HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

8 noiembrie 2016(*)

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Decizia-cadru 2008/909/JAI –

Articolul 17 – Drept care reglementează executarea unei pedepse – Interpretarea unei norme
naționale din statul de executare care prevede o reducere a pedepsei privative de libertate ca
urmare a muncii prestate de persoana condamnată în cursul detenției sale în statul emitent –
Efectele juridice ale deciziilor-cadru – Obligația de interpretare conformă”

În cauza C-554/14,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de
Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria), prin decizia din 25 noiembrie 2014,
primită de Curte la 3 decembrie 2014, completată la 15 decembrie 2014, în procedura penală
împotriva

Atanas Ognyanov
cu participarea:

Sofiyska gradska prokuratura,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul A. Tizzano, vicepreședinte, doamna R. Silva
de Lapuerta, domnii M. Ilešič și J. L. da Cruz Vilaça și doamna M. Berger (raportor), președinți de
cameră, domnii J.-C. Bonichot și A. Arabadjiev, doamna C. Toader și domnii M. Safjan, E.
Jarašiūnas, C. G. Fernlund, C. Vajda, S. Rodin și F. Biltgen, judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 12 ianuarie 2016,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Kemper, în calitate de agenți;

– pentru guvernul spaniol, de A. Rubio González, în calitate de agent;

– pentru guvernul neerlandez, de M. Bulterman și de M. Gijzen, în calitate de agenți;

– pentru guvernul austriac, de G. Eberhard, în calitate de agent;

– pentru guvernul Regatului Unit, de D. Blundell și de L. Barfoot, în calitate de agenți;

– pentru Comisia Europeană, de R. Troosters, de W. Bogensberger și de V. Soloveytchik, în

calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 3 mai 2016,

pronunță prezenta
 Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 17 alineatele (1) și (2) din
Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului
recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau
măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27),
astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009
(JO 2009, L 81, p. 24, denumită în continuare „Decizia-cadru 2008/909”).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri privind recunoașterea unei hotărâri
judecătorești în materie penală și executarea în Bulgaria a unei pedepse privative de libertate
pronunțate de o instanță daneză împotriva domnului Atanas Ognyanov.

Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Decizia-cadru 2008/909 a înlocuit, pentru majoritatea statelor membre, de la data de 5 decembrie
2011, dispozițiile corespunzătoare ale Convenției Consiliului Europei din 21 martie 1983 asupra
transferării persoanelor condamnate și ale Protocolului adițional la aceasta din 18 decembrie 1997.

4 Considerentul (5) al acestei decizii-cadru are următorul cuprins:

„Drepturile procedurale în cadrul procedurii penale sunt un element esențial pentru asigurarea
încrederii reciproce între statele membre în cooperarea judiciară. Relațiile dintre statele membre,
care sunt caracterizate de o încredere reciprocă specială în sistemele juridice ale celorlalte state
membre, permit recunoașterea de către statul de executare a deciziilor luate de autoritățile statului
emitent. Prin urmare, ar trebui să se ia în considerare o dezvoltare sporită a cooperării prevăzute
de instrumentele Consiliului Europei privind executarea hotărârilor judecătorești în materie penală,
în special în cazul în care cetățeni ai Uniunii au făcut obiectul unei hotărâri judecătorești în materie
penală și au fost condamnați printr-o pedeapsă sau măsură care implică privarea de libertate în alt
stat membru. […]”

5 Articolul 3 din decizia-cadru menționată, intitulat „Scopul și domeniul de aplicare”, prevede:

„(1) Scopul prezentei decizii-cadru este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru
urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa, în vederea facilitării
reabilitării sociale a persoanei condamnate.

[…]

(3) Prezenta decizie-cadru se aplică numai recunoașterii hotărârilor judecătorești și executării

pedepselor în sensul prezentei decizii-cadru. […]

[…]”

6 Potrivit articolului 8 din Decizia-cadru 2008/909, intitulat „Recunoașterea hotărârii judecătorești și

executarea pedepsei”:

„(1) Autoritatea competentă din statul de executare a sentinței recunoaște o hotărâre

judecătorească transmisă […] și ia toate măsurile necesare pentru executarea pedepsei, cu
excepția cazurilor în care decide să invoce unul dintre temeiurile de nerecunoaștere sau
neexecutare prevăzute la articolul 9.

(2) În cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislația statului de executare în ceea ce
privește durata acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să adapteze
sancțiunea numai în măsura în care aceasta depășește pedeapsa maximă prevăzută în legislația
națională pentru infracțiuni similare. Sancțiunea adaptată nu poate fi mai puțin decât pedeapsa
maximă prevăzută pentru infracțiuni similare în legislația statului de executare.
 (3) În cazul în care pedeapsa este incompatibilă cu legislația statului de executare în ceea ce
privește natura acesteia, autoritatea competentă din statul de executare poate decide să o
adapteze la pedeapsa sau măsura prevăzută pentru infracțiuni similare în legislația sa. O astfel de
pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă cât mai îndeaproape posibil sancțiunii pronunțate în
statul emitent și, prin urmare, pedeapsa nu poate fi transformată într-o sancțiune pecuniară.

(4) Sancțiunea adaptată nu este, prin natura sau durata sa, mai dură decât sancțiunea
pronunțată în statul emitent.”

7 Articolul 10 din respectiva decizie-cadru, intitulat „Recunoașterea parțială și executarea”, prevede

la alineatul (1):

„În cazul în care autoritatea competentă a statului de executare ar putea lua în considerare
recunoașterea parțială a hotărârii judecătorești și executarea parțială a pedepsei, aceasta poate
consulta autoritatea competentă a statului emitent în vederea găsirii unui acord […] înainte de a
decide să refuze recunoașterea hotărârii judecătorești și executarea pedepsei în întregime.”

8 Articolul 13 din decizia-cadru menționată prevede:

„Statul emitent poate să retragă certificatul de la statul de executare atât timp cât executarea
pedepsei nu a început încă în statul de executare, justificând această retragere. La retragerea
certificatului, statul de executare nu mai dispune executarea pedepsei.”

9 Potrivit articolului 17 din decizia-cadru 2008/909, intitulat „Legea care reglementează

executarea”:

„(1) Executarea unei pedepse este reglementată de legea statului de executare. Autoritățile
statului de executare sunt singurele competente, sub rezerva alineatelor (2) și (3), să decidă cu
privire la procedurile de executare și să stabilească toate măsurile aferente, inclusiv temeiurile
pentru eliberarea înainte de termen sau condiționată.

(2) Autoritatea competentă a statului de executare deduce întreaga perioadă privativă de

libertate deja executată în legătură cu pedeapsa în privința căreia s-a pronunțat hotărârea
judecătorească din durata totală a pedepsei privative de libertate care trebuie executată.

(3) La cerere, autoritatea competentă a statului de executare informează autoritatea

competentă a statului emitent cu privire la dispozițiile aplicabile în ceea ce privește posibila
eliberare înainte de termen sau condiționată. Statul emitent poate fi de acord cu aplicarea acestor
dispoziții sau poate retrage certificatul.

(4) Statele membre pot prevedea ca orice hotărâre cu privire la eliberarea înainte de termen
sau condiționată să poată lua în considerare acele dispoziții din dreptul național indicate de statul
emitent în temeiul cărora persoana în cauză are dreptul la eliberare înainte de termen sau
condiționată într-un anumit moment.”

10 Hotărârea judecătorească pronunțată de statul emitent și transmisă statului de executare trebuie

să fie însoțită de un certificat. În anexa I la Decizia-cadru 2008/909 figurează un model al acestui
certificat.

11 Punctul (i) 2 din acest model se referă la „[i]nformații privind durata pedepsei”. Astfel, statul
emitent trebuie să furnizeze date privind, în primul rând, durata totală a pedepsei (în zile) [punctul
(i) 2.1 al certificatului], în al doilea rând, perioada totală a pedepsei privative de libertate deja
executate în raport cu pedeapsa în legătură cu care a fost emisă hotărârea judecătorească (în zile)
[punctul (i) 2.2 al acestui certificat] și, în al treilea rând, numărul de zile care urmează să fie dedus
din durata totală a pedepsei din alte motive decât cel menționat la punctul 2.2 (punctul (i) 2.3 al
certificatului].
 Dreptul bulgar
12 Din decizia de trimitere reiese că, la data acesteia, Decizia-cadru 2008/909 nu făcuse încă obiectul
unei transpuneri în dreptul bulgar.

