Astăzi în cadrul organelor de ocrotire a normelor de drept moralitatea şi cultura colaboratorilor acestor organe lor

capătă o însemnătate crucială. În conformitate cu cercetările sociologice şi după cum se remarcă într-un şir de acte ale
organelor de conducere, respectarea legislaţiei şi disciplinei de serviciu este determinată, în primul rând, nu de cerinţele
organelor de conducere, ci mai ales, de obiectivele morale educaţia morală şi culturală a colaboratorilor lor. În mai multe
cazuri aceste calităţi au o influenţă şi o eficienţă mai mare asupra activităţii de serviciu chiar de competenţa profesională.
Nu întâmplător, astăzi a devenit un imperativ categoric cerinţa de a promova o analiză minuţioasă a calităţilor morale şi
ale culturii colaboratorilor în timpul atestării şi promovării la posturi mai înalte. Cu alte cuvinte, moralitatea şi cultura
colaboratorilor sunt examinate ca indici importanţi ai calităţilor profesionale, ce determină pregătirea lor pentru realizarea
sarcinilor de serviciu, dorinţa de a le îndeplini, simţul responsabilităţii pentru materializarea lor cu cele mai benefice
efecte.
În general, putem constata că aceşti factori, de multe ori, nu prea sunt luaţi în consideraţie, cauza fiind predispoziţia
impusă artificial de a crede că activitatea colaboratorilor din domeniul ocrotirii normelor de drept este strict reglementată
de lege, acte, de statut, instrucţiuni, cerinţe ele disciplinei de serviciu. Această opinie este absolut greşită în virtutea
anumitor cauze:
1. Societatea contemporană şi, în aceeaşi măsură şi activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept se află într-
o perpetuă schimbare, într-o dinamică ce poartă în exclusivitate un caracter intensiv, uneori şi imprevizibil, în
virtutea căruia actele şi instrucţiunile administrative şi de drept şi ordinele comandantului pot să determine
activitatea colaboratorului numai la general (sau în mod superficial). Interpretarea lor referitor la o situaţie sau
alta este determinată deseori de conducătorul colectivului care se bazează pe principiile etice şi normele morale,
acelaşi lucru revenind şi fiecărui colaborator al acestor organe.
2. Toate actele ce poartă un caracter de serviciu şi de drept nu conţin soluţii certe pentru orice situaţie, dar numai
prescriu limitele în care aceste decizii pot fi adoptate. Aceste limite deseori pot fi atât de largi, că în dependenţă
de nivelul de cultură şi educaţie morală a colaboratorului, sarcina pusă poate fi rezolvată în mod formal sau în
mod creator şi eficient.
3. Obligaţiile funcţionale pot fi executate prin diferite moduri. Pot fi realizate într-un volum minimal preconizat,
compensând acest neajuns cu o aparenţă a „muncii pline de abnegaţie (devotament)”, sau poate fi executat printr-
un randament maximal, transformând interesele de serviciu într-un sens principal de viaţă. Determinantă în
această ordine de idei devine moralitatea şi conştiinciozitatea colaboratorului.
4. Activitatea oricărui colaborator al organelor de ocrotire a normelor de drept, în mod obligatoriu, persistă elemente
ale muncii ce conţin secrete de serviciu care deseori nu sunt cert reglementate de anumite instrucţiuni de serviciu,
de normele de drept. De aceea, în multe cazuri ei sunt nevoiţi să acţioneze în conformitate cu cerinţele morale
proprii – bine şi rău, echitate, datorie, cinste, etc. Şi aici există o distincţie importantă a activităţii acestor
colaboratori de alte sfere ale activităţii sociale – lipsa controlului din partea opiniei publice. În aşa mod, în cazul
dat unicul judecător al echităţii, al moralităţii autentice a acţiunilor lui devine cultura, moralitatea şi
conştiinciozitatea lui.
5. Este bine cunoscut că între comportarea bazată pe drept şi viceversa se întinde o zonă destul de largă „de
frontieră”, pe care neapărat o trece personalitatea şi unde ea poate, din punct de vedere moral, să se deformeze,
până a începe a începe a comite acţiuni criminale. Ca acţiunea acestei zone asupra oamenilor să fie cât mai puţin
eficientă depinde, în mare măsură, de profesionalismul juristului şi, nu în mică măsură, de calităţile lui morale.
