RAPORT DE PROGRES

1.1 Perspectiva Malthusiană

Cunoscut pentru studiul său în ceea ce priveşte activitatea asupra creșterii populației,
Thomas Robert Malthus a susținut că, fără un control riguros, o populație va deveni prea
ridicată numeric pentru resursele sale, ceea ce duce la o serie de probleme.
În 2011, populaţia Terrei a ajuns la pragul critic de șapte miliarde de oameni şi se
prognozează pentru a ajunge la 9,2 miliarde până în anul 2050. Această creștere fără
precedent a pus o presiune asupra mediului, economii, guverne, infrastructuri, și instituțiile
noastre sociale. În timp ce creșterea în țările dezvoltate a încetinit în ultimii ani,
suprapopularea a fost o preocupare la nivel mondial de secole. (Malthus R., 1995)
În lucrarea sa din anul 1798, intitulata ,,Un eseu asupra principiului populației,
Malthus a examinat relația dintre creșterea și resursele populației și a dezvoltat teoria creșterii
populației. El a afirmat faptul că exista un raport direct proporţional intre creșterea populației
şi rata natalității, iar scăpate de sub control, populațiile pot deveni prea mari pentru resursele
lor. Potrivit lui Malthus, există două tipuri de „controale“, care pot reduce rata de creștere a
populației, respectiv controalele preventive şi cele pozitive. Din cauza convingerilor sale
religioase, el a susţinut un concept numit ,,reținere morală”, în care oamenii rezistă tentaţiei
de a se căsători și de a reproduce până când acestea sunt capabile să susțină o familie.
Faţă de această situaţie, Malthus are o serie de soluţii pe care statul este chemat să le
înfăptuiască ca remediu sunt propuse: războaiele, conflagraţiile, creşterea deliberată a
mortalităţii la popoarele mai puţin civilizate. Dintre remediile preventive amintim: rată
scăzută a mortalităţii la popoarele civilizate, mai ales în perimetrul păturilor sociale sărace
care sunt apte să-şi creeze mijloacele materiale necesare unui trai minim considerat decent1.
Potrivit lui Malthus şi teoriei sale, sporul populaţiei este infinit mai mare decât puterea
pământului de a produce mijloace de subzistenţă pentru om.
Fără un control, populaţia se înmulţeşte geometric în timp ce hrana pe care o poate
furniza pământul se măreşte doar aritmetic. Această disproporţie va conduce în timp la sărăcie
larg răspândită pe glob şi la foamete care vor dispărea numai prin intermediul epidemiilor,
marilor catastrofe sau războaie mondiale.
Teoria lui Malthus nu s-a bucurat de sprijin, pe de o parte datorită pesimismului
implicat şi, pe de altă parte deoarece s-a considerat că aceasta nu luase în consideraţie

1
Malthus R., (1995), Eseu asupra principiului populației., Editura Științifică, București (25)

1
progresul tehnic din agricultură şi industria alimentară suficiente încât să hrănească întreg
globul indiferent de evoluţiile demografice. (Malthus R, 1995)
Printre altele, în susţinerea teoriei sale, Malthus a arătat că prin creşterea salariilor,
natalitatea se amplifică odată cu aceasta în timp ce mortalitatea se reduce. Acest fenomen
urma să aibă loc în viuziunea lui Malthus, pentru că veniturile mai mari vor permite
oamenilor să crească mai muli copii şi, cu mijloace de subzistenţă asigurate, îşi vor dori mai
mulţi moştenitori şi implicit populaţia va creşte. Mai mult, veniturile mari înseamnă şi acces
la o îngrijire medicală mai bună şi la o medicaţie corespunzătoare astfel că, în paralel, rata
mortalitţii se va reduce. Mathus a continuat scenariul pesimist, susţinând că dacă printr-o
natalitate sporită va fi suplimentată oferta de forţa de muncă la o cerere constantă atunci,
salariile vor cunoaşte un process de descreştere până la limita de subzistenţă ceea ce va
determina o reducere a natalităţii până la limita în care aceasta atinge rata mortalităţii şi deci
populaţia va rămâne constantă. Malthus nu a determinat în lucrările sale un orizont de timp
pentru realizarea acestui scenariu dar în ultimii 150 de ani, lumea a evoluat parţial în
conformitate cu predicţiile şi teoriile sale. Teoria lui Malthus deşi neverificată încă în practică
cel puţin pentru simplul motiv că industrializarea nu a atins toate regiunile globului este astăzi
parcă mai de actualitate decât cu 150 de ani în urmă dacă o reformulăm luând în calcul nivelul
de trai şi de consum al unui occidental şi extinzându-l pe întreg globul adică la cei 6,7
miliarde de locuitori ai planetei.
Teoria malthusiană se rezumă în esenţă la trei propoziţii:  capacitatea biologică a
omului de a se reproduce depăşeşte capacitatea sa fizică de a creşte rezervele de
hrană; totdeauna acţionează fie piedicile pozitive, fie cele preventive;  ultima piedică a
capacităţii de reproducţie rezidă în limitarea rezervelor de hrană. Creşterea în progresie
geometrică (vezi figura 1) a populaţiei are drept cauză segmentul cel mai sărac al acesteia,
deoarece, nu are o conduită castă. "Sunt foarte puţine ţări, scrie Malthus, unde nu se observă o
constantă sforţare a populaţiei de a creşte peste mijloacele de subzistenţă.

Figura 1- Teoria Malthusiana

Sursa: R.Malthus- ,,Eseu asupra
principiului populației”

