plastic.
Tehnica picturii pe sticlă: veche tradiţie populară românească, este o formă strălucită de
exprimare plastică şi este mult mai răspândită mai ales în pictura ţăranilor transilvăneni; ei prezintă
lumea înconjurătoare, nu aşa cum se vede, cu perspectivă şi repercusiuni, ci prin adiţia elementelor
definitorii caracteristice şi strict necesare obiectivului respectiv asemenea desenelor ideoplastice ale
copiilor, caracterizând (lumea înconjurătoare) printr-un realism intelectual. Aplicând şi lucrând în
această tehnică, copiii vor obţine rezultate bune şi vor căpăta satisfacţia lucrului realizat cu o
deosebită valoare plastică. Tehnica picturii pe sticlă se caracterizează prin culori vii, armonioase,
prin forme simplificate, prin plasarea liberă a acestora pe suprafaţa desenului, prin aspectul
decorativ şi prin lipsa perspectivei convergente. Această tehnică pune în valoare nu numai creaţia
copiilor dar şi creaţia populară care a dus faima artei noastre populare şi peste hotare. Totodată dăm
posibilitatea să reprezinte cu ajutorul desenului obiecte, nu numai cum le pot ei vedea, ci aşa cum
ştiu ei că sunt, uneori obiectele părând a fi privite succesiv din mai multe direcţii sau suprimând
elementele fără semnificaţie. Materiale folosite: sticla drept suport, acuarelă, guaşă, ulei, tempera,
vitrocolor, iar ca instrumente: pensula şi peniţa. În pictura pe sticlă distingem mai multe faze în
executarea lucrării. Prima fază constă în fixarea liniară a subiectului, desenul formând osatura
picturii, conturul fiind realizat cu vitrocolor sau oxid negru de fum dizolvat în clei cu soluţie de
gălbenuş de ou diluat în alcool, suprafeţele pictate fiind precis delimitate prin contur. Pentru
conturare se foloseşte un alt desen realizat în prealabil pe o foaie de hârtie, care se aşează sub sticlă
sau se recurge la conturarea liberă direct pe suportul de sticlă. Faza a doua constă în realizarea
detaliilor, a desenelor interioare, a petelor cromatice mai mici sub formă de accente. Faza a treia
cuprinde operaţii de culoare a suprafeţelor mari şi a fondului (se umplu toate suprafeţele delimitate
de desen în culori corespunzătoare). Culoarea se aplică în strat uniform sau transparent, în
degradeuri sau modulată. Pentru a spori aderenţa culorilor folosite de elevi (acuarelă, guaşă,
tempera) se amestecă culoarea cu soluţie de aracet sau se recurge la frecarea suportului de sticlă,
înainte de aplicarea culorii, cu usturoi sau cu ceapă. Trecerea de la o fază la alta se face după ce
desenul din faza anterioară s-a uscat bine, din această cauză realizarea unei lucrări poate dura două
sau trei ore. După terminarea lucrării şi uscarea ei se aplică pe aceeaşi parte pe care s-a aplicat
culoarea o foaie de hârtie sau carton pentru protejarea stratului de culoare. Ansamblul întregului
desen se priveşte de pe partea nepictată a suportului de sticlă. În tehnica picturii pe sticlă linia şi
punctul plastic devin elemente de maximă importanţă; repetate ca modul dau expresie suprafeţelor.
Linia dreaptă, frântă, curbă închisă sau deschisă împarte variat suprafeţele, iar punctul este des
folosit în ornarea suprafeţelor foarte mici. Exerciţiile-joc de împărţire a suprafeţelor şi ornare cu
linii şi puncte oferă posibilitatea afirmării elevilor şi satisface în egală măsură pe cei meticuloşi şi
perseverenţi. Punctul plastic devine şi un mijloc de redare al unor elemente.
Tehnica ştampilelor şi copierii prin suprapunere: această tehnică constă în copierea prin
suprapunere a unui suport uscat peste o compoziţie deja realizată pe un alt suport cât aceasta este
încă umedă. Copierea se poate face de pe o hârtie pe hârtie sau de pe sticlă pe hârtie. Pe o coală de