 În cele din urmă reiese că colaboratorului din domeniul de drept sunt înaintate, în aceste condiţii, un şir de cerinţe
morale specifice. Parţial ele sunt incluse în actele normative de serviciu, spre exemplu în „Codul de etică profesională a
judecătorului”, „Codul notarului”, care poartă un caracter deontologic şi treptat se elaborează în procesul acumulării
experienţei de serviciu şi în cadrul formării tradiţiilor moral – psihologice a climatului colectivului colaboratorilor a unei
sau altei direcţii de activitate a organelor de ocrotire a normelor de drept. Într-un mod generalizat cerinţele morale
înaintate faţă de colaboratorul organelor de ocrotire a normelor de drept sunt:
- atitudinea faţă de om ca o valoarea supremă, respectarea ăi apărarea drepturilor, libertăţilor şi a demnităţii umane în
conformitate cu normele de drept internaţionale şi naţionale şi cu principiile morale general-umane;
- profunda înţelegere a importanţei sociale a rolului său şi a profesionalismului înalt, a responsabilităţii în faţa societăţii şi
a statului ca lucrător al sistemului de ocrotire a normelor de drept, de care, în mare măsură, depinde securitatea socială,
apărarea juridică a tuturor oamenilor;
- utilizarea raţională şi umană a drepturilor oferite lucrătorului din domeniul ocrotirii ordinii de drept în strictă
conformitate cu principiile echităţii sociale, a datoriei civice, de serviciu şi morală;
- caracterul impecabil al comportării personale atât în timpul executării atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara executării
atribuţiilor de serviciu, incoruptibilitatea, grija faţă de cinstea personală, a reputaţiei sociale a lucrătorului din domeniul
ocrotirii normelor de drept.
- perfecţionarea continuă a măiestriei profesionale, a cunoştinţelor în domeniul eticii profesionale, al etichetei şi tactului,
sporirea nivelului culturii generale, lărgirea orizontului intelectual, însuşirea creatoare a experienţei străine şi autohtone
necesare în promovarea acţiunilor de serviciu;
Cerinţele enumerate ne pot da o reprezentare destul de elocventă despre acele calităţi morale de care trebuie să dea
dovadă un lucrător din domeniul ocrotirii normelor de drept: umanismul, echitatea, simţul datoriei, cumpătarea, cinstea,
patriotismul.
Calităţile profesionale înalte ale colaboratorilor organelor de ocrotire a normelor de drept sunt destul de pronunţate din
punct de vedere moral. Este necesar de subliniat că colaboratorii acestor organe trebuie să fie conştient de faptul că fiecare
din ei şi toţi împreună reflectă cerinţele etice ale societăţii şi numai luarea în consideraţie în complex a activităţii lor ne
conferă posibilitatea de a vorbi despre cultura morală.
Etica juridică este determinată de specificul activităţii profesionale a juristului, particularităţile situaţiei lui sociale şi a
moralităţii lui. Activitatea în cauză poartă un caracter de stat, colaboratorii acestor organe sunt persoane oficiale,
reprezentanţi ai puterii şi, exercită prerogativele acordate de puterea de stat. Ei sunt înzestraţi cu aceste prerogative pentru
a apăra interesele societăţii, statului şi ale cetăţenilor lui de la diferite atentate şi în comunicarea lor profesională cu alţi
oameni reprezintă puterea de stat. Legea în anumite cazuri în mod direct determină caracterul de stat al deciziilor
adoptate. Spre exemplu, sentinţele penale sunt pronunţate în numele legii şi statului. Procurorul efectuiază supravegherea
generală a îndeplinirii legii şi susţine învinuirea din partea statului. Toate deciziile anchetatorului luate în conformitate cu
legea pe marginea cauzelor ce se află în cercetare, sunt obligatorii pentru acei la care se referă. După cum am mai
remarcat, executarea prerogativelor de stat cer de la reprezentanţii puterii un simţ sporit al datoriei. Oamenii ce hotărăsc
soarta altor oameni trebuie să posede un simţ dezvoltat al responsabilităţii pentru deciziile, acţiunile şi faptele lor.
