CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND OBLIGAŢIILE

Secţiunea 1. Noţiunea de obligaţie

Etimologic, termenul „obligaţie” provine din latină - obligatio care înseamnă a lega (ligare) pe cineva
datorită (ob) neexecutării prestaţiei pe care o datora altuia .
Art. 1164 C.civ. defineşte obligaţia ca fiind „o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să
procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”, această normă stabilind
conţinutul raportului juridic obligaţional.
În sens larg, obligaţia desemnează raportul juridic obligaţional în conţinutul căruia intră dreptul
creditorului de a pretinde debitorului său executarea unei prestaţii şi îndatorirea debitorului de a îndeplini o
prestaţie pozitivă sau negativă, sub sancţiunea aplicării constrângerii în caz de neexecutare .
În sens restrâns, obligaţia semnifică îndatorirea debitorului de a săvârşi o acţiune ori de a se abţine de la
săvârşirea ei sub sancţiunea constrângerii .
„Obligaţiunea” are înţelesul de titlu de valoare (titlu de credit) emis de către o societate comercială în
schimbul sumelor de bani împrumutate care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi a
plăti dobânzile aferente . Posesorul titlului de valoare are calitatea de creditor al emitentului şi dreptul de a
primi un venit fix sub forma unei dobânzi pentru suma împrumutată.

Secţiunea 2. Elementele raportului juridic obligaţional

Obligaţia, fiind un raport juridic, structura sa este alcătuită din elemente ce compun orice raport juridic :
subiecte, obiect şi conţinut.
Subiectele de drept civil sunt, potrivit art. 25 C.civ., persoanele fizice - oamenii, priviţi individual, ca
titulari de drepturi şi de obligaţii civile - şi persoanele juridice – respectiv acele forme de organizare care,
întrunind condiţiile cerute de lege, sunt titulare de drepturi şi de obligaţii civile.
Pot fi subiecte ale unui raport juridic obligaţional persoanele fizice şi juridice, inclusiv statul şi unităţile
administrativ-teritoriale când participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiecte de drepturi şi obligaţii (art. 25,
art. 34 şi urm., art. 187 şi urm. C.civ.) .
Determinarea subiectelor participante la raporturi obligaţionale, în calitate de creditor sau debitor, se
realizează, de regulă, în momentul naşterii acestor raporturi, adică în momentul încheierii actului sau al
săvârşirii faptului juridic, după caz . Prin excepţie, în cazul unor raporturi juridice obligaţionale, cum ar fi cele
izvorâte din acte juridice unilaterale, la naşterea acestora, numai unul din subiecte este determinat, celălalt fiind
doar determinabil. Spre exemplu, în cazul raportului obligaţional născut din promisiune publică de recompensă
(art. 1328 C.civ.), în momentul emiterii acesteia este determinat numai debitorul, pe când creditorul va fi
determinat ulterior în persoana celui (celor, dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună) ce
va satisface cerinţele actului unilateral al promisiunii publice sau va face prima comunicare a rezultatului, dacă
prestaţia a fost executată de mai multe persoane.
Subiectele raportului juridic obligaţional poartă denumirile generice de creditor, pentru subiectul activ, şi
de debitor, pentru subiectul pasiv. În cazul raporturilor obligaţionale speciale, subiectele acestora poartă
denumiri specifice: vânzător şi cumpărător, locator şi locatar, mandant şi mandatar, donator şi donatar, gerant şi
gerat etc.
În cazul raporturilor obligaţionale complexe, cum sunt cele născute din contracte sinalagmatice, fiecare
dintre subiecte are o dublă calitate: creditor al unei prestaţii şi debitor al altei prestaţii. De exemplu, vânzătorul
este nu numai creditor al dreptului de a primi preţul, ci şi debitor al obligaţiilor de transferare a proprietăţii
lucrului vândut, de predare a acestuia către cumpărător şi de garanţie contra evicţiunii. Similar, cumpărătorul
este nu numai titular al drepturilor corelative obligaţiilor vânzătorului, dar şi debitor al obligaţiei de plată a
preţul .
Raportul juridic obligaţional are în conţinutul său, dreptul de creanţă ce constă în posibilitataea
creditorului de a pretinde executarea prestaţiei la scadenţă şi îndatorirea debitorului de a îndeplini întocmai
prestaţia datorată . Atât dreptul de creanţă cât şi îndatorirea corelativă având caracter patrimonial, rezultă că şi
conţinutul raportului obligaţional şi însuşi raportul obligaţional au caracter patrimonial. Dreptul de creanţă se
regăseşte în activul patrimoniului creditorului, iar obligaţia corelativă a debitorului în pasivul patrimoniului
acestuia din urmă.
Conţinutul raportului obligaţional (drepturile şi obligaţiile corelative) se stabileşte prin voinţa părţilor –
dacă izvorul raportului juridic concret este un act juridic - sau a legii - dacă izvorul este un fapt juridic.
Obiectul raportului obligaţional cuprinde prestaţia concretă la care este îndreptăţit creditorul şi de care
este ţinut debitorul. Aceasta poate fi pozitivă („a da” ori de „ a face”) sau negativă ( „a nu face”) .
 Obligaţia de „a da” constă în îndatorirea debitorului de a transmite sau a constitui un drept oarecare. Aşa
de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut
sau de a constitui un dezmembrământ al acestuia ori de a transmite un alt drept este o obligaţie de „a da”,
obligaţie care nu se confundă cu obligaţia predării materiale a lucrului vândut cumpărătorului care este o
obligaţie de „a face”. Transmiterea sau constituirea dreptului printr-un contract, se produce, de regulă, în
momentul încheierii acestuia, obligaţia de „a da” executându-se instantaneu, prin însăşi faptul încheierii
contractului. Regula este prevăzută, pentru materia drepturilor reale, în alin. (1) al art. 1273 C.civ. care dispune
că drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost
predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate.
Codul civil reglementează şi aplicaţii ale acestei reguli cum este cea din materia vânzării, art. 1674 C.civ.
dispunând că proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă
bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa
părţilor nu rezultă contrariul.
Prin excepţie, există şi obligaţii de „a da” cu persistenţă în timp, obligaţii a căror executare este ulterioară
momentului încheierii contractului. De exemplu, în contractele ce au ca obiect transferul proprietăţii bunurilor
imobile , a bunurilor viitoare , a celor de gen , precum şi în cazul în care s-a stipulat rezerva proprietăţii .
Obligaţia de „a face” constă în îndatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare şi, în general, orice
prestaţie pozitivă cu excepţia celor încadrate în categoria „a da” . Sunt astfel de obligaţii: obligaţia vânzătorului
de a preda lucrul vândut , obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat , obligaţia
asumată de o persoană de a presta un serviciu sau de a executa o lucrare etc.
Obligaţia de „a nu face” constă din abstenţiunea, la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi
putut face în lipsa obligaţiei asumate . Aceasta se distinge de obligaţia negativă generală corelativă drepturilor
absolute, care este opozabilă subiectului pasiv nedeterminat (erga omnes). Spre exemplu, proprietarul unui
teren se poate angaja prin contract să nu construiască pe acel teren, obligaţie de care nu ar fi fost ţinut dacă nu
s-ar fi obligat în acest sens, art. 556 alin. (3) C.civ. prevăzând că exercitarea dreptului de proprietate privată
poate fi limitată şi prin voinţa proprietarului, cu excepţiile prevăzute de lege.

Secţiunea 3. Izvoarele obligaţiilor

Izvor de obligaţii este acel fapt juridic, în sens larg, care dă naştere unui raport juridic de obligaţie . În
acest sens, art. 1165 C.civ. enumeră izvoarele raporturilor juridice obligaţionale: „contractul, actul unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi orice alt act sau fapt
de care legea leagă naşterea unei obligaţii”.
Doctrina a clasificat izvoarele de obligaţii în două categorii principale: acte juridice şi fapte juridice (în
înţeles restrâns).
Prin act juridic înţelegem acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice – a
naşte, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret -, efecte care nu se pot produce potrivit legii decât
în prezenţa acestei intenţii . Sunt asemenea acte juridice contractul (actul juridic bilateral şi actul juridic
plurilateral) şi actul juridic unilateral.
Faptele juridice, în sens restrâns, reprezintă acele fapte licite sau ilicite săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice, efecte care se produc în virtutea legii, independent de voinţa celui ce a săvârşit faptul . În
această categorie sunt cuprinse faptul juridic licit (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă
cauză) şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Acestora li se adaugă şi „orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. De exemplu,
căsătoria nu poate fi calificată nici drept act unilateral, nici contract , dar, fără tăgadă, ea este un act juridic
bilateral sui generis a cărui încheiere are efectele prescrise de lege. Art. 259 C.civ. defineşte căsătoria ca fiind
„uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii”, definiţie care surprinde
necesitatea acordului liber exprimat al soţilor la încheierea acesteia dar fără a o plasa în categoria contractelor,
la aceasta adăugându-se faptul că ea dă naştere la drepturi şi obligaţii care sunt atât de natură patrimonială cât şi
nepatrimonială, unele stabilite de lege iar altele chiar de către soţi, prin încheierea convenţiilor matrimoniale
fără ca acestea din urmă să fie obligatorii.
În acelaşi fel, naşterea, care nu constituie un fapt juridic în sens restrâns, ci un fapt juridic în sens larg, un
eveniment, produce efectele prevăzute de lege . La naştere începe capacitatea de folosinţă a persoanei (art. 35
C.civ.) deci aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile (art. 34 C.civ.). De la acest moment,
potrivit art. 499 alin. (1) C.civ., părinţii sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor,
asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.

1
 Secţiunea 4. Clasificarea obligaţiilor
A. După izvoare obligaţiile se clasifică în obligaţii născute din acte juridice (contract sau act juridic
unilateral) şi obligaţii născute din fapte juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără
justă cauză) sau ilicite.
B. După obiectul lor obligaţiile sunt:
a) obligaţii de „a da”, „a face” şi „a nu face”;
b) obligaţii pozitive (obligaţiile de „a da” şi „a face”) şi în obligaţii negative (obligaţiile de „a nu face”);
c) obligaţii de mijloace şi obligaţii de rezultat.
Codul civil stabileşte criteriile principale care vor fi avute în vedere pentru calificarea obligaţiilor potrivit
acestui criteriu. Astfel, conform art. 1481 alin. (3) C.civ., pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau
de rezultat se va ţine seama îndeosebi de: modul în care obligaţia este stipulată în contract; existenţa şi natura
contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
Obligaţia de rezultat este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul obligându-
se să atingă un anumit rezultat . De exemplu, vânzătorul se obligă să transmită proprietatea lucrului vândut şi
să-l predea cumpărătorului. Neatingerea rezultatului prevăzut atrage prezumţia că debitorul se află în culpă
pentru neîndeplinirea obligaţiei. Având caracter relativ, prezumţia de culpă va putea fi răsturnată prin probă
contrară, de către debitor .
Obligaţia de mijloace este caracterizată de faptul că debitorul este ţinut de îndatorirea de a depune toată
diligenţa necesară ca un anumit rezultat să se realizeze . De exemplu, sunt de mijloace obligaţiile medicului
care ţin strict de realizarea actului medical (nu şi cele de natură administrativă).
C În funcţie de sancţiunea juridică ce le este proprie obligaţiile se împart în:
a) obligaţii civile perfecte - acelea care se „bucură” integral de sancţiunea juridică, creditorul putând apela
forţa coercitivă a statului spre a obţine executarea obligaţiei, în natură sau prin echivalent, dacă aceasta nu se
realizează de bunăvoie;
b) obligaţii naturale - acele în privinţa cărora creditorul nu mai poate cere executarea silită dar, dacă au
fost executate, debitorul nu mai are dreptul să pretindă restituirea lor ca fiind plată nedatorată .
De exemplu, sunt astfel de obligaţii cele pentru care dreptul material la acţiune a fost prescris sau când s-
a renunţat la prescripţie. Urmare a împlinirii termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea
prestaţiei dar, dacă a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit, nu are dreptul
să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit [art. 2506
alin. (2) şi (3) C.civ.].
Dar nu toate obligaţiile naturale au fost iniţial obligaţii civile perfecte, unele dintre ele având încă de la
naştere acest caracter. De exemplu, este o obligaţie naturală cea a concubinului mamei de a presta întreţinere
copilului.
D. În funcţie de opozabilitate întâlnim:
a) obligaţii obişnuite care alcătuiesc regula şi cărora li se aplică, sub aspectul opozabilităţii, regulile ce
cârmuiesc drepturile relative;
b) obligaţiile reale (propter rem şi scriptae in rem) ce intră în conţinutul unor raporturi juridice
obligaţionale, dar se caracterizează printr-o opozabilitate mai largă decât drepturile de creanţă, putând fi impuse
nu numai debitorului iniţial ci şi altor persoane care dobândesc ulterior un drept real, posesia sau stăpânirea
bunului . Dar această opozabilitate, la un moment dat, priveşte doar pe deţinătorul sau proprietarul de la acel
moment şi îşi are izvorul în lege, chiar dacă, în unele cazuri, naşterea lor implică şi voinţa părţilor .
Datorită acestei opozabilităţi, obligaţiile reale sunt considerate categorii juridice intermediare între
drepturile reale şi drepturile de creanţă ele îmbinând elemente ale celor două categorii. De fapt, aceste obligaţii
reale „sunt o simplă alterare a obligaţiilor civile propriu-zise” care nu împrumută cu adevărat trăsături ale
drepturilor reale . Trebuie subliniat faptul că analiza naturii juridice a obligaţiilor reale trebuie circumscrisă
raporturilor juridice şi nu drepturilor şi obligaţiilor care intră în conţinutul acestor raporturi. Aşa cum s-a arătat
„este impropriu să se compare obligaţiile reale ca datorii cu drepturile reale sau cu drepturile de creanţă” .
Obligaţia reală de a face (propter rem) este îndatorirea care revine deţinătorului unui bun determinat,
obligaţie strâns legată de bun astfel încât se transmite odată cu acesta. Ele constituie, astfel, accesorii ale
stăpânirii unor bunuri , ce au ca izvor legea - în considerarea importanţei bunului respectiv - sau convenţia
părţilor. Aceste obligaţii „decurg din stăpânirea unor bunuri” şi „obligă numai în legătură cu acele bunuri” , şi
pot fi legate de dreptul asupra bunului, dar şi de simpla stăpânire a bunului independent de existenţa unui drept

2
asupra acestuia . Astfel, prin „deţinător al bunului” se înţelege titularul unui drept real, posesorul sau detentorul
precar, fie doar una dintre aceste persoane, fie două sau toate aceste persoane, în funcţie de voinţa legiuitorului .
Obligaţii reale legale pot fi de natură administrativă sau civilă. De altfel, de regulă, obligaţiile instituite
prin lege nu intră în conţinutul unor raporturi juridice civile, ci administrative .
Sunt obligaţii legale propter rem de natură civilă cele prevăzute, de exemplu, de art. 662 alin. (1) şi art.
663 alin. (1) C.civ. Prin aceste norme se instituie obligaţii reale propter rem având caracter reciproc în cadrul
raporturilor de vecinătate . Potrivit art. 662 alin. (1) C.civ., oricare dintre vecini îi poate obliga pe proprietarii
fondurilor învecinate să contribuie la construirea unei despărţituri comune. Obligaţia corelativă acestui drept se
va transmite către dobânditorii fondurilor învecinate. Aceeaşi este situaţia şi în cazul cheltuielilor de întreţinere
şi reparare a despărţiturilor comune, reglementat de art. 663 alin. (1) C.civ., care se vor transmite odată cu
dreptul de proprietate asupra fondurilor învecinate şi asupra despărţiturilor comune (care fac obiectul
coproprităţii forţate deoarece acestea sunt accesorii ale fondurilor) .
Obligaţiile propter rem convenţionale iau naştere prin voinţa părţilor dar opozabilitatea lor lărgită îşi are
temeiul în lege. Este cazul situaţiei reglementate de art. 765 alin. (1) C.civ. Regula în materie este că titularul
dreptului de servitute este acela care poate face toate lucrările pentru a exercita şi conserva servitutea. Dar art.
765 alin. (1) C.civ. permite ca părţile să se înţeleagă ca aceste lucrări să fie făcute de proprietarul fondului
aservit. De aceea, atunci când proprietarii celor două fonduri au prevăzut că proprietarul fondului aservit va
efectua lucrările necesare pentru exercitarea acesteia, dobânditorii ulteriori ai fondului aservit sunt ţinuţi de
această obligaţie, sub condiţia respectării formalităţilor de carte funciară. Însă obligaţia nu este propter rem ci o
obligaţie civilă propriu-zisă dacă nu au fost respectate formalităţile de carte funciară sau dacă părţile s-au
înţeles în acest sens .
Obligaţiile opozabile şi terţilor (scriptae in rem) sunt strâns legate de stăpânirea unui bun, creditorul
putând obţine satisfacerea dreptului său doar dacă dobânditorul actual al bunului este ţinut să respecte acest
drept, deşi este terţ faţă de contractul care a dus la naşterea dreptului creditorului .
Este o astfel de obligaţie cea a cumpărătorului unui bun care l-a dobândit după încheierea contractului de
locaţiune dintre înstrăinător şi locatar. Chiar dacă dobânditorul nu este parte a acestui contract, acesta îi este
opozabil în ceea ce priveşte dreptul locatarului. Astfel, potrivit art. 1811 C.civ., dacă bunul dat în locaţiune este
înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează: în cazul imobilelor înscrise în
cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară; în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară,
dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării; în cazul mobilelor supuse unor formalităţi
de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data
înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.
E. În raport cu subiectele şi conţinutul raportului obligaţional , obligaţiile pot fi clasificate în:
a) obligaţii simple. Raportul de obligaţie este simplu când are un singur creditor, un singur debitor şi un
singur obiect;
b) obligaţii complexe. Raportul de obligaţie este complex când prezintă elemente suplimentare: obligaţii
cu pluralitate de subiecte, obligaţii cu pluralitate de obiecte, obligaţii afectate de modalităţi.

3
 CAPITOLUL II. CONTRACTUL ŞI ACTUL JURIDIC UNILATERAL

Secţiunea 1. Noţiunea de contract

Potrivit art. 1166 C.civ., contractul este „acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane, cu intenţia
de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Actuala definiţie legală surprinde toate posibilele efecte
ale contractului şi impune expres ca părţile contractante să-şi fi manifestat „intenţia” de a încheia contractul dar,
având în vedere raportul dintre noţiunile „parte” şi „persoană” considerăm că ar fi trebuit utilizată prima dintre
acestea .
Codul civil actual statuează că tuturor contractelor, numite sau nenumite, le sunt aplicabile regulile
generale stabilite în capitolul I „Contractul”, din Titlul II, „Izvoarele obligaţiilor”, al Cărţii a V-a „Despre
obligaţii” [art. 1167 alin. (1) C.civ.]. Regulile speciale, „particulare”, din cod sau din legile speciale, se aplică
fiecărui contract special [alin. (2)]. Contractelor nenumite li aplică normele generale şi, în măsura în care
acestea nu sunt îndestulătoare, cele speciale stabilite în materia contractului cu care se aseamănă mai mult (art.
1168 C.civ.).

Secţiunea 2. Clasificarea contractelor

2.1. Clasificarea după conţinut
După criteriul conţinutului lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale.
Contractul sinalagmatic este acela prin care părţile se obligă una către alta, obligaţiile lor fiind reciproce
şi interdependente. Art. 1171 teza I-a C.civ. statuează că un contract este sinalagmatic „atunci când obligaţiile
născute din acesta sunt reciproce şi interdependente”, renunţîndu-se la dualitatea „contract sinalagmatic sau
bilateral” .
Sunt astfel de contracte, de exemplu:
- vânzarea, potrivit alin. (1) şi (2) ale art. 1650 C.civ. vânzătorul transmiţând sau, după caz, obligându-se
să transmită cumpărătorului proprietatea un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept
asupra unui bun, în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească;
- locaţiunea. Conform art. 1777 C.civ. „locaţiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se
obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui
preţ, denumit chirie”;
- antrepriza. Art. 1851 alin. (1) C.civ. dispune că „antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o
anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul
unui preţ”;
- contractul de transport. Potrivit art. 1955 C.civ. „transportatorul, se obligă, cu titlu principal, să
transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau
destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite”.
Reciprocitatea obligaţiilor presupune ca acestea să aibă ca izvor acelaşi contract, iar interdependenţa
acestora constă în aceea că obligaţia ce revine oricăreia dintre părţile contractante constituie cauza juridică a
obligaţiei celeilalte părţi , definiţiile diferitelor contracte numite sinalagmatice cuprinzând, de altfelde multe ori
formularea „în schimbul” .
Reciprocitatea obligaţiilor nu echivalează însă cu reciprocitatea prestaţiilor . De exemplu, în cazul
stipulaţiei pentru altul, dacă aceasta este un contract sinalagmatic, prestaţiile, spre deosebire de obligaţii, nu au
caracter reciproc , prestaţia promitentului fiind executată faţă de terţul beneficiar iar cea a stipulantului către
promitent, sens în care art. 1284 C.civ. permite ca oricine să poată stipula în numele său, însă în beneficiul unui
terţ, cel din urmă dobândind dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei.
În mod similar, în cazul contractului de societate, societarii au obligaţii reciproce, dar prestaţiile sunt
afectate scopului comun . Astfel, potrivit art. 1881 C.civ., „prin contractul de societate două sau mai multe
persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin
aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se
folosi de economia ce ar putea rezulta”. Obligaţiile sunt reciproce, fiecare dintre societari obligându-se în
schimbul obligaţiilor celorlalţi, pe când prestaţiile sunt afectate scopului comun, nu efectuate către altul sau
ceilalţi cocontractanţi .
Contractul unilateral este acela care dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi, care
dobândeşte calitatea de debitor, cealaltă parte având numai calitatea de creditor. Art. 1171 teza a II-a C.civ.
defineşte acest contract prin eliminare : „În caz contrar (obligaţiile născute din acesta nu sunt reciproce şi
interdependente – s.n.), contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina

4
ambelor părţi”. Astfel, dacă obligaţiile născute dintr-un contract sunt doar reciproce, doar interdependente sau
nu sunt nici reciproce şi nici interdependente, contractul va fi unilateral.
Sunt astfel de contracte, spre exemplu:
- împrumutul de consumaţie. Obligat este numai împrumutatul care, potrivit art. 2158 C.civ., trebuie să
restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi
calitate ca cele primite de la împrumutător;
- depozitul gratuit. Singurul obligat este depozitarul, care trebuie să păstreze bunul primit pentru o
perioadă de timp şi, la împlinirea termenului sau la cererea deponentului, să îl restituie în natură [art. 2103 alin.
(1) C.civ.];
- fidejusiunea cu titlu gratuit. În cazul acestui contract, potrivit art. 2280 C.civ., fidejusorul se obligă faţă
de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit,
obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută;
- donaţia fără sarcină. Art. 985 C.civ. defineşte donaţia ca fiind „contractul prin care, cu intenţia de a
gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită
donatar”.
Contractul unilateral nu trebuie confundat cu actul juridic unilateral care presupune, potrivit art. 1324
C.civ., numai manifestarea de voinţă a autorului său. Clasificarea actelor juridice în unilaterale, bilaterale şi
multilaterale se face după numărul părţilor, pe când contractele se împart în sinalagmatice şi unilaterale în
funcţie de conţinutul lor.
Importanţa clasificării. În primul rând regulile aplicabile celor două categorii de contracte sunt diferite în
ceea ce priveşte proba prin înscrisuri sub semnătură privată. Art. 274 NCPC dispune: „(1) Înscrisul sub
semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în
atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt. (2) Un singur exemplar original este suficient
pentru toate persoanele având acelaşi interes. (3) Fiecare exemplar original trebuie să facă menţiune despre
numărul originalelor ce au fost făcute. (4) Lipsa acestei menţiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat,
în ceea ce îl priveşte, obligaţia constatată în acel înscris. Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când
părţile, de comun acord, au depus singurul original la un terţ ales de ele.”
Astfel, regula potrivit căreia înscrisurile sub semnătură privată care constată contractele sinalagmatice
trebuie să fie întocmite în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt şi ca pe fiecare
exemplar să facă menţiunea despre numărul exemplarelor originale se menţine, raţiunea fiind dată de
interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor părţilor contractante, de necesitatea asigurării de instrumente
probatoare în mod egal pentru acestea şi de interesul evitării eventualelor contestaţii privind nerespectarea
formei multiplului exemplar . Cum majoritatea contractelor sinalagmatice sunt acte juridice bilaterale, putem
vorbi de „formalitatea dublului exemplar” .
În ceea ce priveşte contractele unilaterale, art. 274 alin. (1) NCPC prevede: „(1) Înscrisul sub semnătură
privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri
fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de semnătură,
să fie scris cu mâna sa «bun şi aprobat pentru...», cu arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate. (2) Când
suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula «bun şi aprobat», se prezumă că
obligaţia nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul şi formula «bun şi aprobat» sunt scrise
în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedeşte în care parte este greşeală sau dacă prin
lege se prevede altfel”.
Sancţiunea nerespectării acestor formalităţi este nulitatea relativă a înscrisului sub semnătură privată, ca
mijloc de probă, în care au fost consemnate, ele putând fi socotite ca început de probă scrisă (art. 276 NCPC).
În această situaţie, existenţa contractului, care rămâne valabil încheiat, se va face cu alte mijloace de probă
permise de lege .
Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor atrage anumite consecinţe juridice comune tuturor contractelor, cum
sunt executarea silită în natură sau prin echivalent şi restituirea prestaţiilor, dar şi anumite efecte specifice
datorate caracterului reciproc şi interdependent al obligaţiilor rezultate din contractele sinalagmatice, cum ar fi
excepţia de neexecutare, rezoluţiunea (sau rezilierea) şi riscul neexecutării fortuite a contractului.

2.2. Clasificarea după scopul urmărit de către părţi

După criteriul scopului urmărit de părţi, contractele se clasifică în contracte cu titlul oneros şi contracte cu
titlu gratuit, însă, deseori, elementele caracteristice celor două categorii se întrepătrund .

5
 Potrivit alin. (1) al art. 1172 C.civ., „contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj
în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”. Avantajul urmărit de către părţi are natură patrimonială,
prestaţiile reciproce fiind „relativ echivalente” . Această categorie se subdivide în contracte comutative şi
contracte aleatorii (art. 1173 C.civ.).
În literatura de specialitate s-a afirmat că actualul Cod civil, prin art. 1173, aduce o modificare
importantă în această materie, deoarece nu mai condiţionează existenţa clasificării contractelor în comutative şi
aleatorii de caracterul oneros al acestora, nemaifiind vorba de o subclasificare a contractului cu titlu oneros, ci
de o clasificare distinctă, propriu-zisă. Însă, tradiţional este vorba de o subclasificare a contractelor cu titlu
oneros şi, pe de altă parte, nu ne putem imagina contracte cu titlu gratuit aleatorii , iar scopul (cauza)
contractelor dezinteresate este procurarea pentru beneficiar a unui serviciu gratuit prestat de către debitor fără
ca cel din urmă să îşi micşoreze patrimoniul, or, intervenţia unui asemnea element aleatoriu ar echivala cu lipsa
cauzei .
Potrivit alin. (1) al art. 1173 C.civ., contractul comutativ este acela în care existenţa drepturilor şi
obligaţiilor părţilor este certă la momentul încheierii contractului, iar întinderea prestaţiilor datorate de părţi
este determinată sau cel puţin determinabilă.
Sunt astfel de contracte, deoarece existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor sunt cunoscute de la
încheierea lor iar întinderea prestaţiilor determinată sau determinabilă, de exemplu:
- vânzarea - vânzătorul fiind obligat la transmiterea sau constituirea dreptului şi la predarea bunului în
schimbul obligaţiei cumpărătorului de plată a preţului (art. 1650 C.civ.);
- antrepriza - antreprenorul obligându-se să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să
presteze un anumit serviciu pentru beneficiar în schimbul preţului plătit de către cel din urmă (art. 1851 C.civ.);
- schimbul - copermutanţii transmiţând fiecare un bun pentru a dobândi un altul (art. 1763 C.civ.).
Contractul aleatoriu este acela în care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, întinderea sau chiar
existenţa tuturor prestaţiilor sau numai a unora dintre ele, depinde de un eveniment viitor şi incert . Astfel, în
momentul încheierii lui, nu se pot stabili cu certitudine şansele de câştig sau pierdere pentru părţile contractante
şi, uneori, nu se poate şti dacă va exista un câştig sau o pierdere.
Sunt astfel de contracte, după natura lor: contractul de asigurare - evenimentul viitor şi incert fiind
producerea riscului asigurat [art. 2199 alin. (1) C.civ.]; contractul de rentă viageră – întinderea prestaţiilor
depinzând, ca regulă, de durata vieţii credirentierului [art. 2242 alin. (2) C.civ.]; jocul şi pariul (art. 2264 C.civ.).
Este posibilă şi încheierea unor contracte care, ca regulă, sunt comutative dar devin aleatorii prin voinţa părţilor,
cum este, de exemplu, contractul de vânzare dacă, prin voinţa lor, părţile introduc o clauză de întreţinere,
aceasta determinând o şansă de câştig, respectiv un risc pentru cocontractanţi .
Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în
schimb vreun avantaj, este, conform alin. (2) al art. 1172 C.civ., cu titlu gratuit. Contractele cu titlul gratuit se
subclasifică în contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Contractul dezinteresat, este acela prin care una din părţi urmăreşte să facă un serviciu gratuit celeilalte,
fără ca prin aceasta să se producă o micşorare a patrimoniului său.
Sunt astfel de contracte: mandatul gratuit [potrivit art. 2010 alin. (1) C.civ., mandatul dintre două
persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit]; comodatul (calificarea fiind dată de chiar prevederile art. 2164
C.civ.); fidejusiunea cu titlu gratuit (atunci când fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt
raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu
o execută, conform art. 2280 C.civ.) etc.
Liberalitatea, este actul juridic prin care se realizează o creştere a activului patrimonial al unei persoane şi
o micşorare a patrimoniului celui care a fost gratificat fără a urmări un echivalent în schimb. Art. 948 C.civ.
defineşte liberalitatea ca fiind „actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot
sau în parte, în favoarea unei alte persoane” . Este cazul donaţiei, contract prin care, cu intenţia de a gratifica, o
parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar (art. 985
C.civ.).
Există categorii de contracte care sunt prin esenţa lor cu titlu oneros (vânzarea, schimbul, închirierea etc.)
ori gratuit (comodatul ), dar există şi contracte cu titlu gratuit prin natura lor, ele putând fi transformate în
contracte cu titlu oneros (mandatul dintre două persoane fizice , depozitul , împrumutul de consumaţie ) prin
prezenţa elementului opus . Dacă în cazul celor care prin esenţa lor aparţin unei anumite categorii iar aceasta nu
poate fi schimbată prin voinţa părţilor, în cazul celorlalte, cocontractanţi, prin voinţa lor, le pot stabili o altă
natură .

6
 Importanţa clasificării . Datorită efectelor juridice ale fiecărei categorii de contracte, acestea au şi
regimuri juridice diferite. Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de validitate pentru contractele cu titlu gratuit
sunt reglementate expres restricţii şi reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun. În materia condiţiilor de
fond cerute contractelor cu titlu gratuit sunt instituite incapacităţi speciale în privinţa ambelor părţi [cum este
cazul incapacităţilor speciale reglementate de art. 990 alin. (1) şi (3) C.civ. în materia liberalităţilor , a
interdicţiei pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă de a dispune de
bunurile sale prin liberalităţi reglementată de art. 988 C.civ.] dar şi condiţii de formă mai restrictive (de
exemplu, potrivit art. 1011 C.civ., donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute). În
plus, de regulă, contractele cu titlu oneros, spre deosebire de cele cu titlu gratuit, se încheie fără a avea
importanţă identitatea sau calităţile cocontractantului şi, ca atare, eroarea asupra persoanei nu influenţează
validitatea acestora .
În materia contractelor cu titlu oneros, răspunderea şi obligaţia de garanţie sunt, în principiu, mai severe .
Astfel, conform art. 1018 alin. (1) C.civ., „donatorul nu răspunde pentru evicţiune decât dacă a promis expres
garanţia sau dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care
a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului”. În schimb, în cazul donaţiei cu sarcini,
în limita valorii acestora, donatorul răspunde pentru evicţiune ca şi vânzătorul [alin. (2) al art. 1018 C.civ.]. La
polul opus se situează vânzarea, potrivit art. 1695 alin. (1) C.civ., vânzătorul fiind de drept obligat să îl
garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a
bunului vândut şi, conform art. 1699 C.civ., chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanţie, el
răspunde totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe
care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului, orice stipulaţie contrară fiind
considerată nescrisă.
O altă diferenţă de regim juridic este dată de faptul că dispoziţiile referitoare la reducţiune şi raport se
aplică numai liberalităţilor. Astfel, conform art. 1092 C.civ., după deschiderea moştenirii, liberalităţile care
încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere, iar, potrivit art. 1146 alin. (1) C.civ., soţul
supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală sunt obligaţi de a
readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moştenirea .
Acţiunea revocatorie, prin care creditorul, dacă dovedeşte un prejudiciu, poate cere să fie declarate
inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, presupune, pentru admiterea
sa, dovada faptului că terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi
măreşte starea de insolvabilitate (art. 1562 C.civ.), pe când în cazul contractelor cu titlu gratuit această condiţie
nu există, nefiind cerută complicitatea terţului cocontractant la frauda debitorului .
Problema leziunii se poate ridica doar în cazul contractelor comutative deoarece, potrivit art. 1221 alin. (1)
C.civ., „Există leziune atunci când una dintre părţi … stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o
prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii”.

2.3. Clasificarea după modul de formare

După criteriul modului de formare, distingem între contracte consensuale, contracte solemne şi contracte
reale [art. 1174 alin. (1) C.civ.].
Contractul consensual este acela care se încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor
[alin. (2) al art. 1174 C.civ.], fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiţii de formă. Majoritatea contractelor
sunt consensuale, excepţiile de la această regulă fiind prevăzute expres de lege (art. 1178 C.civ.) şi
concretizându-se în contractele solemne şi cele reale .
Chiar dacă părţile îşi însoţesc manifestarea de voinţă cu un înscris, contractul rămâne consensual, ele
asigurându-şi, în acest mod, doar un mijloc de probă, potrivit art. 1242 alin. (2) C.civ.
Sunt consensuale, de exemplu: contractul de vânzare (cu unele excepţii), proprietatea strămutându-se de
drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost
plătit încă (art. 1674 C.civ.); contractul de locaţiune (cu unele excepţii) fiind considerat încheiat de îndată ce
părţile au convenit asupra bunului şi preţului (art. 1781 C.civ.); contractul de mandat (cu unele excepţii) pentru
care legea permite să fie încheiat în mod valabil în oricare dintre forme (scrisă, autentică ori sub semnătură
privată, sau chiar verbală), acceptarea sa putând rezulta şi numai din executarea sa de către mandatar [art. 2013
alin. (1) C.civ.] etc.
Contractul solemn este acela pentru a cărui încheiere valabilă se cere respectarea unei formalităţi
prevăzută de lege [alin. (3) al art. 1174 C.civ.], care, în cazul contractelor, presupune, ca regulă, încheierea lor

7
sub forma înscrisului sub semnătură privată sau a înscrisului autentic. Nerespectarea formei cerute de lege ad
validitatem atrage nulitatea absolută a contractului, potrivit art. 1242 alin. (1) C.civ.
Sunt solemne, spre exemplu: contractul de vânzare de bunuri imobile şi toate contractele prin care se
strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară (art. 1244 C.civ.); donaţia [art.
1011 alin. (1) C.civ.]; contractul de arendare [art. 1838 alin. (1) C.civ.] etc. Ca regulă, forma cerută este cea
autentică, dar uneori se cere doar forma scrisă, cum este cazul contractului de arendare şi al fidejusiunii .
Dar forma cerută de lege nu constituie întotdeauna o condiţie de validitate, rolul său fiind uneori de
asigurare a mijloacelor de probă sau a opozabilităţii. Astfel, de exemplu, în cazul contractului de depozit (art.
2104 C.civ.), a contractului de asigurare [art. 2200 alin. (1) C.civ.] şi a tranzacţiei (art. 2282 C.civ.), forma
scrisă este cerută ad probationem.
Contractul real este acela pentru a cărui formare valabilă este necesară şi remiterea materială a lucrului,
potrivit art. 1174 alin. (3) C.civ. Astfel, tradiţiunea bunului constituie o condiţie de validitate şi nu un efect al
contractului, ca în cazul contractelor consensuale sau solemne în care una sau ambele părţi au obligaţia de
remitere a unui bun. Remiterea bunului este cea care duce la naşterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor,
deoarece fără aceasta părţile s-ar afla în imposibilitatea totală de a-şi exercita şi executa aceste drepturi şi
obligaţii . Astfel, contractul de depozit [art. 2103 alin. (2) C.civ.], gajul [art. 2481 alin. (1) şi (2) C.civ.],
împrumutul de consumaţie [art. 2158 alin. (1) C.civ.], comodatul (art. 2146 C.civ.) etc. sunt valabil încheiate la
momentul remiterii lucrului.
Înţelegerea părţilor în ce priveşte contractele reale constituie doar promisiune de a contracta în temeiul
căreia promitentul se obligă a contracta prin remiterea efectivă a lucrului .
Importanţa clasificării priveşte în primul rând examinarea validităţii acestor categorii de contracte. Astfel,
în cazul contractelor consensuale se examinează îndeplinirea condiţiilor de fond, „esenţiale”, prevăzute de art.
1179 alin. (1) C.civ., în cazul celor solemne se verifică şi îndeplinirea condiţiei de formă ca cerinţă de validitate
a consimţământului - care este intrinsecă oricărui contract din această categorie -, iar în cazul celor reale şi
remiterea materială a bunului. În al doilea rând, momentul încheierii contractului diferă pentru fiecare dintre
aceste categorii. Contractele consensuale se încheie în momentul realizării acordului de voinţă, cele solemne în
momentul în care acordul de voinţă îmbracă forma cerută imperativ de lege, iar cele reale în momentul remiterii
bunului.

2.4. Clasificarea după rolul voinţei părţilor la determinarea clauzelor contractuale

După modalitatea în care părţile stabilesc, prin acordul de voinţe, clauzele contractuale se poate distinge
între contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte forţate.
Sunt negociate contractele care reprezintă rezultatul negocierilor dintre părţile contractante, acestea
constituind regula. Datorită faptului că perioada pre-contractuală, a negocierilor, poate avea o durată mai mare
sau mai mică, se poate ajunge chiar la încheierea unor acorduri de voinţă parţiale şi chiar la antecontracte
distincte de contractul definitiv .
Libertatea şi buna-credinţă trebuie să caracterizeze şi această perioadă precontractuală . Astfel, conform
art. 1169 C.civ., părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri şi, potrivit art. 1170 C.civ., ele trebuie să acţioneze cu
bună-credinţă la negocierea contractului.
Art. 1183 C.civ. dezvoltă principiul bunei-credinţe pentru faza negocierilor, în strânsă legătură cu
libertatea de a contracta. În acest sens se prevede că „părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii
negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora. Partea care se angajează într-o negociere
este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei
obligaţii”.
Ruperea intempestivă şi abuzivă a negocierilor constituie o faptă ilicită şi angajează răspunderea
delictuală a autorului . Alin. (3) al art. 1183 C.civ. exemplifică arătănd că „este contrară exigenţelor bunei-
credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul”. În
măsura dovedirii producerii unui prejudiciu, partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-
credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi, la stabilirea prejudiciului fiind avute în vedere,
printre altele, „cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi
de orice împrejurări asemănătoare”. Tot aşa, nu respectă această obligaţie, participantul la negocieri care
divulgă sau foloseşte o informaţie confidenţială comunicată de către cealaltă parte în cursul negocierilor,
indiferent dacă se încheie sau nu contractul (art. 1184 C.civ.).

8
 Art. 1175 C.civ. reglementează expres, pentru prima oară, contractul de adeziune. Este de adeziune
contractul în care „clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau
urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.
Aceste contracte „nu se încheie în urma discuţiilor sau negocierilor libere, ci prin adeziunea părţii
contractante mai slabă la proiectul de contract al cărui conţinut este prestabilit de către partea contractantă mai
puternică” , fiind fondate pe inegalitatea „născută din urgenţa şi intensitatea trebuinţelor” existente „peste tot şi
dintotdeauna” .
În doctrină contractele de adeziune au fost definite „ca fiind contracte tip al căror conţinut, ale căror
clauze sunt prestabilite unilateral de către una dintre părţilor contractante; cealaltă parte nu are posibilitatea să
le discute; ea este liberă să le accepte sau să nu le accepte; dacă acceptă, atunci aderă pur şi simplu la contractul
al cărui conţinut este prestabilit”.
Ele se caracterizează prin : inegalitatea economică dintre părţile contractante; oferta de a contracta este
generală, fiind adresată publicului, permanentă şi detaliată; sunt opera uneia singure dintre părţi. În ceea ce
priveşte ultima trăsătură, observăm formularea textului de lege. „impuse ori sunt redactate de una dintre părţi,
pentru aceasta sau urmare a instrucţiunilor sale”, fiind acoperite astfel toate ipotezele în care stabilirea clauzelor
contractuale se face de către una singură dintre părţi .
Contractele forţate sunt acelea a căror încheiere şi conţinut sunt impuse de lege. Este cazul asigurării
pentru răspunderea civilă delictuală pentru accidente de circulaţie şi al asigurării obligatorii a locuinţelor .
Încheierea unor asemenea contracte este obligatorie, fiind stabilită prin norme imperative, libertatea
contractuală manifestându-se doar în ceea ce priveşte contractantul (atunci când este posibil).