2
1.2. Modelul Porritt (Modelul celor 5 capitaluri)
De ce avem nevoie de un cadru pentru dezvoltarea durabilă?
Societatea se luptă pentru a înțelege gamă largă de probleme care apar în calea lor,
astfel că schimbările climatice, sărăcia, epuizarea resurselor, pescuitul excesiv – devin din ce
în ce mai complexe şi des întâlnite.
Modelul Celor cinci Capitale oferă o bază pentru înțelegerea durabilității în ceea ce
privește conceptul economic al creării de bogăție sau „capital“.O organizație durabilă se va
menține și în cazul în care este posibil a spori aceste stocuri de active de capital, mai degrabă
decât epuizeze sau să le degradeze. (vezi figura 2)
Modelul Celor Cinci Capitaluri poate fi folosit pentru a permite organizațiilor să
dezvolte o viziune a ceea ce arata ca durabilitate pentru operațiunile proprii, produse și
servicii. Viziunea este dezvoltata prin luarea în considerare o organizație trebuie să facă, în
scopul de a maximiza valoarea fiecărui capital. Cu toate acestea, o organizație trebuie să ia în
considerare impactul activităților sale asupra fiecăreia dintre capitalele într-un mod integrat,
în scopul de a evita „compromisuri“.În ceea ce urmează se vor prezenta succinct cele cinci
elemente de bază ale acestui model, care conduc la o dezvoltare socio-economica.
Capitalul natural (de asemenea, denumite uneori capital de mediu sau ecologice) este
dat de resursele naturale (materie și energie) și procesele necesare pentru a produce produsele
lor şi serviciile. Se pot include în această categorie elemente care absorb şi duc la
neutralizarea sau reciclarea deșeurilor (păduri, oceane, etc.), resurse, dintre care unele sunt
regenerabile (lemn, cereale, pește și apă), sau neregenerabile (combustibili fosili) și procese,
cum ar fi reglarea climei și ciclul carbonului, care permit viața să continue într-un mod
echilibrat. Toate organizațiile se bazează pe capitalul natural într-o oarecare măsură și să aibă
un impact benefic asupra mediului.
Capitalul uman

3
 Capitalul uman încorporează aspecte legate de sănătate, cunoștințe, aptitudini, ieșiri
intelectuale, motivație și capacitatea de relații ale individului. Capitalul uman face referire de
asemenea, la sentimentele de bucurie, pasiune, empatie și spiritualitate. (Clancy, D. K.,2013)
Organizațiile depind de persoane pentru a funcționa - au nevoie de o forță de muncă
sănătoasă, motivată și calificată (capitalul intelectual și de gestionare a cunoștințelor este
recunoscută ca un creator necorporal cheie al bogăției).

Capitalul social
În cadrul acestei categorii se pot intrduce orice valori adăugate la activitățile și
rezultatele economice ale unei organizații de relații umane, parteneriate și cooperare (de
exemplu, rețele de canale de comunicare, familii, comunități, întreprinderi, sindicate, școli și
organizații de voluntariat, precum și normele sociale, valori și încredere).
Organizațiile se bazează pe relațiile sociale și interacțiuni pentru a-și atinge
obiectivele. Pe plan intern, capitalul social ia forma unor valori comune, încredere,
comunicare și norme culturale comune, care să le permită oamenilor să lucreze în mod
coerent și, astfel permite organizației să funcționeze în mod eficient. (Chivu I, 2003)
Pe plan extern, structurile sociale ajuta la crearea unui climat de consimțământ, sau o
licență de a opera, în care schimburile și funcțiile mai largi ale societății sunt posibile
Capitalul fabricat
Capitalul fabricat este descris de bunuri materiale și infrastructura deținute, închiriate
sau controlate de o organizație anume, care contribuie la producția sau furnizarea de servicii,
dar nu devin o parte a producției sale. Principalele componente includ clădiri, infrastructură
(rețele de transport, comunicații, sisteme de eliminare a deșeurilor) și tehnologii (de la simple
instrumente și mașini pentru IT și inginerie). Utilizarea eficientă a capitalului fabricat permite
unei organizații să fie flexibilă, inovatoare și să cresca viteza de pe piață a produselor și a
serviciilor sale. În al doilea rând, capitalul și tehnologia fabricată pot fi folosite pentru a
reduce consumul de resurse și de a spori eficiența și durabilitatea. (Chirtoc I, 2010)
Capitalul financiar
Capitalul financiar (acțiuni, obligațiuni, note și monede) reflectă puterea productivă a
celorlalte tipuri de capital. Aceasta este măsura primară tradițională a performanței în afaceri
și a succesului, în termeni de performanță pentru acționari, investitori, autoritățile de
reglementar și guvern. Organizațiile durabile au nevoie de o înțelegere clară a modului în
care valoarea financiară este creată, în special dependența de alte forme de capital. Pentru a

4
reflecta cu adevărat valoarea altor forme de capital, organizațiile trebuie să înțeleagă
importanța unui număr de alți factori și modul în care să atribuie o importanță financiară.
Modelul Celor Cinci Capitaluri este modelul teoretic care extinde înţelegerea noastră a
durabilității economice prin valorificarea, altele decât cele financiare active dezvoltare
durabilă. Modelul este un instrument util pentru organizațiile deoarece pot fi utilizate în
moduri practice, de exemplu, ca un sistem de management integrat într-un anumit sector al
economiei sau ca un instrument analitic de evaluare a performanțelor de durabilitate.
Modelul Porritt oferă o bază pentru înțelegerea durabilității în ceea ce privește
conceptul economic al creării de bogăție sau „capital“. Conceptul de bază al capitalului, un
stoc capabil să genereze un flux de beneficii, a fost extins pentru a include alte forme de
capital, care sunt esențiale pentru bunăstarea oamenilor. (Porritt J., 2005)
Esența modelului consta în atestarea potenţialului fiecărei forme de capital de a genera
beneficii sau „flux“ din punct de vedere economic, ceea ce duce la un model ipotetic al
capitalismului durabil (Porritt, 2005).

Figura 2- Modelul celor Cinci Capitaluri

Sursa:OECD, 2013

Un precept fundamental al modelului este că nu este permis retrogradarea unor forme

de capital pentru a construi altele. Creșterea economică, în special, nu ar trebui să se clădească
în detrimentul epuizării cheie a resurselor naturale neregenerabile sau distrugerea capitalului
social al comunităților, deoarece prin definiție, creșterea nu poate fi susținută în aceste
condiții.