13 Potrivit articolului 41 alineatul (3) din Nakazatelen kodeks (Codul penal):

„Munca prestată de persoana condamnată este luată în considerare în scopul reducerii duratei
pedepsei în sensul că două zile de muncă sunt considerate trei zile de privare de libertate.”

14 Articolul 457 din Nakazatelno protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, denumit în
continuare „NPK”), referitor la chestiuni de executare a pedepsei în cadrul transferării persoanelor
condamnate, prevede la alineatele (4)-(6):

„(4) Dacă durata maximă a privării de libertate prevăzută de legislația Republicii Bulgaria
pentru infracțiunea săvârșită este mai mică decât durata stabilită în hotărârea judecătorească,
instanța reduce pedeapsa aplicată la durata maximă respectivă. Dacă legislația Republicii Bulgaria
nu prevede privarea de libertate pentru infracțiunea săvârșită, instanța stabilește o pedeapsă care
să corespundă în cea mai mare măsură posibilă pedepsei aplicate prin hotărârea judecătorească.

(5) Durata detenției provizorii și a pedepsei deja executate în statul membru de condamnare se
deduce și – în cazul în care condamnările diferă – se ia în calcul la stabilirea duratei pedepsei.

(6) Pedepsele complementare aplicate prin hotărârea judecătorească trebuie executate dacă
sunt prevăzute de dispozițiile corespunzătoare din legislația Republicii Bulgaria și dacă nu au fost
executate în statul de condamnare.”

15 În conformitate cu decizia de interpretare nr. 3/13 din 12 noiembrie 2013 (denumită în continuare
„decizia de interpretare”) pronunțată de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație,
Bulgaria), articolul 457 alineatul (5) din NPK coroborat cu articolul 41 alineatul (3) din Codul penal
trebuie interpretat în sensul că munca în interes general prestată în statul de condamnare de
condamnatul bulgar transferat trebuie luată în considerare de autoritatea competentă din statul de
executare în vederea reducerii pedepsei, în sensul că două zile de muncă sunt asimilate cu trei zile
de privare de libertate, cu excepția cazului în care statul de condamnare a redus deja această
pedeapsă în consecință.

16 În cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere precizează că este legată de respectiva

decizie de interpretare.

17 Instanța de trimitere adaugă că nici legea, nici decizia de interpretare menționată nu fac vorbire
despre o obligație de informare a statului emitent sau de obținere a observațiilor și a
consimțământului acestuia cu privire la aplicarea unei astfel de reduceri de pedeapsă de către
autoritățile bulgare competente.

Litigiul principal și întrebările preliminare

18 Prin hotărârea din 28 noiembrie 2012, domnul Ognyanov, resortisant bulgar, a fost condamnat de
Retten i Glostrup (Tribunalul din Glostrup, Danemarca) la o pedeapsă privativă de libertate
cumulată de 15 ani pentru omor și pentru furt calificat.

19 Domnul Ognyanov a fost mai întâi plasat în detenție provizorie în Danemarca, de la 10 ianuarie la
28 noiembrie 2012, dată la care hotărârea judecătorească de condamnare pronunțată împotriva sa
a dobândit autoritate de lucru judecat.

20 Ulterior, el a executat o parte din pedeapsa sa privativă de libertate în Danemarca, de la 28

noiembrie 2012 la 1 octombrie 2013, data transferării sale către autoritățile bulgare.

21 În cursul detenției în Danemarca, domnul Ognyanov a lucrat de la 23 ianuarie 2012 la 30

septembrie 2013.
22 Din decizia de trimitere reiese că, în vederea transferării domnului Ognyanov către autoritățile
bulgare, autoritățile daneze s-au întemeiat pe Decizia-cadru 2008/909. Acestea din urmă au
adresat autorităților bulgare o cerere de informare cu privire la pedeapsa care urma să fie
executată și la normele referitoare la eliberarea înainte de termen aplicabile în Bulgaria. În plus, au
arătat în mod expres că legea daneză nu permite reducerea pedepsei privative de libertate ca
urmare a muncii prestate în cursul executării sale.

23 La o dată neprecizată în decizia de trimitere, Sofiyska gradska prokuratura (Parchetul Orașului

Sofia, Bulgaria) a sesizat instanța de trimitere, în temeiul articolului 457 din NPK, pentru a statua
cu privire la problemele legate de executarea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța daneză
împotriva domnului Ognyanov.

24 Având în vedere soluția reținută în decizia de interpretare, instanța de trimitere ridică problema
dacă, pentru a stabili durata pedepsei pe care domnul Ognyanov o mai are de executat, trebuie să
țină seama de perioada în care acesta a lucrat într-o închisoare daneză. În caz afirmativ, persoana
interesată nu ar beneficia de o reducere a pedepsei de 1 an, 8 luni și 20 de zile, ci de 2 ani, 6 luni
și 24 de zile, ceea ce i-ar permite să fie eliberată înainte de termen. Instanța amintită adaugă că
Decizia-cadru 2008/909 nu prevede o astfel de reducere de pedeapsă.

25 Instanța de trimitere expune în decizia sa motivele care o determină să concluzioneze în sensul

neconformității dreptului bulgar cu dispozițiile relevante ale Deciziei-cadru 2008/909.

26 Astfel, instanța menționată consideră, în primul rând, că articolul 17 alineatul (1) din
Decizia-cadru 2008/909 abilitează autoritățile competente din statul de executare să decidă modul
în care „va fi” executată o pedeapsă privativă de libertate, însă nu le abilitează să efectueze o nouă
apreciere juridică în privința pedepsei deja executate în statul emitent. De aceea, potrivit instanței
de trimitere, autoritățile competente din statul de executare nu pot acorda o reducere de pedeapsă
asupra părții rămase de executat ca urmare a unei munci prestate de persoana condamnată într-o
închisoare din statul emitent.

27 În al doilea rând, instanța de trimitere consideră că articolul 17 alineatul (2) din Decizia -cadru
2008/909 obligă statul de executare să procedeze la o deducere completă a pedepsei privative de
libertate deja executate de persoana condamnată în statul emitent la data transferului și că un
asemenea obiectiv nu poate fi atins în cazul în care autoritățile competente din statul de executare
amintit procedează la deducerea unei perioade mai scurte sau mai lungi decât pedeapsa executată
în conformitate cu dreptul statului emitent. Astfel, în opinia acesteia, deducerea unei perioade mai
lungi decât cea a privării de libertate efective ar fi contrară respectivei dispoziții.

28 Pe de altă parte, potrivit instanței menționate, alte două dispoziții din Decizia-cadru 2008/909 care
prevăd o posibilitate de reducere a pedepsei, și anume articolul 8 alineatul (2) și articolul 10
alineatul (1) din aceasta, sunt vădit inaplicabile în cauza pendinte în fața sa.

29 În acest context, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a hotărât să suspende judecarea
cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Dispozițiile Deciziei-cadru 2008/909 permit ca în cursul procedurii de transferare a

persoanei condamnate, în temeiul muncii prestate de aceasta în perioada de executare în
statul emitent, statul de executare să reducă durata pedepsei privative de libertate aplicate
de către statul emitent în așa fel încât:

a) reducerea pedepsei să fie făcută ca urmare a aplicării dreptului statului de executare

cu privire la executarea pedepsei, conform articolului 17 alineatul (1) din
[Decizia-cadru 2008/909]. Această dispoziție permite ca legislația statului de executare
cu privire la executarea pedepsei să se aplice deja în cadrul procedurii de transferare
referitor la împrejurări produse în perioada în care persoana condamnată se afla sub
jurisdicția statului emitent (și anume referitor la munca prestată în timpul detenției în
penitenciarul statului emitent)?
 b) reducerea pedepsei să fie făcută pe baza deducerii conform articolului 17 alineatul (2)
din [Decizia-cadru 2008/909]. Această prevedere permite deducerea unei perioade mai
îndelungate decât perioada de detenție stabilită conform dreptului statului emitent,
atunci când se aplică dreptul statului de executare și astfel se efectuează o nouă
apreciere juridică a circumstanțelor produse în statul emitent (și anume munca
prestată în penitenciarul statului emitent)?

