MUNŢII HIMALAYA

Specificul regional
Sistemul Himalayan poate fi considerat, în sens larg, sub forma asociată Pamir –
Himalaya – Tibet, sau în sens restrâns, Munţii Karakorum şi Himalaya. Reprezintă o barieră între
Asia Centrală şi Asia de Sud. Sistemul Himalayan (în sens larg) reprezintă cea mai mare ridicare
tectonică a planetei. Acest sistem are o continuitate spaţială, fiind cuprins între fragmente ale
Gondwanei (Dekkan etc.) şi fragmente ale Eurasiei (scutul Angara şi scutul Sinic).
Poziţie, localizare şi limite
Sistemul Himalayan reprezintă o diagonală a Asiei, orientată predominant de la NV la SE
şi continuată pe direcţia nord-sud, spre Indochina. În sens restrâns, sistemul montan Himalayan
propriu-zis este cuprins între o linie care uneşte cursurile superioare ale fluviilor Ind şi
Brahmaputra şi între curburile transversale ale acestora.
Aspecte fiziografice generale
Aspectele fiziografice fundamentale sunt reprezentate de forma crenelată a interfluviului
principal, versanţii foarte abrupţi, acoperirea cu gheţari şi zăpadă, altitudinea foarte ridicată,
traversarea şi escaladarea dificilă. Himalaya este considerată, datorită aspectului alb prin care
este vizibilă din Câmpia Gangelui, „Ţara Zăpezilor”.
Relieful. Lungimea sistemului montan himalayan în sens restrâns (între sectoarele
transversale ale Indului şi Brahmaputrei) este de 2 400 km, dar lăţimea lor este foarte mică (200
– 300 km). Altitudinea medie calculată este de peste 6 000 m. Există 40 de vârfuri mai înalte de
7 000 m şi 13 vârfuri cu peste 8 000 m. Înălţimea maximă este de 8 848 m în Vf. Chomolugma
(Everest, situat la graniţa dintre Nepal şi China).
Tipurile genetice de relief sunt:
- munţii – bloc (de tip „himalayan”), cu o boltire generală asemănătoare anticlinalelor;
- relieful glaciar cuaternar şi actual;
- aspectul de sinclinoriu al cursurilor Ind – Brahmaputra;
- sectoarele transversale (Ind, Brahmaputra) situate pe margini.
Pe ansamblu, Munţii HImalaya reprezintă un evident relief tectonic actual.
Diviziunile principale sunt Himalaya Mare (cu Nanga Parbat, 8 126 m, Dhaulagiri, 8 172
m, Kutang, 8 126 m, Annapurna, 8 078 m, Chomolungma, 8 848 m, Kauchenjunga, 8 579 m) şi
Himalaya Mică (împreună cu lanţul prehimalayan Siwalik). La acestea se adaugă Munţii
Karakorum.
Hidrografia şi clima
Hidrografia cuprinde râuri cu o lungime relativ mică, coborând din masivul principal spre
Câmpia Indului şi Câmpia Gangelui. Râurile principale (Ind, Brahmaputra) mărginesc la nord şi
la extremităţi (V şi E) masivul himalayan. Există lacuri glaciare şi un strat extins şi permanent de
zăpadă. Climatul montan are o dezvoltare verticală, identificabilă în scăderea rapidă a
temperaturii şi presiunii, predominarea precipitaţiilor solide la peste 5 000 m, vânturile puternice.
În baza lor, Munţii Himalaya au un climat musonic, concentrând precipitaţii foarte bogate (peste
12 000 mm în Assam). Temperatura medie ajunge la 0˚ la 3 500 m, după care la altitudini mai
mari (peste 4 000 m) devine negativă.
Peisajele naturale şi tipurile de medii
Peisajul himalayan se recunoaşte prin abruptul evident spre Câmpia Indo – Gangetică, cu
zăpezi permanente şi gheţuri la mari înălţimi, văi adânci şi nebulozitate accentuată.
 Vegetaţia este corespunzătoare etajelor de climă, fiind înlocuită de la altitudini mai mari
de 5 000 m de o vegetaţie asemănătoare tundrei, lipsită de arbuşti.
Mediul montan porneşte de la un mediu asemănător celui musonic (în bază), până la cel
aproape arctic (cu gheţari şi zăpezi permanente).
Diferenţierile fizico – geografice regionale
Există mai multe unităţi şi elemente de diferenţiere:
 în nord-est, văile Ind – Brahmaputra formează un lung culoar intramontan;
 partea centrală este ocupată de Munţii Himalaya propriu-zişi; principalele diviziuni şi
masive muntoase (de la NV spre SE) sunt: Nanga Parbat, Kunkun, Padan Anhal,
Uttarancha (cu Nanda Devi), Dhaulagiri, Chomolungma, Lothse, Kulhakhangri,
Kanghenzunga, Namjagharwa;
 în sud, o zonă submontană (Siwalik), pe unde sunt transportate materiale de eroziune în
Câmpia Gangelui, aflată în proces de subsidenţă şi acumulare de sedimente;
 în nord-vest se întinde lanţul montan Karakorum (continuat până în Pamir).

PODIŞUL TIBET (XIZANG)

Specificul regional
Urmărind un planiglob fizic, se poate observa că Podişul Tibet (Xizang) reprezintă un
podiş în acelaşi timp foarte întins şi foarte înalt (peste 4 000 m). Are o suprafaţă de peste 2 mil.
km2 şi altitudini medii de 3 000 – 4 000 m. Împreună cu Himalaya şi Pamir formează Asia
Centrală Înaltă.
Poziţie, localizare şi limite
Este localizat în centrul Asiei, fiind înconjurat de munţi: în nord, Munţii Kunlun (cu Vf.
Muztag, 7 723 m), în sud de Munţii Himalaya (despărţiţi de Brahmaputra), în vest, de Munţii
Karakorum, iar în est de catenele care se curbează spre Peninsula Indochina (Munţii Chino –
Tibetani).
Aspecte fiziografice generale
Tibetul reprezintă o regiune de terenuri aride, roci, pietriş şi fenomene de dezagregare.
Are un aspect semideşertic (de climă rece). Este, totodată, o întinsă zonă predominant endoreică,
cu o hidrografie ezitantă şi depresiuni cu lacuri sărate. Culmile paralele reflectă o structură
cutată, iar altitudinile mai mari sunt acoperite cu gheţari.
Relieful
Elementul central îl reprezintă altitudinea ridicată, cu înălţimi frecvente de peste 4 000 m.
Lanţurile muntoase care traversează Tibetul (Tanngula) ajung la 6 000 – 7 000 m (iar un vârf la 8
000 m). Este un podiş „montan”, ridicat altitudinal, cu depresiuni interioare, pergelisol şi relief
glaciar actual.
Principalele diviziuni sunt Munţii Kukuşili (în nord), Munţii Tanggula (6 096 m), Alin –
Tengri, Munţii Transhimalaya (cu înălţimi de 6 500 – 7 500 m), depresiunea Tsangpo (Lhasa).
Hidrografia şi clima
Caracteristica principală a Tibetului o reprezintă existenţa unei regiuni endoreice foarte
înalte (în vest şi centru). Partea estică are o hidrografie organizată. Apar, frecvent, izvoare sub
formă de gheizer. Podişul Tibet reprezintă locul de unde îşi au izvoarele fluviile Huangho,
Changjiang, Salwen şi Mekong. Există, de asemenea, numeroase lacuri sărate.
 Podişul are un caracter foarte arid (precipitaţii sub 250 mm), diferenţe termice mari,
temperaturi medii negative, vânturi puternice şi frecvente temperaturi minime foarte scăzute
(până la -35˚C). Spre est precipitaţiile şi temperaturile medii anuale cresc.
Peisajele naturale şi tipurile de medii
Pe ansamblu, este o regiune cu o vegetaţie săracă, de semideşert, xerofită, în care arborii
sunt foarte rari, iar vegetaţia ierboasă, de înălţime redusă. Predomină însă câmpurile de pietre
aproape lipsite de vegetaţie. Spre est apar păduri de conifere. Animalul caracteristic Tibetului
este iacul. Predomină solurile de tundră (spodosoluri şi regosoluri).
Tibetul este o întinsă regiune cu o hidrografie neorganizată, suprafeţe endoreice, lacuri
glaciare şi lacuri sărate, întinderi pietroase şi vegetaţia sărăcăcioasă. Această combinaţie de
caracteristici dau peisajul natural al Tibetului.
Mediul este arid – rece.
Diferenţierile fizico – geografice regionale
 partea de vest este aproape total endoreică, având doar puţine cursuri semipermanente,
ceea ce individualizează o regiune (Tibetul de Vest) aproape unică pe glob; eroziunea
fizică, eoliană, glaciară şi eroziunea chimică au nivelat relieful, determinând aspectul său
detritic, pietros;
 partea de est (Tibetul de Est), mai fragmentată, are o hidrografie organizată; aici îşi au
originea mari fluvii asiatice, iar vegetaţia este mai diversificată;
 diviziunea sudică (Transhimalaya) pare mai mult o regiune montană decât de podiş, dar
nu face parte propriu – zis din munţii mai înalţi situaţi în continuare (Munţii Himalaya);
totuşi, altitudinea Munţilor Transhimalaya ajunge să depăşească, în unele locuri, 6 000 m
(6 714 m).

