Produsele logice[modificare | modificare sursă]

Rezultatele reflecției logice asupra formelor corecte ale gândirii se concretizează în reguli sau
principii logice menite să asigure corectitudinea noțiunilor, judecăților, raționamentelor. Prin urmare
logicianul dă norme generale și norme speciale pe care trebuie să le satisfacă formele logice pentru
a fi corecte.

Principii generale ale gândirii[modificare | modificare sursă]

Valabilitatea legilor gândirii umane corecte este condiționată de stabilitatea relativă a obiectului
gândirii. În condițiile devenirii obiectului legile gândirii formale trebuie integrate în sisteme de legi de
ordin superior.

1. Principiul identității
Orice lucru este identic cu el însuși și numai cu el însuși.
Din acest principiu se deduce că putem avea un act de gândire corect dacă și numai dacă păstrăm
în cursul unuia și aceluiași act de gândire același înțeles al unui cuvânt.
2. Principiul noncontradicției
Un lucru ori este ori nu este, în același timp.
Deci un lucru nu este și totodată este. Cu privire specială la raportul între două judecăți dintre care
una neagă ceea ce cealaltă afirmă nu pot fi ambele adevărate. Suntem obligați să nu ne
contrazicem pe noi înșine când gândim sau eventual când comunicăm.
3. Principiul terțului exclus
Din două judecăți în care una neagă ceea ce cealaltă afirmă, una din ele este cu necesitate
adevărată, altă posibilitate neexistând.
Această lege obligă la admiterea a două și numai două valori de adevăr pentru judecată. Deci
judecata poate fi sau adevărată sau falsă.
4. Principiul rațiunii suficiente
Orice lucru are un temei.
Deci nu există ceva fără bază. Nu există ceva fără cauză. Tot așa orice judecată trebuie să aibă un
temei constând în dovezi, argumente, probe.

Legi speciale[modificare | modificare sursă]

Regulile speciale ale corectitudinii formelor gândirii se adresează formelor particulare pe care le iau
noțiunile, judecățile și raționamentele.În general legile logice speciale sunt forme particularizate de
acțiune a celor patru legi generale.
Exemple

 Reguli ale sistemelor axiomatice

1. Consistență
O construcție axiomatică este formal consistentă dacă și numai dacă ea nu conține contradicții.Dacă
ea conține atât o formulă cât și contradictoria ei atunci ea este formal inconsistentă.Inconsistența
este dată de proba conjuncției celor două formule care este o auto-contradicție.Este un caz
particular de manifestare a legii noncontradicției.
2. Completitudine
Orice propoziție A aparținând sistemului poate fi sau demonstrată sau respinsă, adică din orice
cuplu de propoziții contradictorii A și non A, din sistem, trebuie să fie demonstrată cel puțin una.
3. Independența
Această regulă se referă la independența axiomelor.Este cerința ca nici una din axiome să nu derive
din celelalte.Nici unul din enunțurile componente ale bazei axiomatice nu trebuie să fie deductibil din
celelalte. Proba independenței se face ori prin scoaterea axiomei vizate ori prin substituirea ei cu
contradictoria sa cu condiția ca sistemul să nu devină inconsistent.
Istoric

Istoric[modificare | modificare sursă]
Geneza logicii s-a produs în antichitate în lumea Greciei sclavagiste. Necesitatea studierii raționale a
gândirii a fost determinată de intensificarea preocupărilor de cunoaștere științifică a lumii făptuite de
învățații elini. Astfel Democrit aproximativ între anii 460-370 î.e.n. pornind de la cercetările naturii a
fost determinat să studieze inducția, analogia, ipoteza și a formulat legea rațiunii suficiente. În
continuare la constituirea logicii și-au adus contribuția filosofii sofiști prin practica demonstrației.
Gânditorul Socrate aproximativ între 469-399 î.e.n. prin centrarea reflecției pe suflet a adâncit
preocuparea pentru modurile de gândire. Discipolul lui Socrate, Platon aproximativ între anii 427-347
î.e.n. ocupându-se de studiul genurilor supreme ale ideilor a încercat o clasificare a categoriilor și
formularea unor legi ale logicii. Logica a fost structurată, sintetizată și expusă într-o formă durabilă
de către filozoful Aristotel (circa 384-322 î.e.n.). Aristotel a revizuit și generalizat cunoștințele de
până la el despre formele gândirii fiind primul gânditor care a scris o operă centrată special pe
studiul gândirii omului. A considerat că formele centrale ale gândirii sunt noțiunea, judecata și
raționamentul. Filozofii stoici au contribuit la dezvoltarea logicii prin apropierea ei de retorică și
gramatică.
Logica este o specie a cunoașterii exacte. Obiectul cunoașterii sale este forma abstractă a gândirii
umane. În studiul formelor gândirii umane logica separă forma de conținutul informațional, afectiv și
volitiv precum și de mijlocul exteriorizării formei gândului adică limba naturală luând în cercetare
numai forma intelectivă, cognitivă, rațională, obiectivă a gândirii considerând mijlocul de comunicare
ca element convențional. Odată făcută această primă separație logica efectuează a doua operație:
separarea formelor corecte de cele incorecte adică a celor valide de cele nevalide. În continuare se
ocupă preponderent de cercetarea formelor valide de gândire. Scopul final este practic, deoarece
există nevoia individuală și socială de eficiență a gândirii aplicate.

Antichitatea[modificare | modificare sursă]
Evoluția principală a logicii a fost realizată de europeni începând cu Grecia antică. Vechii greci nu au
conceput logica decât în înțelesul originar de disciplină anterioară științelor, ca mod al științelor și nu
ca știință. Acest fapt s-a petrecut deoarece logica nu putea să se prezinte ca o știință printre alte
științe din moment ce ea era îndrumător pentru științe deci gen al lor și nu specie printre alte specii.
Conform înțelesului elen al termenului "teoria", Τεωρια, aceasta însemna "contemplare", "viziune",
vedere directă. În mod originar, numele de teorie s-a dat acelor cunoștințe imediate, obținute direct
de intuiția intelectuală. Pentru cei vechi și special pentru Aristotel logica era în acest sens o teorie
adică un corp de adevăruri nedemonstrate, "contemplate", așa cum se găsesc ele esențial în
realitate.
Logica nu era o construcție științifică, nu era concepută ca o ierarhie de adevăruri ci ea își propunea
să învețe principiile, de aceea neputând fi considerată știință. Chiar dacă Aristotel a folosit expresia
de "știință apodictică" aceasta nu certifică decât înțelesul de cunoștință a demonstrației. Teoria
silogismului este numai o teorie a principiilor silogismului.
În această ipostază a fost lăsată logica greacă antică pentru învățații Evului Mediu.

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

India.
În secolul VII Dharmakirti a scris un scurt manual de logică numit „O picătură de logică”.
În secolul IX Dharmottara a adăugat acestui manual indian de logică propriile comentarii.
În logica indiană există o teorie destul de aprofundată a raționamentelor.
Europa
Logica aristotelică, în aspectul său formal, a stat la baza scolasticii din Evul Mediu.
Anselm de Canterburry (1033-1109)
A interpretat natura noțiunilor universale susținând că există în mod real în afara obiectelor singulare
și independent de ele formând un fel de esență supranaturală a obiectelor.
Roscelin 1050-1112
A considerat că noțiunile nu există ci sunt simple nume pentru obiectele singulare care în fapt sunt
singurele existente.
Albertus Magnus (1206 - 1280)
A fost călugăr dominican.
Toma din Aquino (1225-1274)
Duns Scott (1265-1308)
Wiliam Occam (1300-1350)
Johanes Buridan
Petrus Hispanus
Albert Saxonul
Raymundus Lulus
Țările arabe
Ibn Rushd (1126 - 1198)
Moise Maimonide (1135 - 1204)