Poezia „Testament” reprezintă o foaie de parcurs pentru urmași, care se
succed în ritmul vieții, făcând loc generațiilor viitoare, însă care se alimentează din trecutul națiunii. Un trecut - care doar prin voință și fermitate în acțiuni se poate preschimba într-un viitor mai bun, însă, odată lăsat la întâmplare, rămâne a fi unul cu serioase accente de degradare socială. „Testament” este o meditaţie, deoarece este o specie a genului liric care exprimă, cu mijloace artistice, reflecţii asupra existenţei. Accentul se pune pe sentimente şi lirismul se imbină cu reflecţia filozofică. Autorul este – in acelaşi timp – poet şi filozof. Poezia apare ca o imbinare a unei profunde gîndiri cu o vibrantă expresie emoţională şi se incepe cu un pretext al meditaţiei, iar in partea a doua se prezintă gîndurile şi sentimentele poetului faţă de cele infăţişate. Este utilizată pe larg antiteza, iar tema este dezvoltată de Tudor Arghezi printr-o continuă căutare a unei definiţii poetice a conceptelor de poet şi poezie. Sunt prezente citeva prototipuri: Părintele (poetul), Fiul (cititorul), Străbunul, Dumnezeu, Stăpînul, Domniţa , realizaţi printr-o tipizare simbolică. Poetul este un centru al universului, poezia este o sinteză intre conţinut şi formă: „Slova de foc şi slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită”. Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire. Prin unicul său volum de po- ezie, Florile răului, Baudelaire lărgeşte conceptul de frumos, integrându-i înţelegerea răului, a urâtului. Arghezi, la rândul lui, consideră că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” Poezia, metaforizată printr-o domniţă care suferă, oferă posibilitate generaţiei viitoare să cunoască trecutul, poetul devine „robul” care transmite prin munca lui grea cititorilor („Domnului”) valorile adevărate prin creaţiile sale.