CÂMPIA CHINEI DE EST

Specificul regional
Este una dintre câmpiile cu o întindere mică, dar care concentrează un număr mare de
locuitori şi activităţi economice, fiind supusă de-a lungul timpului unor transformări naturale şi
antropice deosebite: construirea Marelui Canal Chinezesc şi oscilaţiile fluviului Huangho.
Este o câmpie de nivel de bază, fluvio – marină, înconjurată de munţi şi podişuri
reziduale.
Se continuă altimetric sub nivelul Mării Galbene, prin platforma continentală a acesteia.
Poziţie, localizare şi limite
Este situată la vărsarea fluviilor Huangho şi Chang – Jiang. Limita de sud o reprezintă
chiar Fluviul Albastru (Chang – Jiang), iar limita de nord, Podişul Mongoliei Interioare. O
prelungire a Câmpiei Chinei de Est în regiunea Liaoning face legătura spre nord-est cu o altă
câmpie, denumită Câmpia Manciuriei (care aparţine bazinului hidrografic al fluviului Amur).
Câmpia Chinei de Est are în partea sa centrală munţi reziduali, care o despart în două
areale situate la nord şi la sud de aceştia.
Câmpia Manciuriei (Câmpia de Nord-Est sau Songliao) şi câmpia situată pe cursul
inferior al fluviului Chang Jiang sunt considerate uneori diviziuni ale Marii Câmpii Chineze.
Aspecte fiziografice generale
Are un aspect foarte neted, fiind o câmpie foarte joasă. Este formată din aluviunile
depuse în mod predominant de fluviul Huangho în deplasările acestuia pe suprafaţa câmpiei.
Cursurile ezitante ale râurilor mai mici desenează foste braţe, canale sau cursuri ale fluviului
principal. Inundaţiile şi schimbările cursului au determinat realizarea unor mari lucrări de
hidroamelioraţii, inclusiv prin construirea unui canal pe direcţia nord-sud. Gura de vărsare a
fluviului Huangho s-a modificat de câteva ori în ultimele trei milenii, ultima direcţie (spre Golful
Bohai) fiind relativ recentă (de 300 de ani).
Relieful
Interfluviile au un caracter foarte vag, aproximativ, cu trasee imprecise. În mod
asemănător, reţeaua de râuri secundare. Altitudinea este cuprinsă între 0 şi 200 m, exceptând
munţii reziduali Shandong (mai înalţi).
Predomină relieful fluvial propriu-zis, format din albii părăsite, terase (dar foarte slab
vizibile), lunci largi, acoperite de lacuri şi mlaştini ca rezultat al cursurilor ezitante. Cu toate
acestea, câmpia nu are un caracter subsident, fiind mai mult o „câmpie de nivel de bază”.
Oscilaţiile reţelei hidrografice sunt datorate modificărilor debitelor fluviului Huangho. Relieful
de acumulare fluvială alternează cu aluviunile provenite din Podişul de Loess. Din cauza
aluviunilor, suprafaţa câmpiei este într-o uşoară înălţare provenită din procesul de acumulare.
Marele canal reprezintă intervenţia antropică cea mai vizibilă.
Diviziunile reliefului sunt:
- partea de nord, cuprinsă între fluviul actual al fluviului şi podişul de loess, este denumită
Câmpia Huangho;
- partea centrală, străbătută de un fost curs al fluviului principal (Huai – Hu) este denumită
în acest fel (Câmpia Huai – Hu),
- între acestea se află masivul rezidual Shandong;
- în sud se află situată Câmpia Chang – Jiang, fiind mărginită pe o porţiune de acest fluviu
şi Podişul Chinei de Sud.
Hidrografia şi clima
Între cele două fluvii principale (Huangho, în nord şi Chang – Jiang, în sud) se află cursul
meandrat al râului Huai – He, un fost traseu al Fluviului Galben (Huangho). Cele două fluvii
principale (Huangho şi Chang – Jiang) au regimuri diferite de scurgere, ca efect al situării
bazinelor lor hidrografice în regiuni climatice diferite. Diferă, de asemenea, prin debit (mult mai
mare la Chang – Jiang, ca efect al precipitaţiilor) şi aluviunile transportate (care, pentru
Huangho, au culoarea galbenă, de unde denumirea de „Fluviul Galben”).
Principalii factori climatici specifici sunt: circulaţia musonică şi influenţa Oceanului
Pacific. Temperatura medie iarna oscilează între 4˚C, în sud şi -5˚C în nord, ceea ce reprezintă o
diferenţă termică de latitudine foarte ridicată. Precipitaţiile medii sunt cuprinse între 500 – 600
mm anual (550 mm la Beijing).
Peisajele naturale şi tipurile de medii
În prezent, Câmpia Chinei de Est are un peisaj de câmpie cultivată agricol intens, cu
extinse suprafeţe urbane. Terenul este însă foarte geometrizat şi utilizat pe întreaga sa întindere.
Se adaugă, de asemenea, peisajul indus de cursurile rătăcitoare ale râurilor şi munţii reziduali din
centrul câmpiei.
Pădurile de foioase care acopereau partea de nord a câmpiei au fost înlocuite prin culturi
agricole. În partea de sud şi în masivul Shandong sunt păstrate păduri subtropicale, specifice
Asiei de Est.
Mediul predominant este subtropical (în sud) şi temperat (în nord), cu influenţe (relativ
reduse însă) de natură oceanică.
Diferenţierile fizico – geografice regionale sunt:
 Sectorul nordic, format din Câmpia Huang - He, situată la nord de cursul contemporan al
fluviului;
 Sectorul central este denumit Câmpia Huai - He;
 Sectorul sudic, situat pe cursul terminal al fluviului Chang - Jiang, până la vărsarea
acestuia în mare (Shanghai);
 Partea centrală a câmpiei este ocupată de munţii reziduali Shandong; aceştia se
prelungesc geometric spre est, spre Peninsula Coreea;
 ASIA

I. Poziţie, limite şi specificul geografic

Asia este mărginită de Oceanul Arctic (în nord), Oceanul Pacific (în est), Oceanul Indian
(în sud), continentele Africa şi Europa (în vest). Spre sud-est, între Asia şi Australia, se află mai
multe insule care formează Arhipelagul Indonezian şi Arhipelagul Filippine. Acest continent are
cele mai întinse peninsule: Pen. Arabică, Pen. India şi Pen. Indochina.
În partea de nord, Asia ajunge până la 79°14’ latitudine nordică (Capul Celeuskin), dar o
serie de insule situate în Oceanul Arctic depăşesc 80° latitudine nordică; în sud, continentul
asiatic trece dincolo de Ecuator, ajungând la 11° latitudine sudică (insula Roti); în partea de vest
ajunge până la meridianul de 25° longitudine estică (Capul Baba din extremitatea Peninsulei
Asia Mică); în est depăşeşte meridianul de 180° (situat la antipod faţă de meridianul 0°),
ajungând la 170° longitudine vestică (Capul Dejnev).
Insulele principale situate în jurul continentului sunt: Kalimantan, Sumatra, Honshu,
Sulawesi, Jawa, Luzon , Mindanao. Principalele peninsule sunt: Peninsula Arabică, Peninsula
India, Asia Mică, Indochina, Peninsula Coreea şi Kamceatka.
Specificul geografic al Asiei poate fi rezumat prin următoarele elemente:
 Asia este cel mai întins (45 mil. km2) şi cel mai populat continent (aproape 4,4 miliarde
loc., peste 60% din populaţia planetei).
 Are în jurul ei cele mai întinse peninsule ale uscatului.
 Treptele de relief sunt dominate de prezenţa în partea centrală a unei regiuni foarte înalte
(Pamir-Himalaya-Karakorum-Tibet) unde se află cele mai înalte vârfuri ale planetei.
 Asia este formată din fragmente ale unor vechi continente (un continent nordic şi un
continent sudic), sudate printr-un sistem montan relativ recent la scara evoluţiei (sistemul
alpino-himalayan).
 Clima, foarte diferită, cuprinde toate zonele şi tipurile de climă ale planetei, cu întinse
zone reci (în nord), aride (în centru şi sud-vest), calde şi ploioase (în sud şi sud-est).
 În interiorul Asiei există mari întinderi fără scurgere hidrografică exterioară.
 Asia (îndeosebi Orientul Apropiat, India şi China) a fost leagănul unei populări
străvechi, al unei activităţi economice importante şi al unor vechi civilizaţii.
 Asia are cele mai populate două ţări ale lumii - China şi India, fiecare cu peste 1,2
miliarde de locuitori.
 Asia are resurse naturale bogate şi diversificate, dintre care rezervele de petrol ale
Golfului Persic reprezintă 60% din rezervele mondiale.
 Există ţări şi regiuni cu o deosebită concentrare a industriei şi cu realizări la nivel
mondial (Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, China).

