Predarea invatarea activități sinergetice

Clarificări conceptuale. Ce este predarea?

Într-o variantă axtrem de simplificată definim:
 Predarea ca fiind acea activitatea complexă pe care profesorul o desfășoară în clasă cu
scopul de a transmite copiilor cunoștințe, de a forma la aceștia abilități noi și atitudini
valoroase.
 Invățarea ca fiind acea activitate complexă prin care în urma interiorizării de cunoștințe,
aptitudini, atitudini de către un elev acesta înregistrează un progres.
 Evaluarea ca fiind acea activitate complexă prin care profesorul verifică dacă și
apreciază în ce măsura elevii au însușit cele transmise.

Discutate separat predarea și învățarea umane sunt distante una de cealaltă: predarea este o
actiune mai degraba obiectiva, iar invatarea o actiune mai degraba subiectivă. Atunci cand
predă profesorul are un continut (care să formeze cunoștințe, aptitudini sau atitudini) pe care isi
propune sa il transmita elevului. Este cel mai adesea vorba despre un conținut stiintific, pe care
desigur că îl transpune nivelului de vârsta și de dezvoltare al elevului, dar fiind științific este
obiectiv. Învățarea, pe de altă parte, se produce în interiorul copilului și într-un mod foarte
personal. Felul în care receptează, reține, interiorizează o informație este diferit de la un copil
la altul și prin urmare subiectiv.
În fapt predarea are sens doar dacă ea determină învățare.
Față în față cu meseria sa, un profesor poate avea trei abordări de bază. Ideea nu este deloc
nouă și putem cita Joita, 1993, dar actuală în problematică (T. Gordon, 2011):
 poate pune în prim plan aspectul didactic al profesiei sale – alegerea obiectivelor,
alegerea conținuturilor, a strategiei didactice, a metodelor de evaluare – și astfel accentul
va fi pe predare, iar elementele de învătare pot risca să nu fie unele de profunzime de
fiecare dată. (Abordare instuctivistă)
 poate pune în prim plan aspectul psihologic – nevoile elevilor (emoționale, de
cunoaștere, de dezvoltare, etc.), stilurile de învățare – și astfel accentul va fi pe învățare,
dirijata și intermediată de profesor dar dificil de realizat atunci când el are în grija un
numar mare de elevi. (Abordare constructivistă)
 poate combina echilibrat cele două strategii, diminuand riscurile utilizării exclusive a
fiecăreia și astfel rezultă ceea ce numim predare-învățare (teaching – limba engleză are
 un singur cuvânt). Desigur ca imediat apare întrebarea cum să procedeze un profesor în
acest fel? Cel mai simplu răspuns ar putea fi formulat astfel: prin conștientizarea
elevului/elevilor asupra drumului pe care cei doi (profesor – elev, profesor-clasa de
elevi) îl au în parteneriat, asupra obiectivelor de atins, asupra modalităților de abordare
a acestui parcurs, etc. (Abordare integrativă)

Aceste abordări pot fi intelese și mai bine daca reluam o idee a lui J. Cronje, 2000, citat tot
de E. Joita, 2006, care analizand relația obiectivism-subiectivism în abordarea ideii de formare
a cunoaștereii la elevi obtine patru variante ale modurilor de predare și învătare. Intersectând
atitudinea/concepția obiectivă cu cea subiectivă în formarea cunoașterii la copii putem observa
și înțelege această perspectivă.

12 Abordare Abordare
obiectivism

10 instructivistă integrată
8 B D
6 Abordare
4 constructivistă
2 A C
0 2 4 6 8 10 12
subiectivism

 Cadran A, atat obiectivismul cat si subiectivismul este redus, învățare bazată pe haos,
nedeterminată, neclară, fără suport teoretic de pornire, prin experiențe nonformale.
 Cadran B, subiectivismul este redus și obiectivismul ridicat, instrucție centrată pe
obiective de atins, prin strategii riguros planificate, conținuturi anume de parcurs, intr-
un ritm impus. Învățarea este extrinsecă.
 Cadran C, subiectivism ridicat, obiectivism redus, cunoștințele se construiesc la copil
pe baza înțelegerii individuale în urma rezolvării situațiilor problematice, a interiorizării
informațiilor în ritm propriu.
 Cadran D, subiectivism ridicat, obiectivism ridicat, instrucția și construcția conlucrează,
realizarea cunoașterii la elev fiid interiorizată fără a fi impusă dar totuși riguroasă,
direcționată către obiective.
Această variantă face din profesor mai mult decât un cadru didactic, face din profesor un artist.
Cine aspiră către un astfel de ideal ar trebui să aibă o temelie profesională desăvârșită și
deschiderea de a învăța el însuși mereu.
Parcurgeți, analizați, dezbateți, prezentați colegilor capitolul Spre o didactică de tip
constructivist, pp. 77-86 (Joita, Instruirea constructivista o alternativa, Ed Aramis, 2006)