2) În cazul în care această dispoziție sau alte dispoziții ale [D]eciziei-cadru [2008/909] se aplică
reducerii pedepsei în discuție, statul emitent trebuie informat în legătură cu acest fapt în
situația în care a solicitat acest lucru în mod expres, iar în cazul unei opoziții se va suspenda
procedura de transferare? În cazul unui răspuns afirmativ la cerința privind informarea, cum
trebuie aceasta să aibă loc: va viza dreptul aplicabil, în mod general și abstract, sau
reducerea concretă pe care instanța o va aplica în cazul persoanei condamnate?

3) În ipoteza în care Curtea apreciază că articolul 17 alineatele (1) și (2) din [D]ecizia-cadru
[2008/909] nu permite o reducere a pedepsei de către statul de executare în temeiul
dreptului său intern (ca urmare a muncii prestate în statul emitent), decizia instanței
naționale de a aplica totuși legea sa națională, întrucât este mai favorabilă decât articolul 17
din decizia-cadru respectivă, este compatibilă cu dreptul Uniunii?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare
30 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă
articolul 17 alineatele (1) și (2) din Decizia-cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că se
opune unei norme naționale interpretate astfel încât să autorizeze statul de executare să acorde
persoanei condamnate o reducere de pedeapsă ca urmare a muncii pe care aceasta a prestat-o în
cursul detenției în statul emitent, în condițiile în care autoritățile competente din acest din urmă
stat nu au acordat, în conformitate cu dreptul acestuia, o asemenea reducere de pedeapsă.

31 Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a
Curții, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai
de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care
face parte această dispoziție (Hotărârea din 16 iulie 2015, Lanigan, C-237/15 PPU, EU:C:2015:474,
punctul 35).

32 În ceea ce privește termenii articolului 17 alineatele (1) și (2) din Decizia-cadru 2008/909, este
necesar să se arate că, deși alineatul (1) al articolului menționat prevede că „[e]xecutarea unei
pedepse este reglementată de legea statului de executare”, acesta nu precizează însă, astfel cum
arată avocatul general la punctul 63 din concluzii, dacă vizează executarea pedepsei de la
momentul pronunțării hotărârii judecătorești în statul emitent sau numai de la data transferării
persoanei condamnate către statul de executare.

33 În ceea ce privește articolul 17 alineatul (2) din Decizia-cadru 2008/909, acesta prevede că
„[a]utoritatea competentă a statului de executare deduce întreaga perioadă privativă de libertate
deja executată în legătură cu pedeapsa în privința căreia s-a pronunțat hotărârea judecătorească
din durata totală a pedepsei privative de libertate care trebuie executată”. Dispoziția respectivă,
care pleacă de la premisa că o persoană condamnată poate executa o parte din pedeapsă în statul
emitent înainte de transferarea sa, nu permite să se stabilească dacă statul de executare poate
aplica o reducere de pedeapsă care să țină seama de munca prestată de persoana condamnată în
cursul detenției sale într-un penitenciar din statul emitent.

34 Prin urmare, trebuie luat în considerare contextul articolului 17 din Decizia-cadru 2008/909. În
această privință trebuie arătat că respectivul articol figurează în capitolul II din aceasta, intitulat
„Recunoașterea hotărârilor judecătorești și executarea pedepselor”. Capitolul amintit, compus din
articolele 4-25, prevede o serie de principii conform unei ordini cronologice.

35 Într-o primă etapă, așa cum constată avocatul general la punctul 100 din concluzii, articolele 4-14
din Decizia-cadru 2008/909 prevăd normele pe care statele membre trebuie să le aplice în scopul
 de a proceda la transferarea persoanei condamnate. Astfel, articolele 4-6 din această decizie-cadru
precizează mai întâi procedurile de transmitere a hotărârii judecătorești și a certificatului către
statul de executare. Articolele 7-14 din decizia-cadru menționată stabilesc, în continuare, principiile
aplicabile deciziei de recunoaștere a hotărârii judecătorești și deciziei de executare a pedepsei.

36 În particular, articolul 8 din aceeași decizie-cadru instituie condiții stricte pentru adaptarea de
către autoritatea competentă din statul de executare a pedepsei aplicate în statul emitent, care
constituie astfel singurele excepții de la obligația de principiu, care incumbă autorității amintite,
privind recunoașterea hotărârii judecătorești care i-a fost transmisă și executarea pedepsei, ale
cărei durată și natură corespund celor prevăzute în hotărârea judecătorească pronunțată în statul
emitent.

37 În plus, reiese din articolul 13 din Decizia-cadru 2008/909 că statul emitent își păstrează
competența privind executarea unei pedepse atât timp cât „executarea pedepsei nu a început încă
în statul de executare”.

38 Într-o a doua etapă, articolul 15 din Decizia-cadru 2008/909 stabilește procedurile aplicabile
transferării persoanei condamnate, iar articolul 16 din aceasta prevede dispoziții specifice pentru
cazul în care persoana condamnată tranzitează teritoriul unui alt stat membru.

39 Articolul 17 din decizia-cadru 2008/909 se înscrie în prelungirea dispozițiilor care îl precedă în

măsura în care prevede principiile aplicabile executării pedepsei după ce persoana condamnată a
fost transferată către autoritatea competentă din statul de executare.

40 Rezultă că articolul 17 din Decizia-cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că este aplicabil
numai dreptul statului emitent, inclusiv cu privire la problema acordării unei eventuale reduceri de
pedeapsă, părții din pedeapsă executate de persoana în cauză pe teritoriul statului menționat până
la transferarea sa către statul de executare. În ceea ce privește dreptul acestui din urmă stat, el nu
are vocația de a se aplica decât părții din pedeapsă care a rămas de executat de respectiva
persoană, după transferarea amintită, pe teritoriul statului de executare.

41 O asemenea interpretare reiese și din modelul de certificat care figurează în anexa I la

Decizia-cadru 2008/909.

42 În această privință, trebuie observat că respectivul model de certificat constituie un formular tip
care trebuie completat de autoritatea competentă din statul emitent, iar apoi transmis, cu
hotărârea judecătorească de condamnare, autorității competente din statul de executare. Conform
articolului 8 alineatul (1) din Decizia-cadru 2008/909, autoritatea competentă din statul de
executare recunoaște hotărârea judecătorească de condamnare întemeindu-se pe informațiile
menționate în acest certificat de autoritatea competentă din statul emitent.

43 Rezultă din cuprinsul punctului (i) 2.2 al modelului de certificat, referitor la mențiunile care trebuie
furnizate privind durata pedepsei, că statul emitent este ținut să precizeze, în număr de zile,
perioada totală a pedepsei privative de libertate deja executate în raport cu pedeapsa aplicată prin
hotărârea judecătorească. La punctul (i) 2.3 al acestui model, statul emitent trebuie să precizeze
numărul de zile care trebuie deduse din durata totală a pedepsei pentru alte motive decât cele
menționate la punctul (i) 2.2 al modelului amintit. O listă neexhaustivă a respectivelor „alte motive”
figurează de asemenea la punctul (i) 2.3 al acestuia, printre care se numără grațieri sau măsuri de
clemență deja acordate în legătură cu pedeapsa. Astfel, după cum arată avocatul general la punctul
116 din concluzii, punctul (i) 2.3 respectiv permite statului emitent să furnizeze informații
suplimentare în cazul în care unele împrejurări deosebite, precum, de exemplu, munca prestată în
detenție de persoana condamnată, au determinat deja o reducere a pedepsei.