II. Elemente de geografie fizică

(1) Relieful – trepte, forme şi unităţi de relief

Asia este continentul cu cele mai întinse şi mai înalte lanţuri muntoase ale planetei
noastre. Faţă de treptele de relief cunoscute până acum, pe continentul asiatic se poate pune în
evidenţă o treaptă montană situată la altitudini mai mari de 3000 m. Aceasta cuprinde munţi
foarte înalţi (Himalaya, Pamir, Karakorum etc.) şi un podiş înalt (Podişul Tibet, situat la 5000
m). Continentul asiatic este cunoscut prin cele mai mari altitudini ale planetei: vârful
Chomolungma (8850 m) din Munţii Himalaya şi vârful Chogori sau K2 (8610 m) din Munţii
Karakorum. De asemenea, Asia are alte 15 vârfuri cu peste 7 900 m altitudine. Alte vârfuri:
Kanchenjunga (8 586 m), Lhotse I (8 501 m), Mahalu I (8 481 m), Lhotse II (8 400 m),
Dhaulāgiri (8 172 m), Manaslu (8 156 m), Cho Oyu (8 153 m), Nānga Parbat (8 126 m).
Primele întinderi continentale, care sunt părţile cele mai vechi ale Asiei, sunt denumite de
oamenii de ştiinţă „scuturi”; în nord şi est aceste scuturi („Scutul Siberian” şi „Scutul Sinic”-
China) au făcut parte dintr-un întins continent al emisferei nordice, denumit Laurasia. În sud şi
sud-vest alte două scuturi (India şi Arabia) au făcut parte din continentul emisferei sudice,
denumit Gondwana. Se observă că Asia se compune din fragmente ale unor vechi continente
(unul nordic şi celălalt sudic), „sudate” prin apariţia sistemului montan alpino-himalayan. În
timpul ultimei glaciaţiuni, dar şi în prezent, munţii înalţi ai Asiei şi regiunile nordice ale
continentului au fost acoperite cu gheţari.
Datorită acţiunii forţelor tectonice (coliziunea plăcilor tectonice, vulcani, mişcări de
ridicare şi coborâre) şi a agenţilor externi (râuri, fluvii, gheţari, vânturi, temperaturi etc.) s-au
format mai multe tipuri de relief, cum ar fi relieful vulcanic, relieful tectonic (podişurile înalte şi
lanţurile montane), relieful litoral (delte, estuare), relieful glaciar, relieful de acumulare fluvială
(câmpii, depresiuni), relieful deşertic.
Vulcani activi foarte înalţi, care depăşesc 3 000 m sunt: Kliucevski (4 750 m), Kerinci (3
800 m), Rindjani (3 726 m), Semeru (3 676 m), Slamet (3 418 m), Raung (3 332 m), Agung (3
142 m), Ontake (3 063 m) etc.
Unităţile majore de relief ale Asiei, grupate pe mari trepte, sunt:
a) Munţi (şi podişuri înalte): Munţii Caucaz, Munţii Altai, Podişul Pamir, Munţii
Hindukush, Munţii Elburs, Munţii Kunlun, Munţii Karakorum, Munţii Himalaya,
Munţii Zagros, Munţii Taurus, Munţii Saian, Munţii Iablonovâi, Munţii Stanovoi,
Munţii Siberiei de Nord-Est (Cerski, Verhoiansk, Kolâma, Anadâr) şi Podişul Tibet
(Qing Zang);
b) Podişuri (şi munţi joşi): Munţii Ural, Podişul Siberiei Centrale, Podişul Kazah,
Podişul Iran, Podişul Anatoliei, Podişul Dekkan, Podişul Gobi (Shamo), Podişul de
Löess;
c) Depresiuni: Depresiunea Tarim, Depresiunea Tsungariei, Depresiunea Qaidam;
d) Câmpii: Câmpia Mesopotamiei (Tigru – Eufrat), Câmpia Golfului Persic, Câmpia
Indului, Câmpia Gangelui, Câmpia Chinei de Est, Câmpia Siberiei de Vest, Câmpia
Turanului.

(2) Tipuri de climă

Datorită întinderii mari, a poziţiei geografice şi a altor factori, Asia sintetizează toate
zonele de climă ale planetei. Principalii factori care determină şi influenţează clima Asiei sunt:
 localizarea şi întinderea mare a continentului;
 influenţa Oceanului Arctic (prin temperaturi scăzute şi prezenţa banchizei);
 relieful relativ jos al părţii de nord a continentului (care facilitează îngheţarea solului);
 dispunerea sistemelor montane şi relieful înalt din centrul Asiei;
 alternanţa în cursul unui an a centrelor de presiune atmosferică (de exemplu a celor care
determină formarea musonilor);
 influenţa curenţilor din Oceanul Pacific.
 Caracteristici cantitative ale principalelor tipuri de climă sunt redate în continuare, iar
repartiţia acestora este identificabilă pe orice hartă climatică.

Asia – tipuri de climă

Climatul Temperatura Precipitaţii Vânturi Regiuni

medie mm/m2/an reprezentative
iulie ianuarie
climat polar (arctic) 5°-10° sub -40° 100-200 vânturi polare Oceanul Arctic
climat subpolar 10° -40°-30° 100-200 vânturi polare Peninsulele arctice
climat continental rece 10°-15° -30°-20° 200-500 vânturi polare Siberia
climat continental arid 20°-22° -20°-10° sub 200 vânturi locale Asia Centrală
climat temperat umed 20°-25° -10°-0° 500-2000 vânturi de est Estul Asiei
climat continental cald 25°-30° 0° sub 200 vânturi locale Asia de Vest
climat tropical arid peste 30° 20°-25° sub 100 alizee Peninsula Arabică
climat musonic 20°-25° 20°-25° peste 1500 musoni (1/2 an) Asia de Sud
climat subecuatorial 20°-24° 18°-22° 500-2000 musoni (1/2 an) Asia de Sud – Est
climat mediteranean 20°-22° 0°-10° 200-500 vânturi de vest Asia Mică
climat ecuatorial 25°-27° 22°-24° peste 2000 calme ecuatoriale Indonezia, Malacca
climat montan 10°-15° -25°-20° sub 500 brize montane Pamir, Himalaya

(3) Hidrografia
Asia are o reţea hidrografică bogată, foarte mult influenţată de elementele climei şi de
relief. Continentul este înconjurat de oceane (Oceanul Arctic, Oceanul Pacific, Oceanul Indian)
şi mări, fiecare având anumite caracteristici ale apelor (adâncime, suprafaţă, temperatură,
salinitate). Marea Roşie este considerată cea mai caldă mare a planetei.
O caracteristică deosebită a reţelei de râuri şi fluvii din Asia este aceea că există mari
suprafeţe depresionare şi aride care nu au scurgere exterioară. Ele se numesc regiuni endoreice
(cu scurgere în interior) şi se află în partea centrală a continentului (Aral, Takla Makan, Gobi), în
Peninsula Arabică, Peninsula India (Thar), Podişul Iran (Kevir etc.).
Principalele fluvii (în ordinea descrescătoare a lungimii) sunt: Chang Jiang, Obi, Huan –
Ho, Mekong, Amur, Lena, Irtîş, Enisei, Ind; alte fluvii sunt: Menam, Irawady, Salwen, Tigru,
Eufrat.
Bazinele fluviale cele mai întinse sunt: Obi – Irtîş, Enisei, Lena, Amur, Chang Jiang, Ind,
Brahmaputra, Mekong.
Asia are o întindere acvatică, Marea Caspică, interpretabilă atât ca mare, cât şi ca lac. În
Asia se întâlneşte şi cel mai adânc lac din lume (1741 m) şi cu cel mai mare volum de apă dulce,
Lacul Baikal. Un alt lac foarte original este Marea Moartă; aceasta se află situată la 395 m sub
nivelul mării şi are cea mai ridicată salinitate.
Există, de asemenea, lacuri hidroenergetice (pe fluviile Irtâş, Enisei, Angara, Ind, Huang-
He, Chang Jiang). În Câmpia Siberiei Occidentale, Câmpia Mesopotamiei, Delta Gangelui,
insulele Sumatra şi Kalimantan ş.a., există întinse suprafeţe acoperite cu mlaştini. În Asia există
şi suprafeţe acoperite de gheţari (în insula Severnaia Zemlia, în Munţii Karakorum, Himalaya,
Pamir şi în Podişul Tibet).

