UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 811.133.1'373.42 (043.3)

GRĂDINARU Angela

ATRACŢIA PARONIMICĂ ÎN LIMBA FRANCEZĂ

Specialitatea 10.02.05 – Limbi romanice

Autoreferat
al tezei de doctor în filologie

Chişinău
2007
Teza a fost elaborată la catedra de Filologie Franceză a Universităţii de Stat din Moldova

Conducător ştiinţific: Eufrosinia AXENTI

doctor în filologie,
conferenţiar universitar

Referenţi oficiali: Ion Manoli, doctor habilitat în filologie,

profesor universitar,
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

Valentina Scutelniciuc, doctor în filologie,

conferenţiar universitar,
Universitatea Cooperatist-Comercială din Moldova

Susţinerea va avea loc la 26 aprilie 2007, ora 1400, în şedinţa Consiliului Ştiinţific Specializat DH
30.10.02.05 – 02 din cadrul Universităţii de Stat din Moldova (str. M. Kogălniceanu nr. 65, bloc.
III, sala 201, Chişinău, MD 2009)

Teza de doctorat şi autoreferatul pot fi consultate la Biblioteca Ştiinţifică a Universităţii de Stat din
Moldova (str. A. Mateevici nr. 60, Chişinău, MD 2009)

Autoreferatul a fost expediat la 23 martie 2007

Secretar ştiinţific
al Consiliului Ştiinţific Specializat
doctor în filologie, conferenţiar universitar Ludmila Zbanţ

Conducător ştiinţific
doctor în filologie, conferenţiar universitar Eufrosinia Axenti

Autorul Angela Grădinaru

© Angela Grădinaru

2
 Fluxul sporit de informaţie, ce invadează lumea modernă prin diverse mijloace,
condiţionează în mod firesc apariţia neologismelor. Astfel, în variate situaţii de comunicare, folosim
un număr mare de cuvinte noi, fără a le cunoaşte adesea sensul exact, forma corectă, adaptată,
semiadaptată sau neadaptată. Îmbogăţirea vocabularului determină posibilitatea de asemănare
formală între cuvinte. Numeroase împrumuturi din diferite limbi, ce se produc la anumite etape
istorice, ca şi derivatele proprii, creează dublete şi triplete etimologice, unele cvasiidentice ca
formă, favorizând apariţia fenomenului paronimiei.
Aşadar, fonetismul apropiat şi sensuri diferite generează fenomenul paronimiei, valabil
pentru vocabularul oricărei limbi. Faptul că se asociază şi se atrag două cuvinte cu un corp sonor
aproape identic, dar cu sensuri diferite, face ca paronimul mai cunoscut să-l atragă pe cel mai puţin
asimilat de unii vorbitori. Prezenţa "alianţelor paronimice" se atestă atât în limba vorbită, cât şi în
comunicarea scrisă. În literatura din domeniu ele au obţinut statutul terminologic de atracţii
paronimice [Albert Dauzat].
Deşi frecvent, fenomenul atracţiei paronimice nu a constituit, în totalitatea sa, obiectul
unui studiu special în lingvistică, aspecte separate fiind abordate tangenţial din perspectiva cultivării
limbii (Theodor Hristea, Nicolae Felecan, Silviu Constantinescu, Dorina Roman, Ion Melniciuc,
Lidia Moraru ş.a.) sau a unor fapte stilistice – paronomaza (Ion Manoli, Vitalie Marin ş.a.).
Reticenţa pe care lingviştii o au faţă de acest fenomen se explică prin caracterul sporadic al
paronimelor în vorbirea de toate zilele. Se consideră, pe de o parte, că asocierea şi crearea cuplurilor
paronimice iluzorii îl vizează numai pe individul izolat, fără să aibă un caracter de generalitate. Pe
de altă parte, substituirea cuvintelor asemănătoare ca formă grafică şi sonoră pare să fie un fenomen
caracteristic numai lexicului de circulaţie redusă, cum ar fi, neologismele savante. Din punct de
vedere lingvistic, paronimele oferă posibilitatea de creare a alianţelor paronimice, având la bază
Imaginarul Lingvistic al vorbitorului [Anne-Marie Houdebine-Gravaud; Sanda-Maria Ardeleanu].
Tratarea sumară, lipsa unor studii fundamentale în lingvistica românească şi în cea franceză
privind atracţia paronimică neintenţionată şi paronomazia (atracţia paronimică intenţionată) ne-
au determinat interesul faţă de acestea. Avem certitudinea că studierea paronimiei atât în sistem, cât
şi în comunicarea orală şi în cea scrisă este o temă tipică de cercetare interdisciplinară, dat fiind
faptul că problema paronimiei, concepută într-un demers lexicentric, de la cuvânt spre text
(discurs), a devenit un teren de confruntare a opiniilor savanţilor din diverse domenii ale ştiinţei
limbii: lexicologie, stilistică, literatură, traducere, psihologia comunicării, teoria actului
comunicării. Apelul la ştiinţele adiacente ne-a furnizat date care facilitează înţelegerea fenomenului
atracţiei paronimice.

3
 Actualitatea temei investigate este condiţionată de existenţa unor incertitudini privind
statutul paronimiei (cuplul paronimic este studiat într-un demers polivalent în ipostaza virtuală
(sistemul) – în corelaţie cu alte categorii ale onimiei: omonimia, sinonimia, antonimia şi în
comunicarea orală - discursul); de eterogenitatea opiniilor specialiştilor din domeniu referitoare la
particularităţile formale, semantice şi funcţionale ale paronimiei, dar şi de însuşi procesul de
comunicare verbală ce favorizează fenomenul atracţiei paronimice în activitatea intersubiectivă
realizată prin limbaj.
Acestea fiind spuse, cercetarea noastră se înscrie în aria de probleme ce ţin de semantica
categorială, cea lexicală, referenţială, stilistică şi pragmatică.
Studierea paronimiei şi a atracţiei paronimice în diversele ei manifestări: intralinguală şi
interlinguală, funcţionarea paronimiei proprie exprimării orale şi celei scrise, scot în relief aspecte
interesante, neelucidate încă sau abordate unilateral în literatura de specialitate. Studiul
paronimelor, într-un demers contrastiv-identificator cu alte forme ale onimiei, este realizat din
diverse perspective: morfo-lexicală, lexico-semantică, logico-semantică, lexico-stilistică,
pragmatică şi poetică. Viabilitatea paronimiei în diverse tipuri de comunicare: orală, literară,
poetică, probează necesitatea revizuirii unor concepte mai vechi, care cataloghează paronimia ca
fenomen periferic şi defectuos.
Dat fiind că lingvistica modernă se distanţează de concepţiile în vogă altădată şi se apropie
de o ştiinţă a comunicării, interesul cercetătorilor ar trebui orientat în zona aceasta. Iată de ce pentru
noi pare plauzibilă abordarea paronimiei în contextul integrator al comunicării, punând accentul pe
utilizarea limbajului în interacţiunea verbală.
Prin urmare, putem afirma că actualitatea şi necesitatea studiului se explică prin absenţa în
literatura de specialitate a cercetărilor privind fenomenul atracţiei paronimice din perspectiva
Imaginarului Lingvistic al vorbitorului, ceea ce ar permite a elucida, la nivel teoretic, specificul
atracţiei paronimice. Presupunem că una dintre cauzele principale unei atare situaţii este şi gradul
sporit de ambiguitate al acestui fenomen, deseori identificat cu etimologia populară.
Exemplele de atracţii paronimice, utilizate cu titlu ilustrativ, pun în evidenţă o gamă de
aspecte demne de atenţia cercetătorilor: funcţionarea fenomenului paronimiei în vorbire; devierea
de la prescripţii normative; rolul factorului uman (al Imaginarului Lingvistic) în crearea atracţiei
paronimice.
Scopul şi sarcinile acestei lucrări sunt determinate de actualitatea şi oportunitatea temei şi
constau în investigarea sub aspect teoretic a fenomenului atracţiei paronimice. Dimensionarea
complexă a paronimiei (în plan conceptual, ca o categorie lexico-semantică şi funcţional) este

4
supusă unui scop major: celui de a specifica esenţa sensului lexical ca fapt obiectiv şi fapt subiectiv
specific paronimiei şi statuarea ei în parametrii conceptului categoriei lexico-semantice.
În conformitate cu acest obiectiv, am considerat oportună orientarea analizei spre
următoarele sarcini:
- a determina criteriile de delimitare formală şi semantică a paronimelor;
- a delimita criteriile de definire a paronimiei, atracţiei paronimice şi paronomaziei;
- a examina interferenţele paronimelor cu celelalte categorii lexico-semantice ale limbii
(omonimia, sinonimia, antonimia), stabilind astfel locul paronimelor în sistemul lexical
al limbii;
- a identifica limitele paronimiei şi ale atracţiei paronimice în limba franceză;
- a demonstra că paronimia, fenomen intrinsec vocabularului, aparţine nivelului limbii, în
timp ce atracţia paronimică, având un caracter individual (subiectiv), este materializată
la nivelul vorbirii;
- a analiza paronimia prin prisma unei surse de apariţie a ambiguităţii semantice;
- a demonstra că atracţia paronimică este condiţionată de Imaginarul Lingvistic al
vorbitorului şi că poate fi raportată la categoria normelor subiective ale acestuia;
- a stabili raportul atracţiei paronimice cu etimologia populară;
- a releva rolul atracţiei paronimice intenţionate (paronomaza) în crearea jocului de
cuvinte, a discursului paremiologic, repetat şi celui aforistic;
- a demonstra că paronimia şi paronomazia sunt fenomene ce nu pot fi neglijate nici în
traducere.
În abordarea complexă a fenomenului paronimiei am pornit de la următoarele probleme:
sensul lexical; gradul de categorizare a paronimiei; corelaţia: limbă şi vorbire în manifestarea
paronimiei; Norma plurală; factorul uman în limbă şi Imaginarul Lingvistic; sensul şi efectul de
sens; paronimia în semantica conceptuală şi în semantica discursului; cercetarea interlinguală-
contrastivă a atracţiei paronimice.
Ipoteza de cercetare este că fenomenul atracţiei paronimice, cu manifestare la nivel
intralingual şi interlingual, se află între două extremităţi: paronimia generată de virtualitatea
sistemului (codului lingual) şi paronimia în comunicarea orală dimensionată în cadrul Imaginarului
Lingvistic.
În afară de această ipoteză-cheie, în lucrare, sunt formulate şi alte teze ştiinţifice înaintate
spre susţinere:
1. Paronimia constituie o sursă de apariţie a ambiguităţii semantice şi condiţionează atât
ambiguităţi efective (reale), cât şi virtuale.

5
 2. Norma Plurală creează noi ipostaze de abordare a fenomenului atracţiei paronimice,
care intră în contradicţie cu normele lingvistice şi este marcat de "prezenţa" factorului uman în
comunicare (de Imaginarul Lingvistic).
3. Fenomenul atracţiei paronimice este condiţionat de Imaginarul Lingvistic şi se poate
manifesta în diferite limbi (pentru noi sunt relevante româna şi franceza), creând alianţe
paronimice interlinguale.
4. Atracţia paronimică este şi o tehnică de creare a discursului paremiologic, a
discursului repetat şi celui aforistic, a jocurilor de cuvinte.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării îl constituie, în primul rând,
cercetările întreprinse până în prezent de notorietăţi în lingvistică, ale căror investigaţii
compensează, prin calitatea lor, puţinătatea studiilor ce vizează fenomenul atracţiei paronimice.
Sursele cercetării au inclus teorii, concepţii, principii din domeniul lingvisticii şi al psiholingvisticii;
studii privind teoria enunţării (Emil Benveniste, Catherine Kerbrat-Orecchioni); teoria
interacţiunilor verbale (Catherine Kerbrat-Orecchioni, Roman Jakobson); teoria Imaginarului
Lingvistic (Anne-Marie Houdebine-Gravaud, Sanda-Maria Ardeleanu); cercetări privind dihotomia
limbă-vorbire (Ferdinand de Saussure) şi trihotomia sistem-normă-vorbire (Eugen Coşeriu);
cercetări ce ţin de problemele ambiguităţilor limbii franceze (Catherine Fuchs); studii privind
etimologia populară (Albert Dauzat, Pierre Dupré, Jean Dubois, Theodor Hristea); opinii referitoare
la diferite probleme ale lingvisticii, care au tangenţe cu tema investigată, sunt lansate de savanţii
Robert Le Bidois, Jean Marouzeau, Georges Mounin, Michel Ballard, Stephen Ullmann, Theodor
Hristea, Nicolae Felecan, Vitalie Marin, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Ion Melniciuc, Ion
Manoli, Grigore Cincilei, Lidia Moraru ş.a.
În ceea ce priveşte metodele şi procedeele aplicate, remarcăm că ele variază de la caz la
caz, în funcţie de specificul problemei tratate. Suportul metodologic al cercetării se conformează
obiectului de studiu. În funcţie de necesităţi, s-a recurs, în investigaţia noastră, la metodele
ipotetico-deductivă şi inductivă. Rezultatele obţinute şi-au găsit suport în materialul faptic de limbă
franceză. S-au făcut generalizări în baza unui şir de observaţii particulare. A fost supus analizei un
corpus de 700 unităţi lexicale. Materialul faptic a fost examinat şi în plan diacronic. Etimologia
cuvintelor ne-a servit drept reper în delimitarea termenilor cuplului paronimic. Analiza contrastivă a
fost inerentă pentru reliefarea posibilităţii funcţionării paronimiei în plan interlingual. Evidenţierea
valorilor expresive ale paronimelor a fost posibilă graţie aplicării analizei stilistice. Făcând apel, în
cercetarea materialului faptic, la metodele şi procedeele ce ţin de studiul limbii în general, întreaga
lucrare este subordonată unei concepţii unitare, şi anume, celei funcţionale.

6
 Noutatea ştiinţifică a lucrării rezidă în faptul că e o primă încercare de a efectua un studiu
al fenomenului atracţiei paronimice pe baza materialului limbii franceze, sub aspect teoretic.
Acest fenomen prezintă un real interes ştiinţific. Privită prin prisma triadei coşeriene (sistem-
normă-vorbire) atracţia paronimică vine în confirmarea unor concepte teoretice moderne privitoare
la Norma plurală – interacţiunea multor factori de ordin sociolingvistic şi psiholingvistic.
Norma plurală creează noi perspective de abordare a paronimiei: manifestarea fenomenului
în comunicarea orală şi în cea literar-estetică. Având tangenţe cu toate formele onimiei, paronimia
nu este defectuoasă comunicării umane graţie dimensionării sale în demersul Imaginarului
Lingvistic.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Sub aspect practic, studiul este
contributiv prin faptul că anumite constatări şi soluţii propuse pot fi probate în lexicologie şi
traducere (paronimia interlinguală şi intralinguală). Unele concluzii se pot solda cu rezultate
profitabile în procesul predării stilisticii şi pun în lumină rolul paronomazei în crearea jocurilor de
cuvinte şi a diferitor tipuri de discurs (paremiologic, repetat, aforistic).
Investigaţia noastră furnizează un bogat şi, credem, util material pentru întocmirea unor
cursuri speciale de limbă franceză, destinate studenţilor de la Facultatea de Limbi şi Literaturi
Străine, despre rolul paronimiei şi al atracţiei paronimice în realizarea efectivă a actelor de limbaj
şi în decriptarea corectă a mesajului.
Aprobarea lucrării. Rezultatele cercetării noastre au fost expuse la şedinţele Catedrei de
Filologie Franceză "Grigore Cincilei" a Universităţii de Stat din Moldova, în cadrul şedinţelor şcolii
doctorale, conferinţelor ştiinţifice ale corpului didactico-ştiinţific al Universităţii de Stat din
Moldova (1998, 2000, 2003, 2006), la Conferinţa naţională dedicată aniversării a 35-ea a Facultăţii
de Limbi şi Literaturi Străine "Probleme actuale de lingvistică, didactică şi ştiinţă literară" (1999);
la Conferinţa naţională dedicată aniversării a 40-ea a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine
"Probleme actuale de lingvistică, glotodidactică şi ştiinţă literară" (2004); la Conferinţa dedicată
memoriei profesorului Grigore Cincilei "Probleme de lingvistică generală şi romanică" (2002); la
Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului "Strategii discursive", ediţia a VIII-a (2005); la
Conferinţa internaţională consacrată aniversării a 40-ea a Catedrei de Filologie Franceză "Grigore
Cincilei" "Lingvistica între cercetare şi aplicare" (2005); la Colocviul Internaţional "Conexiuni şi
perspective în filologia contemporană", ediţia a II-a – consacrată lui Victor Banaru cu ocazia
aniversării a 65-ea de la naştere (2006).
Aspecte izolate ale investigaţiei noastre şi-au găsit reflectare în revista de profil "Limba
română" (nr. 7-9, 2006 şi în nr. 7-8, 2004); în Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din
Moldova, seria "Ştiinţe filologice" (2004, 2003, 2001, 2000, 1999); în culegerea "Bilanţul activităţii

7
ştiinţifice a Universităţii de Stat din Moldova" (2006, 2003, 2000, 1998); în culegerile consacrate
aniversării a 35-ea, a 40-ea a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine (2004, 1999); în culegerea
dedicată memoriei profesorului Grigore Cincilei (2002) ş.a.
Structura lucrării corespunde obiectivelor propuse şi constă din introducere, urmată de trei
capitole, încheiere, bibliografie, adnotare (în limbile română, engleză, rusă), lista cuvintelor-cheie
(în limbile română, engleză, rusă), lista abrevierilor şi siglelor, anexă.
EXPUNEREA CONŢINUTULUI LUCRĂRII:
În Introducere este argumentată actualitatea teoretico-practică a temei investigate, este
elucidat gradul de cercetare a temei, sunt formulate scopul, obiectivele cercetării, perspectivele
metodologice şi suportul teoretic al lucrării, menţionându-se caracterul novator al acesteia şi
importanţa aplicării practice a rezultatelor investigaţiei.
În Capitolul I Paronimia într-o abordare sistemică se face o scurtă trecere în revistă a
opiniilor lingviştilor privind statutul şi criteriile de definire ale paronimiei. Diversitatea
modalităţilor de tratare a paronimiei, de la cele devenite tradiţionale până la direcţiile actuale,
denotă faptul că studiul paronimiei nu poate evita drumul semănat cu distorsiuni şi controverse.
Pentru unii cercetători, paronimia înseamnă cvasiomonimie (se face referinţă la criteriul formal de
definire a paronimelor); alţii, dimpotrivă, reliefează rolul criteriului semantic în delimitarea
paronimelor.
Recunoscând că trasarea unor distincţii nete între cele două tendinţe este dificilă, susţinem
că paronimia este identificată ca cvasiidentitate formală şi nonidentitate semantică. Această
cvasiidentitate formală vizează patru situaţii: 1) cuvinte alcătuite din acelaşi număr de foneme, dar
cu distribuţie diferită); 2) cuvinte care au un fonem în plus la unul din membrii cuplului paronimic;
3) cuvinte cu foneme, vocalice sau consonantice, corelative sau necorelative; 4) cuvinte cu acelaşi
radical şi afixe diferite. Criteriul semantic ajută la precizarea limitelor paronimiei în limbă. El
contribuie şi la delimitarea "paronimelor formale", alcătuite din termeni ai vocabularului uzual, de
cele constituite din termeni "periferici", marcate de atracţie paronimică.
Pentru studiul nostru este definitorie ideea că rolul principal în problematica paronimiei îi
revine principiului analogic în determinarea cvasisimilarităţii sonorităţilor. În acest sens, optăm
pentru un demers formal, întrucât avem convingerea că în comunicare semnificantul deseori e
prioritar semnificatului, tocmai graţie sonorităţilor, ritmului, cadenţei, care mnemonic sunt mai
acceptabile pentru locutorul ordinar în comunicarea orală.
Pentru a motiva acest punct de vedere, vom recurge la următoarele exemple:
Compréhensible/compréhensif

8
 Aceste două adjective omorizice nu au acelaşi sens, de aceea nu trebuie confundate. Corect
se spune un texte, une phrase compréhensible – care poate fi înţeleasă.
Cuvântul dat se utilizează când e vorba de texte scrise care nu prezintă dificultăţi
comprehensiunii: Ex. Il faut que ce texte reste compréhensible pour le public. Syn. clair,
intelligible, accessible, limpide.
Adjectivul compréhensible se mai utilizează cu privire la atitudini, reacţii care pot fi uşor
explicate: Ex. Il est tout à fait compréhensible qu’elle ait refusé. Syn. acceptable, concevable,
naturel, normal.
Paronimul compréhensif se referă la persoanele care dau dovadă de comprehensiune şi
toleranţă faţă de alţii. Ex. Sa mère, très compréhensive, avait accepté son choix. Syn. bienveillant,
indulgent, large d’esprit, tolérant.
Deseori, în procesul actului verbal, datorită aspectului sonor aproape identic, se pot asocia
verbele affliger şi infliger. Corect se spune: Cela m’afflige. La punition qu’on lui inflige.
Affliger qqn – a cauza cuiva o durere morală, a-l decepţiona, a-l întrista. Ex. Sa conduite
aujourd’hui nous afflige. Syn. attrister, peiner, chagriner, désoler.
Infliger qqch à qqn – a impune ceva cuiva, a pedepsi pe cineva, a constrânge. Ex. Avait-il
mérité la punition que ses parents lui infligent? Syn. donner, administrer (une correction), imposer.
Pornind de la exemplele de mai sus, putem afirma că paronimele sunt cuvinte cvasiomonime
(par a fi omonime), fiind foarte asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens (într-o măsură mai mare
sau mai mică din punctul de vedere al sensului, iar diferenţa de ordin formal se reduce la un fonem
sau două). Astfel, în definirea conceptului de paronim, trebuie să se ţină cont atât de criteriul
formal, cât şi de cel semantic. Cuvintele paronime se organizează pe baza apropierii formale în serii
paronimice: dublete sau triplete. Există cazuri când un cuvânt poate face parte din două sau chiar
trei cupluri paronimice: affilé – affidé; affilé – affilié; affilé - effilé. Aceste paronime se asociază şi
se atrag datorită similitudinii formale care predomină asupra conţinutului. La baza constituirii
acestor cupluri paronimice se află principiul analogiei formale care atrage semne cu sens diferit.
Fiecare paronim posedă o individualitate funcţională, poate avea sinonime, antonime, iată de ce el
nu poate fi înlocuit în vorbire cu celălalt element al perechii paronimice.
Paronimia ce cauzează substituiri prin asocieri fