UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINA ŞI FARMACIE

NICOLAE TESTEMIŢANU

Catedra de filosofie şi bioetică

APROBAT
la şedința catedrei Filosofie şi Bioetică
din 09 martie 2020, proces verbal nr.7,
șef catedră, dr. hab. în filos., conf. univ.
Vitalie Ojovanu

Caiet de sarcini
la disciplina
COMUNICARE ȘI COMPORTAMENT ÎN MEDICINĂ
pentru studenţii facultăţilor Medicină I, Medicină II, Medicină
preventivă, Stomatologie şi Farmacie

Student(a) Vornices Olivia

Nume, Prenume
grupa nr. F1903

Chişinău * 2020

1
 Tema 4. Comunicarea. Definiţii şi funcţii

1. Redați elementele definitorii ale comunicării.

Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie

mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii îşi
împărtăşesc cunoştinţe, experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii, idei. Privită ca proces,
comunicare consta în transmiterea şi schimbul de informaţii (mesaje) între personae, înseamnă a
spune celor din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anumit lucru şi care sunt mijloacele pe
care le vei folosi pentru a-ţi atinge ţelurile. In acest sens, a comunica înseamnă şi a tăcea, a
aştepta răspunsul, reacţia celui căruia ai vrut să-l anunţi că exişti şi chiar vrei să-i spui ceva.
Comunicarea, este definită – de către majoritatea specialiştilor - ca un proces prin care
un emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a
produce asupra receptorului anumite efecte.
Acum aproximativ patru decenii, cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Carl E.
Larson au prezentat într-un studiu peste 120 de formulări ce caracterizau procesul comunicării.
Interesul nostru însă este nu să prezentăm o sumă de definiţii care să complice procesul de
percepere a acestui proces complex, ci să ne focalizăm pe o caracteristică a sa, accesibilă
cerinţelor noastre. Astfel, Dicţionarul enciclopedic definește „comunicarea” într-un mod
deosebit de complex, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:
- un punct de vedere sociologic, potrivit căruia, comunicarea reprezintă un ,,mod fundamental
de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în
vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de
comportament individual sau de grup”;
- în al doilea rând, comunicarea poate fi înţeleasă ca înştiinţare, ştire sau veste, iar în acest
sens reţine atenţia aspectul juridic, anume de „aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces a
unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre), în vederea 60 exercitării drepturilor şi
executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg
obişnuit de la data informării”;
- un alt punct de vedere este acela, potrivit căruia, comunicarea presupune o prezentare într-
un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice, precum şi acumulare de cunoştinţe în vederea
pregătirii specialiştilor
Astfel, elementele definitorii ale comunicarii sunt:
- emiţătorul
- receptorul
- mesajul
- decodarea
- feedback-ul
- canalul de comunicaţie
- contextul comunicării.

2. Caracterizați elementele constitutive ale comunicării:

- emiţătorul, este un individ, un grup sau o organizaţie care: posedă informaţie mai bine
structurată decât receptorul; presupune o motivaţie; presupune un scop explicit (alăturat
mesajului) şi unul implicit (motivul transmiteri mesajului, uneori necunoscut receptorului);
- receptorul este, de asemenea, un individ, un grup sau organizaţie - căruia îi este adresat
mesajul sau intra în posesia sa în mod întâmplător; primeşte mesajul într-un mod conştient şi
sau subliminal. După tipul de ascultare a mesajului, receptorii sunt: cei care ascultă pentru
aflarea de informaţii; cei care fac o ascultare critica; cei care fac o ascultare reflexibilă; cei care
ascultă pentru divertisment, etc.

2
 - mesajul, îl constituie ansamblul format din informaţii obiective, judecăţi de valoare care
privesc informaţiile şi judecăţii de valoare şi trăiri personale în afara acestor informaţii etc.; de
fapt mesajul include datele, informaţiile transmise şi cadrul de simboluri prin care se oferă un
înţeles specific, particular acestor date, informaţii.
- decodarea, presupune descifrarea sensului mesajului primit, fiind operaţiunea
corespunzătoare codării, la nivelul receptorului de această dată.
- feedback-ul, element important al comunicării; ne arată măsura în care mesajul a fost
înţeles, crezut şi acceptat. Feedback-ul în calitatea sa de informaţie trimisă înapoi la sursă, poate
fi pozitiv (atunci când îndeplineşte un rol de motivare) sau negativ (când urmăreşte un rol
corector), imediat sau întârziat.
- canalul de comunicaţie, reprezintă calea care permite difuzarea mesajului. In sens larg, el
defineşte totalitatea posibilităţilor fizice de comunicare, iar în sens restrâns, este vorba de modul
de structurare a comunicărilor în cazul unui colectiv relativ la distribuţia în spaţiu a persoanelor.
- contextul comunicării, reprezintă cadrul fizic şi psihosocial în care comunicarea are loc.
Contextul comunicării este influenţat de factori ca: contextul fizic; contextul psihosocial;
proximitatea (distanţa dintre emiţător şi receptor); similaritatea (dată de interese, credinţe,
activităţi şi scopuri comune); apartenenţa de grup. Dimensiunile contextului comunicării sunt:
fizică, psihosocială, temporală, climatul, etc.