(4) Vegetaţia şi fauna

 Datorită întinderii foarte mari în latitudine (de la sud de Ecuator, până la peste 80°
latitudine nordică), Asia cuprinde toate zonele de vegetaţie naturală ale uscatului. Vegetaţia se
diferenţiază de la vest la est, datorită întinderii mari a continentului pe această direcţie.
Principalele zone de vegetaţie, de la nord spre sud, sunt:
- tundra (şi silvotundra), dincolo de cercul polar de nord („stepa rece”);
- pădurea de conifere (taigaua siberiană);
- pădurile de foioase eurasiatice (Manciuria, Coreea, China de Est, Japonia);
- pădurile subtropicale (în Asia continentală de sud-est);
- vegetaţia mediteraneană;
- stepele (şi silvostepele);
- deşerturile (şi semideşerturile) temperate (Gobi, Takla Makan);
- deşerturile tropicale (deşertul Arabiei, deşertul Thar);
- savanele (în Podişul Dekkan şi Peninsula Indochina);
- pădurile musonice (India, Asia de Sud-Est);
- pădurile subtropicale şi temperate oceanice (în Asia insulară şi peninsulară: Japonia,
Peninsula Coreea);
- pădurile ecuatoriale (în arhipelagul Indonezian, Peninsula Malacca, Philippine).
La acestea se adaugă anumite areale cu o vegetaţie azonală determinată de caracteristicile
reliefului:
- pajiştile alpine, care însoţesc toate regiunile muntoase mai înalte de 3000 m;
- deşerturile reci, care caracterizează zonele înalte, aride şi reci ale Podişului Tibet;
- pădurile rare, de amestec, mai frecvente în munţii mijlocii din vestul Asiei;
- pădurile montane, de conifere, întâlnite în Himalaya şi Caucaz;
- vegetaţia de mangrove, în zonele litorale joase unde oscilaţiile apelor mării influenţează
adaptarea arborilor.
Fauna terestră urmează în linii generale zonele de vegetaţie. Asia este un continent cu o
faună bogată şi diversificată. Activitatea omului a dus la dispariţia unor animale sau le-a redus
foarte mult numărul. Dintre animalele mai deosebite amintim: elefantul indian, rinocerul de Jawa
(foarte rar), urangutanul (în insula Kalimantan), tigrul (tigrul sud-asiatic sau bengalez şi tigrul
siberian sau de Amur), jaguarul, cămila, iacul, leopardul, ursul (cu mai multe varietăţi), renul,
elanul; la acestea se adaugă numeroase păsări, reptile, insecte, peşti.

III. Elemente de geografie umană

(1) Populaţia
Asia este cel mai populat continent. Din cele 7,1 miliarde de locuitori ai planetei noastre,
aproape 4,3 miliarde trăiesc în Asia, ceea ce reprezintă aproximativ 60% (sau 3/5) din populaţia
totală a Terrei. Şi în decursul istoriei Asia a fost cel mai populat continent. În prezent, sporul
natural al Asiei este de 10‰ (ceea ce arată că în fiecare an se adaugă 10 locuitori la fiecare 1000
de locuitori). Aceasta înseamnă că în fiecare an populaţia Asiei creşte cu aproape 40 milioane de
locuitori.
Densitatea medie a populaţiei este de 96 locuitori/km 2. Repartiţia geografică a populaţiei
Asiei arată însă diferenţieri foarte mari. Există atât regiuni cu populaţie foarte rară (deşerturile
tropicale şi temperate, taigaua şi tundra siberiană, regiunile montane înalte), cât şi regiuni cu o
populaţie foarte densă (Câmpia şi Delta Gangelui, Câmpia Chinei de Est, Peninsula Coreea,
insula Jawa etc.).
 Cea mai mare densitate a populaţiei se înregistrează în statul Singapore (cu peste 5 130
loc./km2); această densitate rezultă dintr-o populaţie relative numeroasă situată într-un teritoriu
administrativ limitat. Pentru ţări cu întinderi mai mari (în realitate mijlocii – mici), menţionăm
existenţa unor concentrări importante de populaţie în: Bangladesh (1 061 loc./km 2), Taiwan (647
loc./km2), Republica Coreea (503 loc./km 2). O concentrare deosebită se înregistrează şi în insula
Jawa (126 000 km2 şi peste 100 mil. loc.).
Aglomeraţiile urbane principale sunt (ultimele estimări, 2014 şi 2015): Shanghai (20,2
mil. loc.), Mumbay (18,4 mil. loc.), Beijing (18,6 mil. loc.), Delhi (16,4 mil. loc.), Calcutta (14,3
mil. loc.), Jakarta (10,1 mil. loc.), Dacca (14,6 mil. loc.), Karachi (13,9 mil. loc.), Tokyo (13,4
mil. loc.), Manila (12,9 mil. loc.), Guangzhou (11,0 mil. loc.), Shenzen (10,3 mil. loc.), Tientsîn
(10,1 mil. loc.), Seoul (10,0 mil. loc.). Alte oraşe cu peste 8 mil. locuitori sunt: Bangkok,
Chennai (Madras), Bangalore, Dongguan.
Asia are o mare varietate de religii: în Asia de Nord (Federaţia Rusă) predomină creştinii
ortodocşi (ruşi) şi populaţiile animiste (în Siberia). În Asia Centrală şi de Vest este predominantă
religia islamică, dar există şi ţări în care predomină alte religii: iudaică (în Israel) şi ortodoxă (în
Armenia şi Gruzia). În sudul Asiei (India) predomină religia hindusă, în Peninsula Indochina,
religia budistă, iar în Indonezia, islamismul. În Asia de Est predomină religia taoistă (China) şi
şintoistă (Japonia). O separaţie statală pe criterii religioase s-a produs în sudul Asiei, unde
populaţia indiană, relativ omogenă din punct de vedere etnic, a fost împărţită, după obţinerea
independenţei faţă de englezi (1947), într-un stat preponderent hindus (India) şi două state
preponderent musulmane (Pakistan şi Bangladesh).

(2) Harta politică

Harta politică a Asiei cuprinde 47 de state (inclusiv Turcia), dintre care 45 de state pot fi
considerate ca state „asiatice” (exclusiv Egiptul şi Cipru). Câteva precizări:
 Turcia are partea asiatică mai întinsă şi mai populată, deşi cel mai mare oraş, Istanbul,
este situat pe continentul european.
 Federaţia Rusă (care, deşi are cea mai mare parte a întinderii pe continentul asiatic, este
considerată o ţară europeană);
 Egiptul este considerat ţară africană (dar cu Peninsula Sinai aparţinând Asiei).
 Indonezia este un stat asiatic extins şi pe Insula Noua Guinee (considerată frecvent o
insulă a Oceaniei);
 Republica Cipru este situată pe o insulă – Cipru – considerată asiatică (dar europeană
prin apartenenţa la U.E.);
 Ţările Caucaziene (Georgia, Armenia şi Azerbaidjan) sunt considerate asiatice, dar au
legături speciale cu Europa;
 Kazahstanul, stat evident asiatic, are o mică parte a teritoriului său (5%) situată la vest
de fluviul Ural (considerat la limită între Europa şi Asia).
Harta politică a Asiei cuprinde cele mai populate două ţări (China şi India, cu peste 1,2
mld. loc. fiecare, precum şi alte 4 ţări cu peste 100 mil. loc. (Indonezia, Pakistan, Bangladesh,
Filipine).

(3) Resurse şi activităţi economice

Asia (considerată aici fără Asia de Nord, adică partea asiatică a Federaţiei Ruse) este un
continent cu resurse bogate şi diversificate.
 Resursele de petrol (Asia de SV, China, Kazahstan) reprezintă 3/4 din resursele
mondiale. De asemenea, are resurse foarte mari de cărbuni (India, China, Kazahstan, Indonezia,
Turcia), gaze naturale (Orinetul Mijlociu şi Apropiat), minereuri de fier (China, loc 1 mondial,
India, Kazahstan, Turcia, Iran), minereuri de uraniu (Kazahstan), staniu, crom, aur, argint,
bauxită, cupru, plumb, zinc etc.
Are mari resurse hidroenergetice (Enisei, Irtâş, Angara, Changjiang, Mekong, fluviile
din regiunile montane), de păduri, terenuri arabile şi păşuni.
Agricultura produce mari cantităţi de orez (China, India, Indonezia, Bangladesh,
Vietnam, Thailanda, Myanmar, Filipine, Japonia, Cambodgia, Pakistan etc.), grâu (China, loc 1
mondial, India, loc 2), porumb (China, loc 2, India, loc 5, Indonezia, loc 8, Filipine, Turcia etc.),
bumbac (China, India, Pakistan), in, iută, fructe tropicale, cartofi (China, India), cartofi dulci
(China, Indonezia, Vietnam, India), arahide (China, India, Myanmar, Indonezia etc.), trestie de
zahăr (India, China, Thailanda, Pakistan), cafea (Vietnam, Indonezia, India), ceai (China,
India), banane (India, loc 1, China, loc 2, Filipine, loc 3, Indonezia, Vietnam etc.).
Există mari efective de bovine (India, loc 1 mondial, China, Pakistan, Bangladesh,
Indonezia, Myanmar), porcine (China, Vietnam etc.), ovine (China, loc 1 mondial, Iran,
Pakistan, Turcia, Mongolia etc.).
Industria asiatică a cunoscut o dezvoltare deosebită, prin ţări ca Japonia (mult timp lider
la producţia de oţel, automobile, fire sintetice şi nave), Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong,
Singapore, iar în ultima perioadă (de două decenii), prin dezvoltarea rapidă a Chinei, Indiei şi a
unor ţări asiatice „emergente” (Iran, Turcia, Indonezia, Malaysia).
În jurul Golfului Persic s-a dezvoltat, pe lângă activitatea de exploatare, o industrie
proprie de prelucrare a petrolului şi de producere a energiei electrice pe baza hidrocarburilor.
S-a dezvoltat foarte mult, de asemenea, producţia de energie electrică (China, loc 1
mondial, India, Japonia, Coreea de Sud etc.), producţia siderurgică (China, loc 1 mondial,
India, Japonia, Coreea de Sud, Turcia, Taiwan), de automobile (China, Japonia, Coreea de Sud,
India), nave, produse electronice (China, Israel, Taiwan, Coreea de Sud, Malaysia, Singapore).