2.5. Clasificarea după modul de executare

După modul de executare, întâlnim contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă.
Contractul cu executare imediată este acela a cărui executare se produce dintr-odată, la data când obligaţia
devine exigibilă, care, de regulă, coincide cu data încheierii contractului. Au acest caracter contractele prin care
se constituie ori se transmit drepturi. Astfel, potrivit art. 1674 C.civ., în materia vânzării, „cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit
încă”.
Contractul cu executare succesivă este acela care presupune că obligaţiile, cel puţin ale uneia dintre părţi,
se execută în timp, fie continuu, fie la anumite intervale de timp. Se încadrează în această categorie: contractul
de furnizare (art. 1766 C.civ. vorbeşte de obligaţia de a transmite „proprietatea asupra unei cantităţi determinate
de bunuri şi să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu,
sau să presteze anumite servicii”), contractul de locaţiune (art. 1786 C.civ. foloseşte sintagmele „pe toată durata
locaţiunii” şi „pe tot timpul locaţiunii”), contractul de rentă viageră (potrivit art. 2242 C.civ., obligaţia
debirentierului are ca obiect „prestaţii periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile”) etc.
Importanţa clasificării . În timp ce rezoluţiunea se aplică în cazul neexecutării culpabile a contractelor cu
executare imediată şi produce efecte şi pentru trecut, părţile fiind repuse în situaţia anterioară [art. 1554 alin. (1)
C.civ.], rezilierea se aplică în cazul contractelor cu executare succesivă şi produce efecte numai pentru viitor
[art. 1554 alin. (2) C.civ.], prestaţiile executate rămânând valabil făcute.
Problema impreviziunii şi a adaptării contractului privesc, de regulă, contractele cu executare succesivă,
fiind posibilă în cazul contractelor cu executare instantanee doar când acestea din urmă sunt afectate de un
termen suspensiv de executare .
Reînnoirea contractului poate opera doar în cazul contractelor cu executare succesivă încheiate pe durată
determinată, în cazul celor cu executare imediată sau cu executare succesivă încheiate pe durată nedeterminată
fiind imposibilă sau inutilă, după caz.
În acest sens sunt prevederile art. 1810 C.civ. care dispune că, după împlinirea termenului, dacă locatarul
continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se
consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor, însă pe durată
nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel. Un alt exemplu este dat de dispoziţiile
art. 1931 C.civ. care permit prelungirea tacită a contractului de societate, în situaţia în care, după expirarea
duratei sale, societatea continuă să execute operaţiunile sale, iar asociaţii să iniţieze acţiuni care intră în obiectul
său şi să se comporte ca asociaţi. Spre deosebire de tacita relocaţiune, durata prorogării termenului este de doar
un an şi nu se consideră încheiat un nou contract .

9
 Ca regulă, părţile pot insera în contract stipulaţii privind reînnoirea tacită a contractului, cu precizarea că
atunci când se prezintă sub forma unor clauze standard neuzuale, acestea produc efecte numai dacă sunt
acceptate, în mod expres, în scris, de către cealaltă parte (art. 1203 C.civ.).
Suspendarea executării prestaţiilor este specifică contractelor executare succesivă. De pildă, contractul de
asigurare se suspendă pe durata cât asiguratul nu plăteşte primele de asigurare . Exemplul elocvent, din punctul
nostru de vedere, este contractul individual de muncă. Suspendarea acestuia poate interveni de drept prin
acordul părţilor sau prin act unilateral al uneia dintre părţi, fie salariatul, fie angajatorul [art. 49 alin. (1)
C.mun.]. Suspendarea contractului individual de muncă înseamnă de fapt suspendarea principalelor obligaţii ale
părţilor – prestarea muncii şi plata salariului -, existând posibilitatea ca anumite drepturi şi obligaţii să continue
a exista în această perioadă .
Denunţarea unilaterală, chiar dacă este permisă, de principiu, în cazul tuturor contractelor, operează
diferit pentru fiecare categorie în parte:
a. în cazul contractelor cu executare dintr-o dată, atunci când „dreptul de a denunţa contractul este
recunoscut uneia dintre părţi”, exercitarea sa se poate face numai dacă executarea nu a început [art. 1276 alin.
(1) C.civ.]. Norma indicată priveşte situaţiile în care un asemenea drept este consacrat la nivel legislativ printr-o
prevedere imperativă sau când nu există stipulaţie contrară [alin. (4) al art. 1276 C.civ.];
b. în contractele cu executare succesivă, dreptul de denunţare unilaterală poate fi exercitat cu respectarea
unui termen de preaviz rezonabil, chiar şi după începerea executării sale, producându-şi efectele numai ex nunc.
Durata determinată sau nedeterminată atrage implicaţii în ceea ce priveşte posibilitatea inserării unor clauze ce
au ca obiect limitarea sau înlăturarea acestui drept şi eventuale prestaţii în schimbul denunţării, acestea fiind
posibile numai în cazul duratei determinate [art. 1276 alin. (2)-(4) şi art. 1277 C.civ.], o soluţie contrară
însemnând crearea unor raporturi obligaţionale de natură contractuală perpetue .

2.6. Clasificarea după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţie

După cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia, contractele se clasifică în numite şi nenumite. Această
clasificare se deduce din prevederile art. 1168 C.civ. care vorbeşte de: „contractele nereglementate de lege” .
Contractele numite sunt acelea care fac obiectul unei reglementări speciale, au o denumire specială,
prevăzută de lege şi au ca obiect o operaţiune juridică determinată. Sunt asemenea contracte: vânzarea,
locaţiunea, mandatul, voluntariatul etc. Contracte nenumite, sunt acelea care nu sunt reglementate expres de
lege chiar dacă au o denumire specifică .
Contractelor nenumite li se aplică regulile din dreptul comun, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare,
regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168 C.civ.). Contractelor
numite li se aplică regulile particulare, specifice, prevăzute în Codul civil sau în legile speciale, iar în măsura în
care acestea nu sunt îndestulătoare, regulile dreptului comun (art. 1167 C.civ.).

2.7. Clasificarea după raportul dintre ele

După criteriul raportului care se poate stabili între ele, contractele se clasifică în contracte principale şi
contracte accesorii. Contractele principale sunt acelea care au o existenţă de sine stătătoare iar accesorii sunt
acelea care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind. Sunt astfel de contracte: gajul, ipoteca,
fidejusiunea.

2.8. Clasificarea contractelor după structură

După structura lor, se poate distinge între contracte simple, contracte complexe şi grupuri de contracte.
Contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se realizează o singură operaţie juridică - din
această categorie făcând parte majoritatea contractelor tradiţionale numite: vânzarea, locaţiunea, mandatul,
comodatul -, contractele complexe rezultă din combinarea mai multor contracte simple şi presupun realizarea a
două sau mai multe operaţii juridice, iar grupurile de contracte presupun încheierea a două sau mai multe
contracte având acelaşi obiectiv dar care îşi păstrează individualitatea .
Un exemplu de contract complex este cel de leasing reglementat de Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997
privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing . Art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997
defineşte operaţiunile de leasing ca fiind acela „prin care o parte, denumită locator/finanţator transmite pentru o
perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denuită
locatar/utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul
perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de
a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile

10
contractuale. Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului...”. Se observă existenţa în cadrul
acestei operaţiuni juridice a trei contracte: locaţiune, promisiune utilaterală de vânzare a bunului şi vânzare a
acelui bun .
Şi în cazul contractului de hotelărie întâlnim alăturarea a trei contracte simple - locaţiune, antrepriză şi
depozit -, care formează un tot unitar, contractul de hotelărie fiind unic dar obiectul său fiind tripartit.
Grupurile de contracte sunt definite în doctrină ca fiind două sau mai multe contracte strâns legate între
ele prin faptul că sunt încheiate în vederea realizării aceluiaşi obiectiv final , contracte care însă îşi conservă
propria individualitate . Există mai multe tipuri de grupuri de contracte :
- cu structură lineară - formate din contracte care au ca obiect acelaşi bun;
- structură radiantă - unul, două sau mai multe subcontracte se grefează pe un contract principal;
- ansamblurile contractuale - contractele legate între ele prin identitate de cauză.

2.9. Clasificarea contractelor după efectele produse

După efectele produse, contractele se clasifică în contracte constitutive sau translative de drepturi şi
contracte declarative de drepturi. Nici această clasificare nu este consacrată expres, dar ea rezultă din
prevederile Codului civil. Astfel, art. 1274 C.civ. reglementează „riscul în cadrul contractului translativ de
proprietate” şi art. 2353 C.civ. face referire la „partaj sau alt act constitutiv ori translativ de drepturi”. Astfel,
partajul convenţional nu mai este privit ca un contract declarativ de drepturi, soluţie nefirească, dreptul existând
anterior încheierii contractului de partaj .
Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acelea care au ca obiect constituirea sau
transmiterea unor drepturi şi produc efecte, de regulă, din momentul încheierii lor. De exemplu, prin contractul
de vânzare se poate transmite proprietatea asupra unui bun sau se pot constitui dezmembrăminte ale acesteia
(art. 1650 C.civ.).
Contractele declarative de drepturi sunt acelea care recunosc situaţii juridice preexistente şi au efect
retroactiv. Un asemenea contract este tranzacţia atunci când „părţile previn sau sting un litigiu... prin concesii
sau renunţări reciproce la drepturi...”. Cu toate acestea dacă prin tranzacţie se realizează „transferul unor
drepturi” de la o parte către cealaltă, contractul nu va mai fi declarativ (art. 2267 C.civ.).

Secţiunea 3. Formarea contractelor

3.1. Structura acordului de voinţă. Principiul consensualismului
Negocierile nu sunt obligatorii pentru încheierea valabilă a unui contract, acestea putând să îl preceadă
sau nu . Art. 1182 alin. (1) C.civ. precizează cele două modalităţi concrete de încheiere a contractului:
- acceptarea fără rezerve a ofertei;
- cea bazată pe negociere, atunci când oferta iniţială nu este acceptată de către destinatarul ei, acesta
formulând rezerve – exprese sau în mod tacit . Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare, ci, eventual, o
nouă ofertă (contraofertă), iar, într-un asemenea lanţ de propuneri, oferta va fi cea acceptată fără rezerve de
către destinatarul său. Astfel, mecanismul realizării acordului de voinţă al părţilor este dat de întâlnirea
concordantă a ofertei cu acceptarea acesteia .
Deoarece întreg contractul trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege pentru validitatea sa, această
condiţie de trebuie îndeplinită şi de ofertă şi de acceptare (art. 1187 C.civ.). Ca regulă, dat fiind faptul că
majoritatea contractelor sunt consensuale, oferta şi acceptarea nu trebuie făcute, pentru validitate, într-o
anumită formă, simpla manifestare de voinţă a ofertantului şi acceptantului fiind suficiente. Prin excepţie de la
acest principiu al consensualismului, ori de câte ori este impusă de lege vreo formalitate pentru încheierea
valabilă a contractului, ambele sale componente, oferta şi acceptarea trebuie să o respecte. De exemplu, atât
oferta cât şi acceptarea donaţiei , dacă sunt cuprinse în acte distincte (instrumentum) trebuie să fie în formă
autentică.
Această regulă a simetriei formale se extinde, de fapt, asupra tuturor actelor care au legătură cu acest
contract. Pe lângă ofertă şi acceptare, şi retragerea sau revocarea ofertei, dar şi retragerea acceptării trebuie să
reprecte forma prescrisă de lege pentru respectivul contract .
Codul civil consacră legislativ principiul consensualismului în art. 1178 C.civ.: „Contractul se încheie
prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa
valabilă”. Rezultă că, de regulă, pentru încheierea contractelor în mod valabil este suficientă simpla manifestare
de voinţă a părţilor, făcută verbal, în scris sau printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor,
practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele
juridice corespunzătoare (art. 1240 C.civ.).

11
 Principiul consensualismului a fost definit ca fiind regula de drept potrivit căreia simpla manifestare de
voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil (deci şi contractul) să ia naştere în
mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută cu scopul de a producere efecte
juridice sau, altfel spus, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace
vreo formă specială .
Acest principiu este consacrat expres şi în cazul actelor translative sau constitutive de drepturi reale prin
art. 1273 alin. (1) teza I-a C.civ.: „Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor,
chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate…”. De asemenea,
în materia contractului de vânzare, art. 1674 C.civ. dispune: „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă
din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul
încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”.

3.2. Buna-credinţă şi obligaţia de confidenţialitate în faza precontractuală

Faza precontractuală poate fi constituită din negocieri care pot fi concretizate chiar şi prin încheierea unor
precontracte. Codul civil actual, spre deosebire de cel de la 1864, reglementează, într-o manieră destul de
amănunţită, această etapă, începând cu oferta şi acceptarea, cu principiile bunei-credinţe şi a confidenţialităţii în
cadrul negocierilor, şi terminând cu pactul de opţiune, promisiunea de a contracta şi contractul-cadru.
În doctrină au făcut obiect de analiză scrisorile de intenţie , condiţiile generale , angajamentele de onoare ,
contractul de joint-venture , contractele de studii (de oportunitate, de impact, de fezabilitate şi prefezabilitate
etc.), precum şi convenţiile de porte-fort şi „contractele preparatorii” (cum sunt: contractele de negociere,
pactele de preferinţă , contractele-cadru ori contractele de promisiune) care dau naştere, într-o măsură
variabilă , fie unei obligaţii de negociere cu bună-credinţă , fie uneia de preferinţă, fie celei de a perfecta
contractul definitiv .
Contractul de negociere dă naştere şi altor obligaţii pentru una sau ambele părţi , cum sunt: „obligaţia de
exclusivitate , obligaţia de sinceritate , obligaţia de confidenţialitate sau de nedivulgare , obligaţia de suportare,
altfel decât în mod egal , a cheltuielilor care vor fi făcute cu efectuarea unor studii necesare în desfăşurarea
negocierilor , distinct de o eventuală clauză penală privind reparararea prejudiciului produs prin ruperea
intempestivă a negocierilor etc.”
Buna-credinţă este reglementată de actualul Cod civil ca o obligaţie generală, a oricărui subiect de drept ,
ce trebuie respectată în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, în acord cu ordinea publică şi bunele
moravuri, şi indiferent de natura contractuală sau extracontractuală a acestor drepturi şi obligaţii (art. 4 C.civ.).
Ca aplicaţii ale acestui principiu, art. 1170 şi 1183 C.civ. dispun că buna-credinţă trebuie să guverneze conduita
părţilor atât pe perioada negocierilor şi la încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, orice
abatere de la aceasta ducând la angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Caracterul
imperativ al acestor norme este întărit de precizarea expresă că această obligaţie nu poate fi limitată sau
înlăturată pe cale convenţională .
Buna credinţă în negocieri nu este similară cu obligativitatea încheierii contractului , astfel că „părţile au
libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora”,
atâta timp cât acestea au fost făcute cu respectarea exigenţelor bunei-credinţe [art. 1183 alin. (1) şi (2) C.civ.].
Alin. (3) al art. 1183 C.civ. prezintă un exemplu de încălcare a acestui principiu, respectiv iniţierea sau
continuarea negocierilor fără intenţia de a încheia contractul. Stabilirea prejudiciului produs prin iniţierea,
continuarea sau ruperea negocierilor contrar bunei-credinţe se va face în funcţie împrejurări, alin. (4) având în
vedere, cu titlu de exemplu, cheltuielile angajate în vederea negocierilor, renunţarea de către cealaltă parte la
alte oferte şi orice împrejurări asemănătoare.
Pe parcursul negocierilor, în virtutea obligaţiei de informare, părţile sunt ţinute să aducă una la cunoştinţa
celeilalte toate informaţiile necesare pentru ca încheierea contractului să se facă în cunoştinţă de cauză. Aceste
informaţii pot fi confidenţiale, fie prin natura lor, fie prin voinţa celui care le comunică. Partea căreia i-au fost
comunicate astfel de informaţii este obligată să nu le divulge şi să nu le folosească în interes propriu, indiferent
dacă se încheie sau nu contractul, nerespectarea acesteia atrăgând răspunderea părţii în culpă (art. 1184 C.civ.).

3.3. Oferta de a contracta

Oferta este propunerea de a contracta făcută de o persoană în vederea încheierii unui contract, o
manifestare de voinţă exprimată cu această intenţie, aşa cum rezultă din prevederile art. 1182 alin. (2) coroborat
cu art. 1888 C.civ.: oferta trebuie să conţină cel puţin elementele esenţiale - atât cele obiective, stabilite de lege

12
ca fiind esenţiale, cât şi cele subiective, esenţiale prin voinţa părţilor - şi să exprime intenţia ofertantului de a se
obliga.
Ea reprezintă un act juridic unilateral tocmai pentru că reprezintă o manifestare de voinţă a unei singure
părţi cu intenţia de a produce efecte juridice . De aceea, aceasta trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
valabilitate cerute de art. 1179 C.civ., deoarece, potrivit art. 1325 C.civ., în lipsa unor dispoziţii legale contrare,
regulile privitoare la contract se aplică şi actelor unilaterale şi, în plus, în cazul în care oferta ar fi făcută cu
nerespectarea acestor cerinţe, întreg contractul ar fi afectat .
Manifestarea de voinţă este calificată ofertă de a contracta doar în ipoteza lipsei oricăror rezerve din
partea destinatarului său. Dacă acesta din urmă modifică în vreun fel propunerea primită atunci aceasta va
constitui doar o propunere de a contracta, care este lipsită, ca regulă, de efecte juridice. Fiind o componente ale
contractului, atât oferta cât şi acceptarea trebuie să corespundă acestuia în totalitate şi, bineînţeles una alteia.
Oferta trebuie să fie exteriorizată, fie în scris, fie verbal, dar poate fi, în anumite condiţii, chiar şi tacită.
Astfel, simpla tăcere are semnificaţia juridică a unei oferte numai când, din împrejurări, se desprinde intenţia de
a contracta . De exemplu, ne aflăm în prezenţa unei oferte de a contracta tacită în cazul staţionării unui
taximetru în locul de parcare rezervat. Tot ofertă tacită de a contracta este şi împrejurarea că, deşi termenul
locaţiunii s-a împlinit, locatarul continuă a folosi lucrul şi a plăti chirie .
Potrivit art. 1189 C.civ., propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu
valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere. În acest caz se prezumă
lipsa intenţiei de a se angaja din punct de vedere juridic a emitentului propunerii respective , neavând
importanţă dacă este respectată condiţia conţinutului acesteia.
Oferta poate fi adresată unei persoane determinate dar şi unor persoane nedeterminate. În acest din urmă
caz, conform alin. (2) al art. 1189 C.civ., propunerea valorează ofertă numai dacă aceasta rezultă din lege (de
exemplu, în cazul ofertei publice de valori mobiliare sau a furnizării de energie electrică de către utilizatori ),
din uzanţe (de exemplu, potrivit uzanţelor, încărcarea se face de către port) ori din împrejurări (de exemplu,
staţionarea taximetrului sau a inserării unei clauze exprese care să prevadă că respectiva propunere constituie o
ofertă de a contracta ), regula în materie fiind că o asemenea propunere poate fi considerată solicitare de ofertă
sau intenţie de negociere . De aceea, ca regulă, răspunsul la o propunere adresată unei persoane nedeterminate
constituie ofertă de a contracta şi nu acceptare a unei oferte.
Oferta poate să cuprindă un termen de acceptare sau poate fi fără termen. S-a afirmat că „simpla menţiune
a unui termen în cadrul unei oferte nu conduce ineluctabil la o ofertă irevocabilă, ci este nevoie de dovedirea în
mod neîndoielnic a intenţiei autorului de a se obliga să menţină oferta în acel termen” ; termenul prevăzut nu
este suficient trebuind evaluat împreună cu alte împrejurări . Din redactarea alin. (1) al art. 1191 C.civ. („oferta
este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen”) rezultă fără tăgadă însă că
interesează termenul la care s-a obligat autorul, nu un termen oarecare precizat în contract .
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar (art. 1192 C.civ.). De la
acest moment oferta nu mai poate fi retrasă şi, fiind cu termen, este irevocabilă, iar o eventuală revocare este
fără efect. Nu are relevanţă dacă destinatarul ofertei a luat la cunoştinţă de aceasta sau nu, iar ofertantul nu
poate stabili în mod unilateral un alt moment pentru începutul curgerii acestuia decât dacă este în beneficiul
destinatarului.
Fiind o latură a consimţământului, oferta trebuie:
- să fie o manifestare de voinţă serioasă, conştientă, neviciată. Nu constituie, de exemplu, ofertă,
propunerea făcută din simplă curtoazie, cea care conţine o condiţie pur potestativă, aceea făcută cu o rezervă
mintală cunoscută de cealaltă parte sau sub imperiul unui viciu de consimţământ;
- să fie făcută cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;
- să cuprindă toate elementele necesare pentru încheierea valabilă a contractului, cel puţin cele esenţiale -
determinarea acestora realizându-se în funcţie de situaţia concretă şi de voinţa părţilor. Astfel, de exemplu, într-
un contract de vânzare, constituie clauze esenţiale obiectul şi preţul .
În orice caz, trebuie făcută distincţia între retragerea ofertei şi revocarea acesteia :
- retragerea priveşte momentele anterioare primirii de către destinatar a ofertei, art. 1199 C.civ. dispunând
că „Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta
sau, după caz, cu acceptarea”. Astfel, şi o ofertă irevocabilă poate fi retrasă deoarece irevocabilitatea este
raportată la termenul de acceptare care curge de la momentul în care oferta ajunge la destinatar;
- revocarea presupune că oferta a ajuns la destinatar şi ea priveşte perioada dintre recepţia ofertei şi
recepţia acceptării;

13
 - ambele au drept consecinţă lipsirea de efecte a ofertei, dar revocarea intempestivă a unei oferte fără
termen atrage răspunderea ofertantului, în timp ce oferta cu termen este irevocabilă, orice manifestare de voinţă
în acest sens fiind fără efecte .
Oferta, fiind o manifestare de voinţă făcută în scopul încheierii unui contract, obligă pe ofertant să o
menţină în perioada termenului (precizat sau, în lipsă de stipulaţie, rezonabil), spre a da posibilitate
destinatarului să se pronunţe în legătură cu posibila sa acceptare şi să transmită această acceptare ofertantului.
Forţa obligatorie a ofertei trebuie analizată după cum aceasta este cu termen sau fără termen şi dacă a fost
adresată unor persoane prezente sau absente.
Între prezenţi oferta fără termen devine caducă, dacă nu este acceptată de îndată [art. 1194 alin. (1)
coroborat cu art. 1195 alin. (1) lit.a) C.civ.]. Tot între prezenţi, oferta cu termen este irevocabilă (art. 1191
C.civ.) şi nici nu poate fi retrasă deoarece destinatarul său a luat cunoştinţă de ea, retragerea producând efecte
numai dacă ar ajunge la destinatarul ofertei înainte sau cel mai târziu în acelaşi timp cu aceasta din urmă, fapt
practic imposibil.
Între absenţi, dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate retrage fără a avea de suportat vreo
consecinţă, sub condiţia ca retragerea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta. Dacă oferta a ajuns
la destinatar se distinge după cum:
- oferta este cu termen, ipoteză în care aceasta este irevocabilă, iar revocarea sa nu produce efecte (art.
1191 C.civ.). Astfel, dacă destinatarul o acceptă, contractul va fi considerat încheiat;
- oferta este fără termen, ipoteză în care ofertantul este obligat să o menţină un timp rezonabil, spre a
permite, după împrejurări, ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea. Acest „timp
rezonabil” este o chestiune de fapt rămasă, în caz de litigiu, la aprecierea instanţei. Dacă revocarea ajunge la
destinatarul ofertei înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului ori
faptului concludent care să echivaleze acceptare, ofertantul va răspunde delictual pentru prejudiciul cauzat prin
revocare, destinatarul ofertei având dreptul la despăgubiri, fără a putea obţine, în acest caz o hotărâre care să
ţină loc de contract. Dacă revocarea ajunge ulterior acestui moment, contractul este deja încheiat, revocarea
rămânând fără efecte [art. 1191 coroborat cu art. 1996 alin. (2) C.civ.].
Dacă oferta devine caducă ea rămâne fără efecte, acceptarea sa putând fi considerată contraofertă [art.
1197 alin. (2) C.civ.].
Din coroborarea art. 1195 alin. (1) cu art. 1191 alin. (1) C.civ. rezultă că oferta devine caducă dacă:
a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen rezonabil;
b) destinatarul o refuză.
Art. 1195 alin. (2) C.civ. prevede că moartea sau incapacitatea ofertantului nu atrage decât în mod
excepţional caducitatea ofertei, astfel că, de regulă, succesorii ofertantului vor fi ţinuţi de efectele acesteia. S-a
afirmat că, per a contrario, moartea sau incapacitatea ofertantului atrag întotdeauna caducitatea ofertei
revocabile,însă, din modul de formulare al art. 1195 C.civ., rezultă că împlinirea termenului şi refuzarea ofertei
reprezintă cauze generale de caducitate a ofertei, fie că este irevocabilă, fie că este revocabilă, iar decesul sau
incapacitatea ofertantului constituie cauze speciale, excepţii de la regulă, aplicabile doar ofertei irevocabile în
situaţiile prescrise de alin. (2) al art. 1195 C.civ., respectiv „natura afacerii” sau „împrejurările” care impun
caducitatea. Dacă legiuitorul ar fi înţeles ca moartea şi incapacitatea ofertantului să constituie, ca regulă, cauze
de caducitate ale ofertei atunci acestea ar fi fost prevăzute în cadrul alin. (1) al articolului menţionat. De altfel,
aceste fapte sunt consacrate drept cauze de caducitate şi prin norme din materia contractelor numite - deci
norme speciale -, cum este cazul donaţiei . În acest sens, art. 1013 alin. (1) teza a II-a C.civ. dispune că
incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea acceptării, regula privind toate ofertele de donaţie,
revocabile sau irevocabile .
Prin natura afacerii, în sensul art. 1195 alin. (2) C.civ., înţelegem, de exemplu, cazul în care obligaţiile
ofertantului au caracter intuitu personae, oferta devenind caducă (de exemplu, decesul pictorului care a făcut o
ofertă pentru a picta un tablou atrage caducitatea ofertei) .

3.4. Acceptarea ofertei

Acceptarea este manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei în care se exprimă acordul cu oferta
primită, un act juridic unilateral, care nu este supus, ca regulă, unor condiţii speciale de formă.
Ea trebuie să fie expresă, şi poate fi exteriorizată în scris, verbal sau poate rezulta din orice act sau fapt
concludent al destinatarului ofertei . Ne aflăm, deci, în prezenţa unei acceptări şi atunci când „destinatarul
ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant …şi ajunge în termen la autorul
ofertei” în următoarele situaţii:

14
 - când rezultă din ofertă că acceptarea se poate face în acest mod. Astfel, dacă oferta este exclusiv în
interesul destinatarului , ofertantul poate stipula că nu mai este necesară acceptarea expresă, ci doar încheierea,
de exemplu, a unui anumit act juridic;
- când rezultă din uzanţe sau din practicile obişnuite între părţi. Astfel, urmare ofertei privind vânzarea
unor mărfuri, destinatarul acesteia virează în contul ofertantului suma de bani reprezentând preţul precizat în
ofertă, aceasta fiind o practică obişnuită între aceştia;
- când rezultă din natura afacerii. De exemplu, în cazul prestărilor de servicii de taximetrie, comanda unui
taximetru constituie o acceptare a ofertei companiei de taximetre.
Simpla tăcere a persoanei căreia i s-a făcut o ofertă nu are valoarea de acceptare decât în mod excepţional
şi anume:
- când rezultă din lege. Astfel, în cazul tacitei relocaţiuni, reglementată de art. 1810 C.civ., se consideră
că s-a încheiat un nou contract de locaţiune, acceptarea locatorului fiind tacită. De asemenea, prorogarea tacită
(implicit şi acceptarea este tacită) este regleemntată de Codul civil pentru contractul de arendare (art. 1848
C.civ.) şi pentru cel de societate (art. 1931 C.civ.);
- când rezultă din acordul părţilor. Există, astfel, posibilitatea ca părţile să fi stipulat într-un contrat
anterior – de exemplu, un contract cadru sau un antecontract - ca simpla tăcere să valoreze acceptare;
- când rezultă din practicile statornicite între acestea ori din uzanţe. De exemplu, furnizorul s-a obişnuit să
onoreze fiecare comandă primită fără a răspunde că o acceptă ;
- când rezultă din alte împrejurări. De exemplu, tăcerea salariatului care a fost înştiinţat de majorarea
salariului .
În această ipoteză în care tăcerea valorează acceptare, refuzul de a încheia contractul trebuie să fie
manifestat expres. Dacă oferta este cu termen, atunci, în absenţa unui refuz expres al destinatarului ofertei,
contractul va fi considerat încheiat la momentul împlinirii acestuit termen, iar dacă oferta este fără termen, la
împlinirea termenului rezonabil.
Acceptarea, pentru a fi valabilă şi a produce efecte juridice, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să concorde cu oferta. În caz contrar, dacă acceptarea depăşeşte, limitează sau condiţionează cuprinsul
ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată, iar acceptarea poate avea valoarea unei contraoferte [art. 1197 alin.
(2) C.civ.];
- să fie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să provină de la persoana căreia i-a fost adresată. Dacă oferta a fost adresată publicului şi sunt
îndeplinite condiţiile cerute de art. 1189 alin. (2) C.civ., acceptarea poate proveni de la oricine doreşte să
încheie contractul iar aceasta va lăsa fără efect acceptările ulterioare;
- să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost revocată.
Atunci când răspunsul destinatarului ofertei nu corespunde ofertei primite sau ajunge la ofertant după ce
oferta a devenit caducă, acesta poate fi considerat, în funcţie de împrejurările concrete, ca fiind o contraofertă,
deci o nouă ofertă de a contracta (art. 1197 C.civ.). Diferenţele dintre ofertă şi răspunsul destinatarului ofertei
trebuie să fie semnificative pentru economia contractului prefigurat, în sensul că acestea să privească elemente
esenţiale, de natură obiectivă sau subiectivă .
În ipoteza reglementată de alin. (1) al art. 1998 C.civ., ne aflăm în prezenţa unei contraoferte, deoarece
împlinirea termenului de acceptare atrage caducitatea ofertei, deci acesta nu îşi mai produce efectele, iar
acceptarea este făcută în afara acestui termen, nu doar nu este adusă la cunoştinţa ofertantului, şi pe acela că
este necesară înştiinţarea „de îndată” despre încheierea contractului . .
În cea de a doua ipoteză, de la alin. (2) al art. 1198 C.civ. – „Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la
ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl
înştiinţează despre aceasta de îndată” -, ne aflăm, într-adevăr, în prezenţa unei acceptări tardive, deoarece numai
înştiinţarea este ulterioară împlinirii termenului, aceasta nu este imputabilă acceptantului şi nu este necesară
înştiinţarea din partea ofertantului, tăcerea celui din urmă însemnând renunţare la invocarea caducităţii . Totuşi
formularea acestei norme nu este în afara criticilor deoarece, de principiu, ofertantul nu are cum să aibă
cunoştinţă de caracterul neimputabil al motivelor ce au determinat întârzierea comunicării acceptării .

3.5. Momentul şi locul încheierii contractului

Tradiţional, momentul încheierii contractului este considerat a fi acela în care acceptarea întâlneşte oferta
şi are loc formarea consimţământului. Deoarece majoritatea contractelor sunt consensuale, momentul încheierii
contractului este cel al realizării acordului de voinţe . În schimb, contractele solemne se încheie în momentul

15
îndeplinirii formalităţilor cerute de lege pentru validitate (data autentificării înscrisului sau a întocmirii
înscrisului sub semnătură privată), în timp ce contractele reale se încheie în momentul remiterii bunului.
Determinarea momentului presupune şi analiza locului în care se află părţile, contractul putând fi încheiat
între persoane prezente sau între „absenţi” – persoane neprezente.
Între prezenţi, şi cei asimilaţi acestora [art. 1194 alin. (2) C.civ.] – „prin telefon sau prin alte asemenea
mijloace de comunicare la distanţă” cum sunt videotelefonul, calculatorul conectat la internet - momentul
încheierii contractului va fi marcat de realizarea acordului de voinţe deoarece acceptarea este concomitentă
ofertei, iar luarea la cunoştinţă se produce imediat.
Între absenţi, deoarece momentul acceptării nu coincide cu cel al cunoaşterii acesteia de către acceptant,
simpla primire de către ofertant a corespondenţei expediate de acceptant, constituie o prezumţie că ofertantul a
luat la cunoştinţă de acceptare . Astfel, art. 1186 C.civ. stabileşte că momentul încheierii contractului este acela
în care ofertantul primeşte acceptarea (sistemul recepţiei ), riscul informării aparţinând ofertantului deoarece
contractul se consideră încheiat chiar şi atunci când ofertantul ar putea proba că nu a luat cunoştinţă de
acceptare din motive neimputabile lui .
Însă există şi excepţii prevăzute expres de lege, cum este cea reglementată de art. 1033 alin. (1) C.civ., în
materia donaţiilor momentul încheierii fiind acela în care ofertantul ia cunoştinţă de acceptarea ofertei de către
destinatar . Tot astfel, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic , dacă părţile
nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a
ajuns la cunoştinţa ofertantului .
Deoarece acceptarea poate fi şi „implicită” atunci când constă în „orice act sau fapt al destinatarului...
dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă” [art. 1196 alin. (1) C.civ.] ori în „tăcerea sau
inacţiunea destinatarului” în condiţiile prevăzute de art. 1196 alin. (2) C.civ. rezultă că:
- momentul încheierii contractului este acela în care destinatarul săvârşeşte actul sau faptul concludent,
dacă această soluţie rezultă din ofertă , din practicile statornicite între părţi, din uzanţe sau din natura afacerii
[art. 1186 alin. (2) C.civ.];
- în toate celelalte cazuri în care aceptarea constă într-un act sau fapt concludent, din momentul înştiinţării
ofertantului despre act sau fapt ;
- în cazul în care tăcerea valorează acceptare, momentul încheierii contractului va fi cel în care se
împlineşte termenul de acceptare (menţinere a ofertei irevocabile) .
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes sub următoarele aspecte :
- în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea revocării şi caducităţii ofertei, respectiv a retragerii
acceptării;
- cauzele de nulitate trebuie să existe în momentul încheierii contractului;
- efectele contractului se produc începând cu momentul încheierii acestuia;
- în cazul ofertei adresate publicului în condiţiile art. 1189 alin. (2) C.civ., momentul primei acceptări lasă
fără efect acceptările ulterioare ;
- momentul determină şi locul încheierii contractului;
- în cazul conflictului de legi în timp, este determinată legea civilă aplicabilă sau norma conflictuală
aplicabilă în dreptul internaţional privat.
Locul încheierii contractului este acela în care acceptarea ajunge la ofertant, indiferent dacă aceasta se
face verbal, în scris sau rezultă din orice act sau fapt concludent al destinatarului ofertei. În funcţie de modul în
care se realizează acceptarea şi de obligativitatea ajungerii ei la ofertant distingem:
- între prezenţi, locul este cel în care se găsesc părţile la momentul încheierii contractului;
- în cazul încheierii contractului prin telefon sau alte asemenea mijloace de comunicaţie, locul încheierii
este cel în care se află ofertantul deoarece acolo primeşte acceptarea;
- în cazul contractului încheiat prin corespondenţă, locul încheierii va fi cel la care i-a fost adresată
ofertantului corespondenţa . S-a afirmat că locul încheierii contractului este domiciliul/sediul/sau locul în care
s-a făcut alegerea de domiciliu a ofertantului conform art. 97 C.civ. . Soluţia este discutabilă deoarece locul
încheierii contractului este cel în care acceptarea ajunge la ofertant, şi poate fi domiciliul sau sediul sau
reşedinţa ori orice loc stabilit de el în care primeşte corespondenţa iar ofertantul se poate să nu fi ales în acest
sens. Astfel, locul fie este stabilit de către ofertant şi adus la cunoştinţa destinatarului prin ofertă ori prin alt
mod, fie este determinat în funcţie de situaţia concretă;
- în cazul în care acceptarea constă într-un act sau fapt al destinatarului ofertei, locul este cel în care se
afla ofertantul când a luat cunoştinţă de această acceptare, dacă aceasta este obligatorie. Soluţia poate genera

16
unele probleme practice deoarece, locul încheierii contractului determină instanţa competentă să desemneze
expertul pentru determinarea preţului vânzării în condiţiile art. 1662 alin. (2) C.civ.;
- dacă acceptarea constă în săvârşirea unui act sau fapt concludent şi contractul se consideră încheiat fără
a-l înştinţa pe ofertant, în condiţiile art. 1186 alin. (2) C.civ., locul încheierii contractului va fi cel în care a fost
săvârşit actul sau faptul concludent ;
- atunci când tăcerea valorează acceptare, locul încheierii contractului va fi locul în care destinatarul a
primit oferta .
Determinarea locului încheierii contractului prezintă interes cel puţin sub următoarele aspecte:
- în materia dreptului internaţional privat pentru determinarea legii aplicabile în cazul conflictului de legi
în spaţiu. De exemplu, potrivit art. 2579 alin. (2) C.civ. „lipsa calităţii de reprezentant, stabilită potrivit legii
aplicabile ocrotirii persoanei fizice, nu poate fi opusă terţului care cu bună-credinţă s-a încrezut în această
calitate, potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă actul a fost încheiat între prezenţi şi pe teritoriul
aceluiaşi stat”;
- în materia dreptului procesual civil, pentru determinarea instanţei competente din punct de vedere
teritorial. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 1662 alin. (2) C.civ. „... preşedintele judecătoriei de la locul
încheierii contractului” este cel care desemnează prin încheiere definitivă un expert pentru determinarea
preţului vânzării.

3.6. Materializarea voinţei părţilor

3.6.1. Clauze (elemente) esenţiale şi secundare
Potrivit alin. (2) al art. 1182 C.civ. „Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor
esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează
determinarea acestora unei alte persoane”, însă fără a defini noţiunile de „elemente esenţiale” şi „elemente
secundare”. Cu toate acestea, art. 1185 C.civ. dispune că încheierea contractului este condiţionată de ajungerea
părţilor la un acord cu privire la elementele asupra cărora una dintre părţi insistă în timpul negocierilor, prin
aceasta elementele secundare respective dobândind caracterul de elemente esenţiale de ordin subiectiv , fără a fi
obligatorie existenţa acestora, existând posibilitatea ca niciuna dintre părţi să nu insiste asupra vreunui element
calificat, ca regulă, drept secundar .
În cazul contractelor numite, elementele esenţiale se desprind din chiar definiţia legală a acestora
(exemplu clasic fiind chiar cel al contractului de vânzare în care elementele esenţiale sunt preţul şi bunul – art.
1650 C.civ.) . În schimb, în cazul contractelor nenumite, stabilirea acestora este mai dificilă. Cum pentru cele
numite, esenţiale sunt elementele ce ţin de determinarea prestaţiilor părţilor, atâta timp cât prin contract au fost
stabilite drepturile şi obligaţiile principale ale părţilor, este îndeplinită cerinţa impusă de art. 1182 alin. (2)
C.civ., la care se pot adăuga elementele esenţiale de ordin subiectiv .
Din formularea alin. (2) al art. 1182 C.civ. s-ar putea desprinde ideea că numai elemnetele secundare pot
fi convenite ulterior sau determinarea lor să fie încredinţată altei persoane. Numai că preţul constituie un
element esenţial al contractului de vânzare, iar acesta trebuie să fie cel puţin determinabil [art. 1660 alin. (2)
C.civ.] adică părţile să fi „convenit asupra unei modalităţi prin care preţul poate fi determinat ulterior” (art.
1661 C.civ.), inclusiv prin desemnarea unui terţ care să îl determine (art. 1662 C.civ.). În consecinţă, părţile
trebuie să se pună de acord în privinţa elementelor esenţiale fie în sensul determinării acestora, fie prin
stabilirea unor criterii exacte de determinare, criterii care includ şi desemnarea unui terţ care să le determine. Cu
toate acestea, nu pot fi lăsate la aprecierea unui terţ toate elementele esenţiale, sens în care art. 1232 alin. (1)
C.civ. face vorbire despre preţ sau orice alt element al contractului, o asemenea construcţie lipsind eventualul
contract cel puţin de condiţia existenţei cauzei .
Elementele secundare pot fi convenite ulterior încheierii contractului de către părţi sau de către un terţ. În
lipsa unei alte modalităţi alternative de stabilire a elementelor secudare, dacă părţile nu ajung la un acord asupra
acestora ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea
oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia
părţilor [art. 1182 alin. (3) C.civ.].

3.6.2. Clauze extrinseci şi intrinseci

Clauzele intriseci sunt cele proprii ale unui contract, care fac parte din acesta, în timp ce clauzele
extrinseci sunt cel proprii altor acte juridice, dar prin voinţa părţilor sunt aplicabile contractului în care se face
trimitere la ele. În scopul determinării conţinutului unui contract sau al completării elementelor acestuia, părţile
pot face trimitere la stipulaţii existente în alte acte juridice - alte contracte încheiate între aceleaşi părţi sau nu,

17
ori manifestări de voinţă unilaterale - sub condiţia să nu existe prevedere legală contrară - fie în sensul
interzicerii unor asemenea trimiteri, fie în sensul că respectivele clauze extrinseci sunt interzise în contractele
care fac trimitere la acestea .
Pentru a ne afla în prezenţa acestora este necesar să se facă doar trimitere la ele, nu să existe clauze
similare (intrinseci), iar aceste clauze extrinseci să respecte condiţiile de valabilitate, inclusiv cele de formă,
cerute pentru contractul care face respectiva trimitere. Astfel, dacă forma ad validitatem este cea autentică, şi
clauzele extrinseci trebuie să fie încheiate în aceeaşi formă, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 1242 alin. (1)
C.civ.], deoarece întregul contract trebuie încheiat în forma cerută de lege.
Dacă aceste clauze extrinseci reprezintă clauze standard neuzuale, potrivit art. 1203 C.civ., ele trebuie
acceptate în mod expres, în scris, de către cocontractantul celui care le propune, cu respectarea formei cerută de
lege pentru validitatea contractului. Astfel, în cazul contractelor consensuale şi reale, clauzele standard
neuzuale vor fi acceptate în scris, iar în cazul celor solemne, în forma cerută de lege pentru validitatea acestora
(înscris sub semnătură privată sau înscris autentic, după caz).