44 Reiese din ansamblul considerațiilor care precedă că, înainte de recunoașterea hotărârii de
condamnare de către statul de executare și transferarea persoanei condamnate în acest din urmă
stat, revine statului emitent sarcina de a stabili reducerile de pedeapsă aferente perioadei de
detenție executate pe teritoriul său. Numai acesta din urmă este competent să acorde o reducere
de pedeapsă pentru munca prestată înaintea transferării și, dacă este cazul, să indice statului de
 executare această reducere în certificatul menționat la articolul 4 din Decizia-cadru 2008/909. Prin
urmare, statul de executare nu poate, în mod retroactiv, să aplice dreptul său privind executarea
pedepselor și în special reglementarea sa referitoare la reducerile de pedeapsă în locul dreptului
statului emitent în ceea ce privește partea din pedeapsă care a fost deja executată de persoana în
cauză pe teritoriul acestui din urmă stat.

45 În speță, rezultă din înscrisurile prezentate Curții că, cu ocazia transferării domnului Ognyanov
către autoritățile bulgare competente, autoritățile daneze au precizat în mod expres că legea
daneză nu permite reducerea pedepsei privative de libertate ca urmare a muncii prestate de
persoana condamnată în cursul detenției. În consecință, autoritatea competentă în statul de
executare pentru chestiunile referitoare la executarea pedepsei, cum este instanța de trimitere, nu
poate acorda o reducere de pedeapsă în raport cu partea din pedeapsă care a fost deja executată
de persoana condamnată pe teritoriul statului emitent în condițiile în care autoritățile din acest din
urmă stat nu au acordat, în conformitate cu dreptul lor național, o astfel de reducere de pedeapsă.

46 O interpretare contrară ar risca finalmente să aducă atingere obiectivelor urmărite de

Decizia-cadru 2008/909, printre care figurează în special respectarea principiului recunoașterii
reciproce, care constituie, potrivit considerentului (1) al acestei decizii-cadru interpretat în lumina
articolului 82 alineatul (1) TFUE, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală în
cadrul Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și
Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 79).

47 În această privință, considerentul (5) al Deciziei-cadru 2008/909 subliniază că respectiva

cooperare este întemeiată pe o încredere reciprocă specială a statelor membre în sistemele juridice
ale celorlalte state membre.

48 Or, dacă ar fi posibil ca o instanță națională din statul de executare să acorde, în conformitate cu
dreptul său național, după ce a recunoscut hotărârea judecătorească de condamnare pronunțată de
o instanță din statul emitent și odată ce persoana condamnată a fost transferată autorităților din
statul de executare, o reducere de pedeapsă în raport cu partea din pedeapsă deja executată de
această persoană pe teritoriul statului emitent, în condițiile în care autoritățile competente din
acest din urmă stat nu au acordat, în temeiul dreptului lor național, o astfel de reducere de
pedeapsă, acest fapt ar compromite încrederea reciprocă specială a statelor membre în sistemele
juridice ale celorlalte state membre.
49 Astfel, într-o asemenea ipoteză, instanța națională din statul de executare ar aplica în mod
retroactiv dreptul său național la partea din pedeapsă executată pe teritoriul aflat sub jurisdicția
statului emitent. Prin urmare, respectiva instanță ar proceda la o reexaminare a perioadei de
detenție executate pe teritoriul statului menționat, ceea ce ar fi contrar principiului recunoașterii
reciproce.

50 Pe de altă parte, rezultă din articolul 3 alineatul (1) din Decizia-cadru 2008/909 că recunoașterea
hotărârii judecătorești și executarea pedepsei într-un alt stat membru decât cel în care s-a
pronunțat respectiva hotărâre judecătorească vizează facilitarea reabilitării sociale a persoanei
condamnate. Prin urmare, nerespectarea principiului recunoașterii reciproce ar aduce atingere și
acestui obiectiv.

51 Având în vedere ansamblul elementelor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că
articolul 17 alineatele (1) și (2) din Decizia-cadru 2008/909 trebuie interpretat în sensul că se
opune unei norme naționale interpretate astfel încât să autorizeze statul de executare să acorde
persoanei condamnate o reducere de pedeapsă ca urmare a muncii pe care aceasta a prestat-o în
cursul detenției sale în statul emitent în condițiile în care autoritățile competente din acest din urmă
stat nu au acordat, în conformitate cu dreptul acestuia, o asemenea reducere de pedeapsă.

Cu privire la a doua întrebare

52 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă,
în ipoteza în care articolul 17 din Decizia-cadru 2008/909 ar permite autorității competente din
statul de executare să aplice o reducere de pedeapsă, precum cea în discuție în litigiul principal, în
raport cu partea din pedeapsă deja executată de persoana condamnată pe teritoriul statului
 emitent, statul de executare ar fi ținut să informeze statul emitent, care a efectuat o cerere
expresă în acest sens, despre respectiva aplicare. În cazul unui răspuns afirmativ la această
întrebare, instanța de trimitere ridică problema naturii informațiilor care ar trebui astfel
comunicate.

53 Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se examineze cea de a doua
întrebare.

Cu privire la a treia întrebare

54 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească
dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune ca o instanță națională să aplice o
normă națională precum cea în discuție în litigiul principal pentru motivul că respectiva normă, deși
este contrară articolului 17 alineatele (1) și (2) din Decizia-cadru 2008/909, ar fi mai favorabilă
decât dispoziția menționată din dreptul Uniunii.

55 Trebuie subliniat de la bun început că evocarea de către instanța de trimitere a principiului aplicării
retroactive a legii penale mai favorabile se întemeiază pe premisa potrivit căreia dreptul bulgar – în
special normele acestui drept în materia reducerii de pedeapsă – are vocația de a se aplica și
perioadei de detenție executate de domnul Ognyanov în Danemarca înainte de transferarea sa în
Bulgaria. Or, astfel cum reiese din răspunsul dat la prima întrebare, o asemenea premisă este
eronată.

56 Acestea fiind precizate, mai trebuie arătat că, spre deosebire de ceea ce par a sugera instanța de
trimitere și Comisia Europeană, Decizia-cadru 2008/909 nu are efect direct. Astfel, respectiva
decizie-cadru a fost adoptată pe baza fostului al treilea pilon al Uniunii, în special în temeiul
articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE. Or, această dispoziție prevede, pe de o parte, că
deciziile-cadru angajează statele membre în privința rezultatului care urmează să se obțină, dar
forma și metodele sunt lăsate la discreția autorităților naționale și, pe de altă parte, că
deciziile-cadru nu pot avea efect direct.

57 În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 9 din Protocolul (nr. 36) privind
dispozițiile tranzitorii, anexat la tratate, efectele juridice ale actelor instituțiilor, ale organelor, ale
oficiilor sau ale agențiilor Uniunii adoptate în temeiul Tratatului UE înainte de intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona sunt menținute atât timp cât nu vor fi fost abrogate, anulate sau
modificate în temeiul tratatelor. Întrucât Decizia-cadru 2008/909 nu a făcut obiectul unei astfel de
abrogări, anulări sau modificări, aceasta continuă, așadar, să producă efecte juridice conform
articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE.

58 Reiese de asemenea dintr-o jurisprudență consacrată că, deși deciziile-cadru nu pot, în temeiul
articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE, să aibă efect direct, caracterul lor obligatoriu determină
totuși în privința autorităților naționale, în special a instanțelor naționale, o obligație de interpretare
conformă a dreptului național (a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2012, Lopes Da Silva Jorge,
C-42/11, EU:C:2012:517, punctul 53 și jurisprudența citată).

59 La aplicarea dreptului intern, instanța națională este obligată, așadar, în măsura posibilului, să
interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității deciziei-cadru în cauză pentru a
atinge rezultatul urmărit de aceasta. Această obligație de interpretare conformă a dreptului național
este inerentă sistemului Tratatului FUE, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure,
în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care
sunt sesizate (a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2012, Lopes Da Silva Jorge, C-42/11,
EU:C:2012:517, punctul 54 și jurisprudența citată).

60 În plus, din decizia de trimitere reiese că, la data acesteia, Decizia-cadru 2008/909 nu fusese
transpusă încă în dreptul bulgar, în condițiile în care, conform articolului 29 din această
decizie-cadru, o astfel de transpunere ar fi trebuit să fie efectuată anterior datei de 5 decembrie
2011.
61 În această privință, este necesar să se arate că instanța de trimitere este ținută să respecte
principiul interpretării conforme începând cu data expirării termenului de transpunere a respectivei
decizii-cadru (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C -212/04,
EU:C:2006:443, punctul 115, precum și punctul 124).

62 Trebuie amintit însă că acest principiu al interpretării conforme cunoaște anumite limite.

63 Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei decizii-cadru atunci când
interpretează și aplică normele relevante ale dreptului național este limitată de principiile generale
ale dreptului, în special cele privind securitatea juridică și neretroactivitatea (a se vedea Hotărârea
din 16 iunie 2005, Pupino, C-105/03, EU:C:2005:386, punctul 44, și Hotărârea din 5 septembrie
2012, Lopes Da Silva Jorge, C-42/11, EU:C:2012:517, punctul 55).

64 Aceste principii se opun, printre altele, ca obligația respectivă să poată conduce la stabilirea sau la
agravarea, în temeiul unei decizii-cadru și independent de o lege adoptată pentru punerea în
aplicare a acesteia, a răspunderii penale a celor care acționează cu încălcarea dispozițiilor sale (a se
vedea Hotărârea din 16 iunie 2005, Pupino, C-105/03, EU:C:2005:386, punctul 45).

65 În speță însă, obligația de interpretare conformă ar însemna că domnul Ognyanov nu poate

beneficia, în temeiul dreptului bulgar, de o reducere de pedeapsă ca urmare a muncii prestate în
perioada sa de detenție în Danemarca, ce ține, într-adevăr, de competența exclusivă a acestui din
urmă stat membru. În schimb, ea nu ar avea drept consecință stabilirea sau agravarea răspunderii
penale a domnului Ognyanov și nici modificarea în detrimentul acestuia din urmă a duratei
pedepsei care decurge din hotărârea judecătorească pronunțată la 28 noiembrie 2012 împotriva sa
de Retten i Glostrup (Tribunalul din Glostrup).

66 Obligația de interpretare conformă încetează și în cazul în care dreptul național nu poate primi o
aplicare de natură să conducă la un rezultat compatibil cu cel vizat de decizia -cadru. Cu alte
cuvinte, principiul interpretării conforme nu poate fi utilizat ca temei pentru o interpretare contra
legem a dreptului național. Cu toate acestea, principiul respectiv impune ca instanța națională să ia
în considerare, dacă este cazul, ansamblul dreptului național pentru a aprecia în ce măsură acesta
poate primi o aplicare de natură să nu conducă la un rezultat contrar celui vizat de decizia -cadru (a
se vedea Hotărârea din 16 iunie 2005, Pupino, C-105/03, EU:C:2005:386, punctul 47, precum și
Hotărârea din 5 septembrie 2012, Lopes Da Silva Jorge, C-42/11, EU:C:2012:517, punctele 55 și
56).
67 În acest context, trebuie precizat că cerința unei interpretări conforme include obligația instanțelor
naționale, inclusiv a celor de ultim grad, de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată
atunci când aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu
obiectivele unei decizii-cadru (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI,
C-441/14, EU:C:2016:278, punctul 33, și Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14,
EU:C:2016:514, punctul 35).

68 În speță, rezultă din înscrisurile prezentate Curții că norma națională în discuție în litigiul principal,
potrivit căreia munca în interes general prestată în statul emitent de condamnatul bulgar transferat
trebuie să fie luată în considerare de autoritatea competentă din statul de executare în vederea
reducerii pedepsei, decurge dintr-o interpretare a articolului 457 alineatul (5) din NPK coroborat cu
articolul 41 alineatul (3) din Codul penal reținută de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de
Casație) în decizia sa de interpretare.

69 Prin urmare, instanța de trimitere nu poate considera în mod valabil în cauza principală că se
găsește în imposibilitatea de a interpreta dispoziția națională în cauză în conformitate cu dreptul
Uniunii pentru simplul motiv că dispoziția respectivă a fost interpretată de Varhoven kasatsionen
sad (Curtea Supremă de Casație) într-un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C-441/14, EU:C:2016:278, punctul 34).

70 În aceste condiții, revine instanței de trimitere sarcina de a asigura efectul deplin al Deciziei-cadru
2008/909, lăsând neaplicată dacă este necesar, din oficiu, interpretarea reținută de Varhoven
kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație), din moment ce această interpretare nu este
 compatibilă cu dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov,
C-614/14, EU:C:2016:514, punctul 36).

71 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la cea de a treia
întrebare că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că o instanță națională este ținută să ia în
considerare ansamblul normelor dreptului național și să le interpreteze în cea mai mare măsură
posibilă în conformitate cu Decizia-cadru 2008/909 pentru a atinge rezultatul vizat de aceasta,
lăsând neaplicată dacă este necesar, din oficiu, interpretarea reținută de instanța națională de ultim
grad, din moment ce această interpretare nu este compatibilă cu dreptul Uniunii.

Cu privire la cheltuielile de judecată

72 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la
instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de
judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților
menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1) Articolul 17 alineatele (1) și (2) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din

27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul
hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri
privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, astfel cum a
fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie
2009, trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme naționale interpretate
astfel încât să autorizeze statul de executare să acorde persoanei condamnate o
reducere de pedeapsă ca urmare a muncii pe care aceasta a prestat-o în cursul
detenției sale în statul emitent în condițiile în care autoritățile competente din
acest din urmă stat nu au acordat, în conformitate cu dreptul acestuia, o asemenea
reducere de pedeapsă.
2) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că o instanță națională este ținută să
ia în considerare ansamblul normelor dreptului național și să le interpreteze în cea
mai mare măsură posibilă în conformitate cu Decizia-cadru 2008/909, astfel cum a
fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299, pentru a atinge rezultatul vizat de
aceasta, lăsând neaplicată dacă este necesar, din oficiu, interpretarea reținută de
instanța națională de ultim grad, din moment ce această interpretare nu este
compatibilă cu dreptul Uniunii.

http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?
text=omor&docid=185201&pageIndex=0&doclang=ro&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=
499614#ctx1
 HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

11 decembrie 2008(*)

„Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen – Articolul 54 – Principiul ne bis in idem –

Domeniu de aplicare – Condamnare în lipsă pentru aceleași fapte – Noțiunea «hotărâre definitivă»
– Norme procedurale de drept intern – Noțiunea «pedeapsă care nu mai poate fi executată»”

În cauza C-297/07,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului
35 UE de Landgericht Regensburg (Germania), prin decizia din 30 mai 2007, primită de Curte la 21
iunie 2007, în procedura penală împotriva lui

Klaus Bourquain,
CURTEA (Camera a doua),

compusă din domnul C. W. A. Timmermans, președinte de cameră, domnii J.-C. Bonichot, J.

Makarczyk, P. Kūris și L. Bay Larsen (raportor), judecători,

avocat general: domnul D. Ruiz-Jarabo Colomer,

grefier: domnul R. Grass,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru domnul Bourquain, de C.-M. Engel, Rechtsanwalt;

– pentru Staatsanwaltschaft Regensburg, de domnul J. Plöd, Leitender Oberstaatsanwalt;

– pentru guvernul ceh, de domnul T. Boček, în calitate de agent;

– pentru guvernul maghiar, de doamna J. Fazekas, în calitate de agent;

– pentru guvernul olandez, de doamna C. Wissels și de domnul M. de Grave, în calitate de

agenți;

– pentru guvernul portughez, de domnul L. Fernandes, în calitate de agent;

– pentru Comisia Comunităților Europene, de domnul R. Troosters și de doamna S. Grünheid,

în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 8 aprilie 2008,

pronunță prezenta

Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 54 din
Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, între guvernele statelor
din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind
 eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/
vol. 1, p. 183), semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990 (denumită în continuare
„CAAS”).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale declanșate în Germania la 11
decembrie 2002 împotriva domnului Bourquain, resortisant german, sub aspectul infracțiunii de
omor, în timp ce o procedură penală declanșată, pentru aceleași fapte, de către o autoritate
judiciară dintr-un alt stat contractant împotriva persoanei menționate fusese soluționată deja, la 26
ianuarie 1961, printr-o hotărâre de condamnare în lipsă.