(4) Porturi, aeroporturi, turism

Asia dispune de o reţea de transporturi rutiere şi feroviare foarte extinsă (proporţională
teritoriului). Menţionăm, ca realizări deosebite, autostrăzile din Japonia şi Coreea de Sud,
autostrăzile construite sau în construcţie (India, China), reţeaua feroviară (cu ecartament larg în
India), trenurile de mare viteză din Japonia şi trenurile de mare viteză inaugurate recent în China
(Beijing – Wuhan – Guangzhou şi Shanghai - Kunming) etc.
Principalele porturi asiatice (în 2014) sunt: Shanghai (China, loc 1 mondial), Singapore
(loc 2 mondial), Guangzhou (China, loc 3 mondial), Qingdao (China, loc 4 mondial), Tianjin
(China, loc 5), Ningbo, Shenzen, Quinhuangdao, Dalian (China), Gwangyang, Pusan, Inchon
(Republica Coreea), Hong Kong (China), Kaohsiung (Taiwan), Nagoya (Japonia), Port Kelong
(Malaysia), Xiamen (China), Dubai (E.A.U.).
Principalele aeroporturi după numărul de pasageri sunt: Beijing, Dubai, Tokyo, Hong
Kong, Shanghai, Singapore şi Guangzhou. Alte aeroporturi: Istanbul, Ankara, Izmir, Tel Aviv
– Iaffa, Jeddah, Doha, Abu Dhabi, Bombay, Delhi, Bangkok, Seul, Pusan, Osaka, Kyoto.
Principalele ţări turistice (după numărul de turişti sosiţi anual, 2014) sunt: China,
Turcia, Malaysia, Thailanda; alte ţări turistice sunt: Japonia, Republica Coreea, Indonezia, India,
Vietnam, Iordania, Filipine, Iran, Cipru, Israel, Cambodgia.
 IV. Regiuni geografice naturale

Regiunile geografice naturale predominant poziţionale ale Asiei sunt:

Asia de Nord (reprezentând partea asiatică a Federaţiei Ruse) cuprinde un relief ce creşte
altitudinal de la vest spre est şi de la nord spre sud, un climat rece, cu întinse suprafeţe de sol
îngheţat permanent, o vegetaţie predominantă de taiga, fluvii mari şi resurse naturale deosebite
(cărbuni, gaz metan, petrol, diamante, minereuri neferoase). Este formată din mai multe mari
unităţi: Câmpia Siberiei de Vest, Podişul Siberiei Centrale, Extremul Orient al Federaţiei Ruse
(o regiune predominant muntoasă de origine alpină), regiunea muntoasă a Siberiei de Sud (Altai,
Saian etc.) şi arhipelagurile arctice. Asia de Nord se suprapune în linii generale părţii asiatice a
Federaţiei Ruse, de la Ural la Oceanul Pacific.
Asia Centrală este formată dintr-o regiune înaltă (situată în sud) şi din întinderi joase
(depresiuni interioare, Câmpia Turanului, Podişul Kazah); se află la distanţe mari de ţărmurile
oceanelor, având un climat arid, un caracter predominant endoreic (fără scurgere hidrografică
exterioară) şi o populaţie relativ rară. Are un caracter eterogen sub raport geografic, dar şi al
decupajului statal.
Ţările din Asia Centrală au ca element comun absenţa ieşirii la mare. În acelaşi timp,
aceste state nu sunt încadrabile nici uneia dintre regiunile asiatice definite fără echivoc, fapt ce
favorizează reunirea lor, chiar aparent forţată, la o grupare teritorială ce poate fi denumită Asia
Centrală.
Asia de Vest şi de Sud – Vest. La vest de o linie imaginară care uneşte Marea Caspică de
Golful Oman există un spaţiu eterogen din punct de vedere geografic, dar situat în apropierea
celor două continente vecine, Europa şi Africa. Acest spaţiu poartă şi numele de „Orientul
Apropiat şi Mijlociu”. Orientul Mijlociu cuprinde Peninsula Arabică şi zona Golfului Persic, iar
prin Orientul Apropiat se înţelege Peninsula Asia Mică şi ţărmul Mării Mediterane. Ultima
denumire provine de la poziţia acestei părţi a Orientului, foarte aproape de Europa (Orientul
Apropiat).
Sub raportul condiţiilor naturale, Asia de Vest şi de Sud-Vest este formată dintr-o parte
continentală (Podişul Iran şi Câmpia Mesopotamiei), zona muntoasă a Caucazului, Peninsula
Asia Mică, Peninsula Arabică (cu Podişul Arabiei) şi o mare semiinterioară (Golful Persic).
Predomină podişurile şi climatul foarte arid. Populaţia, relativ rară, este predominant islamică,
iar resursele de petrol din regiunea Golfului Persic sunt considerabile.
Se consideră uneori că zona Caucazului ar reprezenta o regiune geografică separată.
Asia de Sud cuprinde Peninsula India şi spaţiul situat spre nord până la sistemul
himalayan. Este denumită uneori „Asia musonică”, deoarece aici influenţa musonilor este mai
puternică, sau „subcontinentul Indian” datorită denumirii peninsulei şi a predominanţei
populaţiei indiene. Podişul Dekkan, cele două câmpii străbătute de Ind şi Gange şi versantul
sudic al Himalayei sunt principalele subdiviziuni ale Asiei de Sud. Se adaugă insula Ceylon şi
câteva insule mici din Oceanul Indian.
Asia de Est este formată dintr-o parte continentală (cuprinsă între Pamir - Tibet şi Marea
Chinei de Est), inclusiv Peninsula Coreea, şi o parte insulară (arhipelagul Japonez, insula
Taiwan şi insula Hainan). Este o regiune temperată (în nord) şi subtropicală (în sud). Faţada
oceanică a Chinei (Tianjin - Shanghai – Shenzen – Guangzhou şi zonele economice libere),
Hong – Kong, Coreea de Sud, Japonia şi Taiwan reprezintă cele mai dezvoltate şi dinamice
regiuni economice ale Asiei.
 Asia de Sud - Est. Privind cu atenţie harta Asiei se observă că există un spaţiu peninsular
(Peninsula Indochina şi continuarea ei, Peninsula Mallacca) şi insular (Arhipelagurile Indonezian
şi Filippinez) intermediar între estul şi sudul continentului, care se prelungeşte spre Australia;
această parte poate fi numită Asia de Sud-Est. Predomină relieful montan, climatul ecuatorial,
subecuatorial şi musonic. Fluviile au debite foarte bogate (Irrawaddy, Mekong, Salwen), iar
pădurile ecuatoriale găzduiesc specii deosebite de plante şi animale. Ţărmurile cu maree au
vegetaţie de mangrove.
 AFRICA

I. Poziţie, limite şi specificul geografic

Africa este continentul situat aproape simetric faţă de Ecuator, fiind singurul care se
întinde în toate cele patru emisfere (nordică, sudică, estică şi vestică). Ca mărime, Africa ocupă
locul al doilea între continentele globului (după Asia), cu o întindere totală de 30,2 km 2 şi o
poziţie centrală în cadrul acestora.
Africa este înconjurată din toate părţile de mări şi oceane, păstrând o legătură
continentală foarte îngustă cu Asia, în regiunea Peninsulei Sinai. Ţărmurile Africii, în comparaţie
cu cele ale altor continente, sunt mai puţin crestate, cu puţine golfuri, peninsule, insule, strâmtori
şi capuri.
Punctele extreme ale Africii sunt: în nord, Capul Blanc, în sud, Capul Acelor, în vest,
Capul Verde, în est, Capul Guardafui.
Distanţa de la nord la sud este de peste 8 000 km, iar de la vest la est aproape 7 500 km.
Insulele principale situate în jurul continentului sunt: Madagascar, Socotra, Reunion,
Bioko, Tenerife, Mauricius, Zanzibar.
Cea mai întinsă peninsulă este Somalia (750 000 km2).