hârtie suport sau o bucată de sticlă dreptunghiulară se realizează o compoziţie folosind culoarea
suficient de densă. Imediat, când aceasta este încă umedă, se suprapune peste ea o foaie curată şi se
presează bine pentru ca toată suprafaţa să se lipească pe suportul de pe care copiem.
Ridicând suprafaţa aplicată, desenul rămâne imprimat. Un alt procedeu este cel al ştampilării cu
diferiţi moduli din polistiren, cu frunze, flori sau alte suprafeţe din hârtie. Aceste materiale se
încarcă cu culoare şi apoi se aplică pe suprafaţa-suport pe care se imprimă copia lor. Prin aranjarea
lor într-o anumită ordine putem realiza diferite compoziţii. Prin însăşi noutatea tehnică, prin
rezultatele copierii prin suprapunere care stârnesc curiozitatea copiilor, rezultatele sunt uneori
extraordinare incitându-i pe elevi şi determinându-i la mai multe încercări şi combinaţii de forme.
Organizarea acestora se poate face fără împărţirea suprafeţei, neglijându-se detaliile. După
observarea şi intuirea unei suite de forme sunt solicitate operaţiile din treapta a doua a gândirii
(calea deductivă) în scopul descoperirii unor sensuri noi a acestor forme. La început satisfacem
curiozitatea copiilor de a aplica unul dintre principiile artei decorative, repetiţia, realizând proiecte
decorative. Nevoia de a figura anumite detalii o putem satisface folosind pensula sau însăşi
elementele de ştampilare (colţuri şi muchii ale modulilor, firele de iarbă, petale de flori,
fluturi ). Copilul este implicat mai mult în lumea formelor artei prin ineditul realizării.
În cadrul lecţiilor se recomandă intercalarea de exerciţii - joc atât de familiarizare cu
suporturile, cât şi cu instrumentele şi culoarea. Cu cât materialele sunt mai atractive, tehnicile mai
diversificate, cu atât copilul lucrează mai cu plăcere, îşi satisface curiozitatea şi setea de cunoaştere,
iar rezultatele sunt pe măsura aşteptărilor. Lucrările copilului îl oglindesc pe el, putem afla lucruri
importante despre el "citind" lucrările lui. În acest context, rolul activităţilor artistico-plastice este
de a călăuzi pe fiecare copil în parte spre manifestarea activă a libertăţii personale de a gândi, simţi
şi acţiona potrivit nevoilor, înclinaţiilor, intereselor, capacităţilor şi posibilităţilor individuale ale
fiecăruia, care vor duce la expansiunea energiilor creatoare existente în fiecare copil. Activităţile
din grădiniţă/şcoală oferă copiilor posibilitatea de a-şi valorifica talentele şi interesele pentru un
anumit domeniu. Copiii îşi pot investi o parte din timpul petrecut în şcoală pentru a-şi dezvolta
abilităţile pe care le posedă sub îndrumarea atentă a învăţătorului, sub diferite forme. Rolul cadrului
didactic este de a favoriza în fiecare copil capacităţile şi aptitudinile creative drept componente
structurale ale personalităţii acestuia, în procesul lui de formare şi dezvoltare.
Prin tehnicile de lucru constrâng materialele (acuarele, materiale textile, cerneală, pic, ceară,
sugativă, hârtie de desen, ceracolor, culori pastel) să configureze altceva decât ceea ce sunt ele, fără
să-şi piardă propria lor structură. Mâna condusă de gândirea şi sentimentele copilului trebuie să
acţioneze direct şi firesc asupra acestor materiale pentru a le conferi calităţi plastice noi. Ea este
aceea care le însufleţeşte, ea le dă valori artistice şi o expresie concretă. Cu cât mâna lucrează mai
bine şi mai frumos, cu atât expresia lucrării, prin modalitatea prin care a fost realizată este mai
convingătoare. Materialele folosite în pictură facilitează realizarea imaginii artistice de către copil.
Astfel, în afară de suportul obişnuit hârtie, carton, sticlă, faianţă, material textil, putem folosi şi
altele, cum ar fi - griş, nisip, orez, mălai - pentru tehnica tratării suprafeţelor şi altele.