3. Enumerați tipurile şi formele comunicării.

Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicării, care rezultă din
diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Luminiţa Iacob enumeră şase criterii de clasificare:

a) criteriul partenerilor: comunicarea interpersonală, comunicarea intrapersonală, comunicarea în

grup mic, comunicarea publică;
b) după statutul interlocutorilor: comunicarea verticală, comunicarea orizontală;
c) după codul folosit: comunicarea verbală, comunicarea paraverbală, comunicarea nonverbală,
comunicarea extraverbală;
d) după finalitatea actului comunicării: comunicarea accidentală, comunicarea subiectivă,
comunicarea instrumentală;
e) după capacitatea autoreglării: comunicarea lateralizată (unidirecţională), comunicarea
nelateralizată;
f) după natura conţinutului: comunicarea referenţială, comunicarea operaţional-metodologică,
comunicarea atitudinală.
Analiza asupra comunicării se poate focaliza pe trei perspective fundamentale: a) din punct de
vedere organizaţional – comunicarea verticală, comunicarea orizontală; b) din perspectiva
codului folosit – comunicarea verbală, paralimbajul, comunicarea nonverbală, metacomunicarea; c)
din perspectiva partenerilor – comunicarea intrapersonală (cu sine însuși), comunicarea
interpersonală (cu o altă persoană), de grup (cu un număr de alte persoane), publică (cu un număr
mare de persoane).

4. Evaluați semnificaţia comunicării în activitatea medicală.

Comunicarea medicală este o parte a discursului profesional ce reflectă anumite
caracteristici şi condiţii specifice acestei practici. Ca componentă a comunicării profesionale ea
diferă de actul comunicaţional realizat în cadrul natural obișnuit. Astfel, pe lângă elementele,
cerinţele şi obiectivele întâlnite în teoria comunicării, în cea profesională (medicală) survin şi
interese, necesităţi ale persoanelor participante în actul medical. Problema ce survine de la bun
început în studiul şi analiza comunicării medicale ţine de stabilirea elementelor prioritare în cadrul
ei. Ele (prioritățile) necesită căutate şi legate de echipa medicală şi pacient, unde în teoria
comunicării sunt numiţi emiţător – receptor şi invers. Pentru lucrătorul medical, obiectivul de bază
al comunicării reprezintă menirea sa profesională de a diagnostica şi trata. Respectiv, pentru bolnav
– de problemele sale de sănătate, ce coincide cu disfuncţia fizică şi consecinţele ei (durerea).

3
 Astfel, competenţa şi performanța medicului se centrează asupra a două scopuri
fundamentale: 1. acumularea informaţiei de la pacient şi transmiterea eficientă, adecvată a
rezultatului diagnosticului; 2. acordarea unei consilieri ce ar demonstra compătimirea şi respectul
faţă de el, precum și respectarea principiilor morale ale bioeticii medicale.
Primul scop sub aspect teoretic pare a fi simplu, însă sub cel practic este unul destul de dificil
şi sunt determinaţi de anumiţi factori interni şi externi, începând cu cultura individuală a medicului,
abilităţile profesionale şi culminând cu flexibilitatea comunicaţională. Pentru realizarea acestor
scopuri, în faţa medicului sunt puse anumite cerinţe imperative: „trebuie sau nu trebuie”. Astfel,
putem constata că medicul, în procesul de codificare şi emitere a mesajului, trebuie: să utilizeze un
limbaj simplu şi clar, care să nu conţină ambiguităţi; să vorbească concret, la subiect, să se refere
strict la problema în cauză; să fie concis, să nu utilizeze cuvinte inutile; să folosească termeni
comuni şi nu abrevieri sau jargoane medicale etc.
Al doilea aspect implică faptul că pacientul nu este pentru medic un obiect de cercetare, ci şi o
persoană ce se află în suferinţă. Astfel, dacă acumularea informaţiei de la pacient, stabilirea
diagnosticului şi a tratamentului presupune competenţă şi performanţă profesională, iată că în faza
respectivă, medicului i se cer abilităţi şi caracteristici morale precum: 65 înţelepciunea, dreptatea,
curajul, cumpătarea, răbdarea, mila etc. Ele trebuie să fie asimilate de medic printr-o cunoaştere de
sine şi nici într-un caz teoretic sau formal.