 Reglarea amănunţită şi succesivă a întregii activităţi de serviciu a colaboratorilor organelor de ocrotire a normelor de
drept reprezintă o particularitate a acestei profesii, ce lasă o amprentă profundă asupra conţinutului ei moral. Nu există, se
pare, o altă ramură a activităţii profesoinale, care ar fi atât de detaliat reglată de lege, cum ar fi activitatea procesuală
înfăptuită de jurişti. Acţiunile şi deciziile lor, în esenţă şi după forma lor trebuie în mod strict să corespundă legii. Pentru
etica profesională a juristului este caracteristică legătura strânsă dintre normele morale şi de drept, ce reglează activitatea
lor profesională.
 Realizând cerinţele juridice şi morale ale echităţii juristul se sprijină pe lege. În această formulă just este determinată
corelaţia legalităţii şi moralei în procesul activităţii juristului. Orice decizie şi sancţiune a unui jurist ce corespunde legii,
corespunde normelor morale pe care se întemeiază legea.
 În aşa mod, etica profesională a juristului se cristalizează în baza interacţiunii şi interdependenţei normelor de drept şi
morale, normelor conştiinţei juridice şi morale. Independenţa şi supunerea numai în faţa legii formează principiul
fundamental al activităţii organelor de justiţie, ce au o influenţă substanţială asupra conţinutului ei moral. În conformitate
cu articolul 116 al.1 al Constituţiei R.M. judecătorii sunt independenţi şi se supun numai Constituţiei şi legii.
 Din principiul independenţei şi supunerii numai în faţa legii rezultă un şir de importante cerinţe de ordin moral. Juriştii
nu posedă dreptul de a ceda în faţa influenţei organelor autoadministrării locale, nu pot să nu se conducă de stipulările
legii. Executându-şi funcţiile în interesul poporului şi în numele realizării voinţei lui, juriştii se conduc de prevederile
legislative şi de principiile morale proprii, de conştiinţa lor.
 Juriştii ce activează pe tărâmul ocrotirii normelor de drept poartă o responsabilitate personală pentru legalitatea sau
nelegalitatea acţiunilor şi deciziilor lor, pentru echitatea lor, folosul sau dauna cauzată de ele, fără ca să aibă dreptul de a
apela la ordinul cuiva, la indicaţiile, dispoziţiile sau sfaturile lor. Ei sunt responsabili din punct de vedere moral nu numai
în faţa statului, societăţii, dar şi în faţa propriei conştiinţe.
 O particularitate a activităţii profesionale a juristului constă în publicitatea executării funcţiunilor de serviciu şi a
rezultatelor ei, controlul din partea opiniei publice, aprecierea de către ei a echitabilităţii, moralităţii sau imoralităţii în
activitatea organelor abilitate cu ocrotirea ordinii de drept. Din cele expuse mai sus, reiese că particularităţile profesiei
juristului sunt determinante pentru a vorbi despre necesitatea existenţei eticii juridice.

Cultura morală ocupă unul din locurile centrale în cultura personală a juristului, cea ce se explică prin caracterul
activităţii lui, deoarece ea este strâns legată de asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, exercitării
obligaţiilor faţă de societate şi de stat. Este evident, că organele de ocrotire a dreptului numai atunci vor putea rezolva
sarcinile ce le revin, când colaboratorii lor vor fi înzestraţi şi cu o cultură morală înaltă.
O importanţă deosebită este cultura morală a juristului în condiţiile actuale, când au loc schimbări democratice în
toate sferele vieţii sociale. Este evident, că cultura morală se caracterizează printr-un nivel şi conţinut anumit al
cunoştinţelor etice şi al simţurilor, convingerilor, necesităţilor, calităţilor morale, al normelor de conduită, al
deprinderilor. Altfel spus, nu putem vorbi despre cultura morală fără o dezvoltare corespunzătoare a conştiinţei morale.
În conştiinţa morală a personalităţii pot fi evidenţiate două niveluri: teoretic (raţional) şi psihologic (senzitiv).