Cadrul juridic
Dreptul Uniunii Europene
3 Potrivit articolului întâi din Protocolul privind integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii
Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității
Europene prin Tratatul de la Amsterdam (denumit în continuare „protocolul”), 13 state membre ale
Uniunii Europene, printre care Republica Federală Germania și Republica Franceză, sunt autorizate
să instituie între ele o cooperare consolidată în domeniile aflate sub incidența domeniului de
aplicare al acquis-ului Schengen, astfel cum acesta este definit în anexa la protocolul menționat.

4 Din acquis-ul Schengen astfel definit fac parte, în special, Acordul dintre guvernele statelor din
Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea
treptată a controalelor la frontierele comune, semnat la Schengen, la 14 iunie 1985 (JO 2000,
L 239, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 177), precum și CAAS.

5 În aplicarea articolului 2 alineatul (1) al doilea paragraf a doua teză din protocol, Consiliul Uniunii
Europene a adoptat, la 20 mai 1999, Decizia 1999/436/CE de stabilire, în conformitate cu
dispozițiile relevante din Tratatul de instituire a Comunității Europene și din Tratatul privind Uniunea
Europeană, a temeiului juridic pentru fiecare dintre dispozițiile sau deciziile care constituie acquis-ul
Schengen (JO L 176, p. 17, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 107). Din articolul 2 din această decizie
coroborat cu anexa A la aceasta rezultă că articolele 34 UE și 31 UE au fost desemnate de către
Consiliu ca temei juridic al articolelor 54-58 din CAAS.

6 Potrivit articolului 54 din CAAS, care face parte din capitolul 3, intitulat „Aplicarea principiului ne
bis in idem”, din titlul III din convenție, intitulat „Poliția și securitatea”:
„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul
unei Părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă Parte contractantă
pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi
fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor Părții
contractante care a pronunțat sentința.”

7 Articolul 57 alineatele (1) și (2) din CAAS prevede:

„(1) Dacă o Parte contractantă acuză o persoană de comiterea unei infracțiuni și autoritățile
competente ale acestei Părți contractante au motive să creadă că acuzația are legătură cu aceleași
fapte pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă într-un proces desfășurat pe teritoriul altei
Părți contractante, autoritățile respective, dacă consideră necesar, solicită informațiile necesare de
la autoritățile competente ale Părții contractante pe al cărei teritoriu s-a pronunțat deja hotărârea
definitivă.

(2) Informațiile solicitate vor fi furnizate cât mai curând posibil și sunt luate în considerare când
se decide acțiunea de întreprins în cadrul procedurii în curs de desfășurare.”

8 Articolul 58 din CAAS prevede:

„Dispozițiile de mai sus nu împiedică aplicarea dispozițiilor de drept intern mai largi bazate pe
principiul ne bis in idem cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate în străinătate.”
9 În ceea ce privește domeniul de aplicare teritorial al articolelor 54-58 din CAAS, din articolul 6 din
Decizia 1999/436 rezultă că acest domeniu este definit la articolul 138 din CAAS, care are
următorul cuprins:

„Înce privește Republica Franceză, dispozițiile [CAAS] se aplică numai la teritoriul european al
Republicii Franceze.

[…]”

10 Din Informarea privind data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, publicată în Jurnalul
Oficial al Comunităților Europene din 1 mai 1999 (JO L 114, p. 56), reiese că Republica Federală
Germania a făcut o declarație în temeiul articolului 35 alineatul (2) UE prin care acceptă
competența Curții de a hotărî în conformitate cu modalitățile prevăzute la articolul 35 alineatul (3)
litera (b) UE.
Dreptul național
11 Articolul 120 al șaptelea, al optulea și al nouălea paragraf din Codul francez de justiție militară
pentru trupele de uscat (code de justice militaire pour l’armée de terre, JORF din 15 martie 1928),
în versiunea acestuia în vigoare la 26 ianuarie 1961, prevede:

„Hotărârea pronunțată în lipsă în conformitate cu procedura obișnuită se [...] comunică personal

inculpatului judecat în lipsă sau la domiciliul acestuia.

În termen de cinci zile de la această comunicare, inculpatul judecat în lipsă poate formula opoziție.
Dacă la expirarea acestui termen nu s-a formulat opoziție, se consideră că hotărârea a fost
pronunțată într-o procedură contradictorie.

Totuși, în cazul în care comunicarea nu s-a realizat sau dacă din actele de executare a hotărârii nu
rezultă că persoana condamnată a luat cunoștință de aceasta, se poate formula opoziție până la
expirarea termenelor de prescripție a executării pedepsei.”

12 Articolul 121 din Codul amintit, astfel cum fusese modificat la data faptelor, stabilește, prin
trimitere la articolul 639 din Codul de procedură penală francez, că, în cazul reapariției persoanei
condamnate în lipsă înainte de înlăturarea executării pedepsei prin prescripție, nu se procedează la
punerea în executare a acestei pedepse, ci se va declanșa o nouă procedură, de această dată în
prezența acuzatului.

13 În conformitate cu articolul 763 din Codul de procedură penală, termenul de prescripție a

executării pedepsei, la care fac trimitere articolul 120 alineatul 9 și articolul 121 din Codul de
justiție militară menționat, este de 20 de ani.

14 Articolul 1 din Legea nr. 68-697 din 31 iulie 1968 privind amnistia (JORF din 2 august 1986,
p. 7521), care face parte din titlul I al acestei legi, denumit „Amnistia generală a tuturor
infracțiunilor săvârșite în legătură cu evenimentele din Algeria”, prevede:

„Sunt amnistiate de drept toate infracțiunile săvârșite în legătură cu evenimentele din Algeria.

Sunt considerate săvârșite în legătură cu evenimentele din Algeria toate infracțiunile săvârșite de
militarii în misiune în Algeria în decursul perioadei la care se referă primul paragraf al prezentului
articol.”

15 Articolul 4 alineatul 1 din legea amintită precizează că efectele amnistiei pe care o prevede sunt
cele definite la articolele 9-16 din Legea nr. 66-396 din 17 iunie 1966 privind amnistia infracțiunilor
împotriva siguranței statului sau săvârșite în legătură cu evenimentele din Algeria (JORF din 18
iunie 1966, p. 4915).

16 Articolul 9 din Legea nr. 66-396 prevede:

 „Fără a constitui o restitutio in integrum, amnistia înlătură toate pedepsele principale, accesorii și
complementare, în special deportarea, precum și toate incapacitățile sau decăderile din drepturi
ulterioare. În temeiul amnistiei, autorul infracțiunii beneficiază de suspendarea condiționată a
executării pedepsei, în cazul în care aceasta i-a fost acordată printr-o hotărâre de condamnare
anterioară.”
17 Articolul 15 din legea menționată prevede:

„Se interzice oricărei persoane care, în exercitarea funcțiilor sale, a luat cunoștință de existența
unor condamnări penale [...] înlăturate prin amnistie să le menționeze în orice formă sau să
permită menținerea lor în cuprinsul vreunui document. Această interdicție nu se aplică totuși în
cazul minutelor încheierilor, ale sentințelor și ale deciziilor.”

Situația de fapt din procedura penală și întrebarea preliminară

18 La 26 ianuarie 1961, la Bône (Algeria), domnul Bourquain, angajat în Legiunea străină franceză, a
fost condamnat în lipsă la pedeapsa cu moartea de Tribunalul Militar Permanent al Zonei Est
Constantinoise pentru săvârșirea infracțiunilor de dezertare și de omucidere cu intenție.

19 În aplicarea Codului francez de justiție militară pentru trupele de uscat, acest tribunal militar
permanent a considerat ca dovedită împrejurarea că, la 4 mai 1960, în timp ce încerca să dezerteze
la trecerea de frontieră algeriano-tunisiană, domnul Bourquain a împușcat mortal un alt legionar,
tot de cetățenie germană, care a vrut să împiedice dezertarea.

20 Domnul Bourquain, refugiat în Republica Democrată Germană, nu ar fi aflat de notificarea hotărârii

pronunțate în lipsă, iar pedeapsa aplicată prin hotărârea considerată pronunțată într-o procedură
contradictorie nu a putut fi executată.