TEST DE AUTOEVALUARE

Clasificaţi tehnicile imagistice

Prezentaţi materiale specifice acestor tehnici

II.2. TEHNICI VOLUMETRICE/SPAŢIALE ŞI MATERIALE SPECIFICE

Modelajul prin amprentă

În artele plastice, termenul se referă la modalităţile de a trata, de a prelucra tonul (valoarea) unei
suprafeţe plane, factura uneia în spaţiul tridimensional pentru obţinerea iluzorie sau,în cazul
formelor spaţiale, reală a volumului, a celei de a treia dimensiuni. Aşadar se dă o formă
tridimensională unei idei prelucrând lut sau alt material modelabil prin diferite procedee. În
accepţie plastică amprenta este urma degetului sau a unui instrument (eboşoar, ciocan de lemn cu
muchia gravată, creion) lăsată într-un material modelabil prin presare, izbire . În ceramica populară,
modelajul lutului prin amprenta degetului dă naştere unui tip de decor cu rol funcţional, alveolat;
este un fel de linie de lut în relief adăugată pe pereţii vasului când încă sunt moi, prin apăsarea
accentuată, urmă lângă urmă, a acesteia. Modelajul prin amprentă păstrează în întregime volumul
iniţial pentru că nici nu se elimină, nici nu se adaugă; în culoare, urma instrumentului de întindere
sau de eliminare-răzuire a petei proaspăt aşternute pe planşă sau a tuşului pe hârtia de calc se
cheamă tot amprentă.
La grădiniţă şi în clasele mici se abordează, în principal, modelajul cu degetul, dar se pot folosi,
mai ales pentru detalii (incizii liniare şi punctiforme) diferite instrumente (creioane, beţişoare
ascuţite, paie) alături sau în loc de degete şi de eboşoar. Modelajul prin amprentă este deosebit de
agreabil şcolarilor mici mai ales; e bine, de aceea, ca alături de lut şi plastilină să se folosească şi
alte materiale (pastă de hârtie, eventual miez de pâine, pastă de ghips cu un liant adeziv).
Omogenizarea şi înmuierea lutului şi plastilinei de către copii se practică pe suporturi groase de
lemn lustruit sau material plastic (deci lucioase şi neabsorbante). Copiilor li se vor demonstra
diferite tipuri de modelaj: plat sau vizibil jur împrejur (ronde-bossse, mai mult întins pe orizontală
sau, din contră, pe verticală). La aceste vârste nu este nevoie să li se demonstreze diferite sisteme
speciale de armare, de a întări pe dinlăuntru materialul care se dezvoltă pe înălţime, dar li se
propune elevilor folosirea unor beţişoare, scobitori, paie, sârmuliţe pentru a-1 sprijini; altfel, s-ar
deforma, s-ar prăbuşi.
Modelajul prin eliminare
Spre deosebire de modelare, care este indisolubil legată de existenţa modelului, modelajul nu
presupune, cum s-ar părea, un model, ci un anumit fel de a prelucra forma (plană sau în spaţiu) încât
lumina şi umbra (plin-golul) să se pună reciproc în valoare; unul din cei doi „poli" ai raportului,
lumina sau umbra, plinul sau golul, domină totuşi ansamblul în funcţie de intenţie sau şi de
semnificaţia care se aşează „la baza" oricărei organizări compoziţionale. Modelajul prin eliminare