Stilurile didactice
Repetarea de către un profesor a unor atitudini și comportamente din același spectru în
abordarea diferitelor situații ce apar în clasă (situații de învățare, de relaționare cu elevii, de
gestionare a conflictelor, etc) conduce la ceea ce in literatura de specialitate se numește stil de
predare sau stil didactic.
Există diferite clasificări ale acestora. Cea mai frecvent întâlnită clasificare a stilurilor
de predare este cea care are la bază criteriul relatiei profesorului - manager cu clasa de elevi
(Kurt Lewin, Ronald Lippitt şi Ralph White), iar ceea ce stă la baza acestei clasificări este
nivelul controlului pe care profesorul îl utilizează în interacțiunile sale cu elevii.
Potrivit acestui criteriu, se disting urmatoarele stiluri: autoritar (control extrem de
ridicat), democrat (control mediu), permisiv (control extrem de scăzut)
Stilul autoritar se distinge prin controlul ridicat exercitat de profesor asupra tuturor
aspectelor instruirii și promovarea relațiilor educaționale preponderant oficiale și formale.
Alte caracteristici:
 dirijează în detaliu toate etapele de realizarea activităților de învățare;
 structurează cu atenție timpul de lucru;
 nu încurajează inițiativele;
 sancționează atitudinile și rezultatele instruirii elevilor;
 menține o anumită distanță față de grupul de elevi;
 decide și impune fiecare sarcină de realizat;
 nu încurajează feed-back-ul;

Stilul democratic se distinge prin dezvoltarea parteneriatul cu elevii și valorizarea

experiențelor, alegerilor și rezultatelor acestora.
Alte caracteristici:
 implică activ elevii în procesul învățării;
  promovează inițiativa elevilor;
 încurajează potențialul creativ al acestora;
 pune elevii în situația de a experimenta;
 cooperează cu elevii în organizarea situațiilor de învățare;
 încurajează feed-back-ul și întărirea pozitivă;
 oferă elevilor posibilitatea de decizie cu privire la organizarea contextului învățării și
posibilitățile de asociere în realizarea sarcinilor.

Stilul permisiv sau laissez-faire se distinge prin plasarea responsabilității învățării la

nivelul elevului și manifestarea unei atitudini de autosuficiență în raport cu propria conduită
didactică
Alte caracteristici:
 are o atitudine pasivă, indiferentă în procesul învățării;
 acceptă deciziile elevilor, comune sau individuale;
 nu evaluează comportamentele și atitudinile elevilor;
 are exigențe pedagogice reduse în procesul didactic;
 nu favorizează obținerea de performanțe în învățare;
 poate induce apariția situațiilor de indisciplină în clasa de elevi.

(http://mentoraturban.pmu.ro/sites/default/files/ResurseEducationale/Modul%202%20Stiluri
%20de%20predare_0.pdf)

Stilul de predare este o caracteristică a profesorlui care se sedimentează în timp. Este mult să
afirmăm ca un debutant poate avea un stil de predare. Multă vreme el va oscila între o atitudine
sau alta, funcție de situația pe care o întâmpină alegănd spre exemplu să fie uneori autoritar,
alteori permisiv, chiar daca în cea mai mare parte ar fi democratic. Pe măsură ce avansează în
carieră, învață, înțelege felul de a fi al elevilor, se maturizează în profesia sa și face alegeri
atitudinale, se poate vorbi că își conturează un stil.
Rolul relației profesor elev în Predare – Invățare.
Predarea determină învățare numai dacă relația dintre profesor și elev este bună (T.
Gordon, 2011) și autentică.
Ambii parteneri trebuie să se simtă confortabil unul cu celălalt. Un profesor care nu este
autentic în relația sa cu elevii, mimând că este totul este bine va suferi nenumarate frustrări, va
simți că oferă foarte mult elevilor și că nu i se răspunde pe măsura investiției sale, iar cu timpul
va avea tendințe extreme, devenind extrem de autoritar sau de permisiv.
T. Gordon întocmește o listă de caracteristici ale unei relații bune profesor-elev (op.cit.,
p.44-45):
„- deschidere și transparență, astfel fiecare va fi dispus să riște să fie onest cu celălat
- grija față de celălalt, atunci cînd fiecare știe că este prețui de celălalt
- interdependență (ca opus al dependenței) față de celălalt
- diferențiere, pentru a-i permite celuilalt să fie unic, creativ, individual
- satisfacție mutuală, astfel încăt nevoile unuia să nu fie împlinite în pofida celuilalt.”
Pentru ca o relație să ajungă la aceste caracteristici profesorul trebuie să fie acela care
să construiască momente de comunicare și de negociere pentru diferite situații care apar, să aibă
dispoziția să înțeleagă comportamentele elevilor înainte de a le categorisi ca fiind
comportamente acceptabile sau comportamente neacceptabile. Tot el va fi acela care va acorda
timp pentru rezolvarea problemelor care impiedică desfăsurarea momentelor de predare-
învășare, uneori chiar din timpul prevăzut în orar pentru lecții.
Prin urmare, comunicarea este cheia unei relații profesor elev bune. Nu este aici locul
unui curs de comunicare, ....