Specificul geografic al Africii poate fi sintetizat astfel:

 Africa are o poziţie aproape simetrică atât faţă de Ecuator, cât şi faţă de primul meridian.
 Aspectul predominant al reliefului este acela al unui podiş întins şi foarte rigid.
 Continentul se suprapune, în cea mai mare parte, unei plăci tectonice individualizate
(Placa africană), situată în mijlocul fostului continent sudic, Gondwana.
 Zonele de climă şi vegetaţie sunt dispuse simetric faţă de Ecuator, în fâşii latitudinale
paralele între ele.
 Africa a cunoscut în ultimele două decenii o creştere demografică substanţială, ajungând
în prezent la peste 1,1 miliarde de locuitori.
 Este o regiune cu resurse importante, dar o dezvoltare economică modestă şi diferenţiată.
 În Africa se află situat cel mai întins podiş şi deşert al planetei (Sahara).
 Este probabil ca partea central-estică a Africii (grabenul sau riftul african) să fi
reprezentat locul de origine al umanităţii.
 În istorie, nordul Africii, vestul Asiei şi sudul Europei au înconjurat Marea Mediterană,
situată atunci în mijlocul („medi”) lumii cunoscute.

II. Elemente de geografie fizică

(1) Relieful – trepte, forme şi unităţi de relief

Aproape întregul continent african este un întins podiş. Acest podiş are o extensiune mare
şi o formă tipică în partea central – nordică (Podişul Sahara, acoperit de un întins deşert). Spre
mările şi oceanele înconjurătoare, înălţimea reliefului scade treptat, continuându-se spre ţărm cu
o îngustă câmpie litorală. În partea central - estică a Africii se află un şanţ tectonic (grabenul est-
african, marcat de aliniamentul lacurilor tectonice Tanganika şi Malawi), mărginit de munţi înalţi
(Munţii Africii Centrale) şi munţi de origine vulcanică (Kenya şi Kilimanjaro, cu peste 5 000 m).
În partea de NE a Africii se află un podiş înalt şi fragmentat (Podişul Înalt al Etiopiei).
 Relieful din partea centrală şi de vest a Africii este format în cea mai mare parte din
podişuri joase, care coboară spre Golful Guineii. În interiorul acestor podişuri se află mari
depresiuni (Zair, Niger şi Ciad). În sudul Africii, relieful este alcătuit dintr-o întinsă regiune
depresionară (formată din Depresiunile Okavango şi Kalahari), înconjurată de podişuri şi munţi
(Munţii Cap, Munţii Scorpiei).
Continentul african se suprapune în proporţie de peste 90% plăcii tectonice africane,
considerată ca diviziune tectonică majoră a planetei. Africa reprezintă nucleul fostului continent
sudic Gondwana, rămas într-o poziţie centrală asemănătoare situaţiei iniţiale, faţă de care s-au
deplasat fragmentele acestuia: Australia, spre est, India, spre NE, America de Sud, spre vest,
Antarctica, spre sud.
Africa cuprinde suprafeţe extinse cu structuri foarte vechi, arhaice (2,5 – 3 miliarde ani).
Acestea se află situate la suprafaţă, dar sunt acoperite frecvent de bazine sedimentare extinse:
Sahara, Congo. Extremitatea sudică a continentului este o regiune similară regiunilor hercinice
din emisfera nordică. Partea central – estică a Africii se află şi în prezent într-un proces de
ridicare. Între Africa şi Placa Arabă (Peninsula Arabică), Marea Roşie reprezintă un rift în
formare. Acesta se continuă spre sud, după un traseu sinuos, prin ceea ce se numeşte „grabenul
est-african” (sau riftul est-african). În interiorul părţii central – nordice se află Podişul Sahara, cu
aspectul unei întinderi tectonice rigide, rest al Gondwanei. În extremitatea nord-vestică a Africii
se află situaţi Munţii Atlas, o regiune de cutare recentă a scoarţei terestre (asemănătoare Alpilor),
poziţionată în continuitatea sistemului alpin european.
Există mai multe tipuri de relief, astfel:
- podişuri rigide, formate pe structuri vechi şi foarte vechi;
- munţi vulcanici înalţi, sub forma unor structuri bine individualizate, parţial în activitate;
principalii vulcani activi sunt: Meru, Camerun, Teide şi Nyiragongo.
- relief de grabene tectonice (care formează şanţul tectonic sau grabenul est-african),
expresie a celui mai spectaculos relief tectonic;
- există, de asemenea, areale cu relief petrografic (pe structuri vulcanice, pe calcare,
relieful suprafeţelor deşertice, cu hamade şi erguri etc.), relief litoral şi relief structural;
- marginile continentului se continuă prin câmpii submarine, situate pe platoul continental;

Unităţile majore de relief se pot grupa pe mai multe trepte, astfel:

(a) munţi înalţi: Munţii Africii Centrale (cu altitudinea maximă de 5 119 m), Munţii
Atlas (4 165 m), Munţii Andamaua (Munţii Camerun, cu 3 008 m). Podişul Înalt al Etiopiei, deşi
are această denumire, este în realitate o regiune montană (cu altitudini maxime de 4 620 m);
Principalele vârfuri sunt: Kilimanjaro (5 895 m), Kenya (5 199 m), Ruwenzori (5 119 m),
Elgon (4 321 m), Djebel Toubkal (4 165 m), Ras Dashan (4 620 m)
(b) podişuri: Podişul Sahara (cu înălţimi interioare care depăşesc 3 000 m în munţii
reziduali), Podişul Shaba, Podişul (Depresiunea) Kalahari, Podişul Somaliei, Podişul Nubiei;
(c) depresiuni interioare; aceste unităţi de relief reprezintă un specific rezultat din forma,
întinderea şi structura continentului african; ele sunt formate pe suprafaţa podişurilor propriu-
zise şi a bazinelor sedimentare: Depresiunea Ciad, Depresiunea Niger, Depresiunea Congo,
Depresiunea Kalahari, Depresiunea Bahr-el-Ghazal (pe cursul superior al Nilului);
(d) câmpii: Câmpia Cirenaica (în partea de nord a continentului), Câmpia Somaliei,
Câmpia Mozambicului, Câmpia Golfului Guineei, Câmpia Senegambia.

(2) Tipuri de climă

 Africa este cel mai cald continent al globului. Fiind întretăiată de Ecuator şi de cele două
tropice, Africa se găseşte aproape în întregime în cuprinsul zonei calde. Zonele de climă se
succed spre nord şi spre sud de Ecuator, aproape paralel şi simetric. Alţi factori care influenţează
clima sunt: dimensiunile mari şi masivitatea continentului, repartizarea presiunii atmosferice care
determină mişcarea aerului (vânturile), caracterul curenţilor oceanici de lângă ţărmuri etc.
Aproape jumătate din suprafaţa Africii are o climă aridă, cu mai puţin de 200 mm/m 2 precipitaţii
anuale (Sahara, Deşertul Namib, Kalahari ş.a.).
Mari întinderi ale continentului, deşi primesc o cantitate relativ mare de precipitaţii, au
perioade lungi de secetă (uneori, ani de-a rândul). Zona ecuatorială este însă foarte bogată în
precipitaţii. În funcţie de aşezarea geografică, factorii enumeraţi mai sus determină pe teritoriul
Africii următoarele tipuri de climă:
 Clima ecuatorială (climă intertropicală, cu umiditate permanentă şi temperaturi ridicate);
se întinde de o parte şi de alta a Ecuatorului, cuprinzând bazinul fluviului Zair şi coasta
Golfului Guineii. Principalele caracteristici ale acestui tip de climă sunt: temperatura
medie anuală ridicată (25˚-26˚C) şi precipitaţiile abundente.
 Clima subecuatorială. Este o zonă de climă în care temperatura aerului se menţine
ridicată tot timpul anului (peste 20˚C), însă precipitaţiile creează două anotimpuri (unul
secetos şi unul ploios).
 Clima tropicală uscată (deşertică) se caracterizează prin precipitaţii foarte reduse şi
temperaturi ridicate. Această climă se întâlneşte în Sahara şi în Kalahari.
 Clima tropical-oceanică - în Africa Insulară (I. Madagascar ş.a.).
 Clima subtropicală (cu un anotimp secetos şi vară foarte caldă); aceasta are
caracteristicile de tranziţie între climatul semideşertic şi cel mediteranean.
 Climă mediteraneană – în extremităţile Africii (în nord şi în sud).
În zona subtropicală sau mediteraneană se deosebesc două anotimpuri, unul blând şi
umed, corespunzător cu iarna din emisfera respectivă, şi altul cald şi secetos, corespunzător cu
vara din aceeaşi emisferă.
Regiunile muntoase ale Africii au o climă etajată pe altitudine, care începe la poale cu
clima din zona respectivă şi, pe culmile cele mai înalte, ajunge până la un climat rece (Podişul
Înalt al Etiopiei, munţii Kenya şi Kilimanjaro).

(3) Hidrografia
Africa este înconjurată pe întregul ei perimetru de mări şi oceane, în lungul unor ţărmuri
mai puţin crestate decât ale celorlalte continente. Suprafeţele oceanice fiind situate predominant
în regiuni calde, conservă caracteristicile termice ale zonelor de climă, asigurând o evaporaţie
intensă la suprafaţa lor. Curenţii oceanici aduc anumite modificări în caracteristicile termice ale
apelor: astfel, Curentul Canarelor şi Curentul Benguelei (care sunt, prin comparaţie cu ceilalţi
curenţi, curenţi reci), creează un contrast termic între ocean şi continent, care a favorizat
dezvoltarea deşerturilor litorale. Marea Roşie (situată între Africa şi Asia) este considerată cea
mai caldă mare din lume.
Sub aspectul apelor curgătoare, Africa este continentul contrastelor. Pe de o parte, pe
teritoriul Africii se află fluvii dintre cele mai mari ale lumii, atât ca volum de apă (Zair), cât şi ca
lungime (Nil), pe de altă parte, întinse suprafeţe sunt complet lipsite de ape curgătoare. Unele
fluvii au cascade impresionante (ex: Cascada Victoria pe fluviul Zambezi), altele au delte (Nil,
Niger etc.). De asemenea, o parte dintre ele au un mare potenţial hidroenergetic.
 Principalele fluvii după lungime sunt: Nil, Congo, Niger, Zambezi, Kasai, Orange,
Limpopo, Okavango, Volta, Lomami, Senegal, Drâ, Vall.
Cele mai întinse bazine fluviale sunt: Congo, Nil, Niger, Zambezi, Orange, Kasai.
Fluviul Congo are un debit mediu de 45 000 m 3/s, fiind al doilea din lume (după Amazon) ca
volum de apă transportată.
Cele mai spectaculoase lacuri africane sunt cele care s-au format prin acumularea apei în
depresiunile tectonice din partea central - estică a continentului (ex: lacurile tectonice
Tanganyika, Malawi ş.a.). Cel mai întins lac este lacul Victoria, situat pe Ecuator, într-o regiune
depresionară înaltă. În subsolul Saharei există mari acumulări de ape subterane. Există şi
importante lacuri hidroenergetice (Lacul Nasser, pe Nil, Lacul Kariba, pe Zambezi, Lacul Volta,
pe râul Volta).

(4) Vegetaţia şi fauna

În funcţie de zonele de climă, vegetaţia Africii prezintă mari contraste. Pe de o parte,
întinse regiuni din Africa sunt acoperite cu păduri înalte şi dese (păduri ecuatoriale), pe de altă
parte, alte suprafeţe sunt aproape total lipsite de vegetaţie, formând cele mai mari deşerturi de pe
glob.
- Pădurile ecuatoriale se dezvoltă pe ţărmul Golfului Guineei şi în bazinul fluviului Zair.
Ele ocupă 1/10 din teritoriul Africii, fiind formate din arbori veşnic verzi. Speciile sunt
foarte diferite, începând cu arbori cu înălţimi mici, până la arbori foarte înalţi (uneori
peste 60 de m), astfel încât pădurea se prezintă etajată. Printre arborii acestei păduri se
găsesc multe specii valoroase: arborele de cauciuc, cocotierul, bananierul, palmierul de
ulei, abanosul, santalul, acajuul ş.a. Pădurile ecuatoriale se prelungesc pe râuri în
interiorul savanelor, sub forma unor „galerii” (păduri galerii).
- Vegetaţia savanelor se caracterizează prin existenţa unor ierburi înalte. Dintre arborii
specifici menţionăm baobabul.
- Stepa, denumită „sahel” în emisfera nordică a continentului, reprezintă o largă zonă de
vegetaţie, care face trecerea de la vegetaţia de savană la cea de semideşert şi deşert.
- Zona deşerturilor (sau a pustiurilor) corespunde zonei de climă uscată. Aici vegetaţia este
foarte săracă. În marginea pustiurilor se întâlnesc mărăcinişuri, ierburi mărunte care, în
mod obişnuit, cresc sub forma unor smocuri.
- Vegetaţia mediteraneană ocupă suprafeţe reduse în extremităţile nordică şi sudică ale
continentului.
Fauna este strâns legată de vegetaţie. În pădurile ecuatoriale se întâlnesc în desişurile
acestora leopardul, antilopa de pădure, iar în copaci mai multe specii de maimuţe, printre care:
gorila, cimpanzeul şi pavianul. În frunzişul pădurii trăiesc specii de păsări, iar în ape crocodili şi
hipopotami.
Lumea animală a savanelor este foarte variată. Bogăţia ierburilor constituie o hrană
abundentă pentru animale erbivore: antilope, zebre, girafe, gazele, rinoceri, elefanţi şi bivoli
sălbatici. Tot aici, în preajma erbivorelor, trăiesc animale carnivore: lei, leoparzi, hiene şi şacali.
În ape se întâlnesc crocodili şi hipopotami. Dintre păsări, mai cunoscut este struţul
african. În deşerturi fauna este săracă. În Sahara trăiesc scorpioni, şopârle şi şerpi care se pot
lipsi multă vreme de hrană şi apă (chiar şi câteva luni).

III. Elemente de geografie umană

 (1) Populaţia şi aşezările omeneşti
Faţă de întinderea teritoriului, numărul locuitorilor (1.108.000.000 loc. în anul 2014)
poate fi considerat relativ mic; acest lucru este reflectat şi de densitatea populaţiei (36 loc./km 2),
sub media mondială.
Cu două secole în urmă, Africa avea doar 50 milioane locuitori. La începutul secolului
nostru (XXI), Africa avea 700 milioane locuitori. În ultimele două decenii (1994 – 2014),
populaţia Africii a crescut cu peste 350 milioane persoane, ceea ce înseamnă o creştere anuală de
aproximativ 17 milioane persoane.
Este posibil ca populaţia actuală a Africii să fie în realitate sensibil mai mare (de 1,2 – 1,3
miliarde loc.), deoarece înregistrările şi estimările statistice evaluează în minus creşterile
demografice înregistrate la recensăminte. Cu peste 1,1 miliarde de locuitori, Africa este al doilea
continent care depăşeşte valoarea de 1 mld. de persoane.
Populaţia Africii se distinge printr-o foarte mare varietate etnică. Ea poate fi împărţită în
două grupe. Prima grupă o formează populaţia ecuatorială (neagră), cea de a doua, populaţia
berbero-arabă. Aproape 3/4 din totalul populaţiei face parte din prima grupă. Populaţia
ecuatorială (neagră) ocupă regiunile centrale ale Africii, zona savanelor şi a pădurilor tropicale,
şi este împărţită în două mari subgrupe: sudanezi şi bantu.
În timpul perioadei coloniale (sec. XVIII – XX), diferitele părţi ale Africii aparţineau
unor structuri controlate de ţările – metropole: Africa Occidentală Franceză, Africa Ecuatorială
Franceză, Congo Belgian, teritoriile britanice, teritoriile portugheze (Angola şi Mozambic),
spaniole (Rio de Oro – Sahara Occidentală actuală) sau, în anumite momente (în prima parte a
sec. XX), teritorii ale Germaniei sau Italiei. În prezent, Africa este total decolonializată,
influenţele metropolelor europene păstrându-se în limbile oficiale şi vorbite, denumirile
geografice, legăturile preferenţiale păstrate etc.
În amănunt, fiecare stat sau regiune a Africii cuprinde grupuri etnice mai mici, formând
comunităţi umane identificabile prin limbă şi caracteristici culturale, suprapuse unor teritorii, dar
amestecate între ele şi în schimbare; acest lucru explică numărul mare de conflicte etnice din
diferite părţi ale continentului.
Sub aspect demografic se remarcă Nigeria (cu aproape 174 mil. loc.), cel mai populat stat
african, care se află situată pe locul 7 în lume. De asemenea există ţări cu un numărul mare de
locuitori şi cu o creştere demografică rapidă: Etiopia, Egipt, R.D. Congo, Republica Africa de
Sud, Algeria, Kenya, Maroc, Sudan, Tanzania şi Uganda. De altfel, o caracteristică generală a
populaţiei Africii o reprezintă ritmul ridicat de creştere anuală (23 ‰ anual). Deşi densitatea
medie creşte corespunzător populaţiei, aceasta are tendinţa de a adânci discrepanţele dintre
regiunile cu populaţie rară şi foarte rară (regiunile deşertice) şi regiunile care au în prezent o
densitate a populaţiei foarte ridicată.
Aglomeraţiile urbane africane cu peste 8 milioane locuitori (în anul 2014) sunt: Cairo
(18,0 mil. loc.), Lagos (11,2 mil. loc.) şi Kinshasa (8,7 mil. loc.). Alte aglomeraţii sunt:
Khartoum, Alexandria, Abidjan, Alger, Johannesburg, Capetown, Durban, Kano, Nairobi, El –
Giza, Luanda, Addis Abeba, fiecare cu peste 3 milioane locuitori.
Continentul african este un continent predominant rural (60%), deşi în ultimul timp
oraşele au cunoscut o creştere demografică accentuată. Aşezările rurale sunt adaptate condiţiilor
naturale, existând o mare diversitate a lor în funcţie de modul de distribuire a locuinţelor şi
materialele din care sunt construite. Oraşele Africii au început să se dezvolte foarte mult în
teritoriu, atât în ceea ce priveşte aspectul urban, cât şi activităţile economice. Unele dintre ele
tind să se numere printre cele mai mari aglomeraţii ale globului: Lagos, Cairo, Kinshasa. Oraşele
din sudul Africii au aspect european şi american.