21 Domnul Bourquain nu a făcut ulterior obiectul urmăririi penale, nici în Algeria, nici în Franța. De
altfel, în Franța, toate infracțiunile săvârșite în legătură cu războiul din Algeria au fost amnistiate
prin legile menționate mai sus. În schimb, în Republica Federală Germania a fost deschisă o
anchetă împotriva sa pentru aceleași fapte și, în 1962, a fost transmis un mandat de arestare
autorităților din fosta Republică Democrată Germană, care l-au respins.

22 La sfârșitul anului 2001, s-a descoperit că domnul Bourquain locuia în regiunea Regensburg
(Germania). La 11 decembrie 2002, Staatsanwaltschaft Regensburg (parchetul din Regensburg) l-a
trimis în judecată sub aspectul infracțiunii de omor, la instanța de trimitere, pentru aceleași fapte,
în temeiul articolului 211 din Codul penal german.

23 În aceste împrejurări, prin scrisoarea din 17 iulie 2003, instanța de trimitere a solicitat informații
Ministerului Justiției din Franța, în conformitate cu articolul 57 alineatul (1) din CAAS, pentru a
stabili dacă hotărârea Tribunalului Militar Permanent al Zonei Est Constantinoise, pronunțată la 26
ianuarie 1961, împiedică începerea unei proceduri penale în Germania pentru aceleași fapte, având
în vedere interdicția dublei urmăriri penale, prevăzută la articolul 54 din CAAS.

24 Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar din Paris a răspuns acestei solicitări de informații, arătând
în special următoarele:

„Hotărârea pronunțată în lipsă la 26 ianuarie 1961 împotriva [domnului Bourquain] are putere de
res iudicata. Decizia de condamnare la pedeapsa capitală a devenit irevocabilă în 1981. Întrucât, în
dreptul francez, termenul de prescripție a executării pedepsei în materie de crime este de 20 de
ani, hotărârea nu mai poate fi executată în Franța.”
25 În plus, instanța de trimitere a solicitat Max-Planck-Institut für ausländisches und internationales
Strafrecht (Institutul Max Planck de drept penal internațional și drept penal comparat) un aviz
consultativ cu privire la interpretarea articolului 54 din CAAS în raport cu circumstanțele din
acțiunea principală. În avizul din 9 mai 2006, acest institut ajunge la concluzia că, deși executarea
imediată a condamnării în lipsă nu era posibilă din cauza unor particularități de ordin procedural din
dreptul francez, totuși, în acțiunea principală, sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 54
din CAAS și, prin urmare, nu poate fi declanșat un nou proces penal împotriva domnului Bourquain.
 Același institut, în răspuns la cererea de observații suplimentare, și-a menținut poziția în cuprinsul
scrisorii din 14 februarie 2007.

26 Landgericht Regensburg, apreciind că articolul 54 din CAAS ar putea fi interpretat în sensul că,
pentru a împiedica o nouă urmărire penală într-un stat contractant, prima condamnare într-un
proces desfășurat pe teritoriul unui alt stat contractant trebuie să fi fost executabilă la un anumit
moment din trecut, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea
întrebare preliminară:

„O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul
unei Părți contractante poate face obiectul urmăririi penale de către o altă Parte contractantă
pentru aceleași fapte, în cazul în care pedeapsa care i-a fost aplicată nu a putut fi niciodată
executată potrivit legislației statului în care a fost condamnată?”

Cu privire la competența Curții

27 În primul rând, trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 10 din prezenta
hotărâre, Curtea este competentă, în speță, să se pronunțe cu privire la interpretarea CAAS în
temeiul articolului 35 UE.

28 În al doilea rând, trebuie precizat că articolul 54 din CAAS se aplică ratione temporis unei
proceduri penale de natura celei din acțiunea principală. Într-adevăr, deși CAAS nu era încă în
vigoare în Franța la momentul pronunțării primei hotărâri de condamnare a domnului Bourquain de
către autoritatea judiciară competentă din acest stat, totuși convenția era în vigoare în ambele
state interesate la momentul analizării condițiilor de aplicare a principiului ne bis in idem de către
instanța sesizată cu cea de a doua cauză, care a dat naștere prezentei trimiteri preliminare (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2007, Kraaijenbrink, C-367/05, Rep., p. I-6619, punctul
22).
29 În al treilea rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare teritorial al articolelor 54-58 din CAAS,
se impune precizarea că, deși, astfel cum rezultă din articolul 6 din Decizia 1999/436 coroborat cu
articolul 138 din CAAS, articolul 54 din CAAS nu a fost niciodată în vigoare pe teritoriul Algeriei,
unde s-a pronunțat prima condamnare a domnului Bourquain, aplicarea articolului 54 nu poate, în
împrejurări speciale precum cele care caracterizează condamnarea amintită, să depindă de locul în
care s-a pronunțat această condamnare, elementul decisiv fiind pronunțarea acestei condamnări de
către o autoritate judiciară competentă dintr-un stat devenit Parte contractantă la CAAS.

30 Întrucât, astfel cum în mod întemeiat a subliniat Comisia Comunităților Europene, articolul 54 din
CAAS nu prevede în mod necesar ca persoana în cauză să fie judecată pe teritoriul Părților
contractante, această dispoziție, care are ca scop să asigure protecția persoanei împotriva căreia a
fost pronunțată o hotărâre definitivă față de noi acte de urmărire penală pentru aceleași fapte, nu
poate fi interpretată în sensul că articolele 54-58 din CAAS nu pot fi niciodată aplicate unor
persoane care au fost judecate într-un proces de către una dintre Părțile contractante care și-a
exercitat autoritatea de jurisdicție în afara teritoriului pe care se aplică această convenție.

31 În această privință, trebuie precizat că Tribunalul Militar Permanent al Zonei Est Constantinoise era
un tribunal francez care a aplicat normele de drept francez în cauză la pronunțarea soluției de
condamnare a domnului Bourquain, la 26 ianuarie 1961.

32 Pe de altă parte, trebuie adăugat că, în orice caz, articolul 58 din CAAS autorizează Republica
Federală Germania să aplice dispoziții naționale mai largi cu privire la principiul ne bis in idem.
Astfel, se permite statelor membre să aplice acest principiu altor hotărâri judecătorești decât cele
care intră în domeniul de aplicare al articolului 54 (a se vedea în ceea ce privește procedurile de
stingere a acțiunii penale Hotărârea din 11 februarie 2003, Gözütok și Brügge, C -187/01 și
C-385/01, Rec., p. I-1345, punctul 45).
Cu privire la întrebarea preliminară
33 Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă
principiul ne bis in idem consacrat la articolul 54 din CAAS se poate aplica în cazul unei proceduri
penale declanșate într-un stat contractant pentru fapte cu privire la care s-a pronunțat deja o
 hotărâre definitivă împotriva inculpatului într-un proces pe teritoriul altui stat contractant, chiar și
în cazul în care pedeapsa care i-a fost aplicată nu a putut fi niciodată executată potrivit legislației
statului în care a fost condamnat.
34 Cu titlu introductiv, trebuie precizat, pe de o parte, astfel cum a arătat Comisia în observațiile
scrise, că, în principiu, și o condamnare în lipsă se poate încadra în domeniul de aplicare al
articolului 54 din CAAS și poate constitui astfel un impediment procedural în calea începerii unei noi
proceduri.

35 Astfel, în primul rând, din însăși redactarea articolului 54 din CAAS rezultă că hotărârile pronunțate
în lipsă nu sunt excluse din domeniul său de aplicare, condiția prealabilă de aplicare a acestui
articol 54 fiind exclusiv aceea a pronunțării unei hotărâri definitive într-un proces pe teritoriul unei
Părți contractante.

36 În al doilea rând, trebuie amintit că aplicarea articolului 54 din CAAS nu este subordonată
armonizării sau apropierii legislațiilor penale ale statelor contractante în materia hotărârilor
pronunțate în lipsă (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește procedurile de stingere a acțiunii
penale, Hotărârea Gözütok și Brügge, citată anterior, punctul 32).