1.3. Viziunea economiei neoclasice

Punctul de vedere al economiei neoclasice pe care se bazează politicile neo-liberale
are ca obiectiv declarat maximizarea bunăstării, identificat cu dorinţa de a oferi cât mai multor

5
persoane cele mai mari oportunităţi privind consumul. Teoria economică neoclasica a
dezvoltării ia în considerare creşterea producţiei şi, prin urmare, a veniturilor disponibile deci
a nivelurilor mai ridicate ale consumului ca remediu împotriva sărăciei pentru progres şi
dezvoltare.
Abordarea neoclasică se bazează pe ipoteză conform căreia capacitatea de autoreglare
a pieţei libere şi nerestricţionate precum şi progresul tehnologic sunt în măsură să ofere
posibilitatea de substituţie infinită între diferitele forme de capital, diminuând, astfel,
constrângerile care decurg din posibila lipsa de resurse, permite o creştere durabilă, un nivel
de consum nedescrescator în timp.
Dezvoltarea economică, este identificată cu un nivel de consum nedescrescator în
timp şi durabilitatea acestuia ia forma unor constrângeri cu privire la utilizarea resurselor.
Regulă asigura că în cazul în care costurile de utilizare (Tietemberg T., 2006,), generate de un
plan eficient pentru extracţia de resurse neregenerabile sunt economisite şi reinvestite în
capital de surse regenerabile, nivelul de investiţii care ar rezulta ar fi suficient pentru a asigura
o valoare a stocului de capital economic, cel puţin constantă în timp, ceea ce face posibil un
nivel de producţie şi de consum nedescrescator.
Astfel, devine aproape irelevantă problema disponibilităţii limitate a resurselor
naturale chiar dacă este vorba de cele neregenerabile. Supoziţia fundamentală care stă la
baza acestor modele este substituibilitatea perfectă între capitalul natural, incluzând atât
resursele regenerabile cât şi neregenerabile şi alte forme de capital. Conform gândirii lui
Solow, productivitatea marginală a capitalului este descrescătoare, ceea ce înseamnă că la un
moment dat creşterea economică va înceta, cu alte cuvinte, consumul pe cap de locuitor va
rămâne constant. Modelele de creştere endogenă, chiar elimina ambele ipoteze, cea a
productivităţii descrescătoare a capitalului şi cea a exogeneităţii progresului tehnic. A elimina
ambele ipoteze înseamnă pe de-o parte a nega că, în viitor, se poate realiza procesul de
convergenţă între ratele de creştere economică ale diferitelor ţări, iar pe de alta de a prevedea
tendinţa de continuare a expansiunii: nu există mecanisme implicite de oprire. (Bossel H,
2001)
Abordarea neoclasică propune, pentru un sistem economic considerate ca fiind închis
şi liniar, un model de creştere continuă.
Această concluzie teoretică nu trebuie să deruteze, deoarece încrederea în piaţa a
economiştilor clasici se referea doar la o viziune pe termen scurt. Pe termen lung economia ar
fi ajuns la o stare de echilibru staţionar care coincide cu nivelul de simplă subsistenţa a
tuturor. Motivaţia acestui punct de vedere negativ, rezidă în conştiintizarea asupra resurselor

6
naturale, ca entităţi rare şi limitate, cu alte cuvinte ca un sistem fi nit de elemente. Creşterea
economică pe termen lung, ar fi atins limita maximă a sistemului de resurse naturale,
devenind o frână în calea creşterii. Economiştii neoclasici tradiţionali apreciază sistemul
economic din perspectiva unui sistem închis şi liniar şi nu iau în considerare, spre deosebire
de cei clasici, ipoteza unei conexiuni obligatorii între sistemul economic şi de mediu. Mediul
are doar o valoare instrumentală, exista pentru a fi transformat iar resurse ce trebuie utilizate
în funcţia de producţie trebuie să se adapteze pentru a satisface echilibrul pieţei.
Exploatarea nelimitată a resurselor naturale, este general acceptată ca fi ind preţul ce
trebuie plătit pentru a alimenta creşterea economică şi de a creea locuri de muncă. (Berca M.,
2001)
Relaţia strânsă care leagă creşterea populaţiei, creşterea economică, utilizarea
resurselor şi capacitatea de asimilare a mediului, i-a determinat pe mulţi economişti să susţină
că singura cale pentru dezvoltarea durabilă ar fi fost caracterizată de o creştere economică şi a
populaţiei „zero”, crearea deliberată a unei “stări de echilibru”, înainte de a se ajunge la o
situaţie de defi cât absolut de resurse naturale (Daly H., 1977). Daly vorbeşte despre o
economie în starea de echilibru ce poate fi realizată prin: controlul naşterilor, menţinerea
nivelului entropiei sub limitele de regenerare a sistemelor, redistribuirea stocurilor constante
de bogăţie în cadrul unei populaţii menţinute constantă.

1.4.Modelul bazat pe eficienta resurselor

Resursele naturale sunt esențiale pentru funcționarea economiei europene și mondiale,
precum și pentru calitatea vieții noastre. Aceste resurse, printre care se numără materii prime
precum combustibilii, mineralele și metalele, dar și produsele alimentare, solul, apa, aerul,
biomasa și ecosistemele, sunt supuse unor presiuni din ce în ce mai mari. Dacă se mențin
tendințele actuale, se preconizează că, până în 2050, populația mondială va crește cu 30 %,
ajungând la aproximativ 9 miliarde de persoane, iar locuitorii din țările în curs de dezvoltare
și din țările cu economii emergente vor aspira, în mod legitim, la nivelurile de bunăstare și de
consum existente în țările dezvoltate. După cum am văzut în ultimele decenii, utilizarea
intensivă a resurselor mondiale exercită presiuni asupra planetei noastre și amenință
securitatea aprovizionării. (Besco M., 2014)
În contextul acestor schimbări, utilizarea mai eficientă a resurselor va fi esențială
pentru asigurarea creșterii și a ocupării forței de muncă în Europa. Această creștere a
eficienței va crea oportunități economice importante, va duce la îmbunătățirea productivității
și la reducerea costurilor și va stimula competitivitatea. Trebuie dezvoltate noi produse și