3.6.3. Clauze negociate şi impuse. Clauze standard

Clauzele contractuale, ca regulă, constituie rezultatul negocierilor părţilor dar, prin excepţie, în contracte
pot fi inserate clauze stabilite exclusiv de către una singură dintre părţi. De altfel, art. 4 alin. (2) din Legea nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori defineşte clauza
contractuală nenegociată direct ca fiind aceea „stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze
natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de
comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv” .
Din categoria clauzelor nenegociate fac parte atât clauzele standard cât şi clauzele abuzive.
Alin. (2) al art. 1202 C.civ. stabileşte că „Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una
dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate
cu cealaltă parte”. Clauzele abuzive sunt definite de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care dispune: „o
clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi
sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-
credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor” . Însă între cele două categorii nu
există identitate, fiind posibil ca o clauză standard să fie abuzivă (în măsura în care produce un dezechilibru şi
cealaltă parte are calitatea de consumator) .
Nu toate clauzele care nu fac obiectul negocierilor părţilor sunt clauze standard, pentru acestea din urmă
fiind necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: să nu fie negociată cu cealaltă parte, ci stabilită în prealabil de
una dintre părţi; intenţia autorului să fie în sensul utilizării generale şi repetate a acesteia. Dacă sunt îndeplinite
aceste condiţii, efectele sunt următoarele: clauze negociate vor prevala asupra clauzelor standard [alin. (3) al art.
1202 C.civ.] în măsura în care atrag imposibilitatea executării concomitente ; când ambele părţi folosesc clauze
standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite
şi a oricăror clauze standard comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică
celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să
fie ţinută de un astfel de contract [alin. (4) al art. 1202 C.civ.] fiind astfel conferit părţilor dreptul de a denunţa
unilateral contractul .

3.6.4. Clauze uzuale şi neuzuale

Clauzele neuzuale sunt stabilite de art. 1203 C.civ., ele făcând parte din categoria celor standard, aşa cum
sunt acestea definite de art. 1202 C.civ. şi se împart în:
- clauze în folosul celui care le propune în ce priveşte limitarea răspunderii sau dreptul de a denunţa
unilateral contractul. În măsura în care clauzele standard care au un asemenea obiect sunt stipulate în beneficiul
celeilalte părţi decât cea care le propune, ele nu vor fi considerate neuzuale, şi ca atare acceptarea lor nu va
trebui să fie expresă şi făcută în formă scrisă;
- clauze în detrimentul cocontractantului celui care le propune care prevăd decăderea din drepturi ori din
beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte
persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la
normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod
expres, în scris, de cealaltă parte.

18
 3.6.5. Promisiunea de a contracta şi pactul de opţiune
Promisiunea unilaterală de a contracta a fost definită drept „convenţia prin care una dintre părţi, numită
promitent, se obligă faţă de cealaltă, numită beneficiar, să încheie în viitor, la cererea acesteia, un anumit
contract, al cărui conţinut esenţial este determinat în prezent prin promisiunea de a contracta” iar cea bilaterală
ca fiind „contractul prin care părţile sale se obligă ferm şi reciproc să încheie în viitor un anumit contract ale
cărui elemente esenţiale sunt stabilite în prezent” .
Prin promisiunea unilaterală de a contracta ia naştere un raport juridic obligaţional unilateral care are în
conţinutul său dreptul beneficiarului de a opta între încheierea sau nu a contractului şi obligaţia corelativă a
promitentului de a încheia respectivul contract. Fiind un contract, drepturile şi obligaţiile părţilor pot face
obiectul unei transmisiuni între vii sau pentru cauză de moarte , cu unele excepţii, ca în cazul oricărui contract.
Prin promisiunea bilaterală de a contracta ia naştere un raport juridic obligaţional sinalagmatic care are în
conţinutul său obligaţii corelative de a face ale promitenţilor - de a încheia contractul ale cărui clauze esenţiale
sunt stabilite încă din cuprinsul promisiunii . Acesta a mai primit denumiri precum „precontract”, „contract
provizoriu” „antecontract” fiind întâlnită frecvent în materia vânzării de imobile .
Codul civil reglementează promisiunea de a contracta, fără a face distincţie după cum este unilaterală sau
bilaterală, în art. 1279 fiind stabilite conţinutul şi efectele neexecutării. Astfel, această normă constituie dreptul
comun în materie, atât în ce priveşte cele două forme ale promisiunii, cât şi în ce priveşte promisiunilor care
vizează anumite contracte speciale .
Chiar dacă norma indicată nu prevede expres, promisiunea de a contracta, fiind un contract, este supusă
tuturor regulilor cu privire la acesta. Astfel, în primul rând, pentru a fi valabil încheiată, promisiunea de a
contracta trebuie să întrunească toate condiţiile de validitate prevăzute de art. 1179 alin. (1) C.civ. În ceea ce
priveşte forma promisiunii de a contracta, neexistând o normă specială rezultă că se aplică principiul
consensualismului, nefiind necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, ci doar simplul acord de voinţă al părţilor.
Astfel, chiar dacă promisiunea are ca obiect încheierea unui contract solemn, promisiunea nu va trebui să fie
făcută cu respectarea aceloraşi formalităţi .
Alin. (2) şi (3) ale art. 1279 C.civ. stabilesc efectele neexecutării promisiunii de a contracta. În primul
rând beneficiarul „are dreptul la daune-interese”. Prin aplicarea regulilor generale din materia contractelor, alin.
(2) constituind o aplicaţie particulară, beneficiarul poate cere executarea silită dar, în principiu, numai prin
echivalent, deoarece executarea silită în natură nu este posibilă . Astfel, în cazul promisiunii unilateale, dacă
promitentul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a face, care constă în încheierea contractului, beneficiarul va putea
pretinde repararea prejudiciului provocat prin această neexecutare; în schimb, promitentul nu are niciun drept în
acest sens, el neputând cere nici încheierea contractului proiectat. Dacă promisiunea este bilaterală oricare
dintre părţi se poate prevala de încheierea contractului şi poate pretinde despăgubiri în cazul refuzului
nejustificat al celeilalte părţi de a-şi onora obligaţia corelativă.
Prin excepţie, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a
îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract. Această executare silită
atipică în natură este posibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: natura contractului o
permite, cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite, iar reclamantul şi-a îndeplinit propriile
obligaţii [alin. (3) teza I-a a art. 1279 C.civ.].
Prin excepţie de la excepţie, instanţa nu poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract în cazul
promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel [alin. (3) teza II-a a art. 1279 C.civ.]
şi nici în cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca
promisiunea să fi fost executată, creditorul înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia,
obligaţia promitentului considerându-se stinsă [art. 1669 alin. (4) C.civ.].
Art. 1278 C.civ., având denumirea marginală „Pactul de opţiune”, reglementează obiectul, condiţiile,
conţinutul şi forma acestuia, precum şi mecanismul închierii contractului proiectat.
Prin încheierea pactului de opţiune, beneficiarul opţiunii dobândeşte angajamentul contractual al
promitentului de a încheia contractul, fără a se obliga , motiv pentru care doctrina l-a calificat drept un contract
prin modul de încheiere şi promisiune unilaterală specială prin efecte.
Pactul de opţiune are în conţinutul său o declaraţie irevocabilă a promitentului de a încheia contractul şi
dă naştere unui drept de opţiune pentru beneficiar care poate accepta sau refuza încheierea respectivului
contract. El reprezintă un contract ce particularizează modul general de încheiere a contractului prin
mecanismul clasic ofertă-acceptare. Oferta este irevocabilă iar destinatarul său o poate accepta sau nu, ambele
regăsindu-se într-un cadru contractual. În acelaşi timp reprezintă mai mult decât o promisiune unilaterală de a
contracta deoarece nu mai este necesară încheierea contractului proiectat, ci doar a actului unilateral al

19
acceptării, şi nici măcar nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti ipoteza excluzând refuzul
promitentului de a încheia contractul .
În concluzie, contractul proiectat este format din pactul de opţiune care conţine şi clauzele contractuale
esenţiale şi actul uniteral al acceptării. Fiind componente ale acestui contract, pactul de opţiune şi acceptarea
trebuie să respecte condiţiile de formă prevăzută de lege pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie.
În situaţia în care contractul este consensual, pactul şi acceptarea lui nu trebuie să fie făcute cu respectarea
vreunei formalităţi, fiind suficiente simplele manifestări de voinţă ale părţilor .
Pactul de opţiune, pe lângă elementele esenţiale, obiective şi subiective, ale contractului prefigurat,
trebuie să conţină şi elemente specifice lui, cum sunt termenul de acceptare şi modalitatea în care se realizează
acceptarea sau refuzul beneficiarului pactului .
Necesitatea stabilirii unui termen se datorează faptului că promitentul nu poate fi legat la infinit de
promisiunea făcută. De aceea, alin. (3) al art. 1278 C.civ. prevede posibilitatea ca, în lipsa unei stipulaţii în
acest sens, instanţa să poată stabili acest termen pe calea sumară şi caracterizată de celeritate a ordonanţei
preşedinţiale .

Secţiunea 4. Efectele contractului faţă de părţi

4.1. Reglementarea principiului forţei obligatorii a contractului. Enunţarea principiului
Art. 1270 C.civ. prevede: „(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. (2)
Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.”
Contractul este obligatoriu între părţile contractante, titularul drepturilor născute din contract fiind în
drept să pretindă debitorului satisfacerea acelor drepturi. Acesta constituie o normă privată, fiind generator de
efecte juridice, însă doar când este concordant cu norma obiectivă . Consecinţă a puterii de lege a contractului
faţă de părţi, contractul nu poate fi modificat şi nici nu poate înceta prin voinţa uneia singure dintre părţile
contractante.
În baza principiului forţei obligatorii a contractului între părţile contractante (pacta sunt servanda ),
fiecare dintre acestea este obligată, prin contract, ca atunci când obligaţia ar fi impusă de lege. De aceea,
contractul reprezentă „legea părţilor”, obligaţiile născute din acesta fiind obligatorii pentru debitor, în caz de
nerespectare a acestei norme private creditorul putând apela la forţa coercitivă a statului şi obţine executarea
silită .
Fundamentul principiului forţei obligatorii a contractului este considerat a consta începând cu autonomia
de voinţă, cerinţele morale ale cuvântului dat şi cerinţele respectării voinţelor individuale exprimate şi până la
necesitatea asigurării şi garantării păcii sociale .
Plecând de la autonomia de voinţă s-a arătat că se produc următoarele efecte: conţinutul contractului este
stabilit prin acordul de voinţă al părţilor şi prin excepţie, atunci când acestea sunt incomplete, vor fi completate
de normele obiective; contractul are forţă obligatorie deoarece rezultă din această voinţă, norma obiectivă având
un rol subsidiar; intervenţia instanţelor de judecată este limitată la interpretarea contratului şi dispunerea
executării acestuia, fiind exclusă modificarea sau desfiinţarea acestuia în afara cadrului dat de normele private
şi cele obiective; contractul trebuie să fie respectat întocmai de către părţile contractante dar nu produce efecte
faţă de terţi, pentru care constituie un simplu fapt juridic . Ca regulă un contract nu poate da naştere la drepturi
şi obligaţii pentru un terţ, dar acesta este opozabil, ca realitate juridică, faţă de oricine, inclusiv faţă de
persoanele care nu au participat la încheierea lui , aceste drepturi şi obligaţii trebuind respectate şi de terţi .
„Un contract este de neconceput fără să existe voinţa liberă sau uneori chiar constrânsă a părţilor
contractante. Esenţa contractului este alcătuită din două elemente inseparabile: interesul contractual al fiecăruia
dintre părţi şi voinţa părţilor contractante, ca vehicul al acelor interese” . Conduita părţilor este prescrisă de
normele private care se impun a fi respectate şi de către terţi .

4.2. Impreviziunea
4.2.1. Reglementare şi noţiune
În doctrină , impreviziunea este analizată ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului iar
practica judiciară a admis-o motivând: „dacă în urmă au intervenit evenimente cu totul excepţionale care
schimbă situaţia de până atunci, făcând ca echilibrul să se rupă prin crearea de avantaje excesive de o parte, şi
pierderi ruinătoare de cealaltă parte, şi dacă acele evenimente nu puteau fi prevăzute la data când convenţiunea
a fost încheiată, e just ca părţile să fie exonerate de obligaţiile lor” , domeniile predilecte fiind: majorarea
chiriilor şi actualizarea preţurilor unor mărfuri livrate şi neachitate .

20
 Normele din Codul civil privitoare la impreviziune reprezintă cadrul general , existând unele norme
speciale cum sunt:
a. art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe: „În cazul unei
disproporţii vădite între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiune drepturilor
patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea
convenabilă a remuneraţiei”;
b. art. 14 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului: „Dacă pe parcursul executării contractului de
voluntariat intervine, independent de voinţa părţilor, o situaţie de natură să îngreuneze executarea obligaţiilor ce
revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar dacă situaţia face imposibilă executarea în continuare a
contractului, acesta este reziliat de plin drept”;
c. art. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune
de bunuri proprietate publică : „(1) Raporturile contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe
principiul echilibrului financiar al concesiunii între drepturile care îi sunt acordate concesionarului şi obligaţiile
care îi sunt impuse. (2) concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia
obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma: a) unei măsuri dispuse de o autoritate publică,
b) unui caz de forţă majoră sau caz fortuit”.
Impreviziunea contractuală a fost definită drept „prejudiciul pe care îl suferă una din părţile contractante
ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilalte părţi,
în cursul executării contractului, dezechilibru cauzat de conjunctura economică, mai ales de fluctuaţiile
monetare” .
Codul civil reglementează impreviziunea în cadrul efectelor contractului între părţi, după principiul
obligativităţii efectelor contractului între părţile contractante. De altfel, art. 1271 C.civ., având denumirea
marginală „Impreviziunea”, debutează [alin. (1)] cu reafirmarea acestui principiu, chiar în condiţiile în care
executarea devine mai oneroasă: „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a
devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii
contraprestaţiei”. Cu toate acestea, legea a prevăzut şi posibilitatea revizuirii contractului prin invocarea
impreviziuni, dacă, executarea sa a devenit excesiv de oneroasă - cum ar fi situaţia creşterii executării propriei
obligaţii (riscul de curs valutar ), ori situaţia scăderii valorii contraprestaţiei (devalorizarea bunurilor imobile) -
datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la
executarea obligaţiei.
Invocarea impreviziunii se prezintă ca modalitatea de reechilibrare a valorii prestaţiilor reciproce ale
părţilor contractante, realizată prin intermediul instanţei de judecată . Potrivit alin. (2) al art. 1271 C.civ., dacă
executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care
ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă
din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Astfel, invocarea şi, bineînţeles, dovedirea impreviunii pot duce fie la modificarea judiciară a contractului,
fie la desfiinţarea contractului, pentru protejarea părţii care a ajuns pe parcursul sau înaintea începerii executării
obligaţiilor contractuale într-o poziţie vădit injustă.
Domeniul de aplicaţie al impreviziunii este dat de contractele cu titlu oneros - deoarece numai în cazul
acestora se poate pune problema unui „dezechilibru al prestaţiilor” - a căror executare este succesivă sau
afectată de un termen suspensiv (legal, judiciar, convenţional) - numai în privinţa acestor acte juridice putându-
se vorbi despre prevederea efectelor şi modificările generate de împrejurări ulterioare, neprevăzute şi
imprevizibile .
Impreviziunea nu poate fi invocată în situaţia în care părţile au inserat în contract clauze de indexare, care
permit modificarea preţului prin raportare la un indice ales de ele, sau au convenit ca, în anumite situaţii, pe
cale amiabilă sau solicitând instanţei de judecată, să revizuiască contractul, clauze care oferă părţilor
posibilitatea adaptării imediate a acestuia .

4.2.2. Condiţiile revizuirii judiciare a contractelor pentru impreviziune

Impreviziunea poate fi admisă dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de Codul civil [art.
1271 alin. (3)]:
a. schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului, schimbare ce are ca efect fie
modificarea creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie scăderea valorii contraprestaţie. Neîndeplinirea

21
condiţiei anteriorităţii încheierii contractului faţă de această schimbare a împrejurărilor înseamnă că ne putem
situa în prezenţa fie a leziunii, fie a erorii - viciu de consimţământ;
b. schimbarea şi redimensionarea împrejurărilor, nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către
debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului. Prin sintagma „nu au fost şi nici nu puteau fi
avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil” se înţelege că schimbarea împrejurărilor trebuie să nu fi fost
previzibilă, fapt ce urmează a fi apreciat în mod obiectiv, prin raportare la capacitatea de prevedere care se
poate pretinde în mod rezonabil oricărui debitor, în împrejurări similare. Dezechilibrul contractual trebuie să
intervină independent de voinţa părţilor, cum ar fi o fluctuaţie de preţ, însă, în condiţiile în care părţile,
comercianţi, îşi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu, legat de fluctuaţia invocată, imprevizibilitatea
dezechilibrului nu poate fi prezumată, ci trebuie dovedită ;
c. debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat
că şi-ar fi asumat acest risc, voinţa părţilor înlăturând posibilitatea invocării impreviziunii deoarece echivalează
cu renunţarea la acest drept;
d. debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi
echitabile a contractului. Este necesar să se dovedească faptul că debitorul a încercat să obţină de la creditor
renegocierea rezonabilă şi echitabilă a contractului, adică negocierea adaptării contractului. Asemenea
exercitării oricărui drept, debitorul trebuie să facă aceste demersuri cu bună-credinţă, într-un termen rezonabil
pentru ambele părţi contractante. „Rezonabilitatea” şi „echitatea” negocierii, buna-credinţă a debitorului şi
rezonabilitatea termenenului rămân la aprecierea instanţei, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, cu
precizarea că, potrivit regulii generale, buna-credinţă se prezumă, fiind în sarcina celeilalte părţi să dovedească
lipsa acesteia .
Instanţa de judecată sesizată să judece o cauză în care se invocă faptul că executarea contractului a
devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă
obligarea debitorului la executarea obligaţiei, poate să dispună, în temeiul prevederilor art. 1271 C.civ., fie
adaptarea contractului, în vederea unei juste distribuţii a pierderilor şi beneficiilor ce rezultă din schimbarea
împrejurărilor între părţi, fie încetarea contractului, la un moment şi în condiţiile pe care tot ea le stabileşte. Din
analiza prevederilor art. 1271 C.civ., rezultă că legiuitorul a consacrat indirect teoria impreviziunii, existenţa
unei obligaţii contractuale subînţelese în orice contract cu titlu oneros, a cărui executare a devenit excesiv de
oneroasă din cauza schimbării excepţionale a împrejurărilor .

4.3. Modificarea şi încetarea contractelor

4.3.1. Regula simetriei
Consecinţa imediată a principiului obligativităţii contractului priveşte modul în care acesta se poate
modifica ori stinge. Contractele vor putea fi modificate sau stinse, ca regulă, în acelaşi mod în care s-au
constituit, adică prin acordul părţilor (principiului simetriei actelor juridice).
Regula simetriei în contracte este prevăzută în art. 1270 C.civ., care dispune: „Contractul se modifică sau
încetează numai prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege”.
Simetria în contracte înseamnă că ceea ce părţile au făcut prin mutuus consensus, ele pot să desfacă sau să
modifice prin voinţa lor comună, adică mutuus dissensus , indiferent că este vorba de contracte pe durată
determinată sau nedeterminată.
Este de fapt vorba tot de încheierea unui contract , care este supus regulilor privitoare la condiţiile de
validitate ale contractului modificat sau stins , cu excepţia situaţiilor în care există prevedere legală contrară.
În orice caz nu este posibilă desfacerea unui contract care a fost executat integral, deoarece el nu mai
există şi desfacerea este fără obiect, un acord cu privire la acesta însemnând modificarea raporturilor juridice
existente ulterior executării şi nu o desfacere a contractului iniţial . Pe cale de consecinţă, desfacerea unui
contract presupune o neexecutare a sa, cel puţin parţială .
Desfacerea contractului prin acordul părţilor, chiar înainte de începerea executării poate privi doar o parte
dintre efectele acestuia sau pe toate, în integralitatea lor, dar numai efectele viitoare ale acestuia, nu şi pe cele
deja produse, dacă repunerea părţilor în situaţia anterioară este imposibilă cum este cazul contractelor cu
executare succesivă în care prestaţiile ambelor părţi sau ale uneia dintre ele sunt, prin natura lor, ireversibile .

4.3.2. Asimetrii. Cauze autorizate de lege

4.3.2.1. Noţiunea de asimetrie
Deoarece dreptul de a modifica sau a face contractul să înceteze poate fi, în funcţie de originea sa, legal -
când este prevăzut expres de lege - sau convenţional - când este stipulat într-o clauză contractuală , asimetriile

22
presupun că modificarea sau încetarea contractului se face (altfel decât prin acordul părţilor) „din cauze
autorizate de lege” [art. 1270 alin. (2) C.civ.]. Ori de câte ori încetarea are la bază voinţa concordantă a părţilor
nu putem vorbi de o asimetrie, fiind necesar, pentru o asemenea calificare, să se cerceteze izvorul acesteia.
Astfel, de exemplu, dacă părţile au stipulat în contract un termen sau o condiţie, încetarea contractului este de
origine convenţională, existenţa cauzelor fiind determinată de acordul părţilor.
Aceste asimetrii se prezintă ca excepţii de la principiul forţei obligatorii a contractului, spre deosebire de
cele convenite de părţi care constituie aplicaţii ale principiului libertăţii contractuale .
Dacă în ceea ce priveşte modificarea, nu există o normă având caracter general care să le enumere, art.
1321 C.civ. dispune în privinţa cauzelor de încetare: „Contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare,
acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz,
neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege”.
Acestea se constituie în cauze generale de încetare a contractelor (de la acestea putând exista excepţii stabilite
prin norme speciale) şi cauze aplicabile numai anumitor contracte, stabilite în materie specială. Lor li se adaugă
cauzele de transformare, transmitere şi stingere a obligaţiilor, în unele situaţiile normele care reglementează
modificarea sau încetarea contractului reprezentând doar aplicaţii ale celor din materia obligaţiilor. Astfel
contractul încetează prin:
a. executarea contractului care se poate realiza în natură, voluntar sau silit, ori prin echivalent (art. 1469-
1515 şi 1516-1548 C.civ.);
b. acordul de voinţă al părţilor - acestea pot modifica sau desfiinţa contractul în mod simetric încheierii;
c. denunţare unilaterală (art. 1276-1277 C.civ.) - care poate fi legală sau convenţională;
d. expirarea termenului (art. 1411-1420 C.civ.). Termenul este, aşa cum rezultă din prevederile art. 1411
C.civ., evenimentul viitor şi sigur ca realizare de care depinde executarea sau stingerea unei obligaţii. Prin
împlinirea termenului extinctiv, obligaţia se stinge [art. 1412 alin. (2) C.civ.] iar contractul va înceta. Termenul,
ca regulă, se stabileşte de către părţi şi ca atare, cauza de încetare are natură convenţională. Prin excepţie,
termenul poate fi stabilit de către instanţă, atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă
uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit,
şi atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să
poată fi determinat (art. 1415 C.civ.);
e. îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei (art. 1399-1410 C.civ.). Condiţia, modalitate a
actului juridic, este evenimentul viitor şi nesigur ca realizare de a cărei îndeplinire depinde eficacitatea sau
desfiinţarea obligaţiei - în sensul de raport juridic (art. 1399 C.civ.). Urmare a desfiinţării obligaţiei
condiţionale, contractul va înceta. Este cazul în care obligaţiile contractuale sunt afectate de o condiţie
rezolutorie, îndeplinirea ei determinând desfiinţarea obligaţiei. În cazul obligaţiilor afectate de o condiţie
suspensivă, contractul va înceta dacă aceasta devine imposibil de îndeplinit. Prin excepţie, stipularea unei
condiţii nu va atrage încetarea contractului, dacă aceasta este pur potestativă (art. 1403 C.civ.) ori este
imposibilă, ilicită sau imorală şi nu constituie însăşi cauza contractului (art. 1402 C.civ.), sancţiunea fiind
nulitatea clauzei care o prevede;
f. imposibilitate fortuită de executare (art. 1557 şi 1634 C.civ.). Art. 1634 C.civ. reprezintă dreptul comun
în materia imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor care este mijlocul de stingere a obligaţiilor ce nu
are ca efect realizarea, directă sau indirectă, a drepturilor creditorului datorită forţei majore, cazului fortuit sau
altor evenimente asimilate acestora .
Pentru ca debitorul să fie liberat de obligaţie şi exonerat de răspundere pentru neexecutare este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii: să fi intervenit un caz de forţă majoră, caz fortuit sau alt eveniment asimilat
acestora; debitorul să nu fie în culpă; debitorul să nu fi fost pus în întârziere . Prin excepţie, debitorul este
liberat chiar dacă a fost pus în întârziere, dacă dovedeşte că oricum creditorul nu ar fi putut să beneficieze de
executarea obligaţiilor din cauza intervenirii forţei majore, a cazului fortuit sau a evenimentului asimilat
acestora - cum este cazul în care bunul ar fi pierit şi la creditor dacă i-ar fi fost remis la timp - soluţie
întemeiată pe ideea de echitate . Prin excepţie de la excepţie, debitorul poate să îşi asume riscul imposibilităţii
fortuite de executare a obligaţiei.
În schimb, imposibilitatea fortuită temporară atrage fie suspendarea exercitării obligaţiei pentru un termen
rezonabil, aprecierea acestuia făcându-se în funcţie de durata şi urmările evenimentului fortuit, fie desfiinţarea
contractului [art. 1557 alin.(2) teza I-a C.civ.]. Imposibilitatea fortuită de executare a contractului este
reglementată ca o cauză justificată de neexecutare a obligaţiilor contractuale şi prezintă unele particularităţi în
raport cu regulile generale în materia obligaţiilor. Bineînţeles, este avută în vedere neexecutarea unor obligaţii

23
contractuale importante. Imposibilitatea totală şi definitivă de executare atrage desfiinţarea de plin drept a
contractului din momentul producerii evenimentului fortuit.
Un efect specific al acesteia îl reprezintă riscul contractului. Dacă imposibilitatea este numai temporară,
creditorul are un drept de opţiune între suspendarea executării propriilor obligaţii şi desfiinţarea contractului.
Dreptul de opţiune poate fi exercitat numai în măsura în care, în cazul contractelor cu executare uno ictu,
obligaţia este importantă pentru economia contractului, iar în cazul celor cu executare succesivă, neexecutarea
priveşte mai multe prestaţii succesive.
Punerea în întârziere a debitorului, anterior producerii evenimentului fortuit produce efecte doar în ceea
ce priveşte răspunderea pentru neexecutare, nu şi desfiinţarea contractului;
g. orice alte cauze prevăzute de lege. Sunt asemenea cauze rezoluţiunea, respectiv rezilierea, încetarea
dispusă de către instanţă pentru impreviziune şi cauzele stabilite de lege în cazul contractelor speciale (numite).
În privinţa modificării, normelor generale din materia obligaţiilor privind forma în care trebuie făcută
această modificare (art. 1243 C.civ.) li se adaugă cele din materia cesiunii contractului şi cele privitoare la
adaptarea acestuia, aplicabile ori de câte ori nu există stipulaţie contrară:
a. cesiunea contractului (art. 1315-1320 C.civ.). Aceasta este reglementată pentru prima dată în legislaţia
românească, având ca sursă de inspiraţie art. 1406-1410 C.civ.it. şi Principiile Undroit (Assignment of contrats
art. 9.3.1.-9.3.7.) .
Ea reprezintă o operaţiune ulterioară având drept scop menţinerea unui contract ale cărui efecte nu au fost
epuizate prin detaşarea de persoana contractanţilor originari .
Cesiunea contractului a fost privită fie ca un contract translativ , între vii, cu titlu particular, a raportului
juridic obligaţional , fie ca o tehnică contractuală prin care se substituie contractanţii .
Plecând de la modul de formulare - „să îşi substituie”, „să îşi poată substitui”, „substituire” - cesiunea
contractului are ca obiect substituirea contractanţilor , deoarece un contract nu poate avea ca obiect decât
transmisiunea unor bunuri, în sens larg, nu a unor obligaţii, eventual a unei universalităţi de fapt. Raportul
juridic obligaţional nu poate fi transmis, ci doar drepturile şi obligaţiile din conţinutul acestuia, dar alături de
conţinut, există şi alte elemente: subiectele şi obiectul .

Din formularea imperativă a alin. (1) al art. 1315 C.civ. („numai dacă... cealaltă parte consimte la aceasta”)
rezultă fără echivoc faptul că acordul cedatului constituie o condiţie de validitate, în absenţa acestuia acordul de
voinţe dintre cedent şi cesionar neavând niciun efect .
Obiectul cesiunii îl constituie conţinutul raportului obligaţional, nu raportul obligaţional, drepturile şi
obligaţiile contractantului cedat, nu toate elementele raportului obligaţional născut din contract.
Cesiunea contractului poate fi legală sau convenţională. Art. 1315 C.civ. reglementează cesiunea
convenţională, cea legală fiind prevăzută de norme speciale, cum este cazul contractului de locaţiune, care
poate fi cesionat în condiţiile stabilite de art. 1805, respectiv art. 1813 alin. (1) C.civ., nefiind, în acest caz,
necesar consimţământul contractantului cedat .
Art. 1316 C.civ., respectând principiul simetriei, instituie cerinţa ca cesiunea să respecte forma „cerută de
lege pentru validitatea contractului cedat”, de la aceasta existând excepţii stabilite prin norme speciale (de
exemplu, art. 1805, 1833 şi 2212 C.civ.) ;
b. adaptarea contractului. Aceasta presupune modificarea contractului, în sensul că executarea acestuia se
va face aşa cum a fost înţeles de partea aflată în eroare [art. 1213 alin. (2) C.civ.] şi are natură convenţională
deoarece se realizează în urma acordului cocontractantului celui aflat în eroare (care poate să constea şi numai
în executare – prin excepţie de la prevederile art. 1241 C.civ.).
De asemenea, potrivit art. 1222 alin. (3) teza a II-a C.civ., adaptarea contractului poate opera şi în cazul
leziunii, ea fiind prevăzută şi în cazul în care intervine o cauză de impreviziune (art. 1271 C.civ.). Aceasta
poate fi realizată prin acordul părţilor, ca urmare a „negocierii adaptării rezonabile şi echitabile a contractului”,
iar în cazul în care aceasta nu are loc, de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile
cerute imperativ de alin. (3) al art. 1271 C.civ.

4.3.5.2. Încetarea şi modificarea contractelor pe cale convenţională

Părţile contractante, în virtutea principiului libertăţii de voinţă, au posibilitatea să insereze în contract
clauze cu privire la modificarea sau încetarea contractelor în mod unilateral, în beneficiul uneia sau ambelor
părţi, dacă acestea nu sunt interzise în mod expres de lege. În aceste cazuri modificarea sau încetarea

24
contractului nu constituie o asimetrie, modificarea sau încetarea fiind tot rodul acordului de voinţă al părţilor,
iar realizarea acesteia constituie exercitarea unui drept convenţional care trebuie făcută însă cu bună-credinţă.
Părţile pot să prevadă în contract posibilitatea denunţării unilaterale, cu respectarea următoarelor condiţii :
- clauza de denunţare unilaterală nu poate fi introdusă în contract dacă legea prevede că el este irevocabil.
Astfel, de exemplu, în cazul contractului de donaţie, pentru care legea (art. 1015 C.civ.) prevede că, prin esenţa
sa, este irevocabilă, nu sunt permise, sub sancţiunea nulităţii absolute, clauze prin care donatorul îşi rezervă
dreptul de a denunţa unilateral contractul [art. 1015 alin. (2) C.civ.];
- clauza de denunţare unilaterală să nu fie o condiţie pur potestativă din partea celui ce se obligă ,
deoarece obligaţiile contractate sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produc
niciun efect (art. 1403 C.civ.).
Art. 1276 C.civ. („Denunţarea unilaterală”) reglementează tocmai modul în care se realizează această
modalitate de desfacere a unui contract. Sunt avute în vedere numai contracte pe durată determinată, deoarece
în cazul celor pe durată nedeterminată denunţarea este permisă, ca regulă, cu respectarea anumitor condiţii
stabilite de art. 1277 C.civ.
Deoarece art. 1276 C.civ. nu distinge între denunţarea convenţională şi denunţarea autorizată de lege
(„dacă dreptul de a denunţa unilateral contractul este recunoscut unei dintre părţi”), în contractele pe durată
determinată, dacă nu se interzice prin lege, părţile pot insera clauze convenţionale de denunţare unilaterală, sau,
în anumite cazuri, denunţarea unilaterală este permisă printr-o normă legală, ceea ce presupune că o eventuală
clauză în acest fel nu face decât să reitereze respectiva reglementare.
În cazul contractelor uno ictu, problema denunţării nu se poate pune după executarea acestora, ci doar
înainte ca aceasta să fi început [alin. (1) al art. 1276 C.civ.], în timp ce denunţarea contractelor cu executare
succesivă se poate face şi după începerea executării, dar înainte să se fi epuizat toate prestaţiile contractuale.
Denunţarea unilaterală a contractelor uno ictu produce efecte retroactiv şi fără a fi necesară curgerea
vreunui termen rezonabil de preaviz, în timp ce în cazul celor cu executare succesivă efectele denunţării se
produc numai pentru viitor („prestaţiile executate şi cele care se află în curs de executare” rămân valabile) şi
numai cu respectarea termenului rezonabil de preaviz [art. 1276 alin. (2) C.civ.].
Constituirea pe cale convenţională a dreptului de denunţare unilaterală se poate face cu titlu gratuit sau cu
titlu oneros, situaţie în care denunţarea produce efecte numai din momentul executării prestaţiei stabilită în
schimbul dreptului de denunţare [art. 1276 alin. (3) C.civ.]. Numai că trebuie avut în vedere şi termenul de
preaviz. În succesiunea mecanismului denunţării întâlnim următoarele etape: înştiinţarea celeilalte părţi cu
privire la denunţare, împlinirea termenului de preaviz şi executarea prestaţiei stabilite în schimbul denunţării.
Dacă ordinea este aceasta, efectele denunţării se vor produce la momentul executării prestaţiei. Dar ultimele
două etape pot fi ordonate temporal invers, caz în care denunţarea îşi va produce efectele la momentul împlinirii
termenului de preaviz, nu înainte, acesta fiind instituit în favoarea cocontractantului celui ce invocă dreptul său
unilateral la denunţare şi, pe cale de consecinţă, numai acesta putând renunţa la beneficiul său (singura ipoteză
în care contractul se consideră desfăcut anterior împlinirii preavizului) .

4.3.5.3. Cauzele autorizate de lege

Preluând opinia doctrinei , care a admis dreptul părţilor de a desface unilateral contractele pe durată
nedeterminată, chiar şi în absenţa unui text expres de lege, în scopul salvgardării libertăţii individuale şi
prezervării liberei concurenţe , art. 1277 C.civ. dispune: „Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi
denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară
sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă”.
Reglementându-se acest drept potestativ legal au fost avute în vedere şi alte elemente, respectiv:
denunţarea unilaterală nu trebuie să fie abuzivă - în acest sens fiind prohibite şi sancţionate ca fiind nescrise
clauzele care stipulează unele prestaţii în schimbul denunţării contractului pe durată nedeterminată, dreptul la
denunţare fiind esenţialmente gratuit ; este obligatorie respectarea unui termen de preaviz rezonabil ; dreptul de
denunţare unilaterală este reciproc, derogările putând fi stabilite doar prin lege .
Dacă în privinţa contractelor pe durată nedeterminată regula este denunţarea unilaterală, în cazul celor pe
durată determinată aceasta constituie excepţia, cazurile în care este posibilă fiind prevăzute expres de norme
speciale.
În afara denunţării unilaterale a contractelor pe durată nederminată, sunt consacrate în materia
contractelor numite şi alte cauze independente de voinţa părţilor.

Secţiunea 5. Principiul relativităţii efectelor contractului

25
 5.1. Reglementare. Enunţarea principiului
Potrivit art. 1280 C.civ., contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Astfel, terţii, ca regulă, nu pot fi ţinuţi de obligaţiile şi nici nu pot dobândi drepturile născute dintr-un contract
(res inter alios acta aliis neque, neque prodess potest), ei nu sunt nici creditori şi nici debitori ai obligaţiilor
contractuale , dar contractul le este opozabil terţilor, în pofida efectului relativ . Însă prin sintagma „dacă prin
lege nu se prevede altfel”, se permite expres existenţa excepţiilor de la principiul relativităţii efectelor
contractului . Se dă, în acest mod, posibilitatea existenţei unor situaţii, admise, de altfel, de doctrină şi
jurisprudenţă , în care contractul produce efecte şi faţă de persoane care nu au calitatea de părţi, acestea
neparticipând la încheierea lui. În această ipoteză se încadrează atât cazurile permise de lege, în care părţile
contractului stipulează crearea, prin acesta, de drepturi sau obligaţii pentru o persoană care nu a participat la
încheierea acestuia, nici personal, nici prin reprezentare, dar şi cele în care legea prevede expres producerea
efectelor sau a unora dintre ele în persoana unui terţ . Mai mult, art. 1280 C.civ. este situat în subsecţiunea
intitulată „Efectele faţă de terţi” ceea ce duce la concluzia că şi faţă de terţi se produc anumite efecte, altele
decât cele care decurg din aplicarea principiului opozabilităţii efectelor contractului.
Se încadrează în categoria acestor excepţii, reale sau aparente: promisiunea faptei altuia, stipulaţia pentru
altul şi acţiunile directe, precum şi transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori care, potrivit art.
1282 C.civ., la moartea uneia dintre părţi, pot exercita aceste drepturi, asumându-şi totodată obliga¬ţiile
izvorâte din contractul încheiat de autorul lor.
La rândul său, art. 1281 C.civ. reglementează principiul opozabilităţii efectelor contractului: „Contractul
este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot
prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege”. Sunt prevăzute în acest fel ambele sensuri ale opozabilităţii: cea invocată de părţi faţă de terţi şi cea
invocată de terţ împotriva părţilor .
În baza principiului relativităţii, contractul produce efecte între părţi care, potrivit opozabilităţii, au
dreptul de a le pretinde terţilor să nu împiedice derularea normală a contractului între ele şi să respecte
drepturile subiective dobândite prin încheierea acestuia. Terţii trebuie, astfel, să nu aducă atingere drepturilor şi
obligaţiilor născute din contract. Pe de altă parte, faţă de terţi contractul reprezintă un fapt juridic stricto sensu
pe care îl pot invoca în interesul lor, împotriva părţilor, prevalându-se de efectele acestuia .

5.2. Sfera persoanelor faţă de care se produc efectele contractului. Părţi, terţi, avânzi-cauză
5.2.1. Delimitarea domeniului de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului
Art. 1282 C.civ., denumit „Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori” dispune: „(1) La
moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu
titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul (2)
Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se
transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor”.
Din coroborarea art. 1280 cu art. 1282 C.civ. rezultă că principiul relativităţii priveşte părţile şi pe
succesorii acestora care sunt ţinuţi de efectele contractului (succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor -
persoane fizice deoarece se prevede expressis verbis „la moartea unei părţi”, dar şi cei ai părţilor persoane
juridice, în baza prevederilor art. 235-242, 249 şi 250 C.civ. din materia reorganizării şi încetării persoanei
juridice ).
Chiar dacă anumiţi terţi pot deveni ulterior încheierii contractului părţi ale acestuia, dat fiind faptul că
efectele contractului pot fi limitate, de lege, de părţi sau de natura contractului (art. 1282 C.civ.), „clasa
avânzilor-cauză ţine de natura relativităţii efectelor” , astfel că vom analiza cele trei categorii distincte: părţi,
avânzi-cauză şi terţi.

5.2.2. Părţile contractante

Părţile sunt persoane fizice şi juridice care au încheiat, personal şi direct sau prin reprezentant, contractul
şi în patrimoniul ori persoana cărora se produc efectele actului respectiv , prin raportare la momentul încheierii
contractului , cât şi cei care au dobândit această calitate pe parcursul desfăşurării ori executării contractului -
cum este terţul care aderă la un contract substituind una din părţi sau alăturându-se acesteia .
Voinţa persoanei este criteriul în funcţie de care se stabileşte calitatea de parte . Din punct de vedere
subiectiv, calificarea are la bază cauza juridică concretă şi interesul propriu al celui în cauză , iar din punct de
vedere obiectiv calificarea priveşte producerea efectelor juridice datorate emiterii declaraţiei de voinţă . Pot fi

26
părţi ale contractelor persoanele fizice şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ teritoriale
(art. 25, 34 şi urm., art. 187 şi urm. C.civ.).
Atunci când mai multe persoane promovează un interes sau o poziţie comună , ele vor forma o singură
parte a acestuia iar în cazul contractelor speciale părţile poartă denumiri specifice cum sunt, de exemplu:
vânzător-cumpărător, locator-locatar, mandant-mandatar, donator-donatar etc.
Art. 1280 C.civ. utilizează noţiunea de „parte”, cea de „parte contractantă” regăsindu-se în art. 901, 1270,
1680, 2201 C.civ., astfel că, în materia relativităţii, se vorbeşte de părţi, iar în cea a forţei obligatorii de părţi
contractante. În concluzie, prin parte se înţelege persoana (sau persoanele) care este ţinută de efectele
contractului ca urmare a propriei manifestări de voinţă în acest sens, iar prin parte contractantă persoana (sau
persoanele) care au participat la încheierea contractului ale cărui efecte se produc în persoana sa (lor), partea
constituind genul proxim, iar partea contractantă diferenţa specifică .

5.2.3. Terţii
Noţiunea de terţ a fost calificată de către doctrină ca fiind una dintre cele mai dinamice, relative şi
circumstanţiale. Terţii sunt persoanele care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea
actului juridic şi, pe cale de consecinţă, nu au calitatea de părţi contractante şi care rămân străine de efectele
actului încheiat de altul în numele lor .
Ca regulă, calificarea unei persoane ca terţ faţă de un contract se face prin aplicarea criteriului subiectiv,
respectiv al lipsei exprimării voinţei la încheierea acestuia cât şi pe durata executării sale. Însă complexitatea
situaţiilor practice duce la următoarele concluzii:
- există anumite categorii de persoane care, fără să-şi fi exprimat voinţa în sensul arătat mai sus, suportă
efectele contractelor. Este cazul creditorilor chirografari care, în realizarea dreptului lor faţă de una dintre
părţile contractante, suportă fluctuaţiile suferite de către patrimoniul debitorului prin încheierea de contracte.
Tot astfel, suportă efectele contractului terţii beneficiari ai unei stipulaţii pentru altul (contractul la care nu au
luat parte dând naştere unui drept distinct în patrimoniul lor) sau debitorul cedat din cadrul unei cesiuni de
creanţă (el devenind debitor al cesionarului, creanţa fiind cedată prin simpla convenţie a debitorului şi a
cesionarului - art. 1573 alin. (1) C.civ.]. Un alt asemenea caz este cel al titularilor acţiunilor directe;
- anumite persoane, chiar dacă au participat la încheierea contractului, rămân terţi şi nu suportă efectele
acestuia. Astfel, reprezentantul care a încheiat un contract pentru şi în numele reprezentatului nu va fi ţinut de
obligaţiile şi nici nu va beneficia de drepturile născute din contractul respectiv, aceste efecte producându-se
direct între reprezentat şi cealaltă parte (art. 1296 C.civ.). Sunt asemenea terţi: notarul public, ofiţerul de stare
civilă, martorii, chiar dacă au semnat înscrisul contractual ;
- uneori, persoane care, în virtutea legii, sunt ţinute de efectele unui contract la a cărui încheiere nu au
participat le pot înlătura prin dovedirea încălcării drepturilor proprii tocmai prin respectivul contract. De
exemplu, în materia simulaţiei, succesorii universali şi cu titlu universal, ca regulă, sunt ţinuţi de efectele
contractului secret, cel care corespunde voinţei reale a părţilor. Cu toate acestea, când scopul pentru care a fost
încheiat respectivul contract este tocmai fraudarea drepturilor acestor succesori, ei vor dobândi calitatea unor
terţi desăvârşiţi faţă de ei producându-şi efectele contractul public;
- neîndeplinirea obligaţiei de a respecta situaţia născută din contractul la care nu au fost parte poate atrage
răspunderea delictuală a părţilor.
Astfel că, în funcţie de legătura cu situaţia născută din contract, clasa terţilor se divide în:
- terţi desăvârşiţi – persoanele străine de contract şi faţă de care acesta nu produce niciun efect, cu
excepţia obligaţiei de a respecta situaţia juridică născută din acesta, obligaţie a cărei încălcare atrage
răspunderea delictuală în baza prevederilor art. 1357 C.civ.;
- avânzi-cauză asimilaţi terţilor .

5.2.4. Avânzii-cauză
Între cele două categorii, părţi şi terţi desăvârşiţi, există o categorie intermediară, cea a succesorilor
părţilor denumiţi şi avânzi-cauză – ce desemnează persoanele care, deşi nu au participat la încheierea
contractului şi nici nu au dobândit calitatea de părţi pe parcursul executării contractului în baza propriei
manifestări de voinţă, sunt ţinute de efectele acestuia datorită legăturii juridice cu una dintre părţile acelui
contract .
Tradiţional se consideră că sunt avânzi-cauză: succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii cu
titlu particular şi creditorii chirografari.

27
 a. Succesorii universali sunt persoanele care dobândesc de la una dintre părţile contractului o
universalitate de drepturi şi obligaţii, un patrimoniu: moştenitorul legal unic, legatarii universali şi persoana
juridică primitoare a întregului patrimoniu în caz de reorganizare a persoanelor juridice .
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care dobândesc de la una dintre părţile contractante numai o
fracţiune dintr-un patrimoniu: moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal, persoana juridică primitoare a unei
fracţiuni de patrimoniu în caz de reorganizare a persoanelor juridice .
Între succesorii universali şi succesorii cu titlu universal există numai o diferenţă cantitativă, în funcţie de
vocaţia lor, fie la întreg patrimoniul, fie la o parte din patrimoniu .
Potrivit alin. (1) al art. 1282 C.civ. aceşti succesori vor dobândi, după caz, şi drepturile şi obligaţiile
născute din contract, substituindu-se părţii contractante, cu excepţia situaţiilor în care respectivele drepturi şi
obligaţii sunt netransmisibile:
- potrivit legii. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 752 C.civ., dreptul de uz şi abitaţia nu pot fi transmise.
Ca atare decesul titularului atrage şi stingerea dreptului. Tot astfel, drepturile creditorului întreţinerii încetează
la expirarea termenului pentru care contractul a fost încheiat sau la moartea creditorului [art. 2254 alin. (2)
coroborat cu art. 2258 şi 2263 alin. (1) C.civ.]. Succesorii creditorului nu vor fi continuatori ai acestuia şi în
privinţa acestui drept. Un alt exemplu este prevăzut de art. 2319 C.civ. care dispune că fideiusiunea încetează
prin decesul fideiusorului. Astfel, chiar şi atunci când a fost constituită pe cale convenţională, succesorii
fideiusorului nu vor fi ţinuţi de efectele acesteia;
- datorită unei stipulaţii a părţilor. Părţile pot să prevadă în contract că anumite drepturi şi obligaţii se
sting la moartea uneia dintre părţile contractante, dându-le, astfel, caracter personal;
- potrivit naturii contractului. De exemplu, în cazul drepturilor şi obligaţiilor intuitu personae, acestea
fiind strâns legate de persoana unuia dintre cocontractanţi, se vor stinge la moartea acestuia, succesorii
universali sau cu titlu universal - nefiind ţinuţi de obligaţiile părţii pentru care con¬tractul a fost intuitu
personae .
În cazul moştenirii, persoanele cu vocaţie succesorală vor deveni avânzi-cauză la data deschiderii
succesiunii ca urmare a exprimării voinţei lor în sensul de a dobândi universalitatea juridică sau fracţiuni din
aceasta, iar acceptarea moştenirii presupune că suscesorii „universali sau cu titlu universal răspund pentru
datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul sucesoral, proporţional cotei fiecăruia”.
b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc de la una dintre părţile contractante un
bun privit în mod individual .
Potrivit alin. (2) al art. 1282 C.civ., „drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile în
strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular”.
Acestora li se transmit numai drepturile şi obligaţiile care au legătură cu bunul transmis, născute din
contractele încheiate de autorii lor anterior transmiterii dreptului .
Este astfel considerat succesor cu titlu particular cel care dobândeşte un bun în temeiul unui legat cu titlu
particular, ori dobânditorul unui bunului însoţit de un drept accesoriu sau o garanţie.
Condiţia esenţială pentru ca succesorul cu titlu particular să beneficieze de drepturile născute dintr-un
contract la care nu a fost parte este aceea ca acestea să se afle în strânsă legătură cu bunul dobândit de
succesorul cu titlu particular. În absenţa unei asemenea conexiuni, succesorul este terţ desăvârşit faţă de
drepturile pe care autorul său le-a dobândit prin contracte anterioare .
O condiţie comună, alături de cea a „legăturii strânse cu bunul”, este cea privind data contractelor din care
au luat naştere aceste drepturi şi obligaţii, dată care trebuie să fie anterioară momentului dobândirii bunului de
către succesorul cu titlu particular. Pentru a fi opozabilă terţului este necesară dată certă . Spre exemplu, potrivit
art. 1811 lit.b) C.civ.: „Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil
dobânditorului, după cum urmează … în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a
locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării …”.
În situaţia în care legea impune anumite formalităţi de publicitate, acestea trebuie să fie îndeplinite tot
anterior dobândirii bunului de către succesorul cu titlu particular. Tot art. 1811 C.civ. prevede o aplicaţie a
acestei regului la lit.c): „Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil
dobânditorului, după cum urmează … în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a
îndeplinit aceste formalităţi”.
În ce priveşte obligaţiile care au legătură cu bunul, acestea nu se transmit succesorilor cu titlu particular,
cu excepţia situaţiilor când aceasta rezultă din lege. Sintagma „în cazurile prevăzute de lege” vizează atât
situaţiile când un act normativ prevede că acestea se transmit succesorilor cu titlu particular cât şi pe acelea
când părţile stipulează expres acest lucru, dacă nu este interzis .

28
 Spre exemplu, transmiterea obligaţiilor către succesorul cu titlu particular este impusă în următoarele
situaţii:
- art. 759 C.civ. dispune că, în situaţia în care prin actul de constituire a servituţii au fost impuse anumite
obligaţii în sarcina proprietarului fondului aservit pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului dominant,
acestea se vor transmite şi dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit, sub condiţia notării în cartea funciară.
Tot astfel, art. 765 alin. (1) C.civ. prevede că părţile contractului prin care s-a constituit o servitute pot stipula
că lucrările pentru exercitarea şi conservarea servituţii să fie realizate de către proprietarul fondului aservit.
Dobânditorii ulteriori ai acestuia sunt ţinuţi de această obligaţie, sub condiţia respectării formalităţilor de
publicitate şi a inexistenţei unei stipulaţii contrare (în care să se prevadă că această obligaţie nu este
transmisibilă);
- art. 2361 alin. (1) teza I-a C.civ. prevede: „cel care dobândeşte un bun ipotecat răspunde cu acel bun
pentru toate datoriile ipotecare”;
- obligaţiile prevăzute de art. 662 şi 663 C.civ. ce decurg din raporturile de vecinătate. Dobânditorii
subsecvenţi ai fondurilor învecinate sunt, astfel, ţinuţi de obligaţia de constituire a despărţiturilor comune
precum şi de cea privind cheltuielile de întreţinere şi reparare a acestor despărţituri;
- obligaţia cumpărătorului unui bun care l-a dobândit după încheierea contractului de locaţiune dintre
înstrăinător şi locator, de a permite acestuia să folosească bunul până la expirarea termenului stipulat pentru
aceasta, în condiţiile art. 1811 C.civ.
În orice caz, succesorul cu titlu particular va fi ţinut de modificările aduse bunului transmis, care sunt
anterioare transmiterii .
c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de o cauză de preferinţă (privilegiu, ipotecă
sau gaj), ci numai de garanţia comună a creditorilor, având vocaţie la toate bunurile mobile şi imobile, prezente
şi viitoare ale debitorului lor [art. 2324 alin. (1) C.civ.].
Această garanţie comună nefiind fixată asupra unui anumit bun, fluctuaţiile activului şi pasivului din
patrimoniul debitorului vor fi opozabile creditorului chirografar, care va putea să urmărească numai bunurile
existente în acest patrimoniu la data exigibilităţii creanţei. Astfel, ei nu pot fi consideraţi terţi desăvârşiţi, chiar
dacă legea nu îi enumeră printre avânzii-cauză. Dar, spre deosebire de succesorii universali, cu titlu universal
sau particular, ei nu vor lua poziţia juridică a debitorului lor în contractele pe care acesta le-a încheiat, şi nu vor
dobândi drepturi sau obligaţii rezultate din acestea.
Creditorii chirografari sunt consideraţi ca fiind singura categorie care face parte din clasa avânzilor-cauză
pentru raţiuni de ordin tehnic, în vederea asigurării securităţii statice a circuitului civil , „o categorie
intermediară între cea a succesorilor şi a terţilor, … avânzi-cauză sui generis” .
Astfel, creditorii chirografari pot invoca inopozabilitatea actelor încheiate de către debitorii lor, cu
fraudarea drepturilor lor sau prin simulaţie. Astfel, art. 1565 C.civ. prevede: „(1) Actul atacat va fi declarat
inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând
introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu
respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei”. De asemenea, art. 1290 alin. (2) C.civ. dispune: „Terţii pot
invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vătăma drepturile”.

5.3. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractelor

5.3.1. Noţiune. Enunţare. Clasificare
Prin excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului se înţelege situaţia în care contractul, prin
voinţa părţilor, produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile ori succesorii lor în drepturi .
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului au fost clasificate în funcţie de mai multe
criterii . Astfel, întâlnim:
a) excepţii active, când prin contract se conferă drepturi unui terţ, cum este cazul stipulaţiei pentru altul,
al acţiunilor directe, al contractului colectiv de muncă;
b) excepţii pasive, când prin contract se transmit obligaţii în sarcina unui terţ.
Într-o altă clasificare , excepţiile sunt:
a) aparente, cum este cazul reprezentării, acţiunilor directe, al contractelor colective de muncă şi al
promisiunii faptei altuia. În cazul acestora, terţele persoane nu devin creditori sau debitori fără să îşi fi exprimat
voinţa şi, deci, nu se produc efecte contrare principiului relativităţii ;
b) veritabile (reale). În această categorie intră stipulaţia pentru altul, fiind, de fapt, singura care a primit o
asemenea calificare unanimă, deoarece numai în acest caz un terţ devine creditor prin acordul de voinţă al
părţilor contractante.

29
 5.3.2. Promisiunea faptei altuia – excepţie aparentă de la principiul relativităţii contractelor
5.3.2.1. Noţiune
Promisiunea faptei altuia este contractul prin care debitorul-promitent se obligă faţă de creditor, să
determine o terţă persoană să-şi asume un anume angajament juridic, care constă fie în încheierea, fie în
ratificarea unui anumit act juridic [art. 1283 alin. (1) C.civ.] .
Acest contract se încheie între creditor şi debitorul promitent, terţul fiind şi rămânând străin de contract.
Obiectul constă nu în fapta terţului, ci în obligaţia de rezultat a debitorului-promitent de a-l determina pe terţ să
execute prestaţia care constă în încheierea sau ratificarea unui act juridic . Din aceste motive, promisiunea
faptei altuia reprezintă o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractului . Efectele
promisiunii faptei altuia se vor produce faţă de terţ doar dacă acesta ratifică acest contract. În orice caz, decizia
terţului nu reprezintă o condiţie de validitate a promisiunii .
Promisiunea faptei altuia se poate înfăţişa ca un contract sau ca o clauză într-un contract. De aceea, ea
trebuie să îndeplinească cerinţele generale de valabilitate prevăzute de art. 1179 C.civ. (capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza), dar şi condiţia specială cerută expres art. 1283 alin. (3) C.civ.: intenţia
promitentului „să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat”. Prin
sintagma „să reiasă neîndoielnic din contract” nu se înţelege că trebuie utilizată vreo formulă anume ci doar că
interpretarea clauzelor contractuale să nu ridice semne de întrebare cu privire la existenţa acestei intenţii.
„Împrejurările” în care a fost încheiat contractul semnifică faptul că intenţia promitentului de a se angaja rezultă
neîndoielnic din domeniul în care acesta îşi desfăşoară activitatea, din contractele anterioare, încheiate între
părţi, din modul în care au decurs negocierile sau din felul în care a fost încheiat contractul ş.a.

5.3.2.2. Efecte
Promitentul se poate obliga fie numai la a obţine consimţământul terţului, fie şi la garantarea că terţul va
executa obligaţia născută în sarcina sa ca urmare a angajamentului asumat. În prima ipoteză, obligaţia
promitentului se consideră executată din momentul în care terţul a încheiat sau a ratificat actul avut în vedere,
fără a fi angajată răspunderea promitentului dacă terţul nu îşi execută propria obligaţia.
Dacă, însă, indiferent de diligenţele depuse, promitentul nu îl determină pe terţ la ratificarea sau încheirea
actului juridic avut în vedere, el va răspunde contractual, iar culpa sa se va prezuma, obligaţia fiind una de
rezultat.
De aceea, în caz de litigiu, creditorul va fi ţinut să probeze doar existenţa contractului, urmând ca
promitentul să dovedească fie că şi-a executat obligaţia, fie că neexecutarea se datorează unei cauze
exoneratoare de răspundere.
În cea de a doua ipoteză, debitorul-promitent dobândeşte atât calitatea de promitent al faptei altuia cât şi
pe cea de fideiusor. Astfel, promisiunea faptei altuia va trebui să îmbrace forma unui înscris, sub semnătură
privată sau autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 2282 C.civ.).
Alin. (2) al art. 1283 C.civ. dispune că: „Promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei
terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului”. Cum executarea obligaţiei terţului, presupune că
acesta a ratificat sau încheiat actul juridic, efectele ce urmează a se produce în persoana promitentului sunt cele
stabilite de lege în art. 2293-2313 C.civ.
În orice caz, în raporturile dintre creditor şi promitent se vor produce efectele generale ale contractelor, în
funcţie de natura unilaterală sau sinalagmatică a promisiunii.
Faţă de terţ, promisiunea nu produce direct niciun efect, el având, ca urmare a încheierii acesteia, doar un
drept de opţiune între a încheia sau ratifica actul ori a refuza. Astfel, terţul va putea încheia un contract (diferit,
bineînţeles de promisiune) cu creditorul sau va ratifica un act (promisiunea sau un alt contract, deoarece legea
nu distinge) devenind parte a acestuia.
Refuzul terţului nu trebuie să îmbrace vreo formă şi nici măcar nu trebuie să fie manifestat în vreo formă
sau să rezulte din vreun act sau fapt neîndoielnic al acestuia, simpla tăcere fiind suficientă.

5.3.2.3. Aplicaţii particulare

a) Potrivit art. 2017 C.civ., mandatarul nu poate depăşi limitele stabilite prin mandat, dar el poate, totuşi,
să se abată de la instrucţiunile primite când se află în imposibilitate de a-l înştiinţa „în prealabil pe mandant, şi
se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică”. Mandantul nu
este ţinut însă de efectele actelor încheiate de către mandatar cu depăşirea limitelor mandatului [art. 1309 alin.

30
(1) C.civ.], cu excepţia cazului când ratifică respectivele acte, această ratificare producându-şi efectele
retroactiv [art. 1311 alin. (1) C.civ.] . Dacă mandantul refuză ratificarea acestor acte, ele nu vor produce efecte
între mandant şi terţ;
b) contractele ale căror prestaţii au ca obiect bunuri ce aparţin altuia. Art. 1230 C.civ. instituie, ca element
de noutate, valabilitatea contractelor purtând asupra bunurilor altei persoane dispunând: „dacă prin lege nu se
prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat..., după caz, să obţină
acordul terţului”. Cum legea nu distinge, contractele pot avea efecte translative sau constitutive atât cu privire la
drepturile reale, cât şi la drepturile de creanţă (de exemplu, un contract de locaţiune care poartă asupra bunului
unui terţ).
O aplicaţie a acestei norme generale se regăseşte în materia specială a contractului de vânzare, în art.
1683 C.civ., care înlătură controversele existente în doctrină legate de vânzarea bunului altuia, cerinţa
vânzătorului titular al dreptului de proprietate suferind o atenuare condiţionată . Vânzarea unui bun individual
determinat, proprietatea unui terţ, este valabilă, obligaţia vânzătorului de a asigura transmiterea dreptului de la
titular la cumpărător fiind executată fie prin dobândirea de către vânzător a bunului, fie prin ratificarea vânzării
de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct sau indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra
bunului (de exemplu, proprietarul încheie un contract translativ de proprietate cu cumpărătorul). Prevederile art.
1683 C.civ. vizează şi situaţia în care un coproprietar vinde, în întregime, bunul proprietate comună. În orice
caz, pentru a ne afla în prezenţa promisiunii faptei altuia este necesar ca, la momentul încheierii contractului,
cumpărătorul să aibă cunoştinţă de faptul că vânzătorul nu este proprietarul bunului sau că este doar
coproprietar.

5.3.3. Stipulaţia pentru altul - excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului
5.3.3.1. Noţiune
Codul civil nu defineşte stipulaţia pentru altul , dar reglementează efectele acesteia (art. 1284 -1288
C.civ.).
Potrivit art. 1284 C.civ., oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ care, astfel,
dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei.
Stipulaţia pentru altul reprezintă acel contract sau clauză contractuală prin care promitentul se obligă faţă
de stipulant să execute o prestaţie în beneficiul unei alte persoane, numită terţ beneficiar , care devine creditor
prin efectul unui contract la care nu este parte şi poate pretinde direct promitentului executarea prestaţiei .
În doctrină se susţine că stipulaţia pentru altul este posibilă chiar şi în cazul actelor juridice unilaterale,
însă acest act va reprezenta o sursă de obligaţii numai pentru autorul acestuia, nu şi pentru alţii. Într-adevăr,
potrivit art. 1325 C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică
în mod corespunzător actelor unilaterale. Or, actul juridic unilateral dă naştere întotdeauna la obligaţii numai în
sarcina autorului său iar din reglementarea stipulaţiei pentru altul rezultă în mod clar că ne aflăm în faţa unei
operaţiuni juridice triunghiulare care presupune existenţa stipulantului, promitentului şi a terţului beneficiar ,
obligaţia promitentului fiind asumată faţă de stipulant iar prestaţia numai faţă de terţul beneficiar. În aceste
condiţii, o asemenea construcţie juridică în care stipulaţia să îmbrace forma actului juridic unilateral .

5.3.3.2. Condiţii de validitate

Pentru validitatea acestui contract se cer a fi întrunite condiţiile generale de validitate prevăzute de art.
1176 alin. (1) C.civ. , precum şi următoarele condiţii specifice:
- voinţa de a stipula să fie certă, neîndoielnică. Pentru a exista stipulaţia pentru altul, aceasta presupune
intenţia clară a părţilor de a stipula şi un interes al stipulantului de a face acest lucru . Actul trebuie să conţină,
în primul rând, intenţia clară de a crea un veritabil drept în favoarea unui terţ desăvârşit, mai ales când stipulaţia
nu este formulată în termeni juridici sau suficient de explicită. În al doilea rând, pentru a stipula valabil în
favoarea altuia, este suficient doar un simplu interes moral din partea stipulantului, un oarecare interes în
executarea unei obligaţii în favoarea unui terţ . Legea nu impune un anume mod de formulare a stipulaţiei, dar
ea trebuie să fie expresă, nu doar subînţeleasă sau dedusă pe cale de interpretare a contractului în cauză ;
- terţul beneficiar să fie determinat sau cel puţin determinabil la data încheierii stipulaţiei şi să existe în
momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia (art. 1285 C.civ.). Astfel, terţul beneficiar poate fi
chiar o persoană viitoare raportat la momentul încheierii contractului, important fiind ca aceasta să existe la
momentul scadenţei . În orice caz, beneficiarul trebuie să fie un terţ, calitatea de parte a acestuia înlăturând
caracterul de stipulaţie pentru altul. Astfel, el nu trebuie să participe la încheierea contractului, nici personal şi
nici prin reprezentare şi, mai mult, acceptarea nu îl va transforma în parte a stipulaţiei .

31
 Prin beneficiar determinat al stipulaţiei se înţelege că acesta este individualizat în mod concret în contract.
Determinabil este beneficiarul care va fi stabilit potrivit unor elemente de individualizare prevăzute în contract,
însă lipsa sau insuficienţa acestor elemente de individualizare nu atrag ineficacitatea contractului ci acesta îşi va
produce efectele în beneficiul stipulantului.
În ce priveşte condiţia ca beneficiarul să existe la momentul executării prestaţiei de către promitent,
acesta poate fi o persoană fizică concepută sau nu la epoca încheierii stipulaţiei sau o persoană juridică în curs
de constituire . De exemplu, într-un contract de transport, expeditorul poate indica transportatorului să livreze
marfa unui destinatar pe care îl va preciza ulterior începerii executării transportului, dar până la momentul
executării obligaţiei de predare a mărfii la destinaţie.
Dacă beneficiarul nu este la momentul încheierii stipulaţiei nici determinat, nici determinabil sau nu
există la momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia, stipulaţia va profita stipulantului, fără a
agrava însă sarcina promitentului (art. 1285 teza a II-a C.civ.). Astfel, dacă executarea obligaţiei către stipulant
este mai oneroasă decât ar fi fost dacă era făcută faţă de terţ, promitentul nu va putea fi ţinut de aceasta. Cum în
această ipoteză nu se mai pune problema existenţei unei relaţii triunghiulare, se vor aplica regulile generale din
materia contractelor sau ale celui special a cărui „haină” a îmbrăcat-o stipulaţia respectivă .

5.3.3.3. Acceptarea stipulaţiei

Acceptarea din partea terţului benefi¬ciar nu este o condiţie de validitate ci de eficacitate a stipulaţiei
pentru altul . Astfel, dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat
niciodată (art. 1286 C.civ.), lipsa acceptării sau refuzul având efect retroactiv .
Urmare a acceptării, dreptul beneficiarului se va consolida retroactiv, el fiind dobândit nu în temeiul
acceptării, ci ca urmare şi din momentul încheierii contractului între stipulant şi promitent . Beneficiarul devine
creditorul obligaţiei promitentului şi poate pretinde executarea acesteia, dreptul fiind din acest moment
irevocabil, iar obligaţia actuală .
Deoarece acceptarea constituie, ca regulă, un act unilateral aceasta trebuie, potrivit art. 1326 alin. (1)
C.civ., să fie comunicată, numai că această comunicare poate consta şi doar în solicitarea adresată promitentului
să execute prestaţia. Astfel, acceptarea nu poate fi tacită ci trebuie să fie expresă sau să rezulte dintr-un act sau
fapt neechivoc al beneficiarului .

5.3.3.4. Revocarea stipulaţiei

Încheierea stipulaţiei pentru altul are scopul de a da naştere unui drept în favoarea unui terţ, care devine
creditor prin efectul unui contract la care nu este parte, sub condiţia acceptării. Stipulaţia poate fi revocată doar
de către stipulant dacă acceptarea beneficiarului nu a ajuns la cel dintâi sau la promitent.
Cum stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului sau al promitentului, dar creditorii sau
moştenitorii stipulantului nu o pot revoca, rezultă că, prin moartea stipulantului, stipulaţia devine irevocabilă
chiar dacă acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau promitent .
În concluzie, stipulaţia devine irevocabilă în două situaţii:
- când acceptarea a ajuns la stipulant sau la beneficiar, chiar dacă aceştia nu au luat cunoştinţă de aceasta
din motive neimputabile lor [art. 1326 alin. (3) C.civ.];
- la moartea stipulantului .
Revocarea, pentru a produce efecte, trebuie să fie acceptată de promitent, dacă acesta are interesul să
execute stipulaţia (de exemplu, stipulaţia este un contract sinalagmatic). În toate cazurile, însă, revocarea va
produce efecte din momentul ajungerii sale la promitent [alin. (2) al art. 1287 C.civ.]. Astfel, se poate vorbi de
revocare unilaterală sau revocare bilaterală a stipulaţiei, după cum este nevoie sau nu de acceptarea din partea
promitentului .
Spre deosebire de situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile privitoare la terţul beneficiar, revocarea
profită altui beneficiar, iar în lipsa acestuia, stipulantului sau moştenitorilor, dar nici în acest caz executarea faţă
de aceştia a prestaţiei nu trebuie „să agraveze” sarcina promitentului .

5.3.3.5. Efecte
Se afirmă că stipulaţia în folosul unui terţ determină, teoretic, naşterea a trei raporturi juridice
obligaţionale: între stipulant şi promitent, între promitent şi terţul beneficiar şi între stipulant şi terţul beneficiar .
Dar, stipulaţia pentru altul creează un raport juridic obligaţional între terţul beneficiar şi promitent, dar nu şi
între cel dintâi şi stipulant . Între promitent şi stipulant, există un raport de tipul creditor-debitor, iar terţul are o
acţiune directă împotriva promitentului pentru executarea promisiunii. Terţul beneficiar nu devine creditor al

32
stipulantului pentru că dreptul la beneficiul stipulaţiei decurge direct şi nu prin intermediul celui din urmă .
Astfel că, în fapt, mecanismul stipulaţiei produce două categorii de drepturi dar, totodată, distincte cu titulari
diferiţi: stipulantul şi terţul beneficiar .
a. Raporturile dintre stipulant şi promitent. Aceste raporturi sunt contractuale, supuse normelor de drept
comun. Atât stipulantul cât şi promitentul pot solicita daune-interese pentru neexecutarea obligaţiei de către
cealaltă parte, pot invoca excepţia de neexecutare sau cere rezoluţiunea (rezilierea stipulaţiei), dacă stipulaţia
pentru altul este un contract sinalagmatic.
b. Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Deşi terţul beneficiar nu este parte la contract, el
dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei, atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de
excepţie . Deoarece acest drept nu face parte din patrimoniul stipulantului , terţul nu suportă concursul
creditorilor şi moştenitorilor acestuia .
Terţul poate pretinde daune interese pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării, însă
nu poate cere rezoluţiunea (rezilierea) contractului deoarece nu este parte la contract. În caz de deces al terţului
beneficiar, dreptul şi acţiunile accesorii se transmit succesorilor săi .
În schimb, promitentul va putea invoca faţă de terţul beneficiar toate excepţiile pe care, în temeiul
contractului, le putea opune stipulantului pentru a-şi motiva refuzul de executare (art. 1288 C.civ.), inclusiv
excepţia de neexecutare .
c. Raporturile între stipulant şi terţul beneficiar. Între stipulant şi terţ nu se nasc raporturi juridice
contractuale din stipulaţia pentru altul, dar aceasta poate produce efecte indirect. Astfel, prin stipulaţie se poate
urmări stingerea unui raport obligaţional preexistent dintre stipulant şi beneficiar, gratificarea terţului ş.a.
De asemenea, terţul beneficiar, în calitate de creditor al promitentului, poate folosi: acţiunea oblică,
acţiunea revocatorie, precum şi garanţiile constituite de promitent, cum ar fi fideiusiunea, gajul sau ipoteca .

5.3.3.6. Aplicaţii practice ale stipulaţiei pentru altul reglementate expres de legislaţia în vigoare
a. în cazul contractului de rentă viageră. Potrivit art. 2242 C.civ., „prin contractul de rentă-viageră, o parte,
numită debirentier, se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier, prestaţii
periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile”. Din definiţia legală a contractului de rentă
viageră nu rezultă expres dacă este credirentier una dintre părţile contractului sau dacă acesta este terţ faţă de
contract. În schimb, alin. (2) al art. 2243 C.civ. vorbeşte despre situaţia în care „renta-viageră este stipulată în
favoarea unui terţ”. Rezultă că poate fi credirentier atât una dintre părţi, dar şi un terţ, în această situaţie aflând-
ne în prezenţa unei stipulaţii pentru altul. Debirentierul este promitent, cealaltă parte contractantă este
stipulantul, iar credirentierul este terţ beneficiar, faţă de acesta din urmă executându-şi prestaţiile debirentierul
şi, deoarece, prestaţiile succesive sunt legate între ele, terţul beneficiar-credirentier trebuie să existe la
momentul primei executări .
Spre deosebire de regula generală din materia stipulaţiei pentru altul, în cazul stipulaţiei constituită prin
contractul de rentă-viageră, promitentul-debirentier are obligaţia de a presta periodic către terţul beneficiar-
credirentier, obiectul acestor prestaţii putând consta în sume de bani sau alte bunuri fungibile . Drept consecinţă,
promitentul-debirentier nu va putea invoca imposiblitatea fortuită de executare a obligaţiei sale faţă de
credirentier .
În ceea ce priveşte art. 2251 C.civ. care reglementează rezoluţiunea contractului de rentă-viageră la
cererea credirentierului, acesta nu este aplicabil şi în cazul stipulaţiei pentru altul, terţul beneficiar - chiar fiind
credirentier - nu devine parte a contractului din care a luat naştere dreptul său, neexecutarea din partea
debirentierului dând posibilitatea numai pentru stipulant de a apela la acest remediu .
Prin excepţie de la regula potrivit căreia stipulaţia pentru altul trebuie să fie încheiată în forma cerută de
lege pentru contractul care o conţine, chiar dacă terţul beneficiar „o primeşte cu titlu gratuit, contractul nu este
supus formei prevăzute pentru donaţie” [art. 2234 alin. (2) C.civ.]. Astfel, chiar dacă îmbracă forma unei
donaţii, stipulaţia pentru altul din contractul de rentă-viageră poate fi încheiată sub forma unui înscris sub
semnătură privată. Oricum gratuitatea stipulaţiei pentru altul nu se referă la faptul că terţul beneficiar ar putea fi
vreodată ţinut de o obligaţie, ci că promitentul se obligă fără a aştepta vreo contraprestaţie din partea
stipulantului. De altfel, art. 2234 alin. (2) C.civ. constituie o aplicaţie particulară a prevederilor art. 1011 alin. (2)
C.civ. potrivit cărora donaţiile indirecte nu trebuie încheiate în formă autentică, sub sanţiunea nulităţii absolute .
În cazul rentei viagere cu titlu gratuit, renta poate fi declarată insesizabilă prin contract, în limita valorii
necesare credirentierului pentru asigurarea întreţinerii [hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj, folosinţa unei
locuinţe corespunzătoare, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală – art. 2257 alin. (2) C.civ.]. Astfel,
creditorii terţului beneficiar-credierentier nu vor putea urmări renta în aceste limite, în timp ce creditorii

33
stipulantului nu vor putea urmări renta în integralitatea sa pentru că acesta nu a fost niciodată în patrimoniul
stipulantului ;
b. în cazul contractului de donaţie cu sarcină. Potrivit art. 985 C.civ., „donaţia este contractul prin care,
cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte
părţi, numită donatar”.
Sarcina este obligaţia (de a da, a face sau a nu face ceva) impusă de către dispunător gratificatului în
actele cu titlu gratuit, liberalităţi . Aceasta poate fi stabilită în favoarea dispunătorului, a gratificatului sau a unui
terţ.
În cazul în care sarcina este stabilită în favoarea unui terţ ne aflăm în prezenţa unei stipulaţii pentru altul,
donatorul fiind stipulant iar donatarul promitent. Art. 1027 C.civ. prevede că terţul în favoarea căruia a fost
stipulată sarcina poate cere numai executarea sarcinii, sau, în exprimarea art. 1284 alin. (2) C.civ. „executarea
prestaţiei”.
În cazul „neexecutării fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul” donaţia poate fi revocată
de către donator sau succesorii săi în drepturi [art. 1120 coroborat cu art. 1027 alin. (1) C.civ.]. Prin
„neexecutare fără justificare” se înţelege ca aceasta să se datoreze culpei donatarului nu celei a donatorului
deoarece „o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este
cauzată de propria sa acţiune sau omisiune” (art. 1517 C.civ.), sau unui terţ, pentru care donatarul nu răspunde .
Aplicând regulile generale din materia stipulaţiei pentru altul la donaţia cu sarcină în favoarea unui terţ se
observă următoarea construcţie juridică:
- donatorul stipulant dispune cu titlu gratuit şi în mod irevocabil de un bun în favoarea donatarului
promitent cu obligaţia pentru cel din urmă de a da, a face sau a nu face ceva în beneficiul unui terţ;
- terţul beneficiar dobândeşte dreptul de a solicita direct donatarului-promitent executarea sarcinii dar, în
acest caz, „donatarul este ţinut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii bunului donat, actualizată la data
la care sarcina trebuia îndeplinită” (art. 1028 C.civ.). Drept consecinţă, în cazul în care valoarea sarcinii
depăşeşte valoarea bunului donat, în condiţiile arătate, donatarul nu va putea fi obligat la executarea diferenţei
şi nici nu va putea fi cerută revocarea donaţiei de către donator sau succesorii săi în drepturi;
- terţului beneficiar îi sunt aplicabile regulile privitoare la donaţie , în persoana sa trebuind să fie
îndeplinite cerinţele prevăzute expres de art. 989 C.civ. Dacă acestea nu sunt îndeplinte, sarcina va profita
donatorului-stipulant, fără a agrava sarcina donatarului-promitent;
- dacă terţul beneficiar nu acceptă dreptul se consideră, cu efect retroactiv, că sarcina nu a existat
niciodată şi deci, nici obligaţia donatarului-promitent, donaţia rămânând în schimb, valabil încheiată, deoarece
intenţia de a gratifica continuă să existe, cu excepţia situaţiei în care sarcina a constituit însăşi cauza donaţiei;
- stipulaţia poate fi revocată de către donatorul-stipulant, însă numai cu acordul donatarului-promitent
fiind evident că cel din urmă are interesul să o execute [art. 1287 alin. (1) teza a II-a C.civ.] mai ales când
valoarea sarcinii nu ajunge la concurenţa valorii bunului donat;
- revocarea stipulaţiei trebuie să respecte condiţiile de formă cerute pentru actul vizat;
c. în cazul contractului de transport de bunuri. Potrivit art. 1955 C.civ. „prin contractul de transport, o
parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul,
în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul
convenite”.
În cazul contractului de transport de bunuri, este posibil ca expeditorul să nu fie aceeaşi persoană cu
destinatarul. Cum contractul se încheie între expeditor şi transportator, ne aflăm în situaţia unui mecanism
asemănător celui al stipulaţiei pentru altul. Astfel, expeditorul este stipulant, transportatorul promitent, iar
destinatarul terţ beneficiar .
Numai că, în pofida acestor similitudini, destinatarul dobândeşte atât drepturi cât şi obligaţii. El, fără a fi
parte în contractul de transport, are dreptul de a modifica, în condiţiile art. 1974 C.civ., contractul de transport,
dreptul de a primi bunurile transportate, dreptul de a cere să se constate identitatea, cantitatea şi starea bunurilor
transportate, obligaţia de a prelua bunurile, obligaţia de a remite transportatorului documentul de transport la
ordin sau la purtător, obligaţia de a plăti preţul transportului dacă acesta se face la destinaţie, obligaţia de a plăti
preţul serviciilor accesorii şi al cheltuielilor efectuate pe parcursul transportului, dacă prin contract sau legea
specială nu se prevede altfel (art. 1974-1979 C.civ.) .
Aceste drepturi şi obligaţii se dobândesc de către destinatar prin acceptarea contractului de transport sau a
bunurilor transportate (art. 1977 C.civ.). De aceea nu putem afirma fără putinţă de tăgadă că destinatarul este
terţ faţă de contractul de transport, dobândirea de obligaţii nefiind specifică stipulaţiei pentru altul. Destinatarul
are o poziţie juridică sui generis depăşind astfel, mecanismul stipulaţiei pentru altul ;

34
 d. în cazul contractului de asigurare.Art. 2199 alin. (1) C.civ. prevede: „Prin contractul de asigurare,
contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se
obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului,
beneficiarului asigurării sau terţului păgubit”.
Alin. (2) al art. 2199 C.civ. stabileşte că este contractant al asigurării: „persoana care încheie contractul
pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană ori pentru bunuri sau activităţi ale acestuia şi se obligă faţă
de asigurător să plătească prima de asigurare”.
Aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul găsim atât în ceea ce priveşte asigurarea de bunuri cât şi cea de
persoane. Astfel, atunci când nu există identitate între persoana contractantului asigurării sau asigurat şi
persoana care urmează a beneficia de indemnizaţie, ca urmare a producerii riscului asigurat, este realizat
mecanismul stipulaţiei pentru altul .
În acest sens, în materia asigurării de bunuri, art. 2214 C.civ. prevede că despăgubirea se plăteşte
asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite. Deoarece asiguratul este parte în contractul
de asigurare, nu putem vorbi de stipulaţie pentru altul. Excepţie face situaţia în care contractul se încheie între
contractantul asigurării şi asigurător. În ce priveşte „alte persoane îndreptăţite” este vorba de o aplicaţie a
regulii înscrise în art. 1282 C.civ., nu de o stipulaţie pentru altul. Situaţia evidentă de stipulaţie pentru altul este
cea în care beneficiarul asigurării este o altă persoană decât asiguratul şi care nu are calitatea de succesor în
accepţiunea art. 1282 C.civ. Astfel, stipulantul este contractantul asigurării, respectiv asiguratul, promitent este
asigurătorul iar terţ beneficiar - asiguratul, respectiv altă persoană, în funcţie de modul concret în care s-a
încheiat contractul de asigurare. În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul este promitent, asiguratul
stipulant iar terţul beneficiar este persoana prejudiciată. Similar, în cazul asigurării de persoane, beneficiar
poate fi o persoană desemnată de către părţi prin contract (altele decât ele), potrivit art. 2230 C.civ.
Prin excepţie de la regula înscrisă în art. 1285 C.civ., beneficiarul poate fi înlocuit oricând în cursul
executării contractului de asigurare de persoane (art. 2231 C.civ.).
Art. 2232 C.civ. dispune că atunci când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi, indemnizaţia de asigurare se
împarte în mod egal între aceştia, dacă nu s-a stipulat altfel. Astfel, prin beneficiar, în sensul art. 1285 C.civ., în
lipsa unei prevederi legale expresă care să limiteze sensul acestei noţiunii la o singură persoană, este posibil ca,
prin stipulaţia pentru altul, să fie desemnate mai multe persoane care să formeze categoria „terţ beneficiar”. De
altfel, practic, atunci când beneficiarul este determinabil ne putem afla în situaţia în care mai multe persoane
îndeplinesc concomitent condiţiile cerute în stipulaţia pentru altul. Concret, dacă promitentul se obligă faţă de
stipulant să execute o prestaţie faţă de câştigătorul unui concurs, atunci când sunt desemnate mai multe
persoane drept câştigători, „terţul beneficiar” nu este o singură persoană ci toţi câştigătorii ;
e. contractul de întreţinere. Potrivit art. 2254 C.civ. „prin contractul de întreţinere o parte se obligă să
efectueze în folosul celeilate părţi sau al unui anumit terţ prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii pentru o
anumită perioadă”.
Dacă beneficiarul întreţinerii este un terţ, ne aflăm în prezenţa unei stipulaţii pentru altul, dar din
exprimarea „folosul... unui anumit terţ” rezultă că, prin excepţie de la regula instituită de art. 1285 C.civ., terţul
beneficiar al întreţinerii trebuie să fie determinat la momentul încheierii contractului ;

5.3.4. Acţiunile directe

5.3.4.1. Noţiune
Părţile contractante au posibilitatea să invoce contractul în cadrul acţiunilor în justiţie, acestea constituind
un accesoriu al drepturilor din conţinutul raporturilor juridice născute din contract. De la această regulă, există
situaţii, expres prevăzute de lege, în care se recunoaşte şi unor terţi faţă de contract posibilitatea de a exercita
„acţiuni directe” împotriva uneia dintre părţile contractante, invocând tocmai acel contract în favoarea lor .
Acţiunile directe reprezintă, astfel, posibilitatea creditorului de a cere plata direct de la debitorul debitorului său
fără a-şi pierde dreptul împotriva debitorului . Termenul „directă” semnifică faptul că, şi în absenţa unei
legături juridice dintre titularul acţiunii şi terţul ţinut la plata creanţei , primul va obţine de la cel din urmă
această plată, care îi va profita direct, şi pe orice cale directă, dar nu în mod necesar în justiţie . Rolul instanţei
se face simţit doar atunci când debitorul nu plăteşte cu bună-credinţă ceea ce datorează creditorului în baza legii
ori contestă existenţa sau întinderea datoriei sale .
Acţiunea directă presupune existenţa a trei părţi din cadrul a două contracte distincte, dar cu un element
comun care este tocmai una dintre aceste părţi: creditor – debitor principal – debitor al debitorului principal
(subdebitor).

35
 Creditorul este titularul acţiunii directe împotriva subdebitorul în virtutea unui drept propriu, dar şi a unui
drept al debitorului său . Exercitarea acţiunii directe în virtutea existenţei unui drept al debitorului înseamnă că,
pe de o parte, creditorul nu va putea să acţioneze decât în limita drepturilor debitorului său şi, pe de altă parte,
că el va beneficia de garanţiile accesorii creanţei debitorului său . În contrapartidă, subdebitorul va putea să îi
opună excepţiile pe care le avea împotriva propriului creditor survenite înainte de exercitarea acţiunii .
În privinţa calificării acţiunii directe, în doctrină, punctul comun de vedere a fost acela că ea se prezintă
ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. Opinii divergente au fost formulate în ceea ce
priveşte caracterul real sau aparent de excepţie de la acest principiu. Într-o opinie s-a susţinut că invocarea
contractului de către un terţ în cadrul acţiunii directe constituie o excepţie reală de la principiul relativităţii
efectelor contractului. Într-o altă opinie s-a arătat că acţiunile directe constituie excepţii aparente deoarece
dreptul terţului izvoreşte direct şi nemijlocit din lege şi fără acordul părţilor respectivului contract . Astfel,
acţiunea directă, fiind un drept propriu neconvenţional al unui terţ faţă de contractul pe care îl invocă, o
posibilitate ce îşi are izvorul în lege – direct şi nemijlocit -, se prezintă ca o derogare de la principiul
relativităţii efectelor contractului în ce priveşte latura activă . Deoarece voinţa părţilor la naşterea drepturilor
terţilor nu are niciun rol, acestea constituie o excepţie aparentă de la acest principiu .
Într-o altă opinie se consideră că acţiunile directe sunt excepţii veritabile de la principiul relativităţii
efectelor contractului deoarece orice excepţie trebuie să fie justificată legal şi prevederea expresă a legii nu îi
schimbă acest caracter iar „contractul iniţial este cel care declanşează această excepţie” .
Prin acţiunile directe nu sunt protejaţi toţi creditorii ci doar cei anume desemnaţi de lege şi numai
împotriva anumitor subdebitori stabiliţi tot de lege . Astfel, pentru existenţa dreptului la acţiune directă este
necesară „existenţa normei obiective care să o permită” .
Invocarea acţiunilor directe constituie un drept direct şi propriu al unui anumit creditor de a obţine
satisfacerea creanţei sale de la un anumit debitor al debitorului său, în absenţa unor raporturi obligaţionale între
aceştia, în cazurile expres determinate de lege .

5.3.4.2. Aplicaţii ale acţiunilor directe

Codul civil actual nu cuprinde o reglementare având caracter general, de drept comun, a acţiunilor directe,
existând doar norme care privesc situaţii particulare, în cadrul acestuia sau a altor acte normative:
a. Acţiunea directă din materia contractului de antrepriză
Art. 1856 C.civ., având denumirea marginală „Acţiunea directă a lucrătorilor”, dispune: „În măsura în
care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o
activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva
beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul
introducerii acţiunii”.
Codul civil stabileşte expres natura juridică a acţiunii, atât în cadrul denumirii marginale cât şi a normei
propriu-zise, sfera persoanelor care beneficiază de această acţiune directă fiind: „zidarii, lemnarii şi ceilalţi
lucrători întrebuinţaţi”, adică lucrătorii ce au participat efectiv la executarea lucrării şi „persoanele care... au
desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării”.
Art. 1856 C.civ. impune ca persoanele să fi prestat munca sau, în general, serviciile în baza unui contract
încheiat cu antreprenorul, fiind vorba de asigurarea mijloacelor de probă necesare pentru dovedirea valorii
sumei pe care antrenorul o datorează titularilor acţiunii directe, nu de o condiţie suplimentară pentru exercitarea
acţiunii, deoarece majoritatea contractelor sunt consensuale. Bineînţeles, atunci când contractul este unul
solemn, cum este cazul contractului individual de muncă , dovada cuantumului salariului se va face prin
înscrisul în care este consemnată manifestarea de voinţă a părţilor (instrumentum), absenţa sa echivalând cu
inexistenţa contractului (ca negotium) .
Condiţiile exercitării acţiunii directe sunt:
- existenţa contractului de antrepriză valabil încheiat;
- existenţa lucrărilor sau efectuarea serviciilor de către antreprenor, prin intermediul persoanelor
„angajate”;
- beneficiarul să nu fi plătit antreprenorului preţul antreprizei;
- antreprenorul să nu fi plătit, la rândul său, remuneraţia persoanelor care au prestat serviciile sau au
executat lucrarea .
Formularea din finalul normei - „la momentul introducerii acţiunii” - ar putea duce la concluzia că
acţiunea directă poate fi exercitată doar prin apelarea la instanţa judecătorească, numai că acţiunile directe nu
sunt acţiuni în justiţie , ele dobândind acest caracter numai în măsura în care subdebitorul (beneficiarul

36
antreprizei, în acest caz) refuză să execute plata respectivă şi, în plus, o atare interpretare ar duce la o amânare
inutilă a realizării dreptului conferit de art. 1856 C.civ.
Acţiunea directă are, în materia contractului de antrepriză, caracter unilateral, astfel că beneficiarul nu se
poate îndrepta direct împotriva persoanelor care au desfăşurat activităţi pentru prestarea serviciilor sau
executarea lucrării contractate de către antreprenor.
b. Acţiunea directă din materia contractului de mandat
Art. 2023 C.civ., intitulat „Substituirea făcută de mandatar”, dispune: „(6) În toate cazurile, mandantul are
acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o”.
Expresia „în toate cazurile” se referă la faptul că acţiunea directă poate fi exercitată şi atunci când
mandantul l-a autorizat pe mandatar în mod expres să-şi substituie o altă persoană şi atunci când substituirea
operează în lipsa unei asemenea autorizări. Astfel, mandantul are o acţiune directă împotriva oricărei persoane
pe care mandatarul şi-a substituit-o, cu sau fără voia celui dintâi .
Nici în cazul acestora legiutorul nu a optat pentru bilateralizarea acţiunii directe, submandatarul neputând
să se îndrepte împotriva mandatarului nici măcar pentru realizarea creanţei sale născută din cheltuielile făcute
pentru executarea submandatului şi nici măcar atunci când substituirea a fost autorizată de mandant .
c. Acţiunea directă din materia sublocaţiunii
Art. 1807 C.civ., intitulat „Efectele sublocaţiunii. Acţiuni împotriva sublocatarului”, dispune: „(1) În caz
de neplată a chiriei cuvenite în temeiul locaţiunii, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la concurenţa
chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal. Plata anticipată a chiriei către locatarul
principal nu poate fi opusă locatorului. (2) Locatorul îşi păstrează dreptul prevăzut la alin. (1) atunci când
creanţa având ca obiect chiria datorată în temeiul sublocaţiunii a fost cedată. (3) Locatorul poate, de asemenea,
să se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea celorlalte obligaţii asumate
prin contractul de sublocaţiune”.
De lege lata, locatorul are la-ndemână două acţiuni directe împotriva sublocatarului: una privind plata
chiriei, până la concurenţa preţului sublocaţiunii [art. 1807 alin. (l) C.civ.] şi a doua pentru executarea celorlalte
obligaţii asumate de către sublocatar prin contractul de sublocaţiune [art. 1807 alin. (3) C.civ.].
Chiar dacă art. 1807 C.civ. nu stabileşte expres natura acestor acţiuni ale locatorului împotriva
sublocatarului, ea rezultă din existenţa structurii tripartite specifică mecanismului acţiunii directe (existenţa a
două contracte în care locatarul este parte, debitor într-unul şi creditor în celalalt) , locatorul, în calitate de
titular al acţiunii directe, exercitând dreptul direct împotriva debitorului debitorului său. Mai mult, alin. (3) al
art. 1807 C.civ. prevede că locatorul se poate îndrepta direct împotriva sublocatarului pentru a-1 constrânge la
executarea celorlalte obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune, în acest caz obiectul acţiunii directe
fiind limitat la obligaţiile asumate de sublocatar faţă de locatar, altele bineînţeles decât cele privind plata chiriei .
d. Acţiunea directă a salariaţilor temporari împotria utilizatorului
Potrivit art. 96 alin. (4) C.mun., „în cazul în care în termen de 15 zile calendaristice de la data la care
obligaţiile privind plata salariului şi cele privind contribuţiile şi impozitele au devenit scadente şi exigibile, iar
agentul de muncă temporară nu le execută, ele vor fi plătite de utilizator, în baza solicitării salariatului
temporar”.
În cazul muncii prin agent de muncă temporară se încheie două contracte: un contract individual de
muncă şi un contract de punere la dispoziţie. Contractul individual de muncă, denumit contract de muncă
temporară, se încheie, în scris, între agentul de muncă temporară, în calitate de angajator, şi salariatul temporar.
Contractul de punere la dispoziţie este înţelegerea prin care una dintre părţi, prestatorul - agent de muncă
temporară -, se obligă să pună la dispoziţia utilizatorului - angajator - un salariat temporar pentru îndeplinirea
unei sau unor sarcini determinate în schimbul unui preţ.
În cazul în care, în termen de 15 zile calendaristice de la data la care obligaţiile agentului privind plata
salariului şi cele privind contribuţiile şi impozitele au devenit scadente şi exigibile, agentul nu le execută,
utilizatorul, ca urmare a solicitării salariatului temporar, care beneficiază astfel de o acţiune directă, le va plăti,
subrogându-se pentru acestea în drepturile salariatului temporar împotriva agentului de muncă temporară [art.
96 alin. (4) C.mun.]. Astfel, titularul acţiunii directe este salariatul temporar, debitorul intermediar este agentul
de muncă temporară, iar subdebitor utilizatorul.
Codul muncii nu prevede o procedură judiciară, fiind astfel evident că dreptul salariatului temporar
împotriva utilizatorului se poate realiza fără intervenţia judecătorului .
Dacă utilizatorul şi-a executat obligaţiile de plată faţă de agentul de muncă temporară şi a dat curs acţiunii
directe exercitate de către salariatul temporar, utilizatorul se va subroga, pentru sumele plătite, în drepturile
salariatului temporar, î mpotriva agentului de muncă temporară [art. 96 alin. (5) C.mun.].

37
 5.3.4.3. Efectele acţiunii directe
Titularii acţiunilor directe beneficiază de o dublă garanţie a realizării creanţei lor. Ei se pot îndrepta atât
împotriva debitorului lor cu o acţiune fondată pe chiar contractul încheiat cu acesta, cât şi împotriva
subdebitorului, în baza dreptului direct recunoscut de lege. Ei beneficiază astfel de un drept de opţiune care să
le permită satisfacerea creanţei. Cum legea nu distinge, ei vor putea utiliza oricare dintre cele două acţiuni,
separat sau concomitent, cumulându-le. De altfel, cum subdebitorul este ţinut faţă de creditor în limita obligaţiei
sale, este firesc ca pentru diferenţă acesta din urmă să îl urmărească pe debitor direct .
Utilizarea oricărei dintre cele două acţiuni nu constituie o renunţare la posibilitatea de a o folosi pe
cealaltă, singura ipoteză în care cea de a doua acţiune va rămâne fără efect fiind aceea în care dreptul
creditorului a fost deja realizat .
În ipoteza cumulării celor două acţiuni sau a existenţei a doi sau mai mulţi subdebitori (de exemplu, doi
submandatari) vorbim de o obligaţie in solidum a acestora , în limita valorii celei mai mici dintre creanţe (a
creditorului sau a debitorului intermediar) niciunul dintre ei neputând fi obligat să plătească mai mult decât
datorează .
Întrucât creditorul exercită dreptul debitorului său, el nu poate avea mai multe drepturi decât acesta, astfel
că va intra în concurs cu creditorii proprii ai subdebitorului în ceea ce priveşte realizarea creanţei sale .
Debitorul intermediar va fi liberat de datoria sa, doar la momentul la care aceasta va fi achitată integral,
acţiunea directă neavând efecte novatoare .
Până la momentul executării integrale a plăţii, debitorul intermediar rămâne debitorul creditorului. Plata
integrală a creanţei de către subdebitor îl va libera atât pe debitorul intermediar faţă de creditor, cât şi pe
subdebitor în limita plăţii efectuate faţă de debitorul intermediar.
Exercitarea acţiunii directe de către creditor, direct împotriva subdebitorului, întrerupe cursul prescripţiei
extinctive a dreptului la acţiune, în ceea ce priveşte acţiunea de drept comun de care creditorul direct dispune
împotriva debitorului intermediar pentru realizarea creanţei sale .
Titularul acţiunii directe scapă de concursul creditorilor debitorului intermediar, acesta neputând urmări
creanţa indisponibilizată. Valoarea indisponibilizată nu va intra în patrimoniul debitorului principal, pentru a
putea servi drept garanţie generală pentru creditorii chirografari ai acestuia, beneficiarul acţiunii directe fiind
scutit de a suporta concursul acestora.

5.3.5. Contractul colectiv de muncă (acordul colectiv )

Contractul colectiv de muncă este o convenţie specifică dreptului muncii şi este considerat excepţie de la
principiul relativităţii efectelor contractelor deoarece se aplică unor persoane care nu sunt nici părţi şi nici
avânzi-cauză.
Art. 1 lit.i) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social defineşte contractul colectiv de muncă ca fiind
„convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală şi reprezentanţii angajaţilor, prin
care se stabilesc clauze privind drepturile şi obligaţiile ce decurg din relaţiile de muncă. Prin încheierea
contractelor colective de muncă se urmăreşte promovarea şi apărarea intereselor părţilor semnatare, prevenirea
sau limitarea conflictelor colective de muncă, în vederea asigurării păcii sociale”. De asemenea, lit.j) a aceluiaşi
articol defineşte o specie a contractului colectiv de muncă, şi anume acordul colectiv care reprezintă „convenţia
încheiată în formă scrisă între organizaţiile sindicale ale funcţionarilor publici sau ale funcţionarilor publici cu
statut special, reprezentanţii acestora şi reprezentanţii autorităţii ori instituţiei publice”. Contractul colectiv de
muncă îşi produce efectele nu numai faţă de cei care l-au încheiat, ci faţă de toţi salariaţii şi angajatorii la care
se referă aşa cum rezultă din prevederile art. 133 din Legea nr. 62/2011, respectiv:
a) pentru toţi angajaţii din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;
b) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru care s-a încheiat
contractul colectiv de muncă;
c) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul
colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale contractului.
Art. 1176 alin. (1) C.civ. dispune că prin contract-cadru se înţelege acordul prin care părţile convin să
negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de
acesta. Astfel, contractul colectiv de muncă (respectiv acordul colectiv) este un contract-cadru , deoarece
clauzele acestuia se pun în aplicare prin contracte individuale, iar părţile acestuia acţionează şi în calitate de
reprezentanţi.

38
 Se apreciază că acest contract este doar o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor
contractului. Principalul argument este acela că, deşi contractul colectiv de muncă produce efecte şi faţă de
terţii sala¬riaţi, aceste efecte se produc ex lege şi nu pentru că părţile au stipulat în acest sens.

Secţiunea 6. Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi

6.1. Reglementare. Enunţarea principiului
Art. 1281 C.civ. statuează expres asupra opozabilităţii efectelor contractului dispunând: „Contractul este
opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala
de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege” .
Astfel, opozabilitatea este pentru prima dată consacrată în legislaţia românească, şi se înfăţişează ca un
principiu general al contractului, şi, mai mult, al actului juridic civil, deoarece art. 1325 C.civ. statuează că
dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător şi actelor juridice unilaterale,
neexistând norme speciale în materie, care să îi înlăture aplicabilitatea.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acestea se produc numai între părţi, pentru terţi
acesta nedând, ca regulă, naştere la drepturi şi obligaţii. Pentru ei contractul este opozabil, fiind ţinuţi să
respecte realitatea juridică născută din acesta, respectiv drepturile şi obligaţiile , contractul - izvor de obligaţii,
existând erga omnes „deoarece constituie un element al ordinii juridice, a cărui existenţă poate profita indirect
părţilor” . Altfel spus, opozabilitatea reflectă respectul datorat de terţi faţă de situaţia juridică creată printr-un
contract . Se poate spune că forţa obligatorie a contractului se extinde şi asupra terţilor , contractul şi situaţia
juridică izvorâtă din acesta fiind opozabile terţilor ca realităţi faptice existente .
Alţi autori afirmă că efectul obligatoriu al contractului se limitează la părţile contractante, în timp ce
situaţia juridică născută din contract este opozabilă terţilor ca un „complement necesar al forţei obligatorii a
contractului” . Terţii nu sunt obligaţi să execute prestaţiile contractuale dar sunt ţinuţi să se abţină de la orice
comportament care ar putea constitui un obstacol în executarea prestaţiilor; ei având doar o obligaţie de
abstenţiune .
Opozabilitatea este destinată să asigure eficacitatea deplină a contractului dar, în acelaşi timp, înseamnă
şi că terţii pot invoca în folosul lor şi împotriva părţilor existenţa acestui contract. De exemplu, terţul va putea
angaja responsabilitatea părţii care, în executarea unui contract, l-a prejudiciat. Deoarece pentru terţi contractul
are valoare de fapt juridic , în sens restrâns, acesta va putea folosi orice mijloc de probă.

6.2. Înţelesurile noţiunii de opozabilitate

Opozabilitate este folosită în literatura juridică sub diferite înţelesuri şi în construcţii juridice diferite:
a) opozabilitate virtuală care desemnează principiul în sine şi opozabilitate eficientă care are rolul de a
apăra terţii de unele consecinţe dăunătoare ale contractului ;
b) opozabilitate de plin drept şi opozabilitate condiţionată. Opozabilitatea de plin drept sau naturală este
specifică situaţiilor juridice, fiind impusă de asigurarea celerităţii circuitului civil în condiţii de maximă
siguranţă . Ea se fundamentează pe o prezumţie relativă de cunoaştere a existenţei şi conţinutului unui contract.
Plecând de la acest deziderat, s-a apreciat că existenţa simulaţiei, a acţiunii revocatorii şi a inopozabilităţii
actului fraudulos au fost concepute ca excepţii de la principiul opozabilităţii de plin drept, acestea având ca
scop apărarea intereselor terţilor faţă de părţile contractante . Opozabilitatea condi¬ţionată presupune instituirea
îndeplinirii anumitor formalităţi, prezumţia relativă generală de cunoaştere a existenţei şi conţinutului unui
contract fiind, astfel, înlocuită de o prezumţie absolută de cunoaştere a contractului ;
c) opozabilitate substanţială şi opozabilitate probatorie. Opozabilitatea probatorie vizează contractul ca
mijloc de probă iar cea substanţială ca negotium .
Nu opozabilitatea constituie un mijloc de probă ci doar contractul care poate fi invocat, de către părţi ori
de către terţi, în probarea existenţei şi întinderii unor drepturi şi obligaţii , el fiind asemănat cu o „bancă de date
şi informaţii pentru terţi” . Ca mijloc de probă, contractul poate constitui „sursa de informaţie în legătură cu o
anumită situaţie juridică ori faptică” , pentru înţelegerea unei stări de fapt, contractuală sau extracontractuală .
Dar contractul poate fi invocat pentru a face proba existenţei unor drepturi şi îndatoriri juridice . Vorbim de
opozabilitatea probatorie a contractelor, de exemplu, în următoarele cazuri: dovada îndeplinirii condiţiei
„justului titlu” cerută de art. 1895 C.civ.1864 constă în prezentarea contractului translativ de proprietate
(vânzarea, schimbul, donaţia, tranzacţia) încheiat cu un neproprietar ; proba dreptului de proprietate imobiliară
constă, de regulă, în prezentarea contractului translativ de proprietate (vânzarea, schimbul, donaţia, renta
viageră etc. ) ş.a.

39
 Opozabilitatea substanţială sau propriu-zisă a contractelor se referă la contract ca operaţiune juridică,
înţelesul său fiind acela de obligare a terţilor la recunoaşterea şi respectarea efectelor acordului de voinţă al
părţilor , terţii fiind ţinuţi să se abţină de la orice ar fi de natură să împiedice executarea întocmai a contractului .
Ei rămân străini de efectele directe ale contractului, care este obligatoriu pentru ei „numai în ce priveşte efectele
sale indirecte, externe” .
Opozabilitatea substanţială a contractului reprezintă un cumulul de opozabilităţi: opozabilitatea
contractului, peste care se suprapune opozabilitatea drepturilor născute din contract , aceasta din urmă
preusupunând anterioritatea opunerii contractului ca izvor al drepturilor în cauză .
Dreptul real, fiind un drept absolut, se caracterizează prin opozabilitate proprie erga omnes, rezultată din
caracteristicile sale, fiind în mod evident distinctă de opozabilitatea contractului al cărui obiect îl constituie . În
cazul dreptului de creanţă (ius in personam) nicio altă persoană, în afara debitorului, nu este ţinută să execute
prestaţia datorată creditorului. Dar, contractul şi dreptul de creanţă trebuie respectate şi de către ceilalţi , ele
fiind opozabile tuturor. Opozabilitatea contractului impune recunoaşterea şi respectarea operaţiei juridice
realizată între părţi (opozabilitate statică); opozabilitatea dreptului de creanţă presupune posibilitatea
creditorului contractual de a-i imputa terţului fapta ilicită, constând în împiedicarea culpabilă a creditorului de
a-şi realiza creanţa (opozabilitate dinamică) , opozabilitatea contractului constituind temeiul opozabilităţii
dreptului de creanţă .

6.3. Opozabilitate - inopozabilitate

Ca regulă, opozabilitatea contractului „operează erga omnes, spontan şi ope legis” , însă, în anumite
cazuri, opozabilitatea faţă de terţi este condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi (de exemplu, în materia
cesiunii de creanţă , a vânzării , a clauzelor de insesizabilitate ) ori de existenţa datei certe pe înscrisul sub
semnătură privată ce constată actul (de exemplu, în materia mandatului fără reprezentare, data certă anterioară
măsurilor asigurătorilor sau de executare, asigură opozabilitatea acestuia faţă de creditorii mandatarului care ar
dori să urmărească bunurile dobândite de mandatar î n nume propriu, dar pe seama mandantului ).
Inopozabilitatea reprezintă ineficacitatea unui act faţă de terţi, permiţând acestora să îi ignore existenţa
sau efectele , chiar dacă el este valabil încheiat. Faţă de terţi contractul nu îşi va produce efectele sau îşi va
produce doar o parte din efecte, părţile neputând invoca în acest caz efectele produse între ele de acel contract .

6.5. Simulaţia - excepţia de la principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi

6.5.1. Reglementare. Noţiune
Sediul materiei este în actualul Cod civil, în secţiunea a 6-a intitulată „Efectele contractului”,
subsecţiunea a II-a, „Efectele faţă de terţi”, pct. IV, art. 1289-1294 , ce reglementează efectele simulaţiei între
părţi, faţă de terţi, raporturile cu creditorii, proba simulaţiei, includerea actelor unilaterale şi excluderea celor
nepatrimoniale în, respectiv din domeniul simulaţiei. De asemenea, sunt reglementate aplicaţii ale simulaţiei în
materia: convenţiei matrimoniale (art. 331), a partajului simulat (art. 679), a liberalităţilor (art. 992), a
donaţiilor (art. 1033) şi a contractului de tranzacţie (art. 2278). Se regăsesc în legislaţie şi alte norme legate de
instituţia simulaţiei, cum sunt, de exemplu: art. 10 din Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii
demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere ; art. 507 alin. (2)
C.pr.civ. ; art. 12 din Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale .
Simulaţia este operaţiunea juridică, prin care se încheie două contracte, unul public, prin care se creează o
anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii şi altul secret, care corespunde voinţei reale a părţilor şi
prin care se anihilează, în tot sau în parte aparenţa juridică creată prin actul public . Aceasta are caracter
convenţional pentru că se naşte în baza acordului simulatoriu care ţine de esenţa sa .

6.5.2. Scopul şi sancţiunea simulaţiei

Simulaţia este deseori utilizată în vederea comiterii unei fraude la lege, pentru evitarea unei interdicţii
legale sau pentru a se realiza indirect ceea ce legea nu permite a se face direct . Astfel, în general , simulaţia
este analizată pornind de la ideea urmării de scopuri frauduloase, cum sunt: frauda fiscului, frauda creditorilor
sau moştenitorilor rezervatari. Chiar dacă este în general frauduloasă, părţile pot avea motive să ascundă
contractele lor, iar scopul să fie licit , fapt pentru care simulaţia este reglementată şi nu prohibită legal,
acţionând principiul neutralităţii simulaţiei potrivit căruia aceasta nu este lovită de nulitate cât timp nu există o
cauză care să atragă această sancţiune .
Ca excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului, simulaţia presupune că, în anumite împrejurări,
o terţă persoană este îndreptăţită să ignore ori să respingă situaţiile juridice create prin contractul secret ,

40
sancţiunea fiind, deci, inopozabilitatea. Simulaţia, în sine, nu constituie o cauză de nulitate, dar poate duce la
nulitate atunci când se urmăreşte fraudarea legii sau vătămarea drepturilor unor terţe persoane. În plus, nu
întotdeauna intenţia de a frauda interesele terţilor este sancţionată cu nulitatea. Ca regulă, fraudarea intereselor
terţilor se sancţionează cu inopozabilitatea faţă de aceştia a contractului fraudulos , cu excepţia cazurilor în care
fraudarea intereselor terţilor constituie o fraudă la lege. În acest sens, se susţine în doctrină că simulaţia
prezintă unele limite externe, date de elementele definitorii ale simulaţiei şi care îi deter¬mină conţinutul, iar
altele interne, date de fraudă, sub cele două aspecte cunoscute: frauda la lege şi frauda în contra terţilor .

6.5.3. Structura şi condiţiile simulaţiei

Ne aflăm în prezenţa simulaţiei în toate cazurile în care părţile se înţeleg să ascundă terţilor voinţa lor
contractuală reală în spatele unui act aparent care o contrazice, o modifică sau îi schimbă efectele. Orice
simulaţie presupune deci două acte distincte: pe de o parte, un act aparent, care reprezintă ceea ce părţile au vrut
să creadă terţii şi, pe altă parte, un act secret, care reflectă intenţia lor adevărată şi care trebuie să fie încheiat
înaintea sau în acelaşi timp cu actul aparent .
Simulaţia are în structura sa trei elemente: contractul secret, contractul public şi acordul simulatoriu.
Contractul secret (denumit şi ocult sau ascuns) este acela care corespunde voinţei reale a părţilor şi guvernează
adevăratele raporturi juridice dintre părţi , iar cel public (denumit şi ostensibil) este acela prin care se creează o
anumită aparenţă juridică prin care se ascunde realitatea juridică şi ale cărei efecte sunt modificate în totalitate
sau parţial .
Acordul simulatoriu reprezintă manifestarea de voinţă a părţilor de a crea aparenţe şi de a ascunde
raporturile juridice dintre ele, făcând legătura dintre contractul public şi cel secret .
Se poate afirma că, deoarece acordul simulatoriu, de regulă, face parte din „componenta ascunsă a
simulaţiei, simulaţia are două elemente structurale: contractul public şi contractul secret lato sensu, care este,
uneori, alcătuit din două manifestări de voinţă - acordul simulatoriu şi contractul secret stricto sensu, care este
numai în ipoteza deghizării şi a interpunerii de persoane .
Lipsa existenţei unei operaţiuni juridice oculte între părţile contractante, prin care să fie negate sau să se
schimbe elementele contractului public echivalează cu lipsa simulaţiei. De exemplu, dacă au existat înstrăinări
succesive, menite a scoate din patrimoniul proprietarilor iniţiali şi valorifica un bun la un preţ avantajos pentru
mandatar, nu echivalează cu existenţa unui contract secret .
Una dintre condiţiile discutate o reprezintă identitatea părţilor celor două contracte care formează
operaţiunea juridică a simulaţiei, fiind susţinute două opinii contrare. Într-o susţinere se afirmă că aceasta
reprezintă una dintre condiţiile necesare pentru existenţa simulaţiei, atât în actul public, cât şi în actul secret
trebuind să figureze aceleaşi părţi. Într-o altă opinie se apreciază că „participarea tuturor protagoniştilor actului
public şi la acordul simulatoriu, constituie caracteristici care sunt de natura, iar nu de esenţa simulaţiei”,
deoarece în cazul simulaţiei prin interpunere de persoane avem de a face cu trei părţi, una singura fiind comună
celor două contracte. Structura tripartită a simulaţiei prin interpunere de persoane - contractul public dintre
terţul contractant şi interpus, contractul secret în care figurează interponenetul ca adevărat beneficiar al
simulaţiei şi acordul simulatoriu la care participă toate cele trei părţi - nu presupune participarea persoanei
interpuse la încheierea contratului secret stricto sensu, acesta putând să îşi exprime ulterior acordul cu privire la
simulaţie .
Realizarea simulaţiei presupune îndeplinirea următoarelor condiţii :
a. anterioritatea sau concomitenţa încheierii contractului secret faţă de cel public. Pentru existenţa
simulaţiei este necesar fie ca actul public şi cel secret să fie încheiate simultan , fie ca actul secret să fie încheiat
anterior celui public şi să fie menţinut şi după acest moment , pentru ca cele două contracte să coexiste .
Încheierea actului public anterior celui ascuns, în opinia majoritară reprezintă doar o modalitate de
modificare sau revocare a primului contract încheiat prin intermediul celui posterior , simulaţia presupunând
că prin contractul public se execută înţelegerea părţilor de a simula, or, dacă aceasta nu s-a realizat, la data
contractului public, simulaţia nu există ;
b. contractul secret, pentru a avea acest caracter, trebuie să rămână necunoscut terţilor, această condiţie
nefiind îndeplinită atunci când acesta este supus publicităţii sau existenţa sa este menţionată în actul public .
Orice modalitate prin care actul secret ajunge la cunoştinţa terţilor, ca urmare a modului intenţionat de
manifestare a părţilor, înlătură caracterul secret. Astfel, nu suntem în prezenţa unei simulaţii, în cazul în care
actul secret explică, interpretează, dezvoltă ori completează efectele actului public . De asemenea, deoarece
formalităţile de publicitate sunt incompatibile cu noţiunea de contract secret , ori de câte ori acesta a fost supus

41
unor formalităţi de publicitate (transcriere, intabularea, înscrire, primire de dată certă ), drept consecinţă, îşi va
pierde caracterul secret.
Caracterul secret nu trebuie confundat cu neaducerea la cunoştinţa publicului a încheierii unui contract,
lipsa oricărui mod de publicitate neechivalând cu existenţa simulaţiei, dacă nu este respectată structura
simulaţiei ;
c. ambele contracte, atât cel public, cât şi cel secret, să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute
de lege. Potrivit art. 1289 alin. (2) C.civ., indiferent care este voinţa reală a părţilor, exprimată în contractul
secret lato sensu, acesta „nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege
pentru încheierea sa valabilă”. Din această formulare s-ar putea trage concluzia că actul secret, pentru a fi
valabil, nu trebuie (chiar dacă legea o cere imperativ) să respecte forma cerută ad validitatem .
Dacă în privinţa contractului public opinia este unanimă şi a fost consacrată, la acest moment, şi la nivel
legislativ, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinescă contractul secret au dat naştere unor soluţii diferite.
Jurisprudenţa a statuat fie că „pentru ca acest înscris secret să aibă eficienţă juridică, este necesar ca el să
întrunească toate condiţiile de fond şi formă ale convenţiei pe care o constată” , fie că „în privinţa formei
actului secret, se impune a arăta că, de vreme ce actul ce reflectă voinţa părţilor este secret, el nu ar putea
niciodată să îmbrace forma autentică cerută …, astfel că actul secret ar fi putut să fie încheiat cel mult în forma
unui înscris sub semnătură privată” sau că „actul secret împrumută condiţiile de formă ale actului aparent
întrucât pentru dovedirea caracterului simulat al actului aparent nu se cere o simetrie de formă” .
Şi doctrina a fost împărţită între aceste opinii. Unii autori susţin că este valabil încheiat contractul secret,
chiar cu nerespectarea formei cerută ad validitatem, dacă cel public este încheiat în forma cerută de lege pentru
validitatea sa, alţii că este valabil contractul deghizat încheiat chiar fără respectarea solemnităţilor cerute de
lege, dacă cel public este perfectat în forma cerută de lege pentru validitatea contractului secret, ori, mai mult,
că la acest moment, prin actualul Cod civil „nu se impune respectarea cerinţei ad solemnitatem instituită de lege
pentru contractul public, ci doar respectarea acelor cerinţe esenţiale pentru încheierea validă a oricărui contract
civil” . Alţi autori susţin, în schimb, necesitatea îndeplinirii condiţiilor de formă cerute de lege pentru
validitate, nerespectarea acestora atrăgând nevalabilitatea contractului secret .
Nu putem fi de acord cu susţinerile potrivit cărora contractul secret este valabil în lipsa formei cerute de
lege pentru validitate deoarece sancţiunea, în cazul nerespectării acestei forme, este nulitatea absolută a
contractului [art. 1242 alin. (1) C.civ.], iar intenţia părţilor de a simula nu poate suprima o cauză de nulitate
prevăzută expres de lege [art. 1246 alin. (4) C.civ.]. Un contraargument invocat este acela că prevederile art.
1289 alin. (2) C.civ. trebuie corelate cu art. 1011 alin. (2) C.civ., conform căruia forma autentică, prin excepţie
de la regula în materia donaţiilor, nu este cerută pentru donaţiile deghizate. Numai că donaţiile deghizate
reprezintă o formă a simulaţiei, iar dacă regula ar fi fost aceea că nu este necesară respectarea condiţiilor de
formă ar fi fost mai mult decât suficientă o normă de trimitere la dreptul comun, respectiv la art. 1289 alin. (2)
C.civ. sau precizarea că donaţia deghizată reprezintă simulaţie. Faptul că legiuitorul a ţinut să precizeze că
donaţiile deghizate nu sunt supuse regulilor de formă generale în materia donaţiei fără alte precizări, nu
înseamnă, în opinia noastră, decât că se instituie o excepţie atât de la prevederile art. 1011 alin. (1) C.civ. cât şi
de la cele art. 1242 alin. (1) C.civ. (primul reprezentând o aplicaţie a celui de al doilea). În plus, acelaşi reputat
autor arată că, în cazul interpunerii de persoane, pentru a-şi produce efectele, contractul secret trebuie să
îndeplinească şi condiţiile de formă prevăzute de lege pentru valabila lui încheiere .
Mai mult, forma ad validitatem este o „chestiune de fond” o condiţie intrinsecă, esenţială , specială şi
exclusivă a contractului . Putem aprecia astfel că art. 1289 alin. (2) C.civ., prin formularea „condiţiile de fond
cerute de lege pentru încheierea sa valabilă” are în vedere şi forma cerută de lege ad validitatem .
Soluţia este suţinută şi de compatibilitatea dintre caracterul secret şi autentificare (cu atât mai mult şi cu
forma înscrisului sub semnătură privată sau remiterea materială). Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 37
din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale care prevăd obligaţia de păstrare a secretului
profesional: „Notarii publici şi personalul birourilor notariale au obligaţia să păstreze secretul profesional cu
privire la actele şi faptele despre care au luat cunoştinţă în cadrul activităţii lor, chiar şi după încetarea funcţiei,
cu excepţia cazurilor în care legea sau părţile interesate îi eliberează de această obligaţie”. Cunoaşterea de către
notarul public şi personalul biroului notarial a contratului nu înlătură caracterul secret al acestuia şi, contrar
opiniei că existenţa şi cuprinsul contractului secret nu trebuie să fie cunoscută niciunei alte persoane care nu
participă la simulaţie , simulaţia priveşte numai terţii către care ea este îndreptată ;
d. intenţia comună a părţilor de a simula (acordul simulatoriu). Acesta presupune că părţile sunt de acord
cu producerea efectelor specifice simulaţiei şi constituie un element intern , o condiţie de esenţa simulaţiei , în

42
absenţa sa simulaţia neexistând , cele două contracte fiind doar acte juridice succesive lipsite de efectele
simulaţiei.
Cerinţa existenţei acordului simulatoriu rezultă din prevederile art. 1293 C.civ. care vorbeşte despre
acordul dintre autorul actului unilateral şi destinatarul său . De altfel, jurisprudenţa a decis că pentru a se
constata existenţa simulaţiei este necesară dovada acordului simulatoriu iar absenţa sa echivalează cu lipsa
simulaţiei . Împrejurarea că o persoană încheie contracte, folosind în acest scop sume de bani aparţinând altei
persoane, nu o transformă pe prima într-un mandatar ocult, iar pe a doua într-un mandant. Dacă acest lucru este
probat, titularul sumei de bani are un drept de creanţă care poate fi valorificat pe altă cale decât cea a acţiunii în
declararea simulaţiei .
Datorită acestui acord simulatoriu prin care se urmăreşte crearea unei aparenţe, simulaţia constituie o
minciună comună a părţilor îndreptată împotriva terţilor , ceea ce o distinge de dol prin intermediul căruia una
dintre părţi întreprinde manopere dolosive pentru a înşela cealaltă parte .
Ca natură juridică, acordul simulatoriu este un act juridic nenumit consensual, pentru existenţa sa fiind
necesară întrunirea condiţiilor de fond prevăzute de art. 1179 C.civ. : consimţământ, capacitate, obiect şi cauză.
Acordul simulatoriu se identifică uneori cu actul secret, el nefiind în acest caz explicit dar este
întotdeauna implicit , respectiv are o existenţă de sine-stătătoare şi intervine cel mai târziu la momentul
încheierii actului secret, în sensul de negotium .

6.5.4. Formele simulaţiei

Simulaţia se poate prezenta sub mai multe forme şi în baza unor criterii diferite , în funcţie de: elementele
asupra căreia poartă simulaţia, scopul simulaţiei, intensitatea efectelor simulaţiei, modul în care este conceput
contractul aparent şi relaţia în care acesta se află cu contractul secret etc.
În funcţie de scopul simulaţiei sau de elemen¬tul asupra căruia poartă acordul simulatoriu avem:
simulaţie absolută - părţile stabilesc faptul că între ele nu s-a încheiat în realitate niciun contract şi simulaţie
relativă care se subclasifică în: simulaţie relativă obiectivă, ce poartă asupra naturii juridice ori asupra unui ele-
ment obiectiv al contractului public şi simulaţie relativă subiectivă, ce se referă la identitatea persoanelor care
au calitatea de părţi ale contractului secret sau real şi se realizează prin interpunere de persoane.
După criteriul modului în care este conceput contractul aparent şi al elementului în privinţa căruia
operează simulaţia avem: contractul disimulat, contractul deghizat şi interpunerea de persoane. Pot fi întâlnite
însă construcţii juridice care să îmbine caracteristicile unor forme diferite, cum este cazul donaţiei deghizate
prin persoană interpusă . Aceasta nu schimbă, însă, regimul juridic al acesteia, ci doar poate produce dificultăţi
în materia probatoriului.

6.5.3.1. Contractul fictiv

Prin disimulare (contractul fictiv sau simulaţia absolută ) părţile încheie un contract public, care, în
realitate, nu există , fiind disimulată complet realitatea. Această formă de simulaţie are ca scop, de regulă,
fraudarea creditorilor chirografari prin reducerea aparentă a activului patrimonial sau chiar frauda la lege . De
exemplu, părţile încheie un contract de vânzare, cel public, şi, concomitent sau anterior acestuia, încheie şi un
contract secret în care prevăd că, în realitate, înstrăinarea nu există. Cum creditorii chirografari urmăresc
teoretic toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi vitoare din patrimoniul debitorului [art. 2324 alin. (1) teza
I-a C.civ.], potrivit contractului public vor putea urmări un patrimoniu sărăcit aparent. De asemenea au fost
reţinute şi alte cazuri de fictivitate: schimbul fictiv, donaţia fictivă, închirierea fictivă, partajul fictiv, societatea
fictivă .
Se afirmă că această formă a simulaţiei este alcătuită numai din contractul public şi acordul simulatoriu,
actul secret stricto sensu neexistând iar actul secret lato sensu confundându-se cu acordul simulatoriu .

6.5.3.2. Deghizarea totală sau parţială a contractului secret

În cazul deghizării, părţile încheie un contract secret, ascunzând fie natura acestuia (deghizare totală) fie
unul sau mai multe elemente ale acestuia (deghizare parţială) printr-un contract public. Deghizarea se mai
numeşte şi simulaţie relativă obiectivă deoarece ea poartă asupra unui element obiectiv al contractului public:
fie natura acestuia, fie alt element esenţial sau neesenţial al contractului public, cum ar fi obiectul, cauza, data,
locul ş.a.
Acordul simulator rezultă din structura acestei forme a simulaţiei, putând fi implicit , datorită exitenţei
concomitente a celor două contracte .

43
 Deghizarea totală a fost analizată fie ca o simulaţie asupra cauzei, fie asupra naturii juridice a
contractului . Deoarece natura juridică a contractului este legată de cauza acestuia , ascunderea naturii juridice
constituie o simulaţie a cauzei fiind suficientă simulaţia cauzei pentru existenţa degizării totale .
Deghizarea parţială nu schimbă natura juridică a contractului secret , contractul public producându-şi
efectele între părţile simulaţiei cu excepţia celor mincinoase .

6.5.3.3. Interpunerea de persoane

Interpunerea de persoane este utilizată pentru ocolirea prohibiţiilor legale privind incapacităţile sau,
uneori, numai pentru evitarea indicării identităţii adevăratului beneficiar al contractului . Aceasta se realizează
prin încheierea unui contract public, între anumite persoane, şi a unuia secret în care se arată că unul dintre cei
care au încheiat contractul public nu are calitatea de parte şi se stabileşte adevăratul contractant. Cele trei părţi
poartă denumiri specifice : interponentul, care este beneficiarul real al dreptului, interpusul (persoana interpusă)
care figurează în mod aparent în actul public şi terţul contractant .
Interpunerea de persoane sau simulaţia relativă subiectivă ia naştere ca urmare a manifestărilor de voinţă
exprimate de trei părţi distincte, dintre care una singură participă la încheierea ambelor contracte care intră în
structura operaţiunii juridice a simulaţiei . „Actul public se încheie între terţul contractant şi persoana interpusă,
iar în actul secret figurează o a treia persoană, interponentul, cu privire la care toţi trei au convenit să rămână
ascunsă, în cele mai multe cazuri, pentru «ocolirea unor norme prohibitive» şi care este adevăratul beneficiar al
operaţiunii; terţul contractant cunoaşte, aşadar, că a încheiat actul public cu o persoană interpusă, adevăratul său
cocontractant fiind interpusul” . Toate cele trei părţi implicate în realizarea simulaţiei trebuie să aibă cunoştinţă
atât de existenţa actului public, cât şi de existenţa actului secret , fiind „absolut necesar ca acordul simulatoriu
să se realizeze între toţi cei trei participanţi la această construcţie juridică” . Soluţia este justă şi numai pentru
faptul că persoana interpusă, dacă nu ar participa la acordul simulatoriu, nu ar avea calitatea de parte ci de terţ,
iar între el şi terţul contractant şi-ar produce efectele contractul pe care ei l-au încheiat, cel public . Participarea
sa la acordul simulatoriu se poate deduce din cunoaşterea, la mometul încheierii contractului aparent, a
existenţei contractului secret, ale cărui efecte şi le însuşeşte .

6.5.5. Efectele simulaţiei

6.5.5.1. Delimitarea categoriilor de persoane în raport cu simulaţia
Art. 1289, 1290 şi 1291 C.civ. reglementează efectele simulaţiei, în ceea ce priveşte părţile, terţii şi
creditorii. Din formularea acestor norme pot fi identificate mai multe categorii de subiecte: părţile, succesorii
universali, succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular, înstrăinătorul aparent, dobânditorul aparent,
achizitorul aparent, creditorii înstrăinătorului aparent, creditorii dobânditorului aparent şi terţii care au dobândit
drepturi de la achizitorul aparent.
Părţile simulaţiei sunt persoanele care încheie cele două contracte, cel secret şi cel public, personal sau
prin reprezentare, şi care sunt ţinute de efectele contractului public care corespunde voinţei lor reale în baza
principiului obligativităţii efectelor contractului între părţi. Având în vedere terminologia folosită de actualul
Cod civil, părţile sunt cele care au participat la încheierea actului public şi a celui secret, indiferent dacă acestea
sunt comune sau nu, cum este în cazul interpunerii de persoană, situaţie în care simulaţia se prezintă ca o
operaţiune tripartită .
Înstrăinătorul aparent este partea care doar aparent transmite un drept, iar achizitor sau dobânditor aparent
este cel care dobândeşte, în aparenţă, dreptul respectiv - fiind folosite două denumiri pentru a desemna aceeaşi
calitate (şi, astfel, sunt încălcate normele privind tehnica legislativă).
Succesorii universali şi titlu universal păstrează, ca regulă, calitatea de avânzi-cauză. Art. 1289 C.civ. are
denumirea marginală „Efectele între părţi”, dar în cuprinsul normei se vorbeşte de părţi şi de succesori în mod
distinct, dar este vorba doar de o situaţie juridică asemănătoare datorită faptului că sunt continuatori în drepturi
şi obligaţii ai acestora, nu de asimilarea succesorilor indicaţi în categoria părţilor . Aceştia vor dobândi, în
anumite condiţii, întreg patrimoniul autorului lor sau doar o fracţiune, respectiv atât drepturi cât şi obligaţii.
Prin excepţie, succesorii universali şi cu titlu universal pot fi încadraţi în categoria terţilor, „dacă din natura
contractului sau stipulaţia părţilor rezultă” aceasta.
Din formularea art. 1290 alin. (1) C.civ. s-ar putea trage concluzia că terţii în materia simulaţiei sunt
dobânditorii de drepturi de la achizitoriul aparent, care s-au întemeiat cu bună credinţă pe contractul public.
Numai că norma indicată reglementează un mijloc de protecţie pentru o anumită categorie de terţi, nu limitează
sfera acestora. Dacă ar fi aşa ar însemna că, de exemplu, terţii desăvârşiţi ar fi ţinuţi de efectele actului secret.

44
De altfel, din formularea de o manieră negativă - „contractul secret nu poate fi invocat” - deducem că, în cadrul
raporturilor enumerate, poate fi invocat contractul public .
Din structura celor trei forme ale simulaţiei, rezultă că despre achizitor aparent sau dobânditor aparent
putem vorbi în cazul actului fictiv şi al interpunerii de persoane, doar în aceste cazuri în mod aparent un bun
ajunge în alt patrimoniu decât cel în care se afla la momentul încheierii simulaţiei. Despre înstrăinător aparent
putem vorbi doar în cazul actului fictiv deoarece în cazul celorlalte forme ale simulaţiei bunul „părăseşte”
patrimoniul înstrăinătorului care nu este, deci, aparent .
Ca atare, în funcţie de forma simulaţiei putem avea:
- în cazul actului fictiv: părţi (înstrăinătorul aparent şi achizitorul sau dobânditorul aparent), succesori
universali, cu titlu universal, cu titlu particular, creditori ai părţilor şi terţi desăvârşiţi;
- în cazul deghizării: părţi (înstrăinător şi dobânditor sau achizitor), succesori universali, cu titlu universal,
cu titlu particular, creditori ai părţilor şi terţi desăvârşiţi;
- în cazul interpunerii de persoane: părţi (înstrăinătorul, care nu este aparent şi achizitorul sau
dobânditorul aparent), succesori universali, cu titlu universal, cu titlu particular, creditori ai părţilor şi terţi
desăvârşiţi .
Astfel, terţul dobânditor de bună-credinţă, la care face referire art. 1290 C.civ., este succesorul cu titlu
particular al achizitoriului aparent în simulaţia prin interpunere de persoane sau în cazul actului fictiv. Pentru a
nu i se putea opune actul secret acesta trebuie să fie de bună-credinţă, adică să fi cunoscut caracterul aparent al
actului public, buna-credinţă trebuind să existe în momentul dobândirii dreptului.
Succesorii universali şi cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc de la autorul lor, parte a
simulaţiei, un patrimoniu sau o fracţiune dintr-un patrimoniu şi care, ca regulă, sunt ţinute de efectele
contractului secret, fiind continuatoare ale personalităţii autorului. Ei se substituie în toate drepturile şi
obligaţiile autorului lor, astfel că le sunt opozabile excepţiile ce pot fi ridicate faţă de autorul pe care aceştia îi
reprezintă . Astfel, succesorii universali şi cu titlu universal sunt, de regulă, în materia simulaţiei, avânzi-cauză.
Spunem de regulă, deoarece aceştia devin terţi faţă de simulaţie dacă din natura contractului ori din stipulaţia
părţilor rezultă că faţă de ei nu îşi produce efectele contractul secret .
Terţi sunt toate celelalte persoane, deci aceia care nu sunt nici părţi şi nici succesori universali sau cu titlu
universal ai părţilor, şi care sunt ţinute, datorită prezumţiei de bună-credinţă, să respecte, ca regulă, aparenţa
creată prin actul public. Aceştia pot fi de bună sau de rea-credinţă, după cum au cunoscut sau nu existenţa
actului secret. În cadrul acestei categorii, noua reglementare face unele diferenţieri de regim juridic, după cum
drepturile lor sunt în legătură directă sau nu cu simulaţia. Intră în această categorie succesorii cu titlu particular
ai părţilor şi creditorii chirografari, precum şi terţii desăvârşiţi, iar, în anumite condiţii, şi unii succesori
universali sau cu titlu universal ai părţilor .

6.5.5.2. Efectele între părţi

Potrivit art. 1289 alin. (1) C.civ., între părţi îşi produce efectele numai actul secret întrucât acesta
corespunde voinţei lor reale , sub condiţia ca el să fie valid sub aspectul cerinţelor de fond, făcându-se aplicarea
principiului forţei obligatorii a contractului. Este însă posibil,în cazul actului deghizat, ca o parte dintre efectele
contractului public să îşi producă efectele între părţile simulaţiei . Astfel, actul secret produce întotdeauna
efecte între părţile simulaţiei, în timp ce actul public produce faţă de aceştia numai efectele care nu sunt
modificate sau înlăturate prin cel ascuns .
Efectele actului secret se produc şi faţă de succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, cu excepţia
situaţiilor în care din natura contractului (de exemplu, contractul este încheiat intuitu personae) ori din stipulaţia
părţilor (cum ar fi situaţia în care prin simulaţie s-a urmărit chiar fraudarea acestor succesori universali sau cu
titlu universal ori părţile au prevăzut expres că efectele contractului secret nu se transmit succesorilor, sub
condiţia inexistenţei unei norme contrare imperative ) rezultă contrariul . Astfel, în practica judiciară s-a decis
că, dacă prin simulaţie se ascunde, faţă de un succesor, un act prin care se aduce atingere rezervei sale
succesorale, acesta va putea apela la acţiunea în declararea simulaţiei, acţionând astfel în virtutea unui drept
propriu, conferit de lege .
În aceste cazuri, succesorul universal sau cu titlu universal nu mai este ţinut de obligaţiile pe care autorul
său şi le-a asumat faţă de cocontractant, el intrând în clasa terţilor faţă de care contractul secret se prezintă ca un
simplu fapt juridic.
În situaţia în care contractul are caracter intuitu personae numai faţă de una dintre părţi, contractul secret
va fi opozabil, dacă nu rezultă contrariul din alte cauze circumscrise prevederilor art. 1289 alin. (1) C.civ.,
numai succesorilor universali sau cu titlu universal ai celorlalte părţi .

45
 6.5.5.3. Efectele faţă de terţi
În materia simulaţiei, conţinutul categoriei terţilor este altul decât cel obişnuit, respectiv cel din materia
principiului relativităţii efectelor contractului .
După cum văzut, succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor simulaţiei păstrează calitatea de
avânzi-cauză, ei fiind ţinuţi de efectele actului secret, cu unele excepţii [art. 1289 alin. (1) C.civ.]. Totuşi aceştia
devin terţi faţă de simulaţie atunci când aceasta din urmă a fost făcută în vederea fraudării drepturilor lor şi, pe
cale de consecinţă, vor fi prejudiciaţi .
Succesorii cu titlu particular, în materia simulaţiei, sunt cei care dobândesc de la părţile simulaţiei un bun
individual determinat care formează obiectul derivat al actelor juridice ce alcătuiesc simulaţia. Potrivit
principiului relativităţii efectelor contractului, aceştia dobândesc drepturile, şi, în cazurile prevăzute de lege,
obligaţiile în strânsă legătură cu bunul respectiv. Cum simulaţia presupune încheierea a două contracte,
succesorii vor fi ţinuţi de drepturile şi obligaţiile născute doar din unul dintre acestea. În consecinţă, atunci când
cunosc numai aparenţa creată de actul public, vor fi ţinuţi de efectele acestuia în legătură cu bunul care li se
transmite. Astfel, numai actul public le este opozabil, nu şi cel secret , şi, pe cale de consecinţă, succesorii cu
titlu particular de bună-credinţă sunt avânzi-cauză faţă de contractul public dar nu sunt, în principiu, avânzi-
cauză şi în raport cu contractul secret şi, implicit, faţă de simulaţie, ci terţi, calitate care le conferă dreptul de a
opta între invocarea celor două contracte, în anumite condiţii .
Creditorii chirografari de bună-credinţă, asemenea succesorilor cu titlu particular, vor fi, în materia
simulaţiei, tot terţi şi nu avânzi-cauză. Ei vor fi ţinuţi, în raporturile cu părţile şi cu succesorii univesali şi cu
titlu universal ai acestora, de efectele actului public. În realizarea creanţelor lor, ei vor suporta fluctuaţiile
patrimoniului debitorului, parte a simulaţiei, dar pe cele aparente, nu pe cele reale. Astfel, creditorul chirografar
va putea urmări bunurile care numai aparent sunt în patrimoniul debitorului, pentru că lui nu îi poate fi opusă
realitatea juridică la a cărei naştere nu a participat şi de care nu avea ştiinţă .
Sfera terţilor este, astfel, mai largă în materia simulaţiei, având o compunere specifică: alături de terţii
obişnuiţi, cei desăvârşiţi, au această calitate şi succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari de bună-
credinţă ai părţilor . Astfel, terţi în materia simulaţiei sunt cei care invocă faţă de părţile simulaţiei un drept
propriu, născut din lege sau din acte juridice încheiate cu autorul lor, fiind îndreptăţiţi ca, în anumite condiţii, să
refuze efectele actului juridic secret care le lezează drepturile .
Efectele simulaţiei faţă de terţi privesc relaţiile dintre părţi şi succesorii lor universali şi cu titlu universal
şi toate celelalte persoane care au dobândit drepturi în legătură cu aceasta şi care sunt de bună-credinţă în
considerarea existenţei celor două contracte: cel public şi cel secret. Chiar dacă prevederile legale în materie nu
fac trimitere decât la succesorii cu titlu particular şi la creditorii chirografari ai părţilor, nu trebuie să înţelegem
că numai aceştia formează clasa terţilor, ci doar că aceştia au o poziţie specială faţă de cea obişnuită. Pentru
terţii desăvârşiţi nu există vreo normă specială pentru că lor li se aplică regulile generale în materie, respectiv ei
vor fi ţinuţi să respecte realitatea născută din actul public, cu excepţia situaţiei când simulaţia le vatămă
drepturile .
În raporturile dintre părţi şi terţi, primii, cât şi succesorii universali şi cu titlu universal care le sunt
părţilor continuatori în drepturi şi obligaţii, nu vor putea invoca contractul secret împotriva terţilor care,
întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent. Per a
contrario, vor putea invoca contractul secret împotriva terţilor care nu sunt de bună-credinţă cât şi împotriva
celor de bună-credinţă care au dobândit drepturi de la înstrăinătorul aparent .
În privinţa terţilor care nu sunt de bună-credinţă, aceştia au dobândit drepturile în legătură cu simulaţia
având cunoştinţă de actul secret şi, potrivit principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, ei nu vor
înlătura realitatea juridică născută din acest contractul. În viziunea legiutorului se presupune că terţii de rea-
credinţă, cunoscând actul secret şi efectele asupra propriului drept, au consimţit la acestea şi, pe cale de
consecinţă, trebuie să le accepte .
Terţii care au dobândit drepturi de la înstrăinătorul aparent ulterior simulaţiei, fie sunt de rea-credinţă şi
au cunoscut încheierea simulaţiei, fie sunt bună-credinţă şi sunt în poziţia de a fi primit de la înstrăinător bunuri
care nu se mai află în patrimoniul celui din urmă, potrivit actului public care le este opozabil. Firesc, ei sunt
interesaţi de producerea, faţă de ei, a efectelor actului secret şi vor dori a se întemeia pe acesta .
Buna-credinţă se prezumă, ceea ce duce la consecinţa că sarcina probei contrare incumbă celui care
afirmă că adversarul său a fost de rea-credinţă prin cunoaşterea actului secret. Dovedirea relei-credinţe atrage
pierderea calităţii de terţ faţă de simulaţie şi, pe cale de consecinţă, şi a protecţiei asigurate faţă de

46
opozabilitatea actului secret . Buna-credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii dreptului în legătură cu
simulaţia, aflarea ulterioară a existenţei simulaţiei neavând nici un efect.
Potrivit art. 1291 alin. (1) C.civ., existenţa contractului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor
dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au
obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei.
Chiar dacă nu se face vorbire şi de succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, nici aceştia nu vor
putea opune contractul secret creditorilor care beneficiază de protecţia instituită de art. 1291 alin. (2) C.civ. De
asemenea, nu se precizează dacă sunt avuţi în vedere toţi creditorii sau doar cei chirografari. Cum legea nu
distinge iar creditorii care beneficiază de o cauză de preferinţă pot să îşi completeze garanţiile executării
creanţei, considerăm că sunt avute în vedere toate categoriile de creditori .
În cazul creditorilor dobânditorului aparent, terţi faţă de simulaţie, pentru a beneficia de protecţia
conferită de art. 1291 alin. (1) C.civ. în raport cu părţile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a. să fi început urmărirea silită sau să fi instituit sechestrul cu privire la bunul ce formează obiectul
simulaţiei. Cum legea nu distinge cu privire la forma sechestrului, se apreciază că este vorba de sechestrul
asigurător, pus la dispoziţia creditorului, prin care se indisponibilizează bunuri mobile sau imobile ale
debitorului pârât, ce se află la acesta sau la un terţ, până la terminarea procesului, în scopul garantării
reclamantului în vederea realizării unei creanţe ce constituie obiectul acţiunii ;
b. să fi notat în cartea funciară urmărirea;
c. să fi fost de bună-credinţă la momentul notării urmăririi sau a instituirii sechestrului. Buna-credinţă
presupune că până la momentul la care a notat în cartea funciară urmărirea sau a fost înfiinţat sechestrul
asigurător, creditorul să nu fi avut cunoştinţă de existenţa simulaţiei. Cunoaşterea simulaţiei ulterior dobândirii
dreptului lor dar până la momentul notării urmării sau a instituirii sechestrului atrage pentru aceştia calitatea de
avânzi-cauză, soluţie care se fundamentează pe ideea că dreptul lor nu s-a năcut în legătură cu simulaţia, ei
având posibilitatea să urmărească şi alte bunuri ale debitorului . Din această perspectivă creditorii care
beneficiază de o cauză de preferinţă, pot opta între protecţia oferită de art. 1290 alin. (1) şi cea conferită de art.
1291 alin. (1) C.civ., în funcţie de bunurile pe care le vor urmări, ei nefiind ţinuţi la exercitarea dreptului
preferabil. În măsura în care au luat cunoştinţă de simulaţie ulterior naşterii dreptului lor de la dobânditorul, ei
vor trebui să se limiteze la invocarea art. 1290 alin. (1) C.civ. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că, în măsura
în care nu îşi satisfac creanţele din bunurile constituite drept garanţiei, aceşti creditori vor fi, pentru diferenţă,
chirografari .
În schimb, creditorii chirografari nu vor putea invoca în beneficiul lor prevederile art. 1290 alin. (1) C.civ.,
deorece dreptul dobândit nu are legătură directă cu simulaţia, ci doar prevederile art. 1291 alin. (1) C.civ.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, creditorul dobânditorului aparent va putea invoca inopozabilitatea
actului secret faţă de el şi să îşi satisfacă creanţa prin urmărirea bunurilor ce au făcut obiectul simulaţiei .
În concluzie, terţilor le va putea fi opusă numai existenţa actului public şi situaţia juridică născută din
acesta deşi nu corespunde realităţii. Ei beneficiază de inopozabilitatea actului secret numai dacă nu au avut
cunoştinţă de existenţa simulaţiei, respectiv a actului secret. Dimpotrivă, dacă au ştiut despre încheierea lui, nu
se pot prevala de protecţia legii, deoarece reaua-credinţă face să dispară raţiunea pentru care legea îi protejează
prin inopozabilitatea faţă de ei a actului secret . Legiuitorul sancţionează părţile simulante, ele neputând opune
terţilor dobânditori de bună-credinţă actul secret. Protecţia acordată acestora se extinde şi în raporturile cu
avânzii-cauză ai părţilor: succesorii universali, cu titlu universal, cu titlu particular şi creditorii înstrăinătorului
aparent, care sunt interesaţi să invoce în favoarea lor actul secret .
Prin excepţie, în cazul creditorilor dobânditorului aparent, acesta, pentru a beneficia de protecţia
conferită de lege, trebuie îndeplinite, în persoana lor, condiţiile cerute de art. 1291 alin. (1) C.civ.
Terţii pot invoca în beneficiul lor efectele actului secret atunci când acesta le vătăma drepturile . Astfel, ei
au un drept de opţiune între a invoca actul aparent sau actul secret, dacă au fost de bună-credinţă în momentul
realizării simulaţiei, aceasta prezumându-se relativ [art. 14 alin. (2) C.civ.].
Din alin. (2) al art. 1290 C.civ. se deduce că actul secret poate produce efecte favorabile terţilor, adică
aceştia au dreptul să invoce, în beneficiul lor şi împotriva părţilor, existenţa şi efectele actului secret, dacă prin
acesta li se vatămă drepturile. Inopozabilitatea actului secret este prevăzută de lege în scopul ocrotirii lor, prin
urmare nu se poate întoarce împotriva acestora. Când terţii se prevalează de actul secret ei renunţă implicit la
inopozabilitatea acelui act faţă de ei .

6.5.5.4. Efectele simulaţiei în cazul conflictului dintre terţi

47
 Există posibilitatea apariţiei unui conflict între terţi, dat fiind dreptul de opţiune al acestora: unii pot fi
interesaţi să invoce în favoarea lor actul public, iar ceilalţi actul secret.
Alin. (1) al art. 1290 C.civ. dispune „Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva
terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent”.
Norma indicată foloseşte denumiri diferite pentru terţi: succesori cu titlu particular, creditori ai
înstrăinătorului aparent, terţi care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de
la achizitorul aparent.
Sunt terţi în materia simulaţiei şi succesorii cu titlu particular, creditorii chirografari şi, dacă simulaţia a
fost făcută pentru fraudarea lor, chiar şi succesorii universali şi cu titlu universal , soluţie confirmată şi de alin.
(2) al art. 1290 C.civ. care vorbeşte de terţi, în general, fără a face distincţie nici măcar după cum aceştia sunt
sau nu de bună-credinţă.
În al doilea rând pare, din formulare, că, indiferent de forma simulaţiei, există un înstrăinător aparent şi
un achizitor aparent. Or, în cazul actului deghizat are loc transmiterea dreptului către cealaltă parte. Astfel, dacă
prin simulaţie se ascunde doar valoarea reală a preţului, nici înstrăinătorul şi nici dobânditorul nu sunt aparenţi.
S-ar putea afirma că alin. (1) al art. 1290 C.civ. vizează doar acele simulaţii care permit existenţa tuturor acestor
categorii noţionale.
În cazul actului fictiv, prin mecanismul simulaţiei, se creează aparenţa că un bun a ieşit din patrimoniul
uneia dintre părţi şi intrat în patrimoniul celeilalte, fără ca acest transfer să fi operat în realitate. Avem, astfel,
un înstrăinător aparent şi un achizitor aparent.
Prin deghizarea totală se ascunde natura juridică a actului. Dacă, de exemplu, contractul secret este o
donaţie, iar cel public o vânzare, sau invers, nu mai putem vorbi de înstrăinător şi achizitor aparenţi, bunul
trecând dintr-un patrimoniu în altul. Deghizarea parţială, nici ea nu implică existenţa unui înstrăinător aparent şi
a unui achizitor aparent.
Interpunerea de persoane presupune că bunul a ieşit din patrimoniul înstrăinătorului (care nu este deci
aparent) şi a intrat în patrimoniul unei alte persoane decât cea prevăzută în contractul public. Avem în acest caz
doar un dobânditor aparent dar nu şi un înstrăinător aparent.
În concluzie, prevederile art. 1290 alin. (1) C.civ. privesc situaţiile actului fictiv şi a interpunerii de
persoane. Aceasta deoarece norma indicată reglementează un mijloc de protecţie a unei anumite categorii de
terţi, şi anume cei „care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la
achizitorul aparent”, dreptul nefiind condiţionat de existenţa aparenţei calităţii de înstrăinător a uneia dintre
părţile simulaţiei.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească terţul:
a. să se întemeieze cu bună-credinţă pe contractul public – prin aceasta se înţelege că ei trebuie să nu fi
cunoscut existenţa simulaţiei, adică a actului secret, ci doar a actului public . Buna-credinţă, potrivit regulii de
drept comun, se prezumă şi ea trebuie să fi existat la momentul naşterii dreptului lor ;
b. să fi dobândit drepturi de la achizitorul aparent. În cazul actului fictiv prin care s-a simulat o vânzare,
terţul în cauză poate fi cel care cumpără bunul de la achizitorul aparent. Cumpărând de la acesta, el este, de fapt,
un succesor cu titlu particular al uneia dintre părţile simulaţiei. La rândul său, înstrăinătorul aparent, transmite
bunul, ulterior încheierii simulaţie, unei a patra persoane care este tot de bună-credinţă şi care, firesc, are tot
calitatea de succesor cu titlu particular al unei dintre părţi, asemenea celui care a dobândit de la achizitorul
aparent. Fiecare va fi interesat să invoce efectele contractului care îl avantajează, unul contractul public, celălalt
contractul secret. Potrivit art. 1290 alin. (1) C.civ., va avea câştig de cauză primul dintre aceşti succesori.
De asemenea, şi creditorii achizitorului aparent - chirografari sau care beneficiază de o cauză de preferinţă
- sunt protejaţi prin art. 1290 alin. (1) C.civ., deoarece nu se distinge care este natura drepturilor dobândite pe
această cale de către ei .
În concluzie, succesorul cu titlu particular, de bună-credinţă, al înstrăinătorului aparent, care se
întemeiază pe actul public va fi preferat în concursul cu succesorul cu titlu particular de bună-credinţă care se
întemeiază pe actul secret. În plus, buna credinţă poate exista şi în persoana celorlalţi terţi .
Creditorii înstrăinătorului aparent sunt tot terţi în raport cu simulaţia, dar dată fiind sursa drepturilor lor
este firesc ca ei să invoce în favoarea lor actul secret.
Cum atât creditorii înstrăinătorului aparent cât şi cei ai dobânditorului aparent sunt terţi în raport cu
simulaţia, prin aplicarea prevederilor analizate mai sus, rezultă că în cazul conflictului între ei vor avea câştig
de cauză cei din urmă dacă se întemeiază cu bună-credinţă pe actul public . Prin excepţie de la această regulă,
potrivit art. 1291 alin. (2) C.civ., dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii

48
dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret.
Exigenţa bunei-credinţe nu mai este impusă, prevalând condiţia ca data creanţei creditorilor înstrăinătorului
aparent să fie anterioară contractului secret. Per a contrario, dacă această dată este ulterioară contractului secret,
vor fi preferaţi creditorii dobânditorului aparent .

6.5.6. Aplicaţii particulare

A. Ca aplicaţii particulare ale efectelor simulaţiei, respectiv a inopozabilităţii actului secret faţă de terţi,
întâlnim în Codul civil: inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret prin care se alege un alt regim matrimonial
sau se modifică regimul matrimonial stabilit în condiţiile art. 330 şi art. 334 C.civ. (art. 331 C.civ.); partajul
simulat (art. 679 C.civ.); tranzacţia simulată constatată printr-o hotărâre judecătorească (art. 2278 C.civ.).
a. potrivit art. 331 C.civ., având denumirea marginală „Simulaţia convenţiei matrimoniale”, „actul secret,
prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite
formalităţile de publicitate prevăzute de lege, produce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus terţilor de
bună-credinţă”.
În această ipoteză, părţile încheie o convenţie matrimonială şi aleg un regim matrimonial, cu respectarea
formalităţilor de publicitate pentru opozabilitatea faţă de terţi, iar, pe de altă parte, concomitent sau anterior,
încheie un contract secret din care rezultă că, în realitate, între ele se va aplica un alt regim matrimonial. Fiind o
aplicaţie a dreptului comun, regimul matrimonial secret va produce efecte doar între soţi şi nu va putea fi opus
terţilor de bună-credinţă care sunt ţinuţi să respecte efectele doar regimul matrimonial public .
Soţii pot alege între unul dintre cele trei regimuri matrimoniale: comunitatea legală, separaţia de bunuri şi
comunitatea convenţională. Art. 329 C.civ. prevede că alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al
comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale, în lipsa acesteia aplicându-li-se, ope
legis, regimul comunităţii legale care reprezintă, astfel, dreptul comun în materie. Încheierea acestei convenţii
implică şi respectarea unor condiţii de formă pentru validitate , dar şi a unor condiţii de publicitate, pentru
opozabilitate faţă de terţi .
b. conform art. 679 alin. (1) teza a II-a şi alin. (2) C.civ., creditorii personali ai unui coproprietar şi
creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a căror creanţă s-a născut în legătură cu
conservarea sau administrarea acestuia pot să atace un partaj efectuat dacă acesta a fost simulat.
Creditorul personal al unui coproprietar poate urmări numai ceea ce i se cuvine debitorului său din bunul
urmărit, el neputându-şi îndrepta urmărirea şi asupra cotelor coproprietarilor nedebitori. Anterior, creditorul
urmăreşte bunurile proprii ale debitorului său, şi, în măsura în care a sa creanţă nu va fi satisfăcută, va putea
urmări bunul ce face obiectul coproprietăţii. Partajul poate fi cerut de către creditor, pe calea acţiunii oblice, dar
art. 679 alin. (1) C.civ. vizează partajul realizat de către părţi.
De aceste prevederi beneficiază şi creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a
căror creanţă s-a născut în legătură cu administrarea sau conservarea acestuia
c. potrivit art. 2278 C.civ., tranzacţia care, punând capăt unui proces început, este constatată printr-o
hotărâre judecătorească poate fi … atacată … cu acţiunea în declararea simulaţiei.
Acţiunea în declararea simulaţiei vizează tranzacţia, nu hotărârea de expedient în care aceasta este
consfinţită . Se admite, însă, că acţiunea poate fi introdusă pentru ca instanţa să „constate că întregul litigiu a
fost simulat şi că raporturile juridice dintre părţi sunt altele decât cele deduse judecăţii, respectiv decât cele
născute din hotărârea instanţei” .

B. Prin excepţie de la regula inopozabilităţii efectelor actului secret faţă de părţi, sancţiunea este nulitatea,
absolută sau relativă a simulaţiei, în situaţiile reglementate de art. 992, art. 1033, art. 1091 alin. (4), art. 1653 şi
1654 C.civ.
a. Art. 988 alin. (2) şi art. 990 alin. (1) şi (3) C.civ. instituie o serie de incapacităţi speciale în materia
liberalităţilor, sub sancţiunea nulităţii relative, în caz de nerespectare a acestora. Astfel, nici chiar după
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a
avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă
descărcare pentru gestiunea sa, cu excepţia situaţiei în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este
ascendentul dispunătorului. De asemenea, ca regulă, sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor
sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate
dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului, precum şi cele făcute preoţilor sau altor persoane care
acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului.

49
 Chiar dacă analizăm simulaţia în cazul contractelor, iar normele indicate vizează liberalităţile recunoscute
expres de actualul Cod civil, respectiv donaţia şi legatul (care set un act juridic unilateral), ne vom referi la
ambele deoarece simulaţia este posibilă şi în cazul actelor unilaterale, eventualitate permisă expres de art. 1293
C.civ., cu unele circumstanţieri.
Potrivit art. 992 alin. (1) C.civ., „sancţiunea nulităţii relative prevăzute la art. 988 alin. (2), art. 990 … se
aplică şi liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse”.
Astfel, este sancţionată cu nulitatea simulaţia prin care se ascunde caracterul gratuit, de liberalitate a unui act,
fie prin deghizarea sub forma unui act cu titlu oneros, fie prin folosirea mecanismului interpunerii de persoane.
Chiar dacă prin acestea se încalcă norme care stabilesc în mod expres anumite incapacităţi de a dispune
sau de a primi prin intermediul liberalităţilor şi contrar opiniilor exprimate în literatura de specialitate , în
Codul civil s-a optat pentru sancţiunea nulităţii relative .
În cazul liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros, acţiunea în declararea simulaţiei
va fi dublată de solicitarea adresată instanţei de a constata nulitatea absolută a donaţiei sau a legatului (actul
secret) pentru nerespectarea incapacităţilor menţionate mai sus.
În schimb, în cazul liberalităţilor realizate prin intermediul interpunerii de persoane, sarcina probei este
mult simplificată prin instituirea prezumţiei relative că „ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile
de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane” sunt persoane interpuse,
cel interesat fiind ţinut iniţial doar să facă dovada existenţei liberalităţii în beneficiul persoanelor prezumate
interpuse .
b. Art. 985 C.civ. consacră caracterul irevocabil al donaţiilor, făcând din irevocabilitate o condiţie de
validitate a acestora: „Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator,
dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar”.
Prin excepţie, în anumite cazuri, donaţiile pot fi revocate, cum este cazul donaţiilor între soţi. Astfel, art.
1031 C.civ. dispune că donaţiile între soţi sunt revocabile numai în timpul căsătoriei. Astfel, disoluţia căsătoriei,
în oricare dintre modalităţile posibile, face ca donaţia între soţi să devină irevocabilă.
„Revocabilitatea donaţiunilor între soţi se explică prin faptul că afecţiunea, care este natural să existe între
bărbat şi femeie, poate să dispară pentru felurite consideraţiuni. Dacă soţii continuă să trăiască în bună
înţelegere, desigur că soţul donator nu se va gândi să revoce donaţiunea. În cazul însă când donatarul s-ar face
vinovat faţă de donator de fapte mai mult sau mai puţin grave, atunci soţul donator va fi în măsură să aprecieze
dacă donaţiunea urmează să fie revocată; el se poate răsgândi” .
Dată fiind influenţa pe care se presupune că o au soţii unul asupra altuia în timpul căsătoriei, art. 1033
alin. (1) C.civ. sancţionează cu nulitatea absolută simulaţia în care donaţia reprezintă contractul secret în
scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi. Aceasta se poate realiza în două forme: donaţie deghizată,
prin care se ascunde natura contractului, sau interpunere de persoane. Pentru cea de a doua formă, în alin. (2) al
art. 1033 C.civ., este instituită o prezumţie relativă în ceea ce priveşte persoana interpusă. Astfel, este
prezumată persoană interpusă orice rudă a donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul
donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul. Sunt avuţi în vedere copiii donatarului din altă căsătorie,
cei din afara căsătoriei, cei adoptaţi numai de către donatar şi rudele donatarului din clasele a doua până la a
patra clasă aşa cum sunt stabilite de art. 964 alin. (1) lit.b)-d) C.civ.
c. Potrivit art. 1091 alin. (4) C.civ., „până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un
descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă
înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei
rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului
supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare”.
Se instituie, astfel, un instrument probatoriu special , care vizează înstrăinările cu titlu oneros cu rezerva
uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere, nu toate actele
translative cu titlu oneros. Nu prezintă importanţă că uzufructul, uzul sau abitaţia au fost constituite temporar
sau viager şi nici dacă dobânditorul are sau nu calitatea de moştenitor al înstrăinătorului .
Prin instituirea acestei prezumţii relative anumite categorii de succesori sunt scutiţi de proba existenţei
simulaţiei sub forma actului deghizat, ei trebuind să probeze numai existenţa actului public.
d. Art. 1653 C.civ., instituie o serie de incapacităţi speciale de a cumpăra drepturi litigioase , sancţiunea
nerespectării acestora fiind nulitatea absolută. Astfel, ca regulă , nu pot cumpăra drepturi litigioase, care sunt de
competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea, următoarele categorii:
judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în
insolvenţă. Interdicţia vizează atât cumpărarea directă cât şi cea prin persoane interpuse. În acest caz, urmare a

50
admiterii acţiunii în declararea simulaţiei, instanţa, constatând că vânzarea a fost simulată sub forma
interpunerii de persoane, va constata şi nulitatea vânzării simulate, ea fiind obligată la aceasta, în mod expres,
potrivit prevederilor art. 1247 alin. (3) C.civ.: „Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută”.
Aceeaşi este soluţia şi în cazul incapacităţii instituite de art. 1654 alin. (1) lit.c) C.civ. pentru funcţionarii
publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar
putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le
administrează ori a căror administrare o supraveghează.
În schimb, în cazul mandatarilor, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, a părinţiilor,
tutorelui, curatorului, administratorului provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă sancţiunea
este nulitatea relativă [art. 1654 alin. (1) lit.a) şi b) şi alin. (2) C.civ.].

6.5.7. Acţiunea în declararea simulaţie

Întrucât simulaţia tinde a crea o aparenţă ce riscă să cauzeze prejudicii terţilor, orice persoană interesată
poate exercita o acţiune prin care să demonstreze caracterul simulat al actului public şi să înlăture caracterul
ocult al actului secret .
Acţiunea în simulaţie (în declararea simulaţiei) reprezintă acţiunea specifică prin care persoana interesată
poate cere instanţei să constate existenţa simulaţiei şi conţinutul actului secret şi să înlăture actul public şi
efectele sale spre a face să-şi producă efectele actul ce corespunde voinţei reale a părţilor (actul secret) .
Acţiunea în simulaţie este o acţiune în constatare şi, în consecinţă, imprescriptibilă , putând fi invocată
oricând, pe cale principală ori pe cale de excepţie. Această soluţie este în concordanţă cu principiul potrivit
căruia aparenţa de drept poate fi înlăturată oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin
trecerea timpului” . Dar, în ipoteza în care acţiunea în simulaţie este însoţită de o acţiune subsecventă
prescriptibilă extinctiv, acţiunea va fi respinsă ca lipsită de interes .
Ea poate fi exercitată de orice persoană interesată de a face să se aplice contractul secret , terţii de bună-
credinţă putând invoca, în funcţie de interese lor, atât actul public cât şi pe cel secret. Astfel, în cazul actului
fictiv, nu se urmăreşte readucerea unui bun în patrimoniul debitorului ci demonstrarea faptului că bunul nu a
ieşit niciodată din respectivul patrimoniu. Tot astfel, în situaţia actului deghizat, scopul acţiunii nu este
desfiinţarea actului şi readucerea bunului în patrimoniul debitorului, ci arătarea naturii juridice reale a acestuia
sau a conţinutului clauzelor sale. În cazul interpunerii de persoane scopul este arătarea adevăratului beneficiar
al caracterului. În niciuna din formele simulaţiei, acţiunea nu are un caracter reparator, ci se prezintă ca o
măsură de conservare .
Acţiunea în simulaţie este o acţiune în constatare , declaratorie deoarece are drept consecinţă stabilirea
existenţei drepturilor decurgând din actul secret . Este o acţiune patrimonială , având caracter personal,
deoarece reclamanţii urmăresc realizarea unui drept de creanţă (ce poate fi însoţit doar de o acţiune personală).
Aceasta are drept finalitate constatarea caracterului simulat al actului public, uneori atrăgând sancţiunea
nulităţii dacă scopul simulaţiei este ilicit . Dar, în cadrul şi ca o consecinţă a constatării simulaţiei, pot fi
formulate acţiuni vizând actul secret devenit opozabil. Astfel, acţiunea în simulaţie poate fi însoţită şi de cererea
privind acţiunea revocatorie a actului secret .
Ea nu este condiţionată de existenţa unei creanţe, dar aceasta nu este exclusă. Când titularul acţiunii are
calitatea de creditor, ca regulă, existenţa unui raport temporal între naşterea creanţei şi încheierea actului public
nu este impusă (art. 1291 alin. (2) C.civ.).
Potrivit art. 1292 C.civ. „Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de
probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter
ilicit”. Terţilor le este permis orice mijloc de probă pentru a dovedi existenţa actului secret deoarece regula
generală în materia probării contractelor nu se aplică decât părţilor . Dar toate cu respectarea forţei probante a
diferitelor mijloace, astfel că, de exemplu, administrarea probei cu martori nu va putea fi încuviinţată când ea
contrazice declaraţia reclamantului din contractul de vânzare, în sensul că a primit banii reprezentând preţul
vânzării .
Potrivit art. 249 NCPC , având denumirea marginală „Sarcina probei”, „cel care face o susţinere în cursul
procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”. Astfel, sarcina probei
incumbă reclamantului el fiind cel ţinut să dovedească existenţa actului secret şi a unui interes legitim .
Însă aşa cum rezultă din prevederile art. 1292 C.civ. regimul probelor este diferit după cum reclamantul
are calitatea de terţ sau de parte. Deoarece faţă de terţi simulaţia constituie un fapt juridic, în sens restrâns , ei
vor putea să probeze existenţa actului secret, a simulaţiei prin orice mijloc de probă, inclusiv cu martori,
interogatoriu sau prezumţii .

51
 Părţile simulaţiei vor fi ţinute de regulile de drept comun în materia simulaţiei şi vor face dovada acesteia:
- prin înscrisuri, când valoarea obiectului său este de peste 250 lei [art. 309 alin. (2) teza I-a NCPC];
- prin orice mijloace de probă când valoarea actului este de până la 250 lei şi în cazurile stabilite de art.
309 alin. (2) teza a II-a şi alin. (4) NCPC (art. 1198 C.civ.1864 ) .
Prin excepţie de la dreptul comun, părţile pot dovedi simulaţia cu orice mijloc de probă dacă pretind că
acesta are caracter ilicit , inclusiv prin mărturisire .
Mai mult sunt instituite unele prezumţii legale relative în privinţa existenţei simulaţiei, ceea ce presupune
că sarcina probei revine celeilalte părţi care trebuie să răstoarne aceste prezumţii :
- în cazul incapacităţii speciale prevăzute de art. 988 alin. (2), art. 990 şi 991 C.civ., „sunt prezumate până
la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi
liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane” [art. 992 alin. (2) C.civ.];
- în materia revocabilităţii donaţiilor între soţi, este prezumată persoană interpusă orice rudă a donatarului
la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul
(art. 1033 C.civ.);
- în materia rezervei succesorale „până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent
ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut
cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere.
Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai
defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare” [art. 1091 alin. (4) C.civ.] .

Secţiunea 7. Efectele specifice contractelor sinalagmatice

7.1. Enumerare
Potrivit art. 1516 C.civ., în cazul neexecutării contractului de bună-voie, creditorul poate cere executarea
silită în natură sau prin echivalent, rezoluţiunea, respectiv rezilierea contractului, sau repararea prejudiciului în
baza răspunderii contractuale.
Tot efecte ale neexecutării contractelor, dar aplicabile exclusiv în cazul contractelor sinalagmatice, sunt:
reducerea obligaţiei proprii a creditorului, excepţia de neexecutare şi imposibilitatea fortuită de executare
(riscul) a contractului.
Potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data
când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa. Cum
legea pentru punerea în aplicare a Codului civil nu cuprinde norme derogatorii în privinţa efectelor neexecutării,
în cazul celor ce vor urma a fi analizate este necesară distincţia între reglementarea în vigoare şi cea anterioară.

7.2. Excepţia de neexecutare a contractului

7.2.1. Reglementare şi noţiune
Excepţia de neexecutare (exceptio de non adimpleti contractus) a contactului sinalagmatic este o „cauză
justificată de neexecutare a obligaţiilor contractuale” (art. 1556 C.civ.), un mijloc de apărare specific , întemeiat
pe interdependenţa obligaţiilor reciproce, aflat la îndemâna părţii căreia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i
revine, fără ca partea care pretinde această executare să-şi fi executat propria obligaţie sau să ofere executarea .
Ea reprezintă o garanţie pentru creditor şi un mijloc de presiune pentru debitor, care creează o situaţie
provizorie . În acelaşi timp, ea este o instituţie a justiţiei private , nefiind necesară autorizarea judiciară
prealabilă, invocarea ei fiind decisă în mod unilateral de către debitor care, în acest fel, îşi asumă riscul
controlului judiciar ulterior , fiind posibil ca partea faţă de care îşi produce efectele excepţia de neexecutare să
sesizeze instanţa ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut abuziv. Astfel de exemplu, cel căruia i se
opune excepţia de neexecutare a contractului poate să ceară instanţei să constate că neexecutarea nu a fost
posibilă datorită faptei însuşi a celuia care invocă excepţia, sau că neexecutarea obligaţiei de către cel care i se
opune este numai parţială, sau de mică însemnătate, şi, deci, nu justifică refuzul celeilalte părţi de a-şi executa
obligaţiile .
Excepţia poate fi invocată împotriva cocontractantului, dar şi împotriva terţilor ale căror drepturi sunt
întemeiate pe contractul sinalagmatic. Astfel, în cazul stipulaţie pentru altul care constituie un contract
sinalagmatic, promitentul va putea invoca faţă de terţul beneficiar excepţia de neexecutare dacă stipulantul nu
şi-a executat propriile obligaţii, în baza prevederilor art. 1288 C.civ.

7.2.2. Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare

52
 Pentru ca excepţia de neexecutare să fie invocată şi să-şi producă efectele, trebuie întrunite următoarele
condiţii :
- obligaţiile reciproce şi interdependente ale părţilor să-şi aibă izvorul în acelaşi contract . Astfel, chiar
dacă între anumite persoane există obligaţii reciproce, dar nu şi interdependente datorită izvoarelor diferite,
excepţia de neexecutare nu poate fi opusă , cel interesat având posibilitatea să apeleze la alte instrumente
juridice cum este, de exemplu, compensaţia.
Dreptul francez a admis extinderea domeniului de aplicare a excepţiei de neexecutare la toate raporturile
sinalagmatice, chiar dacă nu au ca izvor un contract, cum ar fi cazul celor născute din gestiunea de afaceri .
Soluţia a fost îmbrăţişată şi de doctrina românească afirmându-se că este indiferent dacă obligaţiile
sinalagmatice „izvorâsc dintr-un contract omonim sau dintr-o altă situaţie juridică” fiind date ca exemplu de
astfel de izvoare legea sau hotărârea judecătorească. Numai că art. 1556 alin. (1) C.civ. foloseşte, expressis
verbis, formularea „obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic”, norma indicată fiind, de altfel, situată în
secţiunea intitulată „Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale”, astfel, domeniul de aplicaţie al
excepţiei de neexecutare fiind clar determinat şi limitat la contractele sinalagmatice ;
- neexecutarea obligaţiei ce revine celuilalt contractant să fie suficient de importantă pentru a justifica
invocarea excepţiei. Astfel, neexecutarea poate fi chiar parţială dar suficient de importantă pentru a justifica
această măsură. Această condiţie trebuie să fie privită prin prisma cauzei contractului, numai raportat la acest
element putându-se aprecia dacă o executare parţială este în măsură să satisfacă exigenţele creditorului.
Dacă prestaţia neexecutată este de mică însemnătate sau priveşte o obligaţie accesorie , neafectând
îndeplinirea scopului pentru care a fost încheiat contractul şi, având în vedere şi împrejurările concrete ale
cauzei, executarea nu poate fi refuzată, refuzul fiind contrar bunei-credinţe [art. 1556 alin. (2) C.civ.]. De
exemplu, locatarul nu va putea invoca excepţia de neexecutare spre a i se suspenda obligaţia de plată a chiriei,
invocând faptul că locatorul nu şi-a executat obligaţia de a efectua reparaţiile care sunt necesare pentru a
menţine bunul în stare corespunzătoare de întrebuinţare pe toată durata locaţiunii . Astfel, potrivit art. 1788 alin.
(2) C.civ., dacă, după încheierea contractului, se iveşte nevoia unor reparaţii care sunt în sarcina locatorului, iar
acesta din urmă, deşi încunoştinţat, nu începe să ia de îndată măsurile necesare, reparaţiile pot fi făcute de
locatar. În acest caz, locatorul este dator să plătească, în afara sumelor avansate de locatar, dobânzi socotite de
la data efectuării cheltuielilor;
- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia , ci debitorului său . Astfel, dacă o
parte „oferă executarea obligaţiei” iar cealaltă refuză sau omite primirea acesteia, cel din urmă nu va putea
invoca excepţia de neexecutare, prin aplicarea art. 1517 C.civ. Poziţia debitorului cu privire la neexecutare este
indiferentă, neavând importanţă dacă aceasta este culpabilă sau fortuită în raport cu acesta ;
- obligaţiile trebuie să fie scadente simultan şi să fie exigibile . Situaţiile care se circumscriu acestei
condiţii sunt următoarele:
a. părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din obligaţiile reciproce , stipularea unui
termen echivalând cu o renunţare la simultaneitatea de executare . Mai mult, cel dintâi va putea apela la punerea
în întârziere a cocontractantului său şi la oferta de plată urmată de consemnaţiune, în condiţiile art. 1510-1513
C.civ.
Aceasta deoarece obligaţiile născute din contracte sinalagmatice sunt reciproce şi interdependente şi, în
unele cazuri, ordonate temporal iar aceste trăsături atrag anumite reguli de executare, dar şi reguli care privesc
conduita juridică a părţilor în situaţia în care cealaltă parte nu execută propriile obligaţii, cum este şi cazul
invocării excepţiei de neexecutare . Ordinea executării obligaţiilor este prevăzută de art. 1555 C.civ. Astfel,
dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi
executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel. Dacă, prin excepţie, executarea obligaţiei uneia
dintre părţi necesită o perioadă de timp, cealaltă parte este ţinută să execute contractul prima, dacă din
convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel.
De exemplu, ca regulă, în materia vânzării, în lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea
bunului de îndată ce preţul este plătit (art. 1693 teza I-a C.civ.). Astfel, dacă părţile au convenit ca predarea
bunului să se realizeze la un termen ulterior plăţii preţului, cumpărătorul nu va putea invoca excepţia de
neexecutare a obligaţiei de plată a preţului pe motiv că vânzătorul nu i-a remis bunul. Existenţa termenului
poate fi, însă, dedusă şi din împrejurări. În măsura în care acestea erau cunoscute cumpărătorului la momentul
vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au
convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen (art. 1693 teza a II-a C.civ.);
b. aceeaşi este soluţia şi atunci când din lege sau din uzanţe rezultă că partea ce se prevalează de
invocarea excepţiei trebuia să îşi execute prima propria obligaţie. Aceasta deorece părţile s-ar afla într-o situaţie

53
similară celei în care a fost stipulat un termen pentru executarea uneia dintre obligaţiile reciproce şi
interdependente, fiind înlăturat, şi în aceste cazuri, caracterul simultan al acestor obligaţii. De exemplu, în cazul
contractului de asigurare, obligaţia de plată a primei de asigurare ce incumbă asiguratului este, potrivit legii,
anterioară obligaţiei de plată a indemnizaţiei de către asigurător, asiguratul neputând invoca în acest caz
excepţia de neexecutare . Tot astfel, în cazul activităţilor de prestări de servicii de alimentaţie desfăşurate în
cadrul restaurantelor (cod CAEN 5610), plata serviciilor se face, ca regulă, după consumaţie.

7.2.3. Efectele invocării excepţiei de neexecutare

Fără să anihileze forţa obligatorie a contractului, urmarea invocării acestei excepţii – pe cale
extrajudiciară sau judiciară - constă în suspendarea executării propriei obligaţii de către partea care apelează la
acest remediu, până când partea cealaltă îşi execută obligaţia, contractul rămânând în fiinţă. Invocând excepţia
de neexecutare, creditorul se pune la adăpost faţă de orice încercare a debitorului de a obţine o executare doar
din partea cocontractantului. Astfel, debitorul nu este îndreptăţit să obţină executarea obligaţiei corelative a
creditorului .
În acest mod se exercită o presiune asupra celeilalte părţi spre a o determina la executare deoarece în
lipsa executării propriei prestaţii, ea este privată de obţinerea prestaţiei la care era îndrituită. Partea care invocă
excepţia de neexecutare va trebui ca, la momentul în care cocontractantul său îşi execută obligaţia, să şi-o
execute pe a sa, raportul obligaţional nefiind desfiinţat .
Suspendarea executării obligaţiilor părţii care invocă excepţia se produce fără a fi necesară punerea în
întârziere sau sesizarea instanţei de judecată şi durează până când obligaţia celeilalte părţi a fost executată. Ea
poate privi propriile obligaţii în tot sau în parte, după cum cel împotriva căruia a fost invocată nu şi-a executat
obligaţiile total sau parţial. Efectul suspensiv este, însă, opozabil erga omnes, inclusiv faţă de creditorii celui
care invocă excepţia .

7.3. Riscul contractului (imposibilitatea fortuită de executare)

Ideea de risc trebuie privită în triplu sens: riscul pierii bunului, riscul imposibilităţii fortuite de executare a
obligaţiei şi riscul imposibilităţii fortuite de executare a contractului .

7.3.1. Riscul pierii bunului

Riscul pierii bunului priveşte raportul real ce are în conţinutul său dreptul de proprietate, independent de
orice raport juridic obligaţional. Potrivit art. 558 C.civ., riscul pieirii bunului este suportat de către proprietarul
acestuia, cu excepţia situaţiilor în care a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege se dispune altfel.
Astfel, ca regulă, pierea bunului este suportată de către proprietar, acesta nefiind indemnizat pentru pierderea
suferită. Deoarece riscul presupune o pierdere patrimonială, putem afirma că ideea de risc al pierii bunului se
extinde şi asupra titularilor altor drepturi reale cu privire la acesta, dar în limita întinderii dreptului lor asupra
bunului altei persoane.
Regula generală prezintă şi aplicaţii reglementate expres, cum este cazul prevăzut de art. 2160 C.civ., în
materia împrumutului de consumaţie. Astfel, prin încheierea valabilă a contractului, împrumutatul devine
proprietarul bunului şi suportă riscul pieirii acestuia.
Excepţiile prevăzute de art. 558 C.civ. îl scot pe proprietar din sfera riscului pierii bunului dar fără ca cel
care şi l-a asumat, voluntar - fără a deosebi între un contract sau un act juridic unilateral, esenţială fiind
manifestarea de voinţă a celui în cauză, în sensul arătat - sau ex lege, să fie sub incidenţa acestuia, dată fiind
intervenţia existenţei unui raport juridic obligaţional. Cel din urmă va fi ţinut la executarea unei obligaţii
contractuale fondată pe ideea producerii unui eveniment viitor şi incert care constă tocmai în pierea bunului.
Astfel, contractele aleatorii, liber încheiate sau obligatorii, transferă riscul pierderii de la proprietar la
cocontractantul său.
Sunt reglementate expres astfel de excepţii cum este cazul prevăzut de art. 1755 C.civ., potrivit căruia
atunci când, într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de plată este garantată cu rezerva dreptului de
proprietate, cumpărătorul dobândind dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ, dar riscul
bunului fiind transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia.
Desigur, pierea bunului care reprezintă obiectul derivat al unei obligaţii va antrena imposibilitatea fortuită
de executare a acesteia, dar fără ca între cele două noţiuni - riscul pierii bunului şi riscul imposibilităţii fortuite
de executare a obligaţiei - să existe identitate, ci raportul este de la cauză la efect.

7.3.2. Riscul neexecutării fortuite a unei obligaţii

54
 Riscul neexecutării fortuite a unei obligaţii priveşte exonerarea sau nu a debitorul de obligaţia ce a
devenit imposibil de executat. Art. 1634 alin. (1) şi (2) C.civ. dispune că debitorul este liberat atunci când
obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore , a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente
asimilate acestora - străine de intervenţia şi voinţa debitorului -, produse înainte ca debitorul să fie pus în
întârziere, dar şi atunci când, independent de faptul că debitorul este în întârziere, creditorul nu ar fi putut,
oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei, cu excepţia situaţiei în care debitorul a luat asupra sa riscul
evenimentului fortuit.
„Imposibilitatea fortuită de executare” a fost definită ca fiind „un mijloc legal de stingere a obligaţiilor de
a da un lucru cert, ca urmare a pierii lucrului din cauză de forţă majoră sau caz fortuit” sau ca „mod de stingere
a obligaţiilor contractuale care are ca obiect prestaţia de predare, restituire sau de asigurare a folosinţei unui bun
individual determinat, cum sunt: obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul cert care face obiectul
material al contractului; obligaţia locatorului de a preda locatarului bunul închiriat şi de a-i asigura folosinţa lui
paşnică şi netulburată etc.” Numai că aceste definiţii nu au în vedere imposibilitatea fortuită de executare a
obligaţiilor de „a face” intuitu personae . Astfel, urmare a pierderii de către debitor a calităţilor intrinseci
persoanei sale care au dus la naşterea obligaţiei, aceasta devine imposibil de executat fiind inaplicabile, în acest
caz, prevederile art. 1528 C.civ. care dispune că „în cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate,
pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia”.
Dovada imposibilităţii fortuite de executare este în sarcina debitorului [art. 1634 alin. (4) C.civ.],
creditorul fiind obligat doar la probarea existenţei dreptului său corelativ obligaţiei în cauză.
Exonerarea debitorul este condiţionată de notificarea creditorului cu privire la existenţa evenimentului
care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen
rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare,
debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului, potrivit art. 1634 alin. (5) C.civ. Cu
toate acestea, prin excepţie, conform alin. (6) al aceluiaşi articol, debitorul nu poate invoca imposibilitatea
fortuită de executare a obligaţiei care are ca obiect bunuri de gen , acestea fiind fungibile .
De lege lata, atunci când imposibilitatea fortuită de executare este temporară, ea va antrena suspendarea
executării obligaţiei pentru un termen rezonabil, în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat
imposibilitatea de executare [art. 1634 alin. (3) C.civ.].

7.3.3. Riscul în contractele netranslative de proprietate

Pentru ca o obligaţie contractuală să se poată naşte şi contractul care o generează să fie valabil, este
necesar ca prestaţia sau prestaţiile la care se angajează părţile contractante să fie posibile . Prin excepţie, potrivit
art. 1227 C.civ., contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în
imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel . Imposibilitatea trebuie
să fie relativă, nu absolută, deci să nu îl privească pe debitor . Astfel, dacă prestaţia este absolut imposibilă sau
imposibilă pentru debitor, contractul nu va fi valabil iar raportul juridic obligaţional nu va lua naştere (ad
impossibilium, nulla obligatio).
Dar este posibil ca o prestaţie posibilă la momentul încheierii contractului să devină imposibil de executat
după acest moment, fie înainte de începerea executării, fie pe parcursul acesteia. Pentru a ne încadra în ipoteza
imposibilităţii fortuite de executare este necesar ca această neexecutare să se datoreze unui caz fortuit sau de
forţă majoră, şi nu voinţei vreuneia dintre părţile contractante . Astfel, riscul se diferenţiază de rezoluţiune,
contractul fiind desfiinţat de plin drept, fără a interveni instanţa judecătorească, invocarea sa putând fi făcută de
oricare dintre părţi .
În cazul contractelor unilaterale, existând doar o singură obligaţie ce trebuie executată , riscul
neexecutării contractului se suprapune peste riscul neexecutării obligaţiei, acesta fiind suportat de către
creditorul obligaţiei imposibil de executat , „acesta neavând nicio obligaţie corelativă de executat” . În acestă
materie există reglementări exprese care privesc aplicaţii ale riscului contractual cum sunt cele prevăzute de
2030 lit.c) şi art. 2319 C.civ.
Astfel, riscul contractului este efectul specific contractelor sinalagmatice ce constă în aceea ca una din
părţile contractului să suporte consecinţele imposibilităţii fortuite de executare a uneia dintre obligaţiile
contractuale reciproce şi interdependente . Prevederile art. 1557 alin. (1) şi (2) C.civ. subliniază diferenţele
dintre cele două riscuri - al obligaţiei şi al contractului - imposibilitatea executării fortuite a obligaţiei
contractuale fiind cauza desfiinţării contractului sau a suspendării obligaţiilor celeilalte părţi. Riscul
contractului poate fi, însă, privit ca o „aplicaţie a inexecutării fortuite a contractului” .

55
 În plus, obligaţia poate lua naştere în afara unui cadru contractual, cum este cazul celor născute din acte
juridice unilaterale sau din fapte juridice stricto sensu, şi, în concluzie, ideea de identitate între cele două este în
afara realităţii.
Riscul contractului priveşte şi acele contracte care au ca obiect derivat bunuri determinate sau bunuri de
gen limitate, aflate într-un loc determinat dar şi pe cele care au ca obiect un fapt personal al debitorului, ce nu
poate fi executat prin altul . În schimb, în cazul obligaţiilor contractuale ce au ca obiect bunuri fungibile, adică
acelea care, potrivit alin. (2) al art. 543 C.civ., sunt determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât
pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii, cât şi a obligaţiilor de a face care nu au caracter
intuitu personae, acestea putând fi executate prin altul, nu se pune problema imposibilităţii fortuite de
executare .
Regula în materie este că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat
(res perit debitori). Temeiul regulii res perit debitor îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor
născute dintr-un contract sinalagmatic, imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiilor unei părţi având drept
consecinţă stingerea obligaţiilor celeilalte părţi şi a contractului sinalagmatic care le-a dat naştere .
Potrivit acesteia, debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi
execute obligaţia corelativă sau va trebui să restituie prestaţiile primite [art. 1557 alin. (1) coroborat cu art. 1635
alin. (1) C.civ.]. Nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare, de la debitorul
obligaţiei imposibil de executat , contractul desfiinţându-se cu efect retroactiv . Ca atare, pentru contractele cu
executare imediată, prestaţiile deja efectuate vor fi restituite. În schimb, în cazul contractelor cu executare
succesivă, imposibilitatea operează doar pentru viitor, prestaţiile deja executate nemaifiind restituite . Este
necesar ca obligaţia contractuală ce nu poate fi executată să fie suficient de importantă pentru ca prin această
neexecutare să nu mai fie satisfăcut scopul pentru care contractul a fost încheiat, în caz contrar creditorul având
dreptul doar la reducerea contraprestaţiei sale.
Riscul va trece în sarcina creditorului din momentul în care acesta a fost pus în întârziere, potrivit art.
1557 alin. (1) teza a II-a coroborat cu art. 1274 alin. (2) C.civ. Aceasta va opera de plin drept dacă punerea în
întârziere a creditorului se face de drept , în temeiul legii .
Dacă obligaţia devine numai temporar imposibil de executat, potrivit art. 1557 alin. (2) C.civ., creditorul
are un drept de opţiune între suspendarea executării propriilor obligaţii şi desfiinţarea contractului - caz în care
imposibilitatea fortuită de executare se prezintă ca o cauză de încetare a contractului, potrivit art. 1321 C.civ. Pe
perioada suspendării executării contractului, debitorul nu datorează despăgubiri iar după încetarea cazului
fortuit părţile vor trebui să-şi execute reciproc obligaţiile contractuale . Dacă optează pentru cea de a doua
variantă este necesar ca executarea cu întârziere să nu satisfacă scopul în vederea căruia a fost încheiat
contractul.
Regula în materia riscului contractului prezintă aplicaţii în diferite materii, cum sunt:
- art. 1818 alin. (1) C.civ. dispune: „ Dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit
potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea încetează de drept”. Din acest moment, locatorul nu mai poate pretinde
plata chiriei, riscul contractului fiind suportat de către el. În ipoteza reglementată de alin. (2), a imposibilităţii
parţiale de folosire a bunului, riscul este tot în sarcina locatorului, în funcţie de opţiunea locatarului, el
suportând riscul în totalitate - când contractul este reziliat - sau parţial - când se solicită doar reducerea
proporţională a chiriei. Firesc, dat fiind faptul că imposibilitatea este fortuită, locatarul nu va avea dreptul la
daune interese [alin. (4)];
- art. 1860 alin. (2) C.civ. prevede că, în cazul pierii fortuite a lucrării, înainte de recepţie, debitorul
obligaţiei de procurare a materialelor suportă riscul, fiind obligat la procurarea altora. Astfel, „dacă anterior
recepţiei lucrarea piere ori se deteriorează din cauze neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a procurat
materialul este dator să o refacă pe cheltuiala sa şi cu respectarea condiţiilor şi termenelor iniţiale, ţinând seama,
dacă este cazul, de regulile privind suspendarea fortuită a executării obligaţiei”. Tot astfel, „atunci când
materialul a fost procurat de beneficiar”, …, el „este obligat să furnizeze din nou materialele, dacă pieirea sau
deteriorarea nu este imputabilă antreprenorului”. Chiar dacă nu există o prevedere expresă în acest sens pentru
ambele situaţii, antreprenorul nu va putea solicita plata pentru munca depusă la realizarea lucrării care a pierit
fortuit.

7.3.4. Riscul contractului translativ de proprietate

În temeiul anumitor contracte, dreptul de proprietate asupra unui bun se poate transmite din patrimoniul
unei persoane în patrimoniul alteia. Acest fapt este datorat efectului traslativ de proprietate care necesită o

56
atenţie specială. Astfel, sunt translative sau constitutive de drepturi reale şi reprezintă un mod de dobândire a
drepturilor reale contracte precum vânzarea, schimbul şi donaţia.
Este important a se face deosebirea între momentul încheierii contractului şi predarea efectivă a bunului
deoarece „drepturile reale se constituite şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor chiar dacă bunurile nu
au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunur determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă
acest acord poartă asupra unor bunuri de gen” [art. 1273 alin. (1) C.civ.]. De exemplu, în cazul unui contract de
vânzare a unui bun mobil individual determinat, proprietatea bunului se va trasmite în momentul încheierii
acordului de voinţă al părţilor. Cumpărătorul devine proprietar atunci când împreună cu vânzătorul au căzut de
acord asupra încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat sau preţul nu a fost plătit (art. 1674
C.civ.). Cu toate acestea, prin excepţie, contractul poate conţine o stipulaţie prin care vânzătorul îşi rezervă
proprietatea bunului până la plata intergală a preţului, chiar dacă bunul a fost predat (art. 1684 C.civ.).
Efectul translativ de proprietate are importanţă în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului, precum
şi în privinţa fructelor produse de bunul obiect al dreptului de proprietate supus transferului .
Contractele sinalagmatice translative de proprietate presupun atât riscul neexecutării fortuite a obligaţiilor
uneia dintre părţi cât şi pe cel al pieririi bunului care constituie obiectul derivat al obligaţiilor contractuale .
Art. 1273 C.civ. , preia principiul consacrat de art. 971 C.civ.1864, potrivit căruia contractul este
translativ sau constitutiv de drepturi reale prin efectul consimţământului părţilor. Remiterea materială a bunului
nu constituie o condiţie pentru ca acest transfer (respectiv constituire) să opereze. Prin excepţie, transferul (sau
constituirea) dreptului real principal nu are loc la momentul încheierii contractului în următoarele cazuri :
- atunci când transferul (sau constituirea) dreptului real este afectat de un termen sau condiţie suspensive.
Potrivit art. 1400 C.civ., condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei,
iar termenul este suspensiv, conform art. 1412 C.civ., atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa
obligaţiei;
- în cazul bunurilor viitoare, transferul drepturilor reale se va realiza la momentul realizării bunului.
Astfel, potrivit art. 1658 alin. (1) teza I-a C.civ., dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor - cu excepţia
construcţiilor -, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat;
- în cazul bunurilor de gen, transferul drepturilor reale are loc la momentul individualizării. Astfel alin. (2)
al art. 1658 C.civ. dispune: „În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii
contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor
vândute”;
- atunci când legea prevede, pentru anumite categorii de bunuri, cum sunt, de exemplu, cele imobile [art.
557 alin. (4) coroborat cu art. 855 C.civ. ], că transferul operează în momentul realizării anumitor formalităţi;
- în cazul bunurilor mobile corporale, dacă au fost încheiate mai multe contracte translative de proprietate,
succesiv, către mai multe persoane, transmiterea proprietăţii va opera la momentul în care una dintre acestea, cu
bună credinţă, deci necunoscând şi neputând să cunoască obligaţia asumată anterior de înstrăinător, va intra în
posesia bunului respectiv, sau la momentul sesizării instanţei de către prima dintre aceste persoane, dacă
niciunul dintre dobânditori nu a obţinut posesia efectivă a bunului mobil corporal şi creanţa fiecăruia de predare
a bunului este exigibilă (art. 1275 C.civ.).
Riscul în contractele translative de proprietate a suferit mutaţii esenţiale, în sensul că principiul res perit
domino a fost înlocuit de res perit debitori. Riscul pierii bunului este suportat de transmiţător, cu excepţia
situaţiei în care părţile au convenit ca riscul să fie suportat de creditorul obligaţiei de predare sau când acesta a
fost pus în întârziere. Debitorul, va pierde astfel, dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o
restituie.
Pentru a fi evitate eventuale interpretări tributare regulilor anterioare în materie, teza a II-a a art. 1274 alin.
(2) C.civ. dispune: „El (creditorul - s.n.) nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă
obligaţia de predare ar fi fost executată la timp”.

7.4. Rezoluţiunea şi rezilierea

7.4.1. Dreptul de opţiune al creditorului contractual
Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale dă naştere unui drept de opţiune pentru creditorul
contractual care poate alege între a cere executarea silită a obligaţiilor contractuale sau rezoluţiunea, respectiv
rezilierea contractului, după caz, şi daune-interese, în măsura producerii unui prejudiciu prin această
neexecutare [art. 1549 alin. (1) coroborat cu art. 1350 alin. (2) C.civ.] .
Dreptul de opţiune al creditorului este limitat sub dublu aspect:

57
 a) remediile folosite trebuie să fie prevăzute de lege sau cel puţinsă fie în acord cu spiritul ei, fiind
prevăzute expres următoarele: excepţia de neexecutare (art. 1556 C.civ.), executarea silită în natură a obligaţiei
(art. 1527-1529 C.civ.), acordarea unui termen suplimentar de executare a obligaţiei de către debitor (art. 1522
C.civ.), executarea prin echivalent sau daunele-interese (art. 1530-1548 C.civ.), rezoluţiunea, respectiv
rezilierea (art. 1549-1554 C.civ.), reducerea prestaţiilor (art. 1551 C.civ.);
b) alegerea creditorului poate fi cenzurată de judecător sau chiar de lege .

7.4.2. Reglementare. Noţiune. Domeniu de aplicare

Codul civil de la 1864 cuprindea o reglementare sumară a rezoluţiunii şi reglementări particulare mai
amănunţite pentru rezoluţiunea şi rezilierea unor contracte speciale (în materie de vânzare, schimb, locaţiune,
rentă viageră). Cea mai importantă trăsătură a rezoluţiunii în Codul civil de la 1864 este reprezentată de
modalitatea în care aceasta operează, în cele mai multe cazuri fiind judiciară. Judecătorul are, astfel, un rol
semnificativ, el verificând dacă executarea obligaţiei prezintă interes pentru creditor şi procedând la
identificarea oportunităţii rezoluţiunii în raport cu neexecutarea existentă . De asemenea, judecătorul are
posibilitatea de a pronunţa o rezoluţiune parţială a contractului, în situaţia în care executarea chiar şi parţială a
obligaţiei nu este lipsită de interes pentru creditor. În cele din urmă instanţa putea acorda un termen debitorului
pentru a-şi executa obligaţia. Cu toate acestea, părţile au rolul lor în privinţa pronunţării rezoluţiunii. Creditorul
are posibilitatea de a renunţa la cererea sa de rezoluţiune iar debitorul poate să-şi execute oricând prestaţiile
evitând astfel pronunţarea rezoluţiunii sub condiţia ca acţiunea să nu fi intrat în sfera autorităţii de lucru judecat .
Actualul Cod civil reglementează în cadrul Cărţii a V-a („Despre obligaţii”), Titlul V („Executarea
obligaţiilor”), Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor”), Secţiunea a 5-a („Rezoluţiunea, rezilierea şi
reducerea prestaţiilor”), pe parcursul a şase arti¬cole, această instituţie (art. 1549-1554), prevăzând expres
dreptul creditorului la rezoluţiunea contractului pentru cauză de neexecutare. Dispoziţiile generale referitoare la
rezoluţiunea contractului se completează cu cele speciale privitoare la rezoluţiunea contractelor numite, cum
este cazul contractului de vânzare: art. 1700 C.civ. ; art. 1725 C.civ.; art. 1728 C.civ.; art. 1757 C.civ. etc.
Rezoluţiunea este văzută de unii autori ca o sancţiune a „neexecutării culpabile” care constă în
desfiinţarea contractului cu efect retroactiv. Alţi autori consideră, pentru a evita contradicţiile legate de
folosirea improprie a termenului de sancţiune, că rezoluţiunea este o tehnică originală de desfiinţare a
contractului.
În dezvoltarea acestei opinii, în literatura de specialitate recentă se arată că rezoluţiunea contractului
reprezintă un remediu al neexecutării culpabile a contractului, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi
repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.
Rezoluţiunea mai este definită ca fiind o cale de desfiinţare, cu efect retroactiv, a contractelor
sinalagmatice ca urmare a neexecutării culpabile a uneia dintre obligaţiile care servesc reciproc de cauză .
Într-o altă definiţie, rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea unui contract, de regulă sinalagmatic, cu
executare dintr-o dată, la cererea uneia dintre părţi, pentru motivul că cealaltă parte nu a executat obligaţiile la
care s-a îndatorat prin angajamentul său contractual .
Rezoluţiunea se aplică în cazul contractelor cu executare uno ictu , iar rezilierea celor cu executare
succesivă . Chiar dacă această diferenţiere nu este prevăzută expres, totuşi pentru reziliere se precizează
domeniul de aplicare al acesteia, în art. 1551 alin. (1) teza a II-a C.civ.: „în cazul contractelor cu executare
succesivă, creditorul are dreptul la reziliere”. Per a contrario, rezoluţiunea se aplică doar contractelor cu
executare imediată.
Rezoluţiunea poate fi invocată de către partea care şi-a executat propria obligaţie sau se declară gata să o
execute .
Sub imperiul Codului civil de la 1864, rezoluţiunea, ca regulă, era judiciară, ea nu opera de drept, partea
în drept să o invoce trebuind să se adreseze instanţei judecătoreşti. Prin excepţie, era admisă şi rezoluţiunea
convenţională, sub condiţia ca în contract să fi fost inserate clauze comisorii (pacte compromisorii) de gradele
II-IV, existenţa pactului comisoriu de gradul I lăsând contractul în sfera rezoluţiunii judiciare . Acest raport a
fost schimbat, în sensul că actualul Cod civil permite expres rezoluţiunea convenţională care va reprezenta
regula în materie, fiind, astfel, limitată şi mai mult puterea judecătorului. Rezoluţiunea convenţională permite
judecătorului doar să verifice inexistenţa executării şi să interpreteze clauza rezolutorie, fără a mai putea aprecia
cu privire la momentul şi oportunitatea desfiinţării contractului.
Domeniul de aplicare al rezoluţiunii este reprezentat, în principal, de contractele sinalagmatice,
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor constituind fundamentul acesteia, obligaţia uneia dintre părţi fiind

58
cauza obligaţiei celeilalte părţi . Altfel spus, „cauza este fundamentul rezoluţiunii, şi astfel, numai lipsirea de
cauză, prin neexecutare, este în măsură să atragă după sine rezoluţiunea” .

7.4.3. Condiţiile rezoluţiunii judiciare

Condiţiile cerute pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare sunt similare celor reţinute sub imperiul
vechii reglementări , dovada îndeplinirii acestora fiind în sarcina reclamantului :
- să existe o neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor contractuale ale uneia din părţi, dar suficient de
importantă pentru a justifica rezoluţiunea. Dacă neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu are
dreptul la rezoluţiune [art. 1551 alin. (1) teza I C.civ.], ci doar la reducerea proporţională a prestaţiei sale sau la
daune-interese. Per a contrario, creditorul are dreptul la rezoluţiune dacă neexecutarea este însemnată .
De exemplu, în cazul încheierii unui contract de prestări servicii, având ca părţi mai multe persoane în
calitate de prestator şi o singură persoană în calitate de beneficiar, dacă unul dintre prestatori nu îşi îndeplineşte
obligaţia contractuală, ceilalţi prestatori fiind, astfel, în imposibilitate de a-şi îndeplini propriile obligaţii
contractuale, rezoluţiunea contractului va opera şi faţă de celelalte părţi (ceilalţi prestatori) pentru că
îndeplinirea obligaţiei de către unul dintre prestatori era esenţială pentru continuarea lucrării de către ceilalţi
prestatori . Oricum în Codul civil există numeroase norme care au ca obiect rezoluţiunea (rezilierea) anumitor
contracte speciale .
S-a arătat că neexecutarea totală sau parţială poate fi analizată din punct de vedere cantitativ sau calitativ.
Cantitativ, neexecutarea este totală atunci când priveşte obligaţia sau obligaţiile uneia dintre părţi în
integralitate şi parţială dacă priveşte numai o parte a obligaţiei sau a obligaţiilor.
Din punct de vedere calitativ considerăm că trebuie avută în vedere măsura în care partea executată
satisface scopul pentru care creditorul a încheiat contractul respectiv. Astfel, dacă neexecutarea este totală,
aprecierea calitativă este lipsită de obiect. În orice caz, nu are importanţă dacă neexecutarea priveşte o obligaţie
principală sau accesorie, ci măsura în care partea executată răspunde intereselor creditorului de la momentul
încheierii contractului .
În funcţie de neexecutarea obligaţiei - totală sau parţială şi de importanţa sa în economia contractului -
rezoluţiunea poate fi totală sau parţială, după caz.
Rezoluţiunea parţială este posibilă atunci când executarea obligaţiei este divizibilă sau, în cazul
contractului plurilateral , doar faţă de partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia, sub condiţia ca prestaţia să nu fie,
în funcţie de circumstanţe, considerată esenţială [art. 1549 alin. (2) C.civ.]. Per a contrario, dacă obligaţia este
esenţială, neexecutarea acesteia atrage, în cazul contractului plurilateral rezoluţiunea totală.
Este posibil ca neexecutarea parţială să atragă rezoluţiunea totală, cum este în cazul unei obligaţii
indivizibile a cărei neexecutare parţială duce la rezoluţiunea totală. În orice caz instanţa este cea în măsură să
aprecieze dacă neexecutarea obligaţiei este importantă , având în vedere şi normele care conţin „criterii
suplimentare în aprecierea gravităţii neexecutării” cum sunt cele din materia vânzării (de exemplu, art. 1743 şi
1756 C.civ.) ori a antreprizei (art. 1859 C.civ.) ;
- neexecutarea să fie imputabilă părţii căreia îi revenea îndeplinirea obligaţiilor . Rezoluţiunea unui
contract este strâns legată de culpa părţii care nu şi-a executat propriile prestaţii , fiind consacrată ex lege o
prezumţie de culpă în sarcina debitorului contractual, care derivă din simplul fapt al neexecutării (art. 1548
C.civ.) , nefiind admisă însă în cazul culpei comune a debitorului şi creditorului contractuali .
În literatura de specialitate se afirmă că actualul Cod civil a făcut „din rezoluţiune o modalitate de
desfiinţare a oricărui contract, justificată pe unicul motiv al neîndeplinirii sale ori de cauza concretă a
neexecutării operaţiunii juridice”, că „este indiferent dacă îndeplinirea obligaţiei pentru care se cere
rezoluţiunea este culpabilă sau fortuită” şi că „în cazul rezoluţiunii pentru caz fortuit [art. 1557 alin. (2) C.civ.]
creditorul frustrat de prestaţie nu va mai putea cere şi angajarea răspunderii debitorului, fiindcă vina acestuia
lipseşte” .
Nu putem fi de acord cu aceasta pentru următoarele motive:
a. art. 1557 alin. (2) C.civ. se referă doar la imposibilitatea de exercitare temporară. Faptul că în teza a II-
a există o normă de trimitere la regulile din materia rezoluţiunii nu înseamnă că ne aflăm în prezenţa acesteia ;
b. art. 1321 C.civ. dispune: „Contractul încetează în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al
părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei,
imposibilitatea fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege”. Astfel, imposibilitatea
fortuită de executare e privită ca o modalitate distinctă de încetare, rezoluţiunea (rezilierea) încadrându-se la
„alte cauze” ;

59
 c. succesiunea şi structurarea normelor pe secţiuni indică, în mod clar, faptul că imposibilitatea de
executare constituie o cauză justificată de neexecutare a obligaţiilor contractuale, deci de încetare a contractului.
Per a contrario, rezoluţiunea nu se încadrează în această categorie, ei fiindu-i dedicată o secţiune anterioară şi
distinctă în economia Codului civil. În plus, dacă imposibilitatea fortuită de executare ar fi reprezentat o formă
a rezoluţiunii, ea ar fi fost reglementată în secţiunea intitulată „Dreptul la rezoluţiune sau reziliere”;
d. art. 1516 alin. (2) C.civ. dă dreptul la opţiune în cazul neexecutării „fără justificare a obligaţiei
contractuale” ;
e. daunele interese invocate de art. 1551 alin. (1) C.civ. pot fi obţinute doar în cazul neexecutării culpabile
a obligaţiilor, în acest sens art. 1547 C.civ. dispunând, fără posibilitate de interpretare, că „debitorul este ţinut
să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”. Deci, vinovăţia debitorului trebuie să existe, nefiind, însă,
importantă forma sa.
Dacă neexecutarea se datorează unor cauze neimputabile părţii, inclusiv culpei creditorului, rezoluţiunea
nu poate fi cerută. Astfel, art. 1517 C.civ. dispune că „o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor
celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune”. În cazul în care
neexecutarea se datorează unui caz fortuit, prin raportare la debitorul contractual, dar este independentă de
culpa creditorului, ne vom afla în materia riscului contractului (efect al imposibilităţii fortuite de executare a
contractului) ;
- debitorul obligaţiei neexecutate să fie în întârziere, în condiţiile cerute de lege.
Într-o opinie , se consideră că punerea în întârziere este un element esenţial pentru stabilirea culpei
debitorului, pe când alţi autori susţin că aceasta nu este determinantă pentru dovedirea culpei, vinovăţia
contractuală existând independent de punerea în întârziere a debitorului. S-a mai susţinut şi că, în cazul
rezoluţiunii judiciare, punerea în întârziere nu este necesară (întrucât chemarea în judecată reprezintă o punere
în întârziere), dar ea produce totuşi efecte datorită valenţelor conferite de Codul civil cererii de chemare în
judecată.
Considerăm, alături de alţi autori că punerea în întârziere constituie mijlocul necesar de exercitare a
dreptului de opţiune a creditorului şi de stabilire a datei după care debitorul nu se va mai putea libera în mod
valabil. Mai mult, dacă anterior cererii de chemare în judecată debitorul nu a fost pus în întârziere, acesta va
putea executa obligaţia într-un termen rezonabil, ce curge de la data când cererea i-a fost comunicată [art. 1522
alin. (5) C.civ. ]. În plus, art. 1515 alin. (2) pct.2 C.civ. prevede expressis verbis: „… când, fără justificare,
debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la
daune-interese, dacă i se cuvin … să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea
contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative”.
Punerea în întârziere a debitorului beneficiază de o atenţie specială care se întrevede şi din reglementarea
ei amănunţită (art. 1521-1526 C.civ.). Punerea în întârziere poate avea loc de drept în situaţiile prevăzute de art.
1522 C.civ., ipoteză în care creditorul nu trebuie să efectueze o comunicare a opţiunii sale, debitorul fiind
automat somat să execute, sau punerea în întârziere poate fi superfluă cum este în cazul încălcării obligaţiei de a
nu face. Desigur că nu în toate situaţiile prevăzute de lege notificarea prevăzută de art. 1523 C.civ. nu constituie
o condiţie pentru invocarea rezoluţiunii judiciare. Consecinţa este aceea că în situaţiile de mai sus, debitorul nu
poate să împiedice rezoluţiune executându-şi obligaţiile, în cursul procesului, iar instanţa nu poate să refuze
creditorului rezoluţiunea atâta timp cât acesta dovedeşte că există o ipoteză de punere în întârziere de drept a
debitorului .
Pe lângă punerea de drept în întârziere, care are un caracter de excepţie, punerea în întârziere se realizează
prin notificarea cererii de executare adresată debitorului de către creditor. Forma notificării nu prezintă
importanţă, cât timp ea asigură o comunicare corectă. Poate fi considerată o comunicare corectă somaţia trimisă
prin executorul judecătoresc, cererea de chemare în judecată, dar şi altă comunicare care, conform art. 1522 alin.
(2) C.civ., „asigură dovada comunicării”. Cu toate acestea, dovada trebuie să conţină un termen în care
debitorul are posibilitatea să-şi execute obligaţia, în lipsă, considerându-se că debitorul beneficiază de un
termen rezonabil de executare.