37 În aceste condiții, articolul 54 din CAAS, aplicat fie în cazul unei hotărâri în lipsă, pronunțată în
conformitate cu legislația națională a unui stat contractant, fie în cazul unei hotărâri obișnuite,
implică în mod necesar existența unui sentiment de încredere reciprocă a statelor contractante în
sistemele lor de justiție penală și acceptarea de către fiecare stat a aplicării dreptului penal în
vigoare în celelalte state contractante, chiar și în situația în care aplicarea dreptului lor intern ar
conduce la o soluție diferită (a se vedea în acest sens Hotărârea Gözütok și Brügge, citată anterior,
punctul 33).

38 Pe de altă parte, astfel cum au susținut mai multe state membre, precum și Comisia, în
observațiile lor scrise, trebuie verificat în ce măsură condamnarea în lipsă pronunțată de Tribunalul
Militar Permanent al Zonei Est Constantinoise este „definitivă” în sensul articolului 54 din CAAS,
ținând seama de imposibilitatea de executare imediată a pedepsei, determinată de obligația impusă
de dreptul francez de a desfășura, în cazul reapariției persoanei condamnate în lipsă, un nou
proces, de această dată în prezența acesteia.

39 În această privință, guvernele ceh și maghiar nu sunt de părere că hotărârea tribunalului

permanent amintit constituie un obstacol definitiv în calea continuării acțiunii penale, tocmai din
cauza acestei obligații de a declanșa o nouă procedură în cazul arestării persoanei condamnate în
lipsă.

40 Totuși, simplul fapt că procedura de judecare în lipsă ar fi implicat, în temeiul dreptului francez,
redeschiderea procesului în cazul în care domnul Bourquain ar fi fost reținut în cursul perioadei de
prescripție a executării pedepsei, dar înainte de intervenirea amnistiei, și anume între 26 ianuarie
1961 și 31 iulie 1968, nu exclude în sine calificarea acestei hotărâri de condamnare în lipsă drept
decizie definitivă în sensul articolului 54 din CAAS.

41 Astfel, pentru a respecta obiectivul articolului 54 din CAAS, care constă în a evita ca o persoană să
fie urmărită penal pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante în urma
exercitării de către aceasta a dreptului său la libera circulație (a se vedea Hotărârea Gözütok și
Brügge, citată anterior, punctul 38), este necesară respectarea, în cadrul Uniunii Europene, a unei
hotărâri precum cea pronunțată la 26 ianuarie 1961 de Tribunalul Militar Permanent al Zonei Est
Constantinoise, prin care s-a decis definitiv cu privire la faptele imputate persoanei interesate, în
conformitate cu legislația statului contractant care a declanșat prima procedură penală.

42 Într-adevăr, realizarea obiectivului menționat ar fi compromisă dacă particularitățile unor proceduri

naționale, precum cele cuprinse în dispozițiile articolelor 120 și 121 din Codul francez de justiție
militară pentru trupele de uscat, nu ar permite să se rețină o interpretare a noțiunii de hotărâre
definitivă în sensul articolului 54 din CAAS, care să includă hotărârile pronunțate în lipsă în
conformitate cu legislația internă.
43 În orice caz, se impune constatarea că Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar din Paris, fără a
face nicio trimitere la faptul că infracțiunile săvârșite de domnul Bourquain au fost amnistiate în
1968, observă că hotărârea de condamnare pronunțată împotriva sa a devenit definitivă în 1981,
adică înainte de declanșarea celei de a doua proceduri penale, în 2002, în Germania.

44 În această privință, trebuie adăugat că, deși Legea nr. 68-697 privind amnistia are drept
consecință faptul că, de la intrarea sa în vigoare, infracțiunile săvârșite de domnul Bourquain nu
mai pot sancționate, efectele aceleași legi, astfel cum sunt descrise în special la articolele 9 și 15
din Legea nr. 66-396, nu pot fi interpretate în sensul că nu mai există o primă hotărâre în sensul
articolului 54 din CAAS.

45 Întrucât, în împrejurările din speță, hotărârea pronunțată în absența persoanei interesate trebuie
considerată definitivă în sensul articolului 54 din CAAS, trebuie stabilit dacă este îndeplinită condiția
privind executarea la care se referă articolul menționat, și anume ca pedeapsa să nu mai poată fi
executată, și în situația în care, în niciun moment din trecut, chiar înainte de amnistie sau de
prescripție, pedeapsa aplicată prin prima condamnare nu a putut fi direct executată.

46 În această privință, guvernul maghiar a susținut că expresia din articolul 54 din CAAS, ca
pedeapsa „să nu mai poată fi executată” conform legilor Părții contractante care a pronunțat
sentința, trebuie să fie interpretată în sensul că pedeapsa pronunțată trebuia să fie executabilă cel
puțin la data pronunțării, în lumina normelor statului contractant care a pronunțat sentința.

47 Totuși, această condiție privind executarea nu prevede ca, în temeiul dreptului acestui stat care a
pronunțat sentința, pedeapsa să poată fi direct executată, ci impune numai ca pedeapsa aplicată
printr-o hotărâre definitivă „să nu mai poată fi executată”. Cuvintele „nu mai” se referă la
momentul la care începe noua urmărire penală, cu privire la care instanța competentă din al doilea
stat contractant trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile la care se referă articolul 54 din
CAAS.

48 Prin urmare, condiția privind executarea la care se referă articolul menționat este îndeplinită în
cazul în care se constată că, la momentul la care se declanșează a doua procedură penală
împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte care au condus la o condamnare în primul stat
contractant, pedeapsa aplicată în acest prim stat nu mai poate fi executată conform legilor acestui
stat.

49 Această interpretare este confirmată de obiectivul articolului 54 din CAAS, care constă în a evita
urmărirea penală a unei persoane pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante,
în urma exercitării de către aceasta a dreptului său la libera circulație.

50 Acest drept la libera circulație nu poate fi garantat efectiv, într-o situație precum cea din acțiunea
principală, decât dacă persoana are garanția că, odată condamnată și în cazul în care pedeapsa
care i-a fost aplicată nu mai poate fi executată conform legilor statului contractant care a pronunțat
sentința, ea se va putea deplasa în interiorul spațiului Schengen fără temerea de a fi urmărită penal
într-un alt stat contractant pentru motivul că pedeapsa nu a putut fi direct executată din cauza
unor particularități procedurale ale dreptului intern al primului stat contractant.

51 Or, în acțiunea principală, în care este cert faptul că pedeapsa aplicată nu mai putea fi executată în
anul 2002, când a fost declanșată a doua procedură penală, în Germania, ar fi contrar unei aplicări
utile a articolului 54 din CAAS să se înlăture aplicarea sa numai din cauza unor particularități ale
procedurii penale franceze care condiționau executarea pedepsei de o nouă condamnare pronunțată
în prezența inculpatului.

52 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară că principiul ne bis in idem

consacrat de articolul 54 din CAAS se aplică în cazul unei proceduri penale declanșate într -un stat
contractant pentru fapte cu privire la care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă împotriva
inculpatului într-un proces pe teritoriul altui stat contractant, chiar și în cazul în care, potrivit
legislației statului în care a fost condamnat, pedeapsa care i-a fost aplicată nu a putut fi niciodată
direct executată, din cauza unor particularități procedurale precum cele din acțiunea principală.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
53 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit
la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de
judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților
menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Principiul ne bis in idem, consacrat de articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a

Acordului Schengen din 14 iunie 1985, între guvernele statelor din Uniunea Economică
Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată
a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen (Luxemburg), la 19 iunie
1990, se aplică în cazul unei proceduri penale declanșate într-un stat contractant pentru
fapte cu privire la care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă împotriva inculpatului
într-un proces pe teritoriul altui stat contractant, chiar și în cazul în care, potrivit
legislației statului în care a fost condamnat, pedeapsa care i-a fost aplicată nu a putut fi
niciodată direct executată, din cauza unor particularități procedurale precum cele din
acțiunea principală.

http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?
text=omor&docid=75793&pageIndex=0&doclang=ro&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=4
99614#ctx1