7
servicii și trebuie identificate noi metode de reducere a resurselor utilizate, de reducere la
minimum a cantității de deșeuri produse, de îmbunătățire a gestionării stocurilor de resurse, de
modificare a modelelor de consum, de optimizare a proceselor de producție, a metodelor de
gestionare și de derulare a activităților comerciale, precum și de ameliorare a logisticii. Va fi
astfel stimulată inovarea tehnologică, va fi promovată ocuparea forței de muncă în sectorul
tehnologiilor ecologice, aflat în expansiune rapidă, vor fi susținute schimburile comerciale ale
UE, inclusiv prin deschiderea unor noi piețe de export, iar consumatorii vor beneficia de
produse mai durabile. (Bleischwitz R., 2010)
O utilizare mai eficientă a resurselor va permite să îndeplinim multe dintre obiectivele
UE și va fi esențială dacă se doreşte înregistrarea progreselor în lupta împotriva schimbărilor
climatice și în îndeplinirea obiectivului nostru de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră
din UE de la 80 la 95 % până în 2050. Această utilizare mai eficientă a resurselor este
necesară pentru protejarea resurselor ecologice prețioase și a serviciilor pe care le oferă,
precum și pentru menținerea calității vieții generațiilor prezente și viitoare. Aceasta ne va
permite să asigurăm soliditatea și viabilitatea sectorului agricol și a sectorului pescuitului,
precum și reducerea insecurității alimentare din țările în curs de dezvoltare. Prin reducerea
dependenței Europei de combustibilii și de materiile prime care sunt din ce în ce mai puține,
utilizarea mai eficientă a resurselor poate contribui, de asemenea, la îmbunătățirea securității
aprovizionării cu materii prime și la creșterea rezistenței economiei UE în fața viitoarelor
creșteri ale prețurilor energiei și ale mărfurilor la nivel mondial.
Având în vedere dimensiunea mondială a principalelor probleme legate de mediu, cum
ar fi schimbările climatice, biodiversitatea, utilizarea solurilor, despădurirea, efectele externe
ale modului de consum și de producție, competitivitatea, securitatea aprovizionării și a
accesului, UE trebuie să abordeze problema utilizării eficiente e resurselor la nivel
internațional și trebuie să colaboreze strâns cu principalii săi parteneri, inclusiv cu țările
candidate și cu țările învecinate. Iată câteva motive întemeiate în acest sens. (Pearce D., 2001)
În primul rând, se observă, la nivel internațional, o creștere a gradului de sensibilizare
a opiniei publice în ceea ce privește importanța strategică a evitării riscurilor legate de
aprovizionarea cu anumite resurse, cum ar fi pământurile rare, zonele de pescuit, solul,
energia și apa.
În al doilea rând, o acțiune concertată, la nivel mondial, poate contribui la atenuarea
creșterii cererii mondiale. Utilizarea eficientă a resurselor ar trebui, așadar, să ocupe un loc
central în relațiile noastre externe, în special în relațiile cu marii consumatori de resurse, cum
ar fi țările emergente.(Clancy, 2013)

8
 În al treilea rând, cooperarea internațională poate duce la schimburi de competențe,
tehnologie și bune practici. UE trebuie să își intensifice în continuare activitatea în aceste
domenii pentru a-și consolida poziția concurențială și pentru a beneficia de oportunitățile
create de această poziție. Există multiple posibilități de cooperare internațională în acest
domeniu.
De exemplu, Comisia Europeană consolidează cooperarea cu China în ceea ce
privește utilizarea eficientă a resurselor în domenii precum rețelele de electricitate, producția
de energie electrică și sectorul construcțiilor, pe baza dialogurilor la nivel ministerial, a unor
programe de cercetare concrete și a unei cooperări la nivel de experți.

2.1. Semnificaţia conceptelor de resurse naturale, eficienta utilizării acestora,

productivitatea resurselor naturale
Resursele naturale sunt toate resursele originale ale pământului, care sunt utilizate de
către oameni și gama de servicii naturale oferite de aceste resurse care susțin viața și
activitatea economică. Astfel, resursele naturale includ materiale industriale prime și resurse
regenerabile, cum ar fi lemnul și pescuitul, dar și alte resurse de proprietate comune de mediu,
cum ar fi apă dulce curată, care sunt utilizate în sau sprijinirea activității economice. (Letson,
2004)
Resursele reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le poate folosi în activitatea
sa pentru a-şi satisface trebuinţele. Volumul şi calitatea resurselor condiţionează în mod
esenţial gradul în care omul îşi satisface nevoile, atât la nivel individual, cât şi social.
Resursele utilizate de oameni în activitatea lor economică sunt extrem de variate şi se pot
clasifica după mai multe criterii. Astfel, în cadrul resurselor primare sunt incluse resursele
naturale şi potenţialul demografic. Pe baza acestora, se formează resursele derivate, care
constau în maşini, utilaje, echipamente, construcţii,etc, , inclusiv cunoştinţele şi experienţa
ştiinţifică2.
Indiferent de amploarea şi diversificarea lor, de gradul de folosire sau refolosire,
resursele trebuie interpretate ca limitate, adică insuficiente acoperirii nevoilor umane - în
continuă creştere şi diversificare. Pe de o parte, există limite naturale ale resurselor - în sensul
că ele se găsesc în natură în cantităţi limitate, iar pe de altă parte, există şi limite economice
ale exploatării şi folosirii unor resurse – determinate atât de nivelurile actuale ale costurilor de
prospectare şi extracţie, cât şi de nivelul tehnologiilor. Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii
2
http://ec.europa.eu/resource-efficient-europe/ (35)

9
determină multiplicarea posibilităţilor de utilizare mai bună a unor resurse, de reducere a
consumului pe unitatea de efect util. Consumul de resurse este o mărime direct proporţională
cu gradul de cultură şi civilizaţie, ceea ce înseamnă că nevoile vor creşte odată cu dezvoltarea
generală a societăţii, solicitând tot mai multe resurse (Besco L., 2014). Acestea însă, oricât de
bine ar fi valorificate cu ajutorul ştiinţei, nu pot creşte similar nevoilor.
Angajarea resurselor în procesul de producţie de bunuri materiale şi servicii înseamnă
transformarea acestora în factori de producţie.
În evoluţia istorică şi social economică societatea umană a utilizat din primele etape
ale dezvoltării resursele oferite de natură. Pentru asigurarea vieţii iniţial fără a perturba
echilibrele naturare ale planetei noastre. Progresele ştiinţifice şi tehnice au permis societăţii
umane exploatarea resurselor naturale existente într-o proporţie mereu ascendentă.
În acelaşi timp exploatarea resurselor a determinat şi o serie de dezechilibre cu efect
negativ asupra vieţii şi activităţii.
Eficienta resurselor naturale. Creșterea economiei mondiale și sporirea populației
globale (9 miliarde până în 2050) au ca rezultat consumul rapid al resurselor naturale ale
Pământului.
Resurse precum apa, solul, aerul curat și serviciile ecosistemice sunt vitale pentru
sănătate și pentru calitatea vieții, însă sunt disponibile doar în cantități limitate. Concurența tot
mai mare pentru anumite resurse va duce la deficite și la creșterea prețurilor, ceea ce va afecta
economia Europei. (Clancy D., 2013)
Resursele trebuie să fie gestionate mai eficient pe durata întregului ciclu de viață, de la
extracție, transport, prelucrare și consum până la eliminarea deșeurilor.
Acesta este motivul pentru care Comisia insistă pe „eficiența utilizării resurselor”.
înseamnand producerea valorii sporite folosind mai puține resurse și schimbarea obiceiurilor
de consum. Astfel se va limita riscul apariției de deficite și va menține impactul asupra
mediului în limitele naturale ale planetei3
Creșterea eficienței utilizării resurselor în Europa reprezintă un mijloc prin care
obiectivele de politică economică, socială și de mediu se pot atinge mai ușor, mai sigur și cu
costuri mai mici. Eficiența utilizării resurselor este o componentă esențială a programului
Europa 2020, strategia UE pentru stimularea creșterii economice și a creării de locuri de
muncă pe următorii zece ani. Strategia vizează să încurajeze o creștere economică inteligentă
(bazată pe cunoaștere și inovare), sustenabilă (creșterea bazată pe principii ecologice va fi mai

3
Common M. and Perrings C., 1992. Towards an Ecological Economics of Sustainability, Ecological Economics
6, 7–34 (15)

10
sustenabilă pe termen lung) și favorabilă incluziunii (nivelurile ridicate de ocupare a forței de
muncă asigură o coeziune socială și teritorială îmbunătățită). Stabilitatea economică va crește,
deoarece eficiența utilizării resurselor este o modalitate de a rezolva aspectele legate de
securitatea aprovizionării și problema volatilității de pe piețele de resurse esențiale. Acest
lucru este important pentru consumatorii europeni și pentru acele sectoare care se bazează pe
metale din categoria pământuri rare, pe apă dulce, pește și alimente (Bleischwitz R., 2010).
Îmbunătățirea eficienței utilizării resurselor va susține sănătatea economică a sectoarelor-
cheie precum agricultura, silvicultura și pescuitul. Industriile UE care utilizează produsele
acestora se bazează pe suprafețele/cantitățile disponibile de pământ, sol și apă și pe
biodiversitate, astfel încât o eficiență mai mare va aduce beneficii mai mari. Adaptarea la
schimbările globale generate de presiunea asupra resurselor va îmbunătăți de asemenea
competitivitatea economică pe termen lung
Transformarea Europei într-o economie care utilizează resursele în mod eficient va
necesita o reformă vastă, deoarece există multe dificultăți care trebuie surmontate. Inițiativa
emblematică pentru o utilizare eficientă a resurselor în Europa, lansată la începutul anului
2011, asigură un cadru general de acțiune, în vreme ce, în cursul anului, sunt propuse acțiuni
mai specifice în foile de parcurs pe termen lung care acoperă climă, energia și transportul.
Utilizarea mai eficientă a resurselor și controlul poluării pot fi factori majori de
creștere economică, așa cum o arată industria ecologică europeană. În ultimii ani, sectorul a
crescut cu aproximativ 10 % pe an, iar cifra sa de afaceri anuală- 340 miliarde de euro
reprezintă aproximativ 2,8 % din PIB-ul Europei.
Productivitatea resurselor reprezintă un indicator care defineşte cantitatea de bun
său serviciu (rezultat), care se obține prin cheltuielile resurselor unității. Acest lucru poate fi
exprimat în termeni monetari că randamentul monetar per unitate de resurse. (Pearce D.,
2001)
Productivitatea resurselor și intensitatea resurselor sunt concepte cheie utilizate în
măsurarea durabilității în încercarea lor de a decupla conexiunea directă între utilizarea
resurselor și degradarea mediului. Avantajul lor constă în faptul că acestea pot fi folosite ca o
valoare atât pentru costuri economice și de mediu. Deși aceste concepte sunt două fețe ale
aceleiași monede, în practică, ele implică abordări foarte diferite și pot fi considerate ca
reflectând, pe de o parte, eficiența producției de resurse ca rezultat pe unitatea de utilizare a
resurselor (productivitatea resurselor) și, pe de de altă parte, eficiența consumului de resurse și
utilizarea resurselor per unitate de rezultat (intensitatea resurselor). Obiectivul durabilitate

11
este de a maximiza productivitatea resurselor minimizând în același timp intensitatea
resurselor.

În prezent, perspectiva unei revoluții a productivității resurselor în secolul următor este

la fel de greu de explicat. Productivitatea promite pe de- parte o economie care utilizează în
mod progresiv mai puțin material și energie în fiecare an și în cazul în care calitatea
serviciilor de consum continuă să se îmbunătățească şi pe de-alta parte o economie în care
deteriorarea mediului se stopează și se inversează4.
Literatura de specialitate se concentrează asupra celor doi termeni, respectiv de
productivitate şi eficientă utilizării resurselor naturale, aproape sinonimi dar totodată diferiţi
ca sens practic. Eficiența utilizării resurselor se concentrează în mod obișnuit, fie pe
augmentarea producției economice cu o intrare de resurse data acoperid, de-asemenea,
consumul de resurse naturale în raport cu avantajele economice și impacte de mediu. 
Productivitatea resurselor este eficiența utilizării resurselor naturale pentru bunuri pro-și
servicii, descriind relația dintre rezultate economice în termeni monetari și un indicator fizic
pentru materiale sau resurse inputuri. (Letson D , 2004)

2.2. Clasificarea resurselor naturale

Resursele naturale sunt derivate din mediul înconjurător. Unele dintre resursele sunt
esențiale pentru supraviețuire, în timp ce altele pur și simplu satisfac nevoile sociale. Fiecare
produs de om într-o economie este compus din resurse naturale, într-o anumită măsură. Există
numeroase moduri de a clasifica tipurile de resurse naturale, acestea includ sursa de origine,
starea de dezvoltare, precum și regenerabilitatea resurselor. (Besco L., 2014)
În ceea ce privește sursa de origine, resurse naturale pot fi împărțite în următoarele
tipuri: biotice: aceste resurse provin din viață și materiale organice, cum ar fi pădurile și
animalele, și includ materialele care pot fi ele obținute.  combustibili fosili, cum ar fi
cărbunele și petrolul care sunt formate din materii organice; abiotica- resurse provenind din
materiale non-viață și non-organice (terenuri, apă proaspătă, aerul și metalele grele, etc.)
Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări a resurselor naturale bazate pe
diferite criterii care pun în evidenţă o anumită caracteristică a acestora5.
 a) după criteriul repartiţiei spaţiale, resursele naturale pot fi grupate în:

4
Chirtoc I.E., Mungiu -Pupăzan C. (2010), Productivitatea muncii - factorul eficienţei utilizării forţei de muncă
şi al creşterii economice, Analele Seria Ştiinţe Economice Timişoara, Universitatea Tibiscus, Editura Mirton
5
Sachs, Jeffrey D. & Andrew M. Warner (2000), Natural Resource Abundance and Economic Growth, NBER
Working Paper No 5398 (13)

12
  resurse extraterestre şi atmosferice, care cuprind energia solară, energia eoliana şi diferite
elemente componente ale atmosferei folosite ca materii prime;
 resurse ale hidrosferei, localizate în cele două unităţi majore; Oceanul Planetar (cu
resurse energetice şi substanţe minerale utile) şi apele continentale (care cuprind apele
subterane, hidroenergie şi apele de uz industrial, agricol sau menajer);
 resurse ale litosferei, în cadrul cărora se evidenţiază combustibilii fosili, substanţe
minerale utile, roci de construcţii şi solul;
 resurse ale biosferei, de natura vegetală şi animală
   b) după criteriul modului de folosinţă, se pot deosebi:
· resurse energetice, care cuprind acele substanţe ce pot produce energie (combustibili
fosili, forţa apei, lemnul, forţa vântului şi energia solară). În acest domeniu, gama de
resurse se lărgeşte continuu, cercetările efectuate încercând să facă faţă cerinţelor
impuse de consumul imens de energie al societăţii contemporane
· resurse de materii prime industriale, în categoria cărora sunt incluse minereurile feroase şi neferoase,
lemnul, unele gaze din componenţa atmosferei etc.
· resurse alimentare, ce includ produse de natura animală sau vegetală
     c) după criteriul locului de folosinţă, există două categorii:
· resurse transportabile, care pot fi introduse în producţie acolo unde este nevoie
(substanţe minerale utile, apa, lemnul etc.)
· resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decât în locul în care se găsesc
(energia mareelor, a valurilor, solul etc.)
    d) după criteriul gradului de cunoaştere, se împart în următoarele categorii de resurse
naturale:
· resurse cunoscute, exploatabile. Sunt delimitate, se cunoaşte importanţa lor şi sunt
exploatabile economic în condiţiile actuale;
· resurse cunoscute paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte delimitate a căror
importantă este cunoscută, dar exploatarea lor este nerentabila. Ele pot deveni
rentabile în alte condiţii tehnice;
· resurse nedescoperite (presupuse), exploatabile. Nu sunt delimitate, dar prezenţa lor în
natura este indicată de studiile geologice
· resurse nedescoperite (presupuse) paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte
nedelimitate, dar a căror prezenţă este indicată de prospecţiunile geologice.

13
 e) după criteriul durabilităţii exploatării şi al particularităţilor de refacere a unei cantităţi
exploatabile de resurse naturale, s-a alcătuit o clasificare care răspunde cerinţelor practice ale
situaţiei actuale şi de perspectivă a economiei mondiale. Aceasta clasificare grupează
resursele naturale în două categorii:
· resurse inepuizabile, ce cuprind aerul, apa, diferite radiaţii, resurse denumite astfel
pentru că la nivel global nu se poate prevedea epuizarea lor. Exploatarea abuzivă, cel
puţin a unora dintre ele, poate produce însa fenomene de criză în anumite locuri, fie
din cauza insuficientei volumului lor în raport cu cerinţele consumului, fie datorită
degradării calităţii care nu mai permite reintroducerea lor în circuitul productiv sau de consum.
· resurse epuizabile care pot fi neregenerabile şi regenerabile

2.3. Indicatori de evidenţiere a aspectelor cantitativo- calitative privind disponibilitatea

şi utilizarea resurselor naturale
Modificările produse prin epuizarea resurselor sunt intuitiv uşor de sesizat, având în
vedere faptul că numeroase resurse materiale folosite ca materii prime în diverse activităţi
economice provin din stocuri limitate, cele mai cunoscute exemple fiind combustibilii fosili şi
minereurile diferitelor metale. Aceste modificări înseamnă de fapt o diminuare a
disponibilităţii resurselor, care devin din ce în ce mai greu de procurat, chiar şi în condiţiile în
care tehnologiile noi permit depăşirea unor restricţii majore. De exemplu, volumul rezervelor
de petrol nu a scăzut proporţional cu ritmul de creştere a consumului şi pentru că noile
tehnologii permit astăzi exploatarea unor zăcăminte inaccesibile cu câteva decenii în urmă,
prin forările la mare adâncime în platformă continentală a mărilor şi oceanelor. Valorificarea
resurselor naturale prin exploatarea, atât a materiilor prime neregenerabile (minerale şi
combustibili fosili), cât şi a celor regenerabile (apa, aer, sol, biomasă) şi prelucrarea lor în
produse necesare societăţii depinde de rezultatele interacţiunilor economice în mai mare
măsură decât de evoluţia nevoilor reale ale populaţiei. (Bleischwitz A., 2010)
Analiza modificărilor produse prin epuizarea resurselor s-a îmbogăţit cu noi valenţe
odată ce s-a dezvoltat conceptul de resursă economică. Astfel, materiile prime şi combustibilii
fosili reprezentau principalele categorii cuprinse de conceptul de resursă economică. Pe
măsură ce cunoaşterea eco-economică a progresat, caracteristică de raritate a resursei
economice a fost identificată pentru categorii cum sunt aerul şi apa curate, spaţiul de
depozitare al deşeurilor etc.
Spectrul epuizării resurselor este acceptat ca o problemă de primă importanţă şi în
raport cu acesta sunt formulate mai multe soluţii între care putem nota controlul creşterii

