COLONIZAREA SĂSEASCĂ

Când ?

Colonizarea germană spre Europa de Est şi, în speţă, în zone aflate sub dominaţia
Ungariei se încadrează într-un proces istoric mai larg, caracterizat prin expresia „Drang nach
Osten".
Este demonstrat științific faptul că în Ungaria au început să vină colonişti germani chiar şi
înainte de anul 1000, adică înainte de creştinarea şi feudalizarea ungurilor, de formarea
regatului propriu-zis.
Însă colonizarea reală în regatul Ungariei, în grupuri compacte şi regiuni precise, s-a
produs abia în secolele XI – XIII, în două valuri de colonişti: primul, petrecut în vremea
consolidării puterii centrale, pe la 1150 - 1200, s-a caracterizat prin enclave, cu precădere rurale,
diferenţiate lingvistic şi juridic, al doilea, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, desfăşurat când
autoritatea regală era deja recunoscută, nu a mai condus la insule de populaţie germană, în
schimb a fost propice formării oraşelor germane.
Din motive economice şi militare, regii Ungariei au încurajat din secolul al XII-lea
aşezarea în regat a unor colonişti din apusul şi centrul Europei, care au primit un statut special.
Inițial, privilegii au fost date călugărilor străini ce au înființat abații, pentru ca apoi, în mod firesc,
să fie acordate primilor colonişti (germani, latini), dar şi populațiilor străine care au venit şi s-au
pus în slujba regelui (cumanii). Izvoarele menționează „oaspeți” (hospes/hospites), care au
format aşezări permanente (numite la început vici latinorum) în preajma reşedințelor regale, în
spații separate, special desemnate (Esztergom şi Székesfehérvár). Coloniştii din Valonia veniți la
Székesfehérvár au construit un zid în jurul cartierului ce le-a fost alocat (vicus Latinorum) şi, din
timpul regelui Ştefan al III-lea (1162-1172), au primit privilegii. În 1181, la Pécs, hospites şi maior
hospitum apar deja ca martori, semn că încet, dar sigur, fenomenul venirii coloniştilor lua
amploare. Acestea au fost primele nuclee de dezvoltare urbană de tip vestic din Ungaria.
Subliniem rezultatul politicii regalității: la jumătatea secolului XIV, toate cele cam 150 de
oraşe din regat aveau populaţie covârşitor germană.

Acţiunea de colonizare a sașilor a început în primul deceniu al secolului al XII-lea, în

contextul cruciadelor.
În cazul în care subscriem la teza lui Thomas Nägler cu referire la calificarea de cruciaţi a
primilor colonişti, ieşim din logica unui aranjament între regele Ungariei şi conducătorii acestor
cruciaţi şi intrăm în logica dreptului cruciadei şi a protecţiei de care se bucură cruciatul din
momentul în care depune jurământul.
Prilejul nemijlocit de a trata cu germanii o colonizare în Transilvania s-a ivit la 1147, când
cruciaţii vest-europeni au traversat pentru a doua oară Ungaria în drumul lor spre Palestina. E
drept că nu există o dovadă directă a unor asemenea tratative. S-ar putea însă ca regele Géza al
II-lea să fi constatat tocmai cu prilejul acestei treceri că în Europa de vest există pături întregi ale
populaţiei gata să-şi părăsească patria şi să se stabilescă în ţări străine. Poate că regele maghiar
a reuşit să-i câştige pe aceştia pentru cauza sa. Unor cruciaţi li s-a putut părea mai simplu să se
aşeze, sub ocrotirea regală, în Transilvania, decât să-şi continue călătoria spre Orient.
Compoziţia etnică a primelor grupuri de colonişti asemănătoare aceleia a cruciaţilor (flamanzi,
valoni şi germani), ar putea sprijini ipoteza aşezării acestora din urmă drept cei dintâi colonişti ai
regiunii Sibiului, fie din timpul drumului spre Orient, fie la întoarcere (1147-1149). Se ştie că la
prima cruciadă au luat parte mai ales germani din regiunile renane; influenţa acestei regiuni
este prezentă în graiurile săseşti prin elementele vest-francone. Participarea nobilimii valone la
cruciada din 1147, al cărei traseu trecea prin Ungaria, se potriveşte efectiv cu compoziţia
colonizării sudului Transilvaniei. Chiar dacă rămânem la o simplă ipoteză, este rezonabil să
credem că regele Ungariei a profitat de prezenţa cruciaţilor pentru a discuta cu unii din ei
problema colonizării.
Secolul al XII-lea reprezintă perioada de definitivare a integrării administrative a întregii
Transilvanii în cadrul Regatului maghiar. Această integrare, desfăşurată în etape, s-a realizat în
principal cu ajutorul secuilor şi saşilor.
Primele aşezări cu locuire germană s-au format între anii 1100 şi 1150, în jurul centrului
episcopal de la Alba Iulia (Ighiu, Cricău, Bărăbanţ) şi în jurul Orăştiei; unde a fost descoperit un
complex de tip nobiliar datat în prima jumătate a secolului al XII-lea, şi care a fost atribuit lui
Anselm de Braz, emigrat spre Ungaria la 1103.
Colonizarea Ţării Bârsei, în limitele teritoriale fixate cu ocazia donaţiei din anul 1211, nu
s-a desfăşurat la întâmplare ci a fost acoperită de cele două mari valuri de coloniști din regat.
Prima etapă corespunde în linii mari cu începuturile colonizării săseşti în sudul Transilvaniei
după mijlocul secolului al XII-lea în vremea lui Geza II (1141-1162), iar cea de-a doua are loc
după 1211, odată cu instalarea Ordinului teuton.

În Țara Bârsei avem cel puțin trei descoperiri arheologice din secolul al XII-lea:
necropola de la Feldioara, cetatea de pe dealul Lempeș – situată la hotarul dintre Sânpetru și
Hărman – și prima fază a bisericii din Prejmer. Menționarea celor patru biserici, Feldioara,
Sânpetru, Hărman și Prejmer, în dania acordată cistercienilor de către Bela al IV-lea (1235 –
1270) în anul 1240, ne face să credem că acestea au fost primele localități în care s-au așezat
primii coloniști germani în Țara Bârsei încă din a doua jumătate a secolului al XII-lea.
Dovada arheologică principală a prezenţei coloniştilor o constituie necropola de la
Feldioara, caracterizată prin morminte cu nişe în dreptul capului, datate prin monede din
categoria denarilor maghiari anonimi emişi în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Acest tip de
ritual funerar îşi are originile în Europa Occidentală şi se intâlneşte si într-o serie de alte
necropole situate în zona de colonizare germană din sudul Transilvaniei. Astfel, mormintele de
la Feldioara infirmă teoria conform căreia aşezarea germanilor în Ţara Bârsei a fost iniţiată de
ordinul teuton. Necropola este totodată cel mai estic punct din Europa în care s-au găsit
morminte cu nișă. Nu întâmplător, ordinul teuton se instalează în interiorul cetății de pământ de
la Feldioara, nu doar din rațiuni strategice, ci și pentru a avea în preajmă o comunitate de
aceiași limbă și religie, ca sprijin important în viitoarea activitate constructivă.
Diploma din anul 1224, acordată de Andrei al II-lea coloniştilor germani „începând de la
Orăştie până la Baraolt, împreună cu pământul secuilor din Sebus cu terra Daraus", prin care se
restabileau obligaţiile şi privilegiile cu care fuseseră chemaţi de Geza II, a creat impresia că
primul val de colonizare se restrângea la fâşia mărginită la vest de Orăştie, iar la est de Drăuşeni.
Părerea a fost întărită şi de diploma din 1211, prin care Andrei al II-lea a donat cavalerilor
teutoni Ţara Bârsei, crezându-se că o dată cu aceştia a fost iniţiată şi prima colonizare în acest
spaţiu.
Explicaţia pentru care, la 1224, terra Daraus apare ca limită estică a teritoriului locuit de
saşi rezidă în faptul că la acea dată, Ţara Bârsei aparţinea teutonilor cu privilegiile lor specifice,
coloniştii de aici fiind deci logic excluşi, neputând primi noi diplome atâta vreme cât erau în
vigoare cele acordate Ordinului teuton. Problema de fond o constituie faptul că regele acordă
privilegii doar în acele teritorii („pământ regal") care îi mai aparţineau din punct de vedere
juridic la acea dată. El nu intervine în teritoriile care făcuseră deja obiectul unor diplome
dobândind astfel un alt statut, cum este cazul Ţării Bârsei, intrată în posesia teutonilor, sau a
altora intrate în posesia nobilimii („pământ nobiliar"), chiar dacă acestea erau locuite şi de
colonişti.
Cercetările lingvistice au dus la concluzia că cea mai mare parte a coloniştilor domeniului
teuton proveneau din provincia Sibiului. Doarece în 1211, în spaţiul răsăritean colonizarea nu
poate fi considerată încheiată, în Țara Bârsei s-au aşezat ulterior coloniști veniți direct din
Germania. Câteva similitudini între graiurile din Țara Bârsei şi cele de la Bistriţa și Reghin indică
faptul că toate trei au recepţionat în acelaşi timp, într-o perioadă care nu poate fi precizată, un
nou val de coloniști germani.
Donația din 1211 cuprindea un teritoriu cu mult mai mare decât cele 15 aşezări ale
coloniştilor saşi din viitorul district al Brașovului. Acest vast teritoriu a fost colonizat numai
parţial cu germani (mai ales depresiunea propriu-zisă a Bârsei). Mai puţin cunoscută este
colonizarea regiunilor marginale cuprinse în danie. Spre vest, dania ajunge până dincolo de
Perșani, cuprinzând aşezările Hălmeag și Şercaia, a căror populație germană se datorează de
asemenea ordinului tenton. Faptul reiese fără echivoc dintr-un document din anul 1235, atunci
când preoţii Hermann şi Gerlach din Şercaia, împreună cu preoţii din Dopca, Hoghiz, Veneţia și
alte două sate protestează împotriva autorității episcopului Transilvaniei, demonstrând că
aparţin arhiepiscopiei de Strigoniu, cu alte cuvinte decanatului Țării Bârsei, în cadrul căreia
aceşti parohi constituiau o uniune diferențiată. Mai puțin clară ni se pare colonizarea germanilor
în acele așezări ale Bârsei care erau incluse în dania din 1211, dar în care ulterior nu sunt
menţionate obști germane.

Secolul al XIII-lea a reprezentat pentru întreaga Europă o perioadă de dezvoltare

economică extraordinară. În nord, Polonia cunoştea o expansiune a fenomenului urbanizării,
asemănătoare cu cea din Ungaria. Hansa germană îşi extinsese legăturile comerciale de-a lungul
întregii Mări Baltice, la fel cum în sud Veneția şi Genova controlau Marea Mediterană şi se
extindeau spre Marea Neagră. Nordul şi sudul continentului comunicau prin intermediul unei
rețele de drumuri în extindere. Aflat la mijlocul acestui circuit, regatul Ungariei, bogat în resurse
minerale dar şi agricole, nu avea cum să nu profite, mai ales după liniştirea atacurilor
mongolilor. Un factor geografic major îl reprezenta Dunărea, care era ea însăşi o rută
comercială.
În cadrul fenomenului de urbanizare, rolul coloniştilor străini a continuat să fie
important. Numărul mic al populației regatului l-a determinat pe rege să atragă mai mulți
colonişti. Dacă în perioada anterioară, locuitorii oraşelor purtau cu preponderență în
documente numele de cives, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea se adaugă numele de
hospites, pentru a arăta originea noilor categorii de locuitori. Formula cives et hospites este
întâlnită în majoritatea actelor referitoare la oraşele din regat, în condițiile în care la jumătatea
secolului al XIV-lea în mare parte din oraşe se afla populație majoritar germană.
Pe lângă experiența pe care o aveau în meşteşuguri, comerț, dar şi în planificarea muncii
sau în organizarea riguroasă a aşezărilor în care trăiau, coloniştii au beneficiat de o poziție
geografică favorabilă. În ceea ce priveşte dispunerea rețelei de oraşe din Transilvania, se
observă aşezarea celor mai mari oraşe, care erau cele locuite de saşi, în zonele de margine, în
apropierea trecătorilor Carpaților. Sibiul, Braşovul şi Bistrița reprezentau adevărate „punți de
legătură între regatul Ungariei şi zonele de la sud şi est de munți, fiind piețe de desfacere pentru
produsele venite dinspre Orient, prin Țările române. Clujul, un alt oraş ce va deveni important,
se afla la intrarea dinspre vest în Transilvania, dar pe drumul ce venea de la Buda. La fiecare
ieşire/intrare importantă din Transilvania s-a dezvoltat un oraş. Prin urmare, atât aspectul
comercial, cât şi cel geografic au fost hotărâtoare pentru dispunerea urbană din Transilvania.
Densitatea nu era foarte mare: între majoritatea oraşelor exista o distanță de 60-65 de
kilometri. Centrele urbane importante reprezentau repere şi etape de drum obligatorii pentru
negustori, dar şi pentru locuitorii regiunilor învecinate, care nu puteau călători prea departe
pentru a vinde sau cumpăra produsele necesare.