Conţinutul nivelului teoretic sau raţional al conştiinţei morale reprezintă cunoştinţele etice, opiniile şi idealurile,
principiile şi normele, necesităţile morale. Conţinutul acestui nivel al conştiinţei morale se formează cu un scop bine
definit, atât prin intermediul structurilor statale, cât şi prin eforturile personalităţii în cauză. Elementele acestui nivel sunt
stabile, fiind mai strâns legate de conştiinţa politică şi juridică, reflectând cele mai esenţiale legături, legităţi şi tendinţe
ale vieţii morale a societăţii. Anume în virtutea acestor fapte ele pot să controleze şi să orienteze, să stăpânească simţurile
şi emoţiile personalităţii.
Al doilea nivel al conştiinţei morale este cel psihic, care deseori este numit nivelul cotidian al conştiinţei morale.
El include un spectru bogat al sentimentelor morale, emoţiilor, simpatiilor şi antipatiilor, reprezentărilor despre moral sau
imoral, moravurile, tradiţiile şi obiceiurile. Sentimentele morale multiplicate de elementele teoretice ale conştiinţei morale
se manifestă prin acţiuni şi se cristalizează în om forma unor calităţi morale. De obicei, sunt elucidate patru grupe de
calităţi morale: moral-politice; calităţile morale ce se manifestă în domeniul muncii, calităţile morale ca atare şi calităţi
morale de luptă. Dacă primele trei grupe de calităţi sunt proprii tuturor oamenilor, atunci calităţile din a patra categorie
sunt un bun al colaboratorilor serviciilor speciale şi colaboratorilor din domeniul organelor de ocrotire a normelor de
drept. Pot fi elucidate un şir de calităţi determinante ale juriştilor ce fac parte din aceste structuri.
 În primul rând, aceste calităţi , sunt acele în care se manifestă atitudinea lor faţă de popor, cultura, tradiţiile, obiceiurile şi
limba lui.
 În al doilea rând, poate fi menţionată o aşa calitate ca simţul datoriei şi al responsabilităţii personale pentru munca
încredinţată sau prestată.
 În al treilea rând, acestea sunt calităţile morale ce se manifestă în situaţiile extremale: curajul, vitejia, cumpătarea,
vigilenţa, disciplina, stăpânirea de sine, pregătirea spre a fi gata de a se jertfi întru binele oamenilor şi al Patriei.
 În al cincilea rând, acestea sunt calităţi ce caracterizează cultura comunicării în cadrul acestor organe atât în timpul
executării atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara exercitării lor.
 Şi, în sfârşit, relaţiile morale sunt un element de integrare al moralei, fiind veriga ei principală. Ele unesc într-un întreg
conştiinţa şi acţiunea, joacă rolul hotărâtor în reglarea relaţiilor dintre oameni în general. Prin relaţiile morale se manifestă
în mod concret caracterul lor în procesul comportării umane.
 Cultura comunicării morale este în ultimă instanţă un indice obiectiv principal al maturităţii morale a personalităţii. De
aici, putem să constatăm, că cultura morală este una din părţile componente ale personalităţii juristului. Grija pentru
continuă perfecţionare, este o cauză nu numai a statului, societăţii, dar şi a fiecărui jurist în parte. Cu cât mai înaltă este
cultura morală a juristului, cu atât eficient el îşi va îndeplini datoria sa de serviciu.
Analiza moralei ca un sistem de norme şi valori, ne dă posibilitatea de a trata ca pe un fenomen social într-o stare statică,
iar analiza moralei din perspectiva opţiunii morale ne oferă posibilitatea de a dezvălui latura dinamică, de a elucida cum
funcţionează normele, principiile, valorile morale şi aprecierile în practica relaţiilor sociale. În aşa fel, opţiunea morală
reprezintă o opţiune conştientă a unei sau altei variante a conduitei în conformitate cu obiectivele morale personale sau
sociale. Necesitatea opţiunii morale apare atunci, când circumstanţele îl impun pe om să aleagă o decizie din mai multe
posibile, fiecare din ele având un conţinut moral, adică putând fi evaluată de pe poziţiile binelui şi răului. Opţiunea morală
deseori este tratată destul de îngust, numai ca un act al adoptării de către om a unei decizii. Dar ca această decizie să fie
adoptată sunt necesare anumite premise obiective şi subiective şi condiţii ale opţiunii, a posibilităţii cunoaşterii
posibilităţilor conferite. Din această cauză în procesul studierii opţiunilor morale trebuie să fie luate în consideraţie toate
componentele obiective şi subiective ale comportării omului.