14
demografice, ca determinant indirect prin efectul asupra resurselor primare (aer, apă, sol) şi
asupra creşterii economice; modificarea metodelor şi procedurilor de calculare a costurilor;
promovarea resurselor regenerabile, în special pentru energie. Dezvoltarea contribuie la
creşterea consumului de resurse prin sporirea nevoilor individuale de materiale, dar mai ales
de energie.
Pentru a explica cerinţele la care trebuie să răspundă indicatorii referitori la resursele
naturale este necesară explicare modalităţii de calcul a valorii de schimb, respectiv a valorii
economice, pentru bunurile şi serviciile asigurate de componentele mediului pentru
satisfacerea nevoilor umane.
Stabilirea valorii economice a bunurilor şi serviciilor s-a confruntat cu nevoia
identificării unui reper, a unui element la care să se raporteze. Acest reper poate fi reprezentat
de diferite suporturi fizice, conform teoriilor succesive ale valorii, şi anume: munca depusă
pentru fabricarea/prestarea bunurilor/serviciilor; utilitatea marginală a bunurilor/serviciilor
pentru consumator şi raritatea bunurilor şi serviciilor. Evaluarările curente sunt fundamentate
pe teoria marginalistă, valoarea unui bun fiind dependentă de utilitatea pe care o poate furniza
consumatorului său. Faptul că numeroase resurse naturale au ajuns la limita exploatabilităţii
lor, iar interesul global pentru gestionarea resurselor naturale s-a intensificat aduc în discuţie
şi posibilitatea folosirii rarităţii resurselor ca reper pentru evaluare. Aplicabilitatea acestui
reper este demonstrată prin modelul construit pe baza teoriei valorii entropie, conform căruia
valoare este dependentă de potenţialul de organizare al materiei.
Caracterizarea utilizării raţionale, reproducerii şi protecţiei resurselor naturale se
realizează cu ajutorul unui sistem de indicatori economici. Aceşti indici servesc ca o
argumentare ştiinţifică a amplasării mai raţionale a obiectivelor economice în dependenţă de
resursele naturale pe care le folosesc pentru determinarea celei mai avansate tehnologii de
extragere şi prelucrare a resurselor, precum şi a complexului de măsuri necesare pentru
protecţia mediului. Aceşti indici pot fi grupaţi astfel:
· indici economici ce caracterizează starea fiecărei resurse naturale
· influenţa activităţii omului asupra mediului, care la rândul ei poate fi atât pozitivă, cât şi
negativă
· măsurile orientate spre neutralizarea acţiunilor negative ale omului asupra mediului
· indicii ce reflectă cheltuielile legate de realizarea măsurile de redresare a mediului
· eficienţa economică a măsurilor de prevenire a degradării mediului înconjurător

15
 O altă modalitate de organizare a indicatorilor privind resursele naturale şi a relaţiei
acestor indicatori cu ceilalţi indicatori de mediu poate fi observată în figura 3 unde este
prezentat modelul Presiune-Stare-Răspuns.

Indicatorii referitori la resursele naturale sunt indicatori de stare. Diversitatea ridicată

a resurselor impune o abordare diferenţiată, cu particularizarea indicatorilor pe anumite
categorii. Dintre aceştia se vor exemplifica prin indicatorii ce caracterizează resursele
forestiere.

Figura 3- Modelul Presiune-Stare-Raspuns

Sursa: OECD, 2013
Resursele forestiere sunt evaluate prin următoarele tipuri de indicatori după cum
urmează:
· suprafaţa fondului forestier pe categorii de terenuri şi specii de păduri şi unităţi
teritoriale
· suprafaţa terenurilor pe care s-au executat regenerări artificiale, pe categorii şi pe
unităţi teritoriale
· suprafaţa terenurilor din fondul forestier parcursă cu tăieri, pe categorii
· volumul de lemn recoltat pe specii şi unităţi teritoriale
· cifra de afaceri a unităţilor silvice pe unităţi teritoriale
· volumul de lemn exploatat de către operatorii economici cu activitate de exploatare
· forestieră, pe elemente componente
· volumul de lemn rotund recoltat pe sortimente şi specii.

16
 O modalitate de a integra resursele naturale în evidenţa economică este calcularea
indicelui bunăstării economice durabile (IBE). Indicele are la bază consumul personal,
corectat cu adaosul a diverşi factori, cum ar fi repartiţia pe un an a venitului, precum şi cu
scăderi pentru şomaj, accidente de circulaţie, poluarea aerului, apei, solului şi poluarea
sonoră.
Impactul asupra mediului este urmărit prin pierderea de teren natural în favoare
urbanizării, epuizarea resurselor neregenerabile, utilizarea energiei nucleare, distrugerea
stratului de ozon, efectul de seră etc.
2.4. Metode de evaluare a resurselor naturale
Evaluarea economică directă a resurselor naturale constă în reflectarea bănească a
bunurilor naturale. Valoarea economică directă este determinată, astfel, de mărimea eficienţei
utilizării şi reproducerii resurselor naturale pe parcursul procesului de exploatare şi prelucrare.
Scopul evaluării economice directe este evaluarea gradului de influenţă a potenţialului
natural asupra avuţiei naţionale şi calităţii vieţii populaţiei. Spre deosebire de evaluarea
indirectă, bazată predominant pe preferinţele subiective ale beneficiarilor bunurilor şi
serviciilor de mediu (agenţilor economici şi populaţiei), selectaţi după anumite criterii
stabilite în prealabil, evaluarea directă se axează pe analiza costurilor şi beneficiilor sociale şi
individuale generate de valorificarea funcţiilor economice directe ale resurselor naturale,
precum şi a funcţiilor indirecte şi ecologice care sunt contabilizate şi supuse, într-o anume
măsură taxelor de utilizare. (Bossel H., 2001)
În practica internaţională, se folosesc două modalităţi principale de evaluare
economică directă a resurselor naturale:
· estimarea adaosului de beneficii obţinute din exploatarea unei resurse noi
· calcularea pierderilor rezultate din exploatarea definitivă a acestei resurse
Metodele de evaluare economică se împart în următoarele categorii:
· statistice, care constau în colectarea, sistematizarea, procesarea şi analiza datelor
referitoare la rezervele, condiţiile şi volumele de exploatare. Ele permit evidenţierea
relaţiilor generale de utilizare a resurselor;
· analogice - de comparare între zonele de exploatare a resurselor minerale;
· economico-matematice - elaborarea şi aplicarea metodelor matematice
Resursele naturale, prin însuşirile lor, reprezintă, atât valoare economică, cât şi valoare
ecologică, care condiţionează, în ansamblu, calitatea vieţii şi însăşi viabilitatea societăţii
umane.

17
 Pentru evaluarea resurselor epuizabile, este necesară calcularea ratei de substituire, iar
pentru resursele regenerabile se calculează rata de reproducere sau capacitatea de asimilare a
mediului şi costurilor necesare realizării acestor obiective. (Warhurst A., 2002)
În funcţie de ciclul ecologic de viaţă al produselor, la evaluarea resurselor naturale
trebuie luaţi în calcul cel puțin trei factori:
· costurile de exploatare, inclusiv cele de extracţie, prelucrare primară şi transport
· impactul eco-economic şi pierderile cauzate patrimoniului natural, respectiv costurile
· de reproducere şi restabilire a resurselor regenerabile, calităţii aerului, apelor etc.
· beneficiul social şi individual, rezultat din utilizarea resurselor naturale şi a produselor
De asemenea, există şi metode de evaluare a bunurilor şi serviciilor naturale fie directe
(analiza cost-beneficiu), fie indirecte (stabilirea valorii de conservare; metoda drepturilor de
poluare; metoda „doză - efect"; cheltuielilor de transport; metoda evaluării contingentelor;
Domeniul de cuprindere al resurselor naturale s-a lărgit continuu pe măsură ce
progresul tehnologic şi nevoia de a susţină creşterea continuă a consumului au permis
exploatarea de materiale noi (Clancy D., 2013). Ultimele decenii au condus la creşterea
rarităţii pentru elemente ale mediului considerate abundente anterior, fără restricţii legate de
numărul de utilizatori sau de volumul folosit de fiecare. Astfel, apele şi aerul sunt bunuri
publice pentru care restricţionarea accesului este foarte dificilă. Alterarea lor prin poluare a
creat motivaţii pentru transformarea zonelor nepoluate în exponenţi ai valorii acestor resurse.
În aceeaşi ordine de idei, ceea ce era înregistrat ca ieşire materială din fluxul transformărilor
economice - deşeurile - sunt privite astăzi ca resurse pentru o mare varietate de materiale.
Fără eforturi deosebite investite în gestionare, deşeurile metalice au confirmat acest potenţial,
în timp ce pentru materialele plastice, hârtie, substanţe biodegradabile aplicarea unor măsuri
organizatorice este indispensabilă pentru a transforma deşeurile în resurse (Pearce D., 2001).
Cu toate acestea, pentru evidenţa resurselor, cunoaşterea cantităţii, structurii şi
modului de tratare a deşeurilor este o informaţie relevantă.

18
Bibliografie:
1. Advisory Group on Finance (AGF), C. P. o. F. (2012), Study on Forest Financing,
New York,  Collaborative Partnership on Forests.
2. .Angelsen, A. (2010),Policies for reduced deforestation and their impact on agricultu
ral production. Proceedings of the National Academy of Sciences,107(46), 19639-
19644.
3. AMEC and BIO (2013), The opportunities to business of improving resource
efficiency, Final report to European Commission
4. Bacal, P. (2007), Economia protecţiei mediului, Departamentul Editorial-Poligrafic
al ASEM, Chişinău
5. Balmford, A., Fisher, B., Green, R., Naidoo, R., Strassburg, B., Tuner, R., (2011). "
Bringing ecosystem services into the real world: an operational framework for asses
sing the economic consequences of losing wild nature." Environmental and 
Resource Economics 48
6. Besco, L.,(2014), Green productivity: clarifying terminology and concepts.
International Journal of Sustainable Economy (IJSE), Vol. 6, No. 4, 2014.
7. Beatley, T. and Manning, K., (2000), The Ecology of Place: Planning for
Environment, Economy, and Community, Washington, DC: Island Press
8. Berca, M., (2001), Teoria gândirii mediului şi a resurselor naturale, Editura Grand,
Bucureşti
9. Bleischwitz, R., (2010). International economics of resource productivity-
Relevance, measurement, empirical trends, innovation, resource policies.
International Economics and Economic Policy 08/2010; 7(2):227244
10. Borzel, T. (2007), Politicile europene de mediu între succes şi eşec, Institutul
European
11. Bossel, H., (2001), Indicators for sustainable development: theory, method,
applications. International Institute for Sustainable Development (IISD): Winnipeg.
12. Clancy, D. K. and F. J. Roman (2013), The impact of firm size on the productivity of
resources. Advances in Management Accounting (22): 1-24.

19
13. Chirtoc I.E., Mungiu-Pupăzan C., (2010), Productivitatea muncii - factorul
eficienţei utilizării forţei de muncă şi al creşterii economice, Analele Seria Ştiinţe
Economice Timişoara, Universitatea Tibiscus, Editura Mirton.
14. Chivu, I., (2003), Dimensiunea europeană a managementului resurselor umane,
Editura Luceafărul, Bucureşti,.
15. Common M. and Perrings C., 1992. Towards an Ecological Economics of
Sustainability, Ecological Economics 6, 7–34
16. Dresner, S, (2006), The Principles of Sustainability., London: Earthscan
Publications.
17. European Commission, 2014; Communication from the Commission on Europe
2020: A strategy for smart, sustainable and inclusive growth; COM(2010) 2020
final.
18. Forum for the Future. The Five Capitals model, 2005.-
http://www.forumforthefuture.org/our-approach/tools-and-methodologies/5capitals.
Accessed 6 April 2009.
19. Global Footprint Network (2003), Ecological Footprint - Ecological Sustainability
20. Jelev, I, (2001), Managementul mediului înconjurător, Oradea, Editura Universitara
21. Kellert, S; Mehta, J; Ebbin, S; Litchtenfeld, L. (2000), Community natural resource
management: promise, rhetoric, and reality.
22. Labuschagne, C. (2006), Social Indicators for Sustainable Project and Technology
Life Cycle Management in the Process Industry, International Journal of Life Cycle
Assessment..
23. Lebedys, A. (2009). Contribution of the Forestry Sector to National Economies, 200
0-2008, FAO
24. Letson, D., (2004), Natural Resource in an Intertemporal Setting, University of
Miami.
25. Manoliu M., Ionescu C., (2002), Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului,
H.G.A., Bucureşti.
26. Malthus R. (1995), Eseu asupra principiului populației., Editura Științifică,
București
27. Morrison-Saunders, A, Therivel, R, Sustainability integration and assessment,
.Journal of
28. Pearce D. W., Turner R. (2001), Economics of Natural Resources and Environment,
Harvester Wheatsheap, London.

20
29. Pope, J, Annandale D., (2004), Conceptualising sustainability assessment,
Environmental Impact Assessment Review.
30. Porritt, J, (2005), Capitalism as if the world matters., London: Earthscan.
31. Sachs, Jeffrey D. & Andrew M. Warner (2000), Natural Resource Abundance and
Economic Growth, NBER Working Paper No 5398
32. Strategia Europa 2020, www.maeur.ro
33. World Business Council for Sustainable Development, 2010; Vision 2050: The new
agenda for business; WBCSD, February 2010; and the World Economic Forum,
2010; Redesigning Business Value: A Roadmap for Sustainable Consumption;
January 2010
34. Warhurst, A.(2002), Sustainability Indicators and Sustainability Performance
Management. World Business Council for Sustainable Development.
35. http://www.footprintnetwork.org/en/index.php/GFN/. Accessed 15 Mai 2017
36. http://ec.europa.eu/resource-efficient-europe/

21