7.4.4. Tipuri de rezoluţiune

Din redactarea art. 1550 C.civ. rezultă că rezoluţiunea poate fi:
a) judiciară;
b) unilaterală;
c) de plin drept. O inovaţie adusă de această normă constă în dreptul de opţiune al creditorului între
rezoluţiunea judiciară şi rezoluţiunea unilaterală extrajudiciară, opţiune condiţionată doar de o clauză

60
contractuală sau norma legală contrară, prin care posibilitatea de a apela la cea de a doua formă să fie limitată
sau interzisă .
Rezoluţiunea mai poate fi clasificată în totală şi parţială după distincţiile făcute în secţiunea anterioară.
Rezoluţiunea poate fi , potrivit prevederilor art. 1550 C.civ.:
- judiciară, atunci când este pronunţată de către instanţă, la cererea părţii interesate. Instanţa
judecătorească constatând îndeplinirea condiţiilor cerute, urmează a pronunţa rezoluţiunea contractului, ale
cărei efecte sunt condiţionate de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti . Numai că instanţa nu este ţinută
de admiterea cererii de rezoluţiune, putând constata neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege, fie şi numai
inoportunitatea rezilierii ca urmare a îndeplinirii parţiale a obligaţiilor contractuale, prin aceasta asigurându-se
realizarea scopului contractului.
Acţiunea în rezoluţiune este personală, în realizare şi prescriptibilă extinctiv în termenul general de 3 ani ;
- unilaterală (art. 1552 C.civ.), când se realizează în baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune care poate
fi făcută atunci când părţile au convenit în acest sens (este cazul pactului comisoriu de gradul II ce putea fi
stabilit de părţi sub imperiul Codului civil anterior), când debitorul se află de drept în întârziere sau când acesta
nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Condiţiile rezoluţiunii unilaterale sunt: existenţa unei neexecutări însemnate, punerea în întârziere a
debitorului şi emiterea şi comunicarea declaraţiei unilaterale de rezoluţiune .
În orice caz, se impune reformularea prevederilor art. 1572 C.civ. deoarece textul în cauză poate crea
confuzii prin nedeclararea suficientă între declaraţia de rezoluţiune şi notificarea (comunicarea) acesteia .
Utilizarea acesteia presupune un risc semnificativ pentru cel care o invoca, creditorul asumându-şi o
răspundere importantă deoarece, dacă în ipoteza cererii de rezoluţiune apreciată de instanţă ca fiind nefondată
creditorul nu riscă decât cheltuieli de judecată şi eventuale daune-interese generate de tulburările contractuale
rezultate prin invocarea fără temei a rezoluţiunii, în ipoteza celei unilaterale, creditorul îşi asumă riscul ca
instanţa să aprecieze că rezoluţiunea a fost invocată abuziv, deci actul unilateral de invocare a rezoluţiunii este
nul, şi că avem de a face cu un contract în vigoare. De aici rezultă o „re-repunere” a părţilor în situaţia
anterioară ce poate genera consecinţe patrimoniale nefavorabile pentru creditorul abuziv . Rezoluţiunea
unilaterală presupune, însă, şi anumite avantaje practice cum ar fi cel al rapidităţii încetării relaţiei contractuale
dacă aceasta constituie o povară excesivă pentru creditor .
Aceast tip de rezoluţiune implică existenţa unei notificări scrise a debitorului. Notificarea reprezintă
instrumentul prin care se realizează aducerea la cunoştinţa debitorului a actului unilateral al declaraţiei de
rezoluţiune, care, din acest motiv apare ca un act unilateral supus comunicării. Lipsa comunicării atrage
inexistenţa declaraţiei şi, ca atare, rezoluţiunea nu va putea opera. Altfel spus desfiinţarea contractului este
subordonată comunicării declaraţiei de rezoluţiune . Declaraţia trebuie făcută în termenul de prescripţie
prevăzut pentru acţiunea în rezoluţiune şi înscrisă în cartea funciară sau în alte registre (pentru a fi opozabilă
terţilor) şi produce efecte de la data comunicării către debitor sau de la împlinirea termenului fixat prin punerea
în întârziere.
Rezoluţiunea de plin drept la rândul său poate fi :
- de drept legală, atunci când este prevăzută expres de lege.
- de drept convenţională. Părţile sunt libere să insereze în contract un pact comisoriu care trebuie să
prevadă în mod expres obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea. În acest caz, este necesară punerea în
întârziere, cu excepţia situaţiei în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. Atunci când
trebuie realizată, punerea în întârziere trebuie să indice în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu
operează. De asemenea, părţile pot să prevadă că un contract este desfiinţat de drept de la momentul la care
obligaţiile părţilor trebuiau executate, fără a fi necesară vreo formalitate, nici măcar cea a punerii în întârziere a
debitorului (este cazul pactului comisoriu de gradul IV ce putea fi stabilit de părţi sub imperiul Codului civil
anterior).
Observăm că am putea vorbi despre rezoluţiune convenţională. Astfel, atât pentru a opera rezoluţiunea
unilaterală „convenită de părţi”, cât şi cea de plin drept convenţională, părţile pot insera în contract clauze cu
privire la acestea numite pacte comisorii . Scopul inserării acestora este limitarea sau chiar înlăturarea rolului
instanţelor de judecată în rezoluţiunea contractului, putându-se susţine că părţile contractante, prin voinţa lor
comună şi expresă, înlocuiesc acţiunea în rezoluţiune judiciară cu o clauză rezolutorie .
Rezoluţiunea anticipată priveşte situaţiile în care, anterior scadenţei obligaţiilor, creditorul are
certitudinea unei neexecutări însemnate din partea debitorului. De aceea problema se pune în cazul obligaţiilor
afectate de un termen suspensiv. Potrivit art. 1417 alin. (1) şi (3) C.civ.: „Debitorul decade din beneficiul
termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii,

61
precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în
favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise. (3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi
cerută şi atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată
esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul
esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor
să considere condiţia respectivă drept esenţială”. Ca efect al decăderii din beneficiul termenului, obligaţia
devine exigibilă (art. 1418 C.civ.).
La rândul său art. 1523 alin. (2) lit.c) C.civ. prevede: „… debitorul se află de drept în întârziere în cazurile
anume prevăzute de lege, precum şi atunci când … debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de
creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori
neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat ….”, în acest caz neexecutarea putând fi considerată actuală.
Se justifică, astfel, posibilitatea creditorului de a invoca rezoluţiunea.

7.4.5. Efectele rezoluţiunii

Rezoluţiunea are ca efect esenţial desfiinţarea retroactivă a contractului . Părţile sunt repuse în situaţia
anterioară încheierii contractului , restituindu-şi prestaţiile executate în cadrul contractului desfiinţat . Astfel, art.
1554 alin. (1) C.civ. dispune: „Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile
primite”. Este confirmată, astfel, la nivel legislativ, opinia , formulată anterior intrării în vigoare a actualului
Cod civil, potrivit căreia „instanţa judecătorească este obligată să dispună repunerea părţilor în situaţia
anterioară în măsura în care aplică sancţiunea rezoluţiunii, indiferent de existenţa unui capăt de cerere în
acţiunea reclamantului”
Restituirea se va face în natură (art. 1639 C.civ.) în funcţie de „momentul în care debitorul a primit ceea
ce trebuie să restituie” (art. 1640 C.civ.). Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, ea se va realiza prin
echivalent [art. 1640 alin. (1) C.civ.] cu precizarea că, în cazul incapabililor, ea se va face doar în limita
îmbogăţirii acestuia, cu excepţia cazului în care, incapabilul, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca
restituirea să fie imposibilă (art. 1647 C.civ.).
În raporturile cu terţii se aplică prevederile art. 1648 C.civ.: „(1) Dacă bunul supus restituirii a fost
înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte
funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor
privitoare la uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile
alin. (1) se aplică în mod corespunzător”. Excepţiile de la regulă sunt prevăzute de art. 909 alin. (2) şi (3) , art.
937 alin. (1)-(3) , art. 939 teza I-a , art. 940 , 930 şi art. 1649 C.civ.
Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor
care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune [art. 1554 alin. (2) C.civ.].
Rezilierea se aplică în cazul neexecutării contractelor cu executare succesivă şi atrage încetarea efectelor
contractului numai pentru viitor [art. 1554 alin. (3) C.civ.] lăsând neatinse prestaţiile succesive care au fost
executate anterior rezilierii. Spre deosebire de rezoluţiune, rezilierea poate opera chiar dacă neexecutarea este
de mică însemnătate dar are caracter repetat, acesteia fiindu-i aplicabile toate celelalte reguli ale rezoluţiunii. În
orice caz, nu orice neexecutare, chiar şi repetată, justifică desfiinţarea contractului, această oportunitate
rămânând la latitudinea instanţei de judecată .
7.4.6. Renunţarea la rezoluţiune
„Creditorul unor drepturi de creanţă născute din contracte sinalagmatice are un drept de opţiune între
executarea silită (directă sau indirectă) şi rezoluţiunea sau rezilierea contractului. După ce şi-a exercitat dreptul
de alegere, creditorul poate, în principiu, să îşi schimbe opţiunea iniţială, cu condiţia, bineînţeles, de a nu se
realiza efectiv una dintre variante. De asemenea, este necesar ca această revocare a opţiunii creditorului să nu
fie împiedicata de anumite dispoziţii procedurale” .
În doctrina franceză s-a pus întrebarea dacă părţile au posibilitatea de a renunţa anticipat la rezoluţiunea
contractului. În favoarea acestei soluţii s-a susţinut că normele care reglementează rezoluţiunea nu au caracter
imperativ şi nimic nu-l împiedică pe creditor să-şi manifeste renunţarea şi anticipat, el fiind singurul în măsură
să anticipeze consecinţele renunţării la rezoluţiune.
În opinia contrară s-a arătat că este inadmisibil ca, anticipat, o parte care ar intenţiona în viitor să nu-şi
execute obligaţia să decidă asupra rezoluţiunii.

7.4.7. Reducerea prestaţiilor

62
 Dacă sub imperiul Codului civil de la 1864, doctrina admitea reducerea prestaţiilor contractuale în cazul
rezoluţiunii parţiale, actualul Cod civil, în art. 1551, reglementează distinct această instituţie: „(1) Creditorul nu
are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare
succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un
caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă. (2) El are însă dreptul la reducerea
proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă. (3) Dacă reducerea prestaţiilor nu
poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese”.
Într-o opinie „reducerea prestaţiilor proprii … este, de fapt, o rezoluţiune parţială”. Într-o altă opinie se
afirmă că reducerea prestaţiilor trebuie distinsă de rezoluţiunea parţială.
Considerăm că reducerea prestaţiilor reprezintă o modalitate specifică a contractului. Într-adevăr ea se
situează la limita rezoluţiunii, numai că în cazul acesteia nu apare repunerea părţilor în situaţia anterioară, efect
specific prevăzut expres. În plus, chiar din formularea art. 1551 alin. (1) şi (2) C.civ. se desprinde ideea că nu
este vorba de rezoluţiune „creditorul nu are dreptul la rezoluţiune …” ci „are însă dreptul la reducerea
proporţională a prestaţiei sale”.
Reducerea prestaţiilor presupune îndeplinirea următoarelor condiţii : existenţa unei neexecutări
neînsemnate sau însemnate, dar apreciată de creditor ca neesenţială; existenţa posibilităţii obiective a reducerii
prestaţiilor, lucru imposibil în ipoteza obligaţiilor indivizibile; punerea în întârziere a debitorului, cu excepţia
situaţiilor când aceasta operează de drept.

Secţiunea 8. Actul juridic unilateral

După numărul părţilor, actele juridice sunt clasificate în acte unilaterale, când actul constă într-o
manifestare unică de voinţă, acte bilaterale, când necesită acordul de voinţă a două părţi, şi acte multilaterale,
când implică acordul de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi .
Deşi în alte ramuri de drept, cum sunt, de exemplu, dreptul administrativ şi dreptul financiar, actul juridic
unilateral are o largă aplicaţiei, şi în dreptul civil acesta este admis ca izvor de obligaţii numai că aplicaţiile sale
sunt mai restrânse din punct de vedere numeric. Art. 1165 C.civ., spre deosebire de Codul civil anterior,
enumeră actul unilateral printre izvoarele obligaţiilor şi, în art. 1324-1329, reglementează dispoziţiile generale
în materie, dar şi aplicaţii ale acestuia.
Potrivit art. 1324 C.civ. este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a
autorului său, definiţie pe care o considerăm ca fiind deficitară. În primul rând, actul juridic unilateral
reprezintă chiar o manifestarea de voinţă, nu doar o presupune. În al doilea rând, din formulare s-ar putea
desprinde ideea că nu trebuie îndeplinită condiţia intenţie ca actul să producă efecte juridice. În al treilea rând,
este vorba de manifestarea de voinţă a unei părţi, nu a unui autor, iar această exprimare poate induce ideea de
unică persoană a cărei voinţă este manifestată, ceea ce este fals, şi, în plus, ar trebui folosiţi aceeaşi termeni care
au fost utilizaţi la definirea contractului în art. 1166 C.civ.
Prin parte unică trebuie să înţelegem partea ca purtătoare a unui interes juridic propriu şi direct . Astfel,
spre deosebire de contract, actul juridic unilateral nu exprimă o conciliere între interese contradictorii ale mai
multor persoane, ci exprimă totdeauna interesul unei părţi unice .
Pentru a fi valabilă, manifestarea de voinţă a părţii unice trebuie să provină de la persoane care dispun de
capacitate, să fie exteriorizată şi să fie liberă şi neviciată.
În literatura juridică s-au formulat mai multe definiţii:
- actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure părţi ;
- actul unilateral exprimă întotdeauna interesul juridic al unei singure părţi ;
- actul unilateral reprezintă simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic manifestată
de o persoană suficientă pentru a da naştere unei obligaţii a acesteia, fără a fi necesară o acceptare din partea
creditorului ;
- actul unilateral de drept civil este manifestarea de voinţă a unei singure persoane fizice sau juridice cu
intenţia de a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice civile ;
- actul juridic unilateral constituie o manifestare de voinţă a unei singure părţi, suficientă şi necesară
pentru a da naştere unui raport juridic având ca obiect asumarea unei obligaţii determinate faţă de persoana
dispusă să satisfacă autorului un interes propriu şi direct.
Actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure părţi cu intenţia de a produce
efecte juridice.

63
 În principiu, actul unilateral este irevocabil. Ca excepţie, legea admite posibilitatea revocării unor acte
unilaterale, precum testamentul (art. 1034, 1051-1052 C.civ. ) ori renunţarea la o succesiune neacceptată încă
de alţi succesori [art. 1123 alin. (1) C.civ. ] .
Regimul juridic general aplicabil este cel din materia contractelor, dacă prin lege nu se prevede altfel (art.
1325 C.civ.). Astfel, de exemplu, nulitatea şi interpretarea actelor juridice unilaterale sunt supuse regulilor
aplicabile contractelor.
După criteriul condiţiilor de formă la care sunt supuse actele unilaterale distingem între:
a) acte unilaterale supuse comunicării sunt acelea pentru formarea cărora legea cere îndeplinirea
formalităţii comunicării actului, direct destinatarului producându-şi efectele. Art.1326 C.civ. stabileşte că actele
prin care se constituie (de exemplu, promisiunea publică de recompensă), modifică (de exemplu, modificarea
unilaterală a preţului vânzării în cadrul contractului de consignaţie ) sau stinge [cum ar fi renunţarea
mandatarului la mandat prevăzută de art. 2030 lit. c) C.civ.] un drept al destinatarului şi atunci când ori
informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului sunt supuse comunicării (alin.1). Lipsa
comunicării în cazul acestei categorii de acte unilaterale este sancţionată cu nulitatea actului pentru lipsa unui
element constitutiv .
Un astfel de act este menit să producă efecte juridice faţă de anumite persoane, deci reprezintă o
operaţiune socială, fiind vorba, aşadar, de un act care prin chiar natura lui este orientat către destinatar
(beneficiar) . În cazul anumitor acte unilaterale, această orientare nu este doar abstractă, ci ea dobândeşte un
caracter concret, material, prin aceea că actul nu devine perfect decât prin comunicarea lui destinatarului .
Pentru acest motiv, actul unilateral va produce efecte din momentul recepţiei comunicării de ctre destinatar,
chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile [alin.(3)].
Spre exemplu, revocarea mandatului produce efecte faţă de mandatar numai de la data când mandantul i-a
făcut cunoscută retragerea mandatului prin notificare şi nu de la data când această hotărâre unilaterală a fost
luată de mandant [art. 2034 alin. (1) coroborat cu art. 2036 C.civ.];
Modalitatea în care se realizează comunicarea, ca regulă, poate fi una „adecvată”, caracter care se
apreciază în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei [alin. (2) al art.1326 C.civ.], rămânând ca, în caz de
neînţelegere între autorul actului şi destinatarul său, instanţa să stabilească dacă această comunicare este
conformă. Prin excepţie, legea poată să prevadă că, pentru anumite acte unilaterale supuse comunicării, aceasta
trebuie să îmbrace o anumită formă;
b) acte unilaterale nesupuse comunicării. Aceste acte se formează prin simpla exteriorizare a voinţei
autorului într-un mod susceptibil a face cunoscută terţilor această voinţă, fără a fi necesară aducerea ei la
cunoştinţa unei persoane determinate, deoarece de la acest moment actul îndeplineşte toate condiţiile sale de
existenţă valabilă şi poate produce efecte, în funcţie de natura sa. Din interpretarea per a contrario a alin. (1) al
art. 1326 C.civ., rezultă că toate actele juridice unilaterale prin care nu se constituie, modifică sau stinge un
drept al destinatarului şi pentru care informarea destinatarului nu este necesară potrivit naturii actului, nu sunt
supuse condiţiei comunicării.
După criteriul interesului urmărit de autor, actele unilaterale pot fi clasificate în:
a) acte de recunoaştere, cum sunt: recunoaşterea filiaţiei (art. 416 C.civ.) şi confirmarea actului juridic
anulabil făcut în timpul minorităţii (art. 48 teza I-a C.civ.) etc.;
b) acte de renunţare la anumite drepturi, cum ar fi: renunţarea la un privilegiu sau la ipotecă (art. 1800
pct.2 C.civ.) şi renunţarea la prescripţie (art. 2507 C.civ.) etc.;
c) acte de întrerupere a unor legături juridice ca: revocarea mandatului de către mandant (art. 2034 C.civ.)
ori denunţarea unilaterală a contractelor cu durată nedeterminată (art. 1277 teza I-a C.civ.) etc.;
d) acte unilaterale izvor de obligaţii, prin care autorul lor îşi asumă o obligaţie determinată. Actul juridic
unilateral ca izvor de obligaţii nu are ca efect modificarea sau stingerea unui raport juridic preexistent, ci
naşterea unui raport juridic nou în cadrul căruia obligaţia incumbă numai autorului.
Codul civil reglementează în secţiunea intitulată „Actul unilateral ca izvor de obligaţii” doar două acte
juridice unilaterale din această categorie, promisiunea unilaterală şi promisiunea publică de recompensă.
Art.1327 alin.(1) C.civ. prevede că promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga independent
de acceptare îl leagă numai pe autor. Astfel, promisiunea unilaterală nu trebuie confundată cu oferta de a
contracta deoarece intenţia autorului ei nu este aceea de a încheia un anumit contract. De asemenea, aceasta se
deosebeşte de promisiunea de a contracta (unilaterală sau bilaterală) deoarece aceasta din urmă reprezintă un
contract.
Alin.2 al aceluiaşi articol permite destinatarului promisiunii unilaterale „să refuze dreptul astfel născut”.
Din această formulare rezultă că dreptul destinatarului se naşte direct în patrimoniul acestuia independent de

64
vreo acceptare din partea sa. Cum autorul actului poate stipula un termen sau, în lipsă, promisiunea se consideră
făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată rezultă că
acest termenul priveşte executarea obligaţiei şi deci şi posibilitatea destinatarului de a pretinde debitorului
satisfacerea dreptului său.
O astfel de promisiune unilaterală este cea prin care autorul constituie un drept de preferinţă la dobândirea
unui drept real pentru destinatarul promisiunii.
Promisiunea publică de recompensă este „un act unilateral supus comunicării, ce se adresează publicului,
deci unei persoane nedeterminate, cu titlu oneros şi comutativ”. Promitentul nu are intenţia de a face o
liberalitate, ci este interesat ca o persoană să îndeplinească o anumită prestaţie şi să obţină un rezultat concret,
în schimbul recompensei stabilite de promitent pentru această activitate .
Executarea prestaţiei nu are valoarea acceptării unei oferte, ci reprezintă simple fapte voluntare cu valoare
juridică doar în temeiul promisiunii publice şi numai în măsura în care condiţiile stipulate în aceasta sunt
îndeplinite .
Promisiunea de recompensă se datorează chiar şi în cazul în care terţul a acţionat fără a cunoaşte
promisiunea făcută, deoarece promitentul este ţinut de obligaţia unilateral asumată ori de câte ori o altă
persoană a îndeplinit prestaţia cerută [art.1328 alin. (1) C.civ.].
Dacă executarea prestaţiei se face de mai multe persoane împreună, acestea au dreptul la recompensă
proporţional contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se
împarte în mod egal [art.1328 alin. (2) C.civ.]. Dacă prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane,
recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul [art.1328 alin. (3) C.civ.].
Potrivit art. 1329 C.civ., promisiunea publică de recompensă poate fi revocată dar numai dacă a fost
făcută publică şi numai faţă de cei care nu au executat prestaţia înainte de publicarea ei. Revocarea intempestivă
dă naştere unei obligaţii de a-i despăgubi, în limita recompensei promise, pe cei care înainte de publicarea
revocării au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei, cu excepţia situaţiei în care promitentul dovedeşte
că rezultatul cerut nu putea fi obţinut, dreptul la acţiunea în despăgubiri fiind prescrptibil în termen de un an
care curge de la data publicării revocării.

CAPITOLUL III FAPTUL JURIDIC LICIT, IZVOR DE OBLIGAŢII

Faptul juridic licit constă în acţiunea omenească admisă de norma juridică, săvârşită fără intenţia de a
produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii, independent de voinţa autorului acţiunii şi
uneori chiar împotriva acestei voinţe .
Faptul juridic licit este privit ca un fapt juridic în sens restrâns care, în virtutea legii, produce anumite
efecte juridice, dând naştere la raporturi obligaţionale, independent de faptul dacă părţile au dorit sau nu acest
lucru . Astfel, faptul juridic licit este o acţiune umană, admisă de lege, a cărei motivaţie nu este producerea de
efecte juridice , dar care se produc şi constau în naşterea de raporturi obligaţionale, iar dacă din săvârşirea
faptului juridic licit rezultă modificări în patrimoniul unei persoane este admisă reparaţia acestora pentru
restabilirea unui echilibru de interese a părţilor ce riscă să devină injust datorită efectelor faptului licit . Faptul

65
juridic licit poate fi probat, în principiu, prin orice mijloc de probă admis de lege, atât între părţi cât şi faţă de
terţi.
Sunt fapte juridice licite, izvoare de obligaţii: gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 C.civ.), plata
nedatorată (art. 1341-1344 C.civ.) şi îmbogăţirea fără justă cauză în (art. 1345-1348 C.civ.).

Secţiunea 1. Gestiunea de afaceri

Gestiunea de afaceri este operaţiunea prin care o persoană numită gerant, intervine prin fapta sa voluntară
şi unilaterală şi săvârşeşte acte materiale sau juridice, în folosul altei persoane numită gerat, fără să fi primit
mandat din partea acestuia din urmă, fie pentru că geratul nu cunoştea existenţa gestiunii, fie că o cunoştea dar
„nu este în măsură” să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale [art. 1330 alin. (1)
C.civ.]. Fapta unilaterală şi voluntară a gerantului, prin efectul legii, dă naştere unui raport juridic între gerant şi
gerat. Deoarece art. 1332 şi 1333 C.civ. fac referire la moştenitorii geratului şi ai gerantului rezultă că geratul şi
gerantul pot fi doar persoane fizice .
Obiectul gestiunii poate consta atât în acte materiale (de exemplu, repararea unui bun al gerantului), cât şi
în acte juridice (de exemplu, plata unor taxe sau impozite, angajarea unei persoane care să execute reparaţii
etc.). Actele juridice pot fi încheiate de gerant şi în nume propriu dar cu intenţia ca ele să profite geratul .
Actele de gestiune efectuate de gerant, în principiu, nu trebuie să depăşească limitele unui act de
conservare sau de administrare, prin raportare la întreg sau la o fracţiune din patrimoniul geratului . Astfel,
vânzarea de către gerant a unor bunuri ale geratului supuse pierii sau stricăciunii (de exemplu, bunuri
perisabile), deşi sunt acte de dispoziţie, raportate la patrimoniul geratului au numai semnificaţia de act de
administrare . Gerantul poate încheia acte de dispoziţie şi atunci când interesele gerantului sau obligaţiile sale
impun săvârşirea unor asemenea acte şi poate chiar „executa obligaţii personale cu caracter patrimonial al celui
gerat, pe care acesta era dator să le îndeplinească în baza unei obligaţii legale” . Astfel, noţiunea de gerare
trebuie înţeleasă în sens larg, mergând chiar până la executarea unei obligaţii cu caracter personal cum ar fi
asigurarea intereselor altor persoane îndreptăţite a primi întreţinere de la gerat , cu excepţia actelor juridice
strict personale, care pot fi încheiate numai personal, nu şi prin reprezentare .
Gestiunea efectuată de gerant trebuie să răspundă condiţiei de a fi oportună geratului, de a avea drept scop
evitarea sau limitarea unei pierderi patrimoniale , dar se admite că există situaţii în care conţinutul gestiunii
este unul nepatrimonial.
În ce priveşte părţile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii :
a) geratul trebuie fie să fie străin de operaţia pe care gerantul o săvârşeşte în interesul său, să nu aibă
cunoştinţă de ea, ori să cunoască existenţa gestiunii dar să nu fie în măsură să desemneze un mandatar ori să se
îngrijească în alt fel de afacerile sale. În caz contrar gestiunea ar fi un mandat tacit, cum este situaţia în acre
geratul cunoştea existenţa gestiunii şi se putea ocupa de afacerile sale . În orice caz, gestiunea nu se poate
realiza împotriva voinţei geratului , gerantul având, într-o asemenea ipoteză, obligaţia de a se abţine , în caz
contrar fiind antrenată răspunderea sa delictuală ;
b) gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia. Dar este posibil ca gerantul să
acţioneze concomitent, atât în interes propriu cât şi în interesul altei persoane. Dacă acţiunea sa este întemeiată
pe convingerea că săvârşeşte acte pentru sine nu ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri, restituirea
cheltuielilor întemeindu-se pe îmbogăţirea fără justă cauză [art. 1330 alin. (2) C.civ.].
c) actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor ocazionate
de îndeplinirea lor. Dacă intenţia actelor săvârşite ar avea în vedere un alt scop am fi în prezenţa unei liberalităţi
ori a unui act dezinteresat [alin. (2) şi (3) ale art. 1330 C.civ.].
Geratul nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate specială, el putând fi atât o persoană
capabilă deplin dar şi o persoană lipsită de capacitate ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Gerantul, în
principiu, trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu . Dacă gerarea constă în fapte materiale sau acte
juridice de conservare sau de mică importanţă, ea poate fi realizată şi de persoane cu capacitate de exerciţiu
restrânsă ori lipsite de această capacitate .
Săvârşirea de acte de gestiune de afaceri în condiţiile analizate dă naştere prin voinţa legii unui raport
juridic obligaţional. Acesta va avea în conţinutul său drepturi şi obligaţii reciproce pentru gerant şi gerat.
Gerantul are următoarele obligaţii:
a) să îl înştiinţeze pe gerant despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil (art. 1331
C.civ.), cum ar fi în momentul în care cunoaşte, ulterior începerii gestiunii, persoana geratului ;
b) să continue, el sau moştenitorii săi, gestiunea începută până când geratul sau moştenitorii săi vor fi în
măsură să o preia (art. 1332 şi 1333 C.civ.). Gerantul nu poate abandona efectuarea gestiunii decât dacă aceasta

66
nu prezintă riscul producerii vreunui prejudiciu pentru gerat şi chiar dacă aceasta ar deveni prejudiciabilă pentru
el, în timp ce moştenitorii acestuia nu vor fi ţinutţi de obligaţia de a o continua dacă nu cunoşteau existenţa
acesteia sau fac dovada că autorul lor a avut intenţia de a-l gratifica pe gerat ;
c) gerantul trebuie să depună diligenţa unui bun proprietar în efectuarea actelor de gestiune [art. 1334 alin.
(1) C.civ.], astfel că obligaţia gerantului de a arealiza gestiunea este una de diligenţă . În măsura în care
intervenţia sa a fost necesară pentru evitarea unei pagube iminente, răspunderea gerantului va fi angajată numai
pentru un eventual prejudiciu cauzat de către el cu intenţie sau culpă gravă [alin. (2) al art. 1334 C.civ.]. Dacă
intervenţia gerantului nu a avut acest scop, acesta va fi ţinut să răspundă indiferent de gradul vinovăţiei sale, iar
dacă beneficiarul gestiunii s-a împotrivit, va răspunde şi pentru prejudiciul cauzat şi din cea mai uşoară culpă
[art. 1338 alin. (2) C.civ.].
d) gerantul este obligat să dea socoteală geratului cu privire la operaţiile şi să remită toate bunurile
obţinute cu ocazia gestiunii (art. 1335 C.civ.), inclusiv cele primite în legătură cu gestiunea, dar fără a se cuveni
geratului ;
e) dacă gerantul încheie acte juridice cu terţii, în nume propriu dar în beneficiul geratului (un contract
pentru efectuarea unor reparaţii, de exemplu) el va fi ţinut răspunzător faţă de terţi pentru obligaţiile asumate,
indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. Terţii se vor putea întoarce şi împotriva geratului dacă
actele încheiate cu ei sunt în numele geratului, iar gerantul nu va răspunde decât dacă geratul nu este obligat (art.
1336 C.civ.).
Geratul are următoarele obligaţii:
a) să îl despăgubească pe gerant pentru toate cheltuielile necesare , integral, precum şi pentru cele utile, în
limita sporului de valoare. Caracterul acestor cheltuieli de a fi necesare sau utile trebuie să existe la momentul
efectuării gestiunii [art. 1337 alin. (3) C.civ.]. Acestora li se vor adăuga şi dobânzi din ziua în care aceste
cheltuieli au fost efectuate, precum şi despăgubiri pentru prejudiciul suferit din cauza gestiunii, dacă acesta s-a
produs fără culpa gerantului. Aceaste despăgubiri sunt datorate chiar dacă rezultatul urmărit prin gestiune nu a
fost atins [art. 1337 alin. (1) C.civ.].
În cazul în care geratul se opune începerii sau continuării gestiunii, gerantul, care cunoştea sau trebuia să
cunoască împotrivirea, are dreptul numai la restituirea cheltuielilor necesare, instanţa, la cererea titularului
afacerii, putând acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire [art. 1338 alin. (1) C.civ.].
Cheltuielile voluptuarii (acte şi cheltuieli care nu au fost necesare sau utile), efectuate pe perioada
gestiunii se vor restitui numai în măsura în care i-au procurat geratului vreun avantaj (art. 1339 C.civ.).
b) să execute toate obligaţiile ce decurg din actele necesare şi utile încheiate în numele sau în beneficiul
său de către gerant, deoarece prin ratificarea gestiunii, aceasta se converteşte retroactiv într-un contract de
mandat (art.1340 C.civ.), cu excepţia situaţiei în care geratul s-a opus efectuării gestiunii (art. 1338 C.civ.). În
schimb, serviciile săvârşite de gerant nu vor fi remunerate decât în ipoteza în care au fost făcute de către acesta
în virtutea profesiei sale .
Proba gestiunii de afaceri se va efectua ţinând seama după cum obiectul ei constă în fapte materiale sau
acte juridice. Când operaţiile pe care gerantul le-a efectuat au fost fapte materiale, ele vor putea fi probate prin
orice mijloc de probă. Dacă gerarea s-a realizat prin acte juridice, atunci pentru proba lor se vor aplica regulile
specifice.

Secţiunea 2. Plata nedatorată

Plata desemnează executarea de bună voie a unei obligaţii, indiferent de obiectul ei. Cu privire la aceasta,
art. 1470 C.civ. instituie principiul potrivit căruia „orice plată presupune o datorie”. Dacă o asemenea datorie nu
există, în tot sau în parte , dar s-a făcut o plată, ea nu este valabil săvârşită, fiind lipsită de cauză.
Plata nedatorată este acel fapt licit care constă în executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu
era ţinută şi care a fost făcută fără intenţia de a plăti datoria altuia .
Efectuarea unei plăţi nedatorate dă naştere, în virtutea legii, unui raport juridic în temeiul căruia cel care a
făcut plata devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce a plătit, iar cel care a primit plata este debitorul
acelei obligaţii [art. 1341 alin. (1) C.civ.]. Acest raportul juridic se naşte numai în măsura în care sunt întrunite
următoarele condiţii:
a) prestaţia executată (de a da sau de a face ) să se fi făcut cu titlu de plată, indiferent de obiectul ei. Dacă
prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată ci cu titlu gratuit sau ca gestiune de afaceri [art. 1341 alin. (2) C.civ.],

67
obligaţia de restituire se va naşte pe un alt temei juridic. În orice caz, se prezumă relativ că plata s-a făcut cu
intenţia de a stinge o datorie proprie [art. 1341 alin. (3) C.civ.];
b) datoria în vederea stingerii căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic în raporturile
dintre cel care a făcut plata şi cel care a primit plata în momentul plăţii. Inexistenţa datoriei poate fi totală sau
parţială , absolută – atunci când între părţi nu există nicio obligaţie – sau relativă – dacă obiectul obligaţiei
dintre părţi era altul sau obligaţia respectivă nu exista, ci o alta .
Datoria este socotită inexistentă şi când plata s-a făcut altei persoane decât creditorului, reprezentantului
său, persoanei indicate de acesta ori autorizate de justiţie să o primească ori când raportul juridic obligaţional
care a dat naştere plăţii a fost desfiinţat retroactiv;
c) plata să fi fost făcută din eroare, cel care a făcut plata având credinţa că este debitor al celui care a
primit plata, neavând relevanţă, în ceea ce priveşte naşterea raportului obligaţional, dacă cel care a primit plata
era sau nu în eroare . Acestă falsă credinţă este urmare a erorii sau a dolului şi trebuie să fie determinantă
pentru executarea prestaţiei . Dacă cel care a executat prestaţia a făcut-o ştiind că nu este debitor, plata astfel
efectuată poate fi interpretată fie ca o liberalitate, fie ca o gestiune a de afaceri.
În unele situaţii, prin excepţie de la regulă, pentru a se naşte obligaţia de restituire nu se cere condiţia
erorii celui care a făcut plata. De exemplu, plata efectuată de debitorul care execută a doua oară prestaţia pentru
că a pierdut chitanţa liberatorie şi doreşte să evite eventuala urmărire silită. Dacă va găsi chitanţa, a doua plată
este supusă restituirii, deşi nu a fost făcută din eroare.
Plata nedatorată naşte, potrivit legii, obligaţia pentru cel care a primit plata de a restitui celui care a făcut-
o. Acesta din urmă, la rândul său, poate avea anumite obligaţii faţă de cel care a primit plata, cum ar fi
restituirea cheltuielilor necesare sau utile privitoare la bun .
Acţiunea în restituire este fie pesonală, fie are caracterul unei acţiuni în revendicare, în funcţie de obiectul
plăţii nedatorate, şi, pe cale de consecinţă, este prescriptibilă extinctiv în termenul general de prescripţie
extinctivă de 3 ani, fie imprescriptibilă, după caz .
Prin excepţie de la obligaţia legală de restituire a plăţii nedatorate, ceea ce s-a prestat nu este supus
restituirii în următoarele cazuri:
a) executarea de bună-voie de către debitor a unei obligaţii naturale (art. 1471 C.civ.);
b) plata datorată care a fost făcută creditorului de bună-credinţă de către o altă persoană decât debitorul,
sub condiţia ca acela „care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a
lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei”, cel care a plătit având
posibilitatea de a se întoarce „împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile
creditorului plătit” (art. 1342 C.civ.);
c) plata anticipată;
Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când
plata s-a făcut prin dol sau violenţă (art. 1343 teza I-a C.civ.). În celelalte situaţii, renunţarea de către debitor la
beneficiul termenului şi, pe cale de consecinţă, şi plata sunt valabile. De asemenea, este supusă restituirii şi
plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive (art. 1343 teza a II-a C.civ.), restituirea fiind posibilă
numai dacă această condiţie nu s-a îndeplinit la data restituirii.
d) plata făcută unui terţ în alte condiţii decât cele menţionate de art. 1477 alin. (1) C.civ. şi care nu a
profitat creditorului [din interpretarea per a contrario a alin. (2) al art. 1477 C.civ.];
e) plata făcută făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent, acesta din urmă fiind ţinut să restituie
adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor (art. 1478 C.civ.).

Secţiunea 3. Îmbogăţirea fără justă cauză

Pentru prima oară reglementată în legislaţia românească (art. 1345-1348 C.civ.), îmbogăţirea fără justă
cauză reprezintă faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei
persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic . În acest sens, art. 1345 C.civ. dispune: „Cel care, în
mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura
pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”.
Îmbogăţirea, potrivit art. 1346 C.civ., este justificată (are o justă cauză sau un just temei) atunci când rezultă:
a) din executarea unei obligaţii valabile;
b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz,
cu intenţia de a gratifica.

68
 Cum art. 1345 C.civ. precizează că este necesar ca îmbogăţirea să fie neimputabilă celui care a beneficiat
de ea, în caz contrar ne situam în sfera ilicitului, care este caracterizat de repararea integrală a prejudiciului
produs .
Faptul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză dă naştere, prin voinţa legii, unei obligaţii a celui care îşi
vede mărit patrimoniul, de a restitui, în limitele acestei măriri, către cel al cărui patrimoniu s-a diminuat (art.
1345 C.civ.). Acestuia din urmă i se recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni în justiţie (actio de in rem
verso) prin care pretinde restituirea, acesta fiind dublu condiţionată: de valoarea îmbogăţirii unei dintre părţi şi
de valoarea însărăcirii ceilalte . Întinderea obligaţiei de restituire este apreciată la momentul introducerii
acţiunii, deoarece legea cere ca mărirea să subziste şi la data sesizării instanţei.
Actio de in rem verso se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, care curge de la
data la care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul însărăcirii sale fără justă cauză, precum şi
persoana îmbogăţitului .
Pentru admiterea acţiunii în restituire trebuie îndeplinite următoarele condiţii
A. materiale:
a) să existe o mărire a patrimoniului unei persoane, fie prin mărirea activului patrimonial, fie prin
diminuarea pasivului;
b) mărirea să subziste şi la data sesizării instanţei [art. 1347 alin.(1) C.civ.];
c) să existe o diminuare a patrimoniului titularului dreptului la acţiune în restituire, care s-a produs fie
prin diminuarea elementelor activului patrimonial, fie prin creşterea elementelor pasivului ale acestuia;
d) mărirea şi diminuarea patrimoniului să fie corelative, să fie consecinţa unei cauze unice - fapt juridic
sau un eveniment .
B. juridice:
a) absenţa unei juste cauze a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului alteia.
Mărirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt poate avea ca temei un contract, o dispoziţie legală (dobândirea
unui bun prin uzucapiune sau posesia de bună credinţă), împlinirea unui termen de prescripţie extinctivă sau o
hotărâre judecătorească. Lipsa unui temei pentru îmbogăţire dă dreptul celui al cărui patrimoniu s-a micşorat
împotriva celui al cărui patrimoniu s-a mărit. Asemenea situaţie este cea reglementată de art. 1330 alin.(2)
C.civ., potrivit căruia cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia este îndreptăţit la restituire potrivit
regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză;
b) absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderilor suferite. Această acţiune are caracter
subsidiar. Ea poate fi exercitată numai când nu există şi nu a existat o altă acţiune (de exemplu, acţiunea în
revendicare sau o acţiune derivată din contract) pentru a obţine ceea ce îi este datorat (art.1348 C.civ.);
c) titularul dreptului la acţiune în restituire nu trebuie să dispună de capacitate deplină de exerciţiu
întrucât obligaţia se naşte independent de vreo manifestare de voinţă ;
d) fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se va face prin orice mijloc de probă.

69