 La condiţiile obiective ale opţiunii morale pot fi atribuite existenţa unor variante ale opţiunii comportamentului şi
posibilităţile realizării lor. Condiţiile subiective includ nivelul dezvoltării morale a personalităţii, gradul de asimilare de
către ea a cerinţelor normative ale unui sau altui sistem moral, simţul datoriei şi gradul lui de dezvoltare, alte caracteristici
morale ale personalităţii.
 În această ordine de idei apare problema: cât este de liber omul în opţiunea sa morală, dacă această opţiune este
determinată de condiţii obiective şi subiective? În istoria eticii pot fi elucidate două poziţii alternative vis-a-vis de această
problemă: fatalistă şi relativistă. În conformitate cu poziţia fatalistă comportarea umană este determinată de
circumstanţele obiective şi de aceea opţiunea morală reprezintă un nonsens, deoarece omul săvârşeşte unele sau altele
acţiuni nu ca rezultat al deciziilor personale, ci sub necesităţilor vitale. Relativiştii, dimpotrivă, consideră că omul este
absolut liber în opţiunea sa şi nici o circumstanţă obiectivă nu poate să limiteze omul în această libertate. O astfel de
poziţie face opţiunea absolut arbitrară, când ia în considerare realitatea vieţii şi, de aceea este sortită eşecului.
 De aici putem constata, că opţiunea morală se caracterizează: prin existenţa condiţiilor obiective ce oferă diverse variante
de pe poziţiile binelui şi răului; necesitatea morală, adică determinarea comportamentului omului de normele şi valorile ce
acţionează în societate.
 Orice opţiune depinde de scopurile ce stau în faţa omului şi a unui grup social. Diapazonul acestor scopuri, ce determină
conţinutul opţiunii, este destul de amplu. El se caracterizează şi prin gradul de comunitate a subiectului (personalitatea,
grupul, societatea) şi semnificaţia (satisfacerea necesităţilor concrete într-un timp foarte scurt sau realizarea deplină a
intereselor subiectului opţiunii) şi nivelul dificultăţii (simplă, certă, gradul de uşurinţă a atingerii scopului şi scopul ce
necesită depăşirea dificultăţilor ce sunt însoţite de mari cheltuieli materiale, fizice şi morale). Respectiv şi evaluarea
morală a diferitor scopuri nu va fi echivalentă.
 Scopurile ce sunt caracteristice organelor de ocrotire a normelor de drept sunt determinate de sarcinile luptei cu
criminalitatea, ele poartă un caracter social deosebit, posedă un conţinut profund umanist. Însă acest fapt nu însemnă că
orice scop urmărit de organele de ocrotire a normelor de drept în mod automat capătă un conţinut moral pozitiv. Acest
conţinut depinde de respectarea legalităţii, nivelul conştiinţei juridice, de formele şi metodele activităţii etc. De aceea în
fiecare caz concret este necesar de fiecare dată a aprecia scopul ce apare.
 Pentru ca opţiunea acţiunii să fie mai eficientă şi din punct de vedere practic, şi din punct de vedere moral omul trebuie
să cunoască toate variantele acţiunilor posibile, ca în continuare să aprecieze şi să opteze pentru una dintre ele, pentru cea
mai bună din unghiul lui de vedere. Specificul luptei cu criminalitatea înserează anumite particularităţi în cunoaşterea
variantelor opţiunii, principala dintre ele constând în faptul, că colaboratorul organelor de ocrotire a normelor de drept de
cele mai multe ori este obligat să ia o opţiune morală în situaţii de risc, când este practic imposibil de a scoate la iveală
toate variantele posibile ale opţiunii.
Decizia adoptată în situaţia opţiunii pentru realizarea ei cere utilizarea unor anumite mijloace spre atingerea scopului în
cauză. În această ordine de idei mijloacele sunt o verigă intermediară dintre opţiunea ca atare şi scop. Această etapă a
opţiunii morale este reprezentată prin prisma problemei corelaţiei dintre scop şi mijloacele de materializare a lui. Pentru
activitatea organelor de drept rezolvarea acestei probleme reprezintă nu numai un interes pur ştiinţific, ci şi un interes
practic, ce este determinat de caracterul muncii lor şi specificul mijloacelor utilizate de ele.