se aplică la materiale cu calităţi modelabile (plasticitate, maleabilitate): lutul, plastilina, pasta de
hârtie, calcarul. Modelajul începe de la mare spre mic, de la forme pline, de la general treptat-treptat
spre detalii, spre amănunte; cea mai elocventă în acest sens este eliminarea prin crestarea sau prin
cioplirea lemnului. Eliminarea cu eboşoarul presupune să se precizeze mai întâi, cu o uşoară
zgâriere, conturul părţii care se scoate, se scobeşte, se detaşează. În general, modelajul lutului,
plastilinei, prin eliminare se foloseşte împreună cu altele (amprentă, adăugare).
Modelajul prin adăugare
Modelajul prin adăugare este încă o cale de dezvoltare a „inteligenţei (inclusiv sensibilităţii)
mâinilor", al treilea şi ultimul procedeu tehnic al modelajului care se practică în şcoala generală.
Adăugarea se foloseşte doar într-un singur caz fără „colaborarea" intensă a celorlalte procedee
învăţate şi anume, la realizarea reliefului înalt. De regulă, şi mai ales în lut, modelajul prin
adăugare înseamnă:
- corectare: se adaugă material de aceeaşi consistenţă; pentru a se „lipi" de materialul deja modelat
se apasă cu degetele sau cu eboşoarul, ori se fac mici incizii de pătrundere a unei părţi din
materialul care se adaugă;
- completare: cu detalii (volume mici) modelate aparte care au caracter ornamental sau
particularizează (prin detaliul sau detaliile respective) o anumită parte a întregului;
- construire - în trei variante: pe o placă proaspăt modelată plat (deci un relief înalt clar), pe o placă
cu uşoare concavităţi sau convexităţi sau pe un suport mişcat, ondulat; în toate cazurile se lipesc,
pentru simplificarea învăţării procedeului, benzi de diferite grosimi separat modelate,
compunându-se cu fiecare variantă încă o dată, cel mai simplu altorelief liniar.
 Lutul poate fi utilizat în interiorul grădiniţei/şcolii, în căzi, ori în afara acesteia, în mediul
natural în care se găseşte (spaţiul în care veţi săpa pentru lut trebuie să fie plasat departe de grădina
de flori sau de legume). Uneltele şi tipurile de activitate cu lut moale sunt asemănătoare celor
utilizate în activităţile cu nisip şi apă. Lutul poate fi folosit ca într-un fel de pictură cu degetele pe
hârtie, atunci când copilul este capabil să-şi prepare singur consistenţa de material pe care o doreşte.
EI poate modela forme plate, dreptunghiulare sau orice alte forme doreşte. Dacă lutul este scump,
ori nu poate fi găsit, puteţi încerca dumneavoastră să faceţi un fel de argilă, care este plăcută la
pipăit şi poate servi aceluiaşi scop ca şi lutul; este drept însă, ea nu poate fi păstrată. Iată reţeta:2
căni de nămol; 2 căni cu nisip; 1/2 cană cu sare. Adăugaţi apă suficientă pentru a face din acest
amestec o materie modelabilă. Când lucrează cu nămolul, copiii trebuie să fie îmbrăcaţi în mod
potrivit, cu şorţ din plastic sau salopetă. Asiguraţi-vă de asemenea că sunt curaţi, înainte de a părăsi