(2) Resursele naturale şi economia

Africa este un continent care are resurse naturale diversificate: petrol, minereuri feroase,
neferoase, cărbuni, uraniu şi diamante.
Africa înregistrează producţii semnificative (în anul 2014) în cazul extracţiei anumitor
resurse, cum ar fi: cărbuni: Republica Africa de Sud (loc 7 mondial), petrol: Nigeria (loc 12
mondial), Angola (loc 14), Algeria (loc 18), Libia, gaze naturale: Algeria (loc 11), Egipt (loc
16), uraniu: Niger (loc 4), Namibia (loc 5), Malawi, Republica Africa de Sud (loc 11); aur:
Republica Africa de Sud (loc 7 mondial), Ghana, Sudan, Mali, Tanzania; diamante: Botswana
(loc 2 mondial), Angola (loc 5), Republica Africa de Sud (loc 6), Namibia (loc 7), Ghana,
Guineea, Tanzania, Sierra Leone, Republica Centrafricană, Coasta de Fildeş, Lesotho; fier:
Republica Africa de Sud (loc 7 mondial).
Agricultura dispune de condiţii diferite pe mari întinderi, fiind în general rudimentară şi
preponderent orientată spre subzistenţă. Producţia agricolă este insuficientă, iar ţările africane
sunt nevoite să importe mari cantităţi de produse agricole.
În privinţa producţiei agricole, trebuie să subliniem importanţa unor produse specifice
zonei calde: arahide, ulei de palmier, cacao, cafea, ceai.
Principalele produse agricole obţinute în Africa în anul 2014 sunt: grâu: Egipt (loc 16
mondial etc.); orez: Egipt (loc 14), Nigeria (loc 16), Madagascar (loc 19); porumb: Republica
Africa de Sud, Nigeria, Egipt, Etiopia, Tanzania; orz: Etiopia; arahide: Nigeria (loc 3 mondial),
Sudan (loc 5), Tanzania, Ghana, Senegal, Camerun, R.D. Congo, Ciad, Mali, Burkina Faso; ulei
de palmier: Nigeria (loc 4 mondial), R. D. Congo, Camerun, Ghana; cacao: Coasta de Fildeş (loc
1 mondial), Ghana (loc 3), Nigeria (loc 4), Camerun, Togo, Sierra Leone, Uganda, Liberia etc;
cafea: Etiopia (loc 8), Uganda; ceai: Kenya (loc 3), Malawi, Uganda, Tanzania.
Activităţile industriale principale sunt:
- explorarea şi exploatarea hidrocarburilor (petrol şi gaze naturale); partea de nord a
Africii (Algeria, Libia, Egipt) sunt ţări producătoare de petrol; de asemenea, Nigeria este
principala producătoare africană de petrol (loc 12 mondial, cu o zonă compactă de
extracţie în delta fluviului Niger, pe platforma continentală a Golfului Guineei şi pe
ţărmurile apropiate); în partea de nord a continentului, o reţea de conducte transportă
petrolul din zona sahariană în centrele de prelucrare (Oran, Arzew, Annaba, Ras Lanout,
Marsa et-Brega) sau în porturile petroliere;
- metalurgia feroasă este bazată pe resurse proprii (Liberia, Mauritania, Egipt, Republica
Africa de Sud), iar metalurgia neferoasă exploatează aur, bauxită, cupru, plumb;
- industria constructoare de maşini (cu dezvoltări mai importante în Egipt, Maroc şi
Republica Africa de Sud);
- există şi alte ramuri (industria chimică, a materialelor de construcţie etc.); menţionăm
îndeosebi exploatarea fosfaţilor, prelucrarea şi exportul acestora, practicată în ţări din
nordul continentului (Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt, Sahara Occidentală);
- producţia de energie electrică este sub nivelul presupus de numărul de locuitori; o serie
de amenajări hidroenergetice (pe Zambezi, Volta şi Nil) au dezvoltat parţial această
ramură.
 (3) Transporturi şi turism
Reţeaua feroviară a Africii este redusă în raport cu întinderea teritoriului şi necesităţile
economice. Are, în continuare, mai mult un caracter de penetraţie pentru transportul materiilor
prime din interior spre porturi (Zouerat – Nouadhibu, pentru transportul minereului de fier din
Mauritania, Nimba – Buchanan în Liberia etc.). Transportul feroviar de persoane este mai
dezvoltat în Maroc, Nigeria, Africa de Sud şi Egipt. Există foarte mari întinderi (ţări şi regiuni)
fără transporturi feroviare.
Transporturile rutiere au, de asemenea, o dezvoltare modestă şi diferenţiată. Există ţări cu
o infrastructură rutieră dezvoltată (Maroc, Republica Africa de Sud), precum şi trasee care ajung
în interiorul continentului. Sahara este însă o regiune fără căi ferate şi şosele, fiind traversată însă
de caravanele de cămile.
Principalele porturi (în anul 2014) sunt: Richard’s Bay, Durban şi Saldanha (Rep.
Africa de Sud), Arzew, Skikda şi Bejaja (Algeria), Alexandria, Damietta şi Port Said (Egipt),
Beira (Mozambic), Lasfar şi Casablanca (Maroc), Mombasa (Kenya), Abidjan (Coasta de
Fildeş), Dakar (Senegal)
Cele mai mari aeroporturi se află situate la: Johannesburg, Cairo, Cape Town,
Casablanca, Hurgada (Egipt), Nairobi, Alger, Addis Abeba, Monastir (Tunisia), Tunis,
Marrakech, Sharm-el-Sheikh, Dar-es-Salaam.
Principalele ţări turistice (după numărul de turişti sosiţi în anul 2014) sunt: Egipt,
Republica Africa de Sud, Maroc (fiecare cu aproape 10 mil. de turişti), Tunisia, Kenya.
Potenţialul turistic al Africii este însă mult mai mare în raport cu această circulaţie turistică
modestă cantitativ.

IV. Regiuni geografice poziţionale

Extensiunea mare şi omogenitatea relativă a continentului african fac dificilă identificarea

unor regiuni geografice expresive şi individualizate.
Lucrările recente asupra lumii contemporane consemnează ca principale diviziuni: Africa
de Nord (până la Sahara, predominant arabă) şi Africa Subsahariană (predominant negroidă), la
sud de Sahara.
Sub raport predominant geografic (adică al proximităţii teritoriale), se pot distinge mai
multe regiuni, astfel:
 Africa de Nord, cuprinzând Podişul Sahara, Munţii Atlas şi regiunea mediteraneană.
 Africa Ecuatorială (Africa Centrală şi Golful Guineei) cuprinde regiunea şi ţările din
jurul golfului Guineei, depresiunea şi bazinul fluviului Congo. Se caracterizează prin
climă şi vegetaţie ecuatorială şi subecuatorială, fiind situată, cu aproximaţie, între
paralelele de 10˚ lat. N şi 10˚ lat. S, iar spre est, până la riftul central-african.
 Africa Central – Estică (sau „Africa Înaltă”) cuprinde: Masivul Etiopian (sau „Podişul
Înalt al Etiopiei”, cu altitudini maxime de peste 4 000 m); Grabenul Est – African (sau
Platoul Înalt African); Peninsula Somalia;
 Africa Sudică, situată, cu aproximaţie, la sud de paralela de 10˚ lat. sudică.
 Madagascar reprezintă o regiune individualizată faţă de continentul african, despărţită
printr-o strâmtoare largă (Strâmtoarea Mozambic); a făcut parte din Gondwana, iar
izolarea faţă de alte regiuni de uscat a conservat o floră şi o faună cu numeroase specii
endemice.