 Problema cum se corelează scopurile înaintate de oameni, cu mijloacele ce sunt utilizate la realizarea lor, era o problemă
dificilă timp de mai multe secole. Istoria gândirii etice a înaintat două răspunsuri alternative la întrebarea în cauză, ce
destul de elocvent au fost elucidate în concepţiile machiavelismului şi a umanismului abstract. Prima concepţie este
cunoscută printr-un principiu, cel ce promovează principiul: „scopul scuză mijloacele”. Ea reiese din faptul, că mijloacele
sunt determinate de scop, iar în acelaşi timp, scopul este independent de mijloace. În calitate de criteriu principal pentru
alegerea mijloacelor este înaintată eficienţa lor în materializarea scopului, iar morala în acest caz nu este luată ca valoare.
A doua concepţie stă pe poziţii diametral opuse, căreia nici un scop nu poate fi îndreptăţit de mijloace amorale. Adepţii la
această concepţie consideră că mijloacele sunt independente de scop şi posedă o independenţă şi valoare proprie – sau
pozitivă sau negativă.
 Activitatea de ocrotire a normelor de drept îndeosebi, cere o soluţionare ştiinţifică a corelaţiei scopului şi mijloacelor.
Problema în cauză este legată de evaluarea, nu întotdeauna pozitivă, de către opinia publică atât a mijloacelor utilizate de
către organele de drept .
 Mijloacele alese de oameni, sunt determinate de scopul ce stă în faţa lor. În acelaşi timp, nu se neagă şi influenţa inversă
a mijloacelor asupra scopului şi este recunoscut faptul, că mijloacele pot denatura un scop nobil.
 Mijloacele trebuie să corespundă scopului adoptat. În această ordine de idei, scopul joacă rolul dominant. Anume el
determină componenţa mijloacelor, determină conţinutul lor moral. Corespunderea scopului şi a mijloacelor determină
conţinutul lor moral, indiferent de faptul că scopul sau mijloacele ca fenomene independente pot fi uneori şi negative.
  Putem să apreciem criteriul pentru determinarea valorii pozitive sau negative a faptului sau comportamentului care poate
fi: o acţiune permisă din punct de vedere moral poate fi concepută în dependenţă de faptul, dacă ea a dus mai puţine
cheltueli materiale, fizice sau morale, decât nerealizarea lor. Altfel spus, dacă rezultatul obţinut cu ajutorul acestor
mijloace va fi mult mai înalt decât dauna cauzată prin aplicarea acestor mijloace.
  Acest criteriu este pus în baza responsabilităţii juridice în situaţia de extremă necesitate, sau reţinerea infractorului, unde
putem constata unitatea dintre normele de drept şi cele morale ce au valoare în această situaţie. (art. 37, 38 al. 1,2 C.P. al
R.M.)
 În procesul analizei opţiunii morale, inclusiv a corelaţiei dintre scop şi mijloace în activitatea ocrotirii normelor de drept,
apare de mai multe ori problema privind acceptabilitatea şi frontierile utilizării măsurilor constrângerii juridice, a
mijloacelor speciale de luptă împotriva criminalităţii. Pe de o parte, este incontestabil că utilizarea acestor mijloace din
partea organelor de drept este provocată de circumstanţe obiective, iar pe de altă parte, aceste măsuri deseori ştirbesc
libertatea personală a cetăţenilor, fie chiar şi suspectaţi în comiterea unui delict. Articolul 54 al Constituţiei Republicii
Moldova susţine că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune,
după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, sănătăţii ori a moralei publice, drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor; desfăşurarea anchetei penale.
 Făcând un rezumat al celor spuse mai sus, putem observa că colaboratorii organelor de ocrotire a normelor  de drept în
procesul adoptării deciziei, atunci când sunt nevoiţi să se conducă în conformitate normele moralităţii, trebuie să ţine cont
de următoarele criterii: a) acţiunile lor să ducă la un prejudiciu cât mai mic; b) să aibă cele mai favorabile consecinţe
morale; c) să asigure respectarea intereselor unui cerc cât mai larg de oameni; d) să garanteze respectarea principiului
suficienţei raţionale a mijloacelor utilizate.