grădiniţa/şcoala.
Din lut, mai ales, copiii îşi pot realiza plăci pătrate sau dreptunghiulare (plane prin apăsare între
două planşete), pe cât posibil de întinse şi nu prea groase. Ca instrumente de scobit se pot folosi
beţe ascuţite rotund şi de diferite grosimi, chiar creioane. În cazul reliefului plat scobiturile sunt
numai liniare, dar ele pot avea diferite adâncimi şi lăţimi după cum e nevoie să fie: mai întunecoase
şi mai accentuate sau mai fine şi mai deschise. Dacă lucrarea nu se poate termina într-o singură
activitate (şi, de regulă, aşa se întâmplă) nu se lasă să se zvânte; în cazul lutului, se acoperă cu o
cârpă umedă şi se aşează la un loc ferit de căldură. După ce se termină, se aşează la zvântare lentă
(fără soare şi fără căldură excesivă) circa o săptămână.
Sculptura în lemn
Lucrul cu lemnul este o activitate destinată atât fetelor cât şi băieţilor. El oferă tuturor copiilor
prilejuri plăcute pentru a-şi dezvolta deprinderile motrice şi implică, de asemenea, majoritatea
simţurilor. Copilul pipăie suprafaţa lemnului. Îi simte aroma specifică şi vede cum bucăţelele şi
praful zboară din lemn atunci când îl ciopleşte. Pentru copilul mic, lucrul în lemn este o acţiune
plăcută de mişcare şi sunet. Limitaţi numărul de copii care lucrează în lemn într-un anumit moment.
Astfel, este mai uşor să-i supravegheaţi. De asemenea, fiecare copil trebuie să aibă un spaţiu de
lucru destul de mare în care să se mişte fără a exista pericolul de a lovi din întâmplare alţi copii.
Copiii doresc să vorbească între ei, să discute despre ceea ce fac în timp ce lucrează. Acest lucru
poate fi permis în timpul activităţii cu lemnul atâta vreme cât sunt în acelaşi timp atenţi la ceea ce
fac. Le puteţi sugera chiar un cântec, mai ales cele bazate pe ritmul mişcărilor din timpul lucrului.
Oferiţi copiilor prilejuri concrete şi plăcute, unelte bune, sfaturi utile dar şi supraveghere. Veţi fi
răsplătită văzând cât de serioşi şi plini de responsabilitate lucrează ei. Copiii mai mici - în jur de 3
ani - sunt fericiţi să bată cu ciocănelul pioneze ori cuişoare de lemn în plăci de plastic găurite ori în
carton. Copiii mai mari (de 6 ani ori mai mult) pot fi învăţaţi să utilizeze ferăstrăul, şurubelniţa,
cleştele. În ceea ce priveşte materia primă, alegeţi un lemn moale, care poate fi sculptat mai uşor.
Pot fi folosite şi alte mijloace pentru a obţine lemnul necesar activităţii. Un buştean solid ori un ciot
de copac bine înfipt în pământ se pot dovedi foarte potrivite pentru baterea cuielor. Lăzi vechi,
jaluzele rupte, ramuri de copac găsite pe jos, o coadă de mătură, mosoare de lemn - toate pot fi
utilizate pentru activităţile în lemn. Adesea copiii combina o varietate de materiale şi tehnici pentru
a forma diferite sculpturi, machete, multe din ele foarte ingenioase.
 TEST DE AUTOEVALUARE
Clasificaţi tehnicile volumetrice/spaţiale
Prezentaţi materiale specifice acestor tehnici

II.3. TEHNICI MIXTE ŞI MATERIALE SPECIFICE

Tehnica pentru colaj

Colajul este o activitate de lipire a unui obiect pe un fond, pentru a alcătui o imagine. Pentru
fond, se folosesc în mod obişnuit hârtia, cartonul, pânza de sac, lemnul. Oferind o varietate de
lucruri pentru lipit, le daţi copiilor posibilitatea de a se familiariza eu diferite materiale de diverse
culori şi forme. Utilizaţi-vă imaginaţia pentru a găsi materiale. Decupaje din cartoanele de ouă,
cojile de ouă pot fi utilizate pentru colaj. Alte sugestii: pene, nisip, iarbă uscată, ţesături, boabe ori
seminţe de diverse plante.
Decuparea şi lipirea
Activitatea de tăiere cu foarfeca oferă un exerciţiu bun pentru concentrare, coordonarea ochi-
mâna şi dezvoltarea musculaturii fine a mâinii. Asiguraţi-vă că vârfurile foarfecei nu sunt ascuţite,
ci rotunjite. Copiii care n-au mânuit niciodată o foarfecă vor avea nevoie să fie învăţaţi cum s-o
ţină. Ei trebuie să-şi ţină degetul mare în partea de sus, să manevreze foarfeca deschizând-o larg şi
apoi închizând-o. Apoi ei trebuie să continue aceste faze ale acţiunii mişcând în acelaşi timp
foarfeca înainte. Deşi acest lucru pare evident, o asemenea explicaţie şi mai ales demonstraţie
elementară este necesară pentru unii copii. Alţii trebuie ajutaţi prin ţinerea hârtiei astfel încât să
poată tăia mai uşor. Treptat, desigur, ei vor învăţa să se descurce singuri.
Dacă nu au mai folosit niciodată foarfeca, copiii vor simţi o mare plăcere manipulând-o.
Adesea ei încep prin a face tăieturi mici de jur - împrejurul marginii hârtiei. Când ajung să
stăpânească tehnica tăierii, ei vor fi apţi să utilizeze această nouă deprindere pentru a face alte
lucruri. În această etapa totuşi, activitatea în sine este mai importantă decât produsul ei. Dacă nu pot
fi procurate foarfeci, li se poate cere copiilor să sfâşie ziare, cartoane subţiri, hârtie de împachetat şi
să le rupă în bucăţele mici. Lipite pe un fond oarecare, bucăţelele pot constitui colaje şi mozaicuri
interesante.
Substanţa de lipit este unul dintre lucrurile cele mai utile şi mai uşor de obţinut prin mijloace
proprii, fiecare ţară şi cultură are propriul său mod de a produce substanţa de lipit, în funcţie de
resurse: în Extremul Orient este utilizată faina de orez; în multe ţări africane - faina de porumb.
Când le daţi copiilor substanţă de lipit, puneţi-o în cutiuţe mici, câte una pentru fiecare ori una la
doi-trei copii. Este mai bine decât să fie pusă toată într-un recipient mare: astfel este mult mai dificil
ca fiecare copil să poată ajunge la ea. Substanţa poate fi întinsă cu orice unealtă, de la degete până
la beţişoare. E bine să existe la îndemână o farfurioară cu o cârpă umeda sau un burete pentru
ştergerea degetelor.
Reţete pentru substanţă de lipit
Lipici din făină de grâu - ingrediente: 1 ceaşca făina; 1 ceaşcă cu apă rece; 2 1/4 ceşti cu apă
fiartă. Amestecaţi faina cu apa rece, până ce se omogenizează. Adăugaţi apa clocotită şi amestecaţi.
Puneţi vasul pe un foc mic, mestecând mereu, până ce compoziţia este omogenă. Luaţi vasul de pe
foc. Lăsaţi amestecul să se răcească şi păstraţi-l în borcane acoperite, într-un loc rece.
Lipici din făina de porumb (sau de orez) - ingrediente: 2 linguri de faină de porumb (sau faină
de orez); apă rece; apă clocotită. Adăugaţi la faină apă rece suficientă pentru a face o pastă.
Adăugaţi apă clocotită până când amestecul se subţiază şi devine clar. Puneţi vasul la flacăra mică,
mestecând mereu până ce compoziţia se îngroaşă. Luaţi-o de pe foc, lăsaţi-o să se răcească şi
păstraţi-o într-un vas, într-un loc rece.

TEST DE AUTOEVALUARE

Clasificaţi tehnicile mixte

Prezentaţi materiale specifice acestor tehnici

TEME DE LUCRU

Realizați trei lucrări diferite alegând trei tehnici diferite.

Referințe bibliografice:

1. Culea Laurenția, Sesovici Angela, Grama Filofteia, Pletea Mioara, Ionescu Daniela, Anghel
Nicoleta, Activitatea integrată din grădiniță, București: Editura Didactica Publishing House, 2008,

Șușală Ion N., Curs de desen; culoare; modelaj; compoziție și didactică, București: Editura
Fundației România de Mâine, 1999

Important !

Materiale didactice:

1. xxx 2008 Programa pentru învăţământul preşcolar, MEN, Bucureşti 2.xxx - 2004, 2005, 2013,
Programele pentru învăţământul primar clasele pregătitoare -II şi III-IV, MEN, Bucuresti, 3. Trusă de
desen (bloc de desen A3, A4, tempera, culori, materiale textile, cerneală, pic, ceară, sugativă, lut,
plastilină, pastă de hârtie, lipici, hârtie colorată, materiale din natură și reciclabile)