5. Caracterizați cele trei tipuri de comunicare medic-pacient.

1) comunicarea preclinică este una strategică și ține de datoria și responsabilitatea medicului
de a promova educația pentru sănătate, de a organiza măsuri profilactice. Astfel, în Legea cu
privire la exercitarea profesiunii de medic sunt redate un șir de obiective puse în fața activității
medicale cum ar fi: promovarea sănătăţii şi prevenirea maladiilor; asigurarea unui mod sănătos
în viaţă; menţinerea sănătăţii tinerii generaţii; fortificarea sănătăţii vârstnicilor; controlul bolilor
cronice necontagioase etc. Aici observăm specificul respectivului tip de comunicare, adică
acesta este realizat în afara cabinetului medical, respectiv, activitatea medicului nu se realizează
doar în clinici şi instituţii medicale. Medicul trebuie să fie prezent în mijlocul societăţii pentru a
forma, investiga şi analiza. Astfel, mijloacele prin care se realizează comunicarea preclinică
sunt determinate de problemele de sănătate majore cu care se confruntă societatea. Rolul
medicului este de a le depista şi a organiza măsuri educative şi informare, cu privire la situaţia
existentă.
2) comunicarea clinică. Acest tip de comunicare este axat pe trei faze decisive ale actului
medical: 1) anamneza și investigarea simptomelor de medic; 2) metodele de diagnosticare și
stabilirea diagnosticului; 3) stabilirea tratamentului.
3) comunicare post-clinică este caracterizata prin doua lucruri: reabilitarea si asistarea
pacientului, fie in baza terapeutica, fie post chirurgicala. Obiectivl acestui tip de comunicare
este, pe de o parte, ca pacientul sa realizeze tratamentul, iar pe de alta parte, sa diminueze
factorii existentiali ce au adus la aparitia bolii. Aceste preocupari se fundamenteaza pe buna
relatie pe care au stabilit-o cei doi de la inceput-autoritatea medicului in fata pacientului si
increderea, a caror realizare este posibila printr-o buna comunicare si atitudinea morala.
Eficacitatea tratamentului depinde de accentuarea de către medic a următoarelor
lucruri:
- Informarea pacienților cu privire la consecințele neefectuării tratamentului;
- Prezentarea mai multor opțiuni, dacă este posibil, pentru ca pacientul să poată alege;
- Stabilirea termenului în care pacientul trebuie să revină la medic;
- Comunicarea anticipată a unor efecte nedorite, ce pot surveni pe parcursul tratamentului (de
aceea, revenirea este o soluție);
- Codificarea informației în funcție de prioritățile pacientului etc.

4
6. Descrieți o situație de comunicare în funcție de diagnostic cu diferite tipuri de pacienți.

În analiza comunicării clinice, au fost redate anumite caracteristici și condiții despre cum ar
trebui să se realizeze comunicarea dintre medic și pacient, când doctorul are de stabilit metodele de
diagnosticare și diagnosticarea propriu-zisă. Atunci când se comunică un diagnostic este necesar de
respectat patru reguli fundamentale:
1. Limbajul utilizat trebuie să fie clar, concis, la subiect, redat în termeni comuni, sincer și corect;
2. Argumentarea diagnosticului – se face în baza rezultatelor investigațiilor, respectiv, fișa medicală
a pacientului cu analizele trebuie să fie la îndemâna doctorului;
3. Prezentarea diagnosticului trebuie să fie strâns legată de formula și/sau schema de tratament;
4. Lucrătorul medical trebuie să sprijine pacientul sau rudele acestuia fără anumite prejudecăți.
Comunicarea cu diferite tipuri de pacienţi. Activitatea medicală este una dinamică, la care
participă diferiți subiecți atât ca temperament, cât și ca deficiență somatică. Această realitate face ca
comunicarea dintre medic și pacient să contureze anumite caracteristici specifice, care duc la
apariția unor dificultăți nu doar pentru pacient, ci și pentru personalul medical.
Întâi de toate, aici trebuie să ținem cont de faptul că principala cauză pentru care pacientul se
adresează la medic este durerea, care este specifică în cazul majorității bolilor. Există diferite tipuri
de pacienți: care manifestă simptome ale durerii, fără durere, cu dureri acute sau suportabile etc.
Astfel, contextul comunicațional va depinde de aceste stări. Durerea este o experiență subiectivă ce
se manifestă individual de la un bolnav la altul, iar descrierea și evaluarea ei este posibilă doar de
cel ce o suportă.
Un alt factor important este că, în cazul unor boli, nu există dureri, în timp ce tratamentul poate
cauza durere, fapt cunoscut de medic, ca de ex.: caria dentară și tratamentul ei; unele boli
oncologice precum leucemia, hemofilia etc. diabetul zaharat În aceste cazuri, lucrătorii medicali
obișnuiesc să-i avertizeze pe pacienți în felul următor: „Tratamentul poate fi dureros” 72 sau „acum
ar putea să vă doară”. Totuși, este bine să fie evitate aceste exprimări, deoarece pot provoca o
anxietate, o anticipare a durerii, ce poate duce la sporirea suferinței. Mai corect ar fi să spunem:
„Veți trece prin anumite încercări, însă, cu răbdare, vom reuși” sau „Dacă apare disconfort pe
parcursul intervențiilor și a tratamentului să mă anunțați”.
O tipologie reușită a diferitor pacienți a realizat Simona Fica și Ludmila Minea. Ele le clasifică
astfel: Pacient care naște; Pacient cu deficiențe de comunicare (de limbaj, auz și vedere); pacientul
înainte și după intervenția chirurgicală; pacient cu boli stigmatizante; pacientul care intră în
competiție cu doctorul; pacientul care se duce; pacientul hipocondriac; pacientul care vrea;
pacientul violent; pacientul doctor; pacientul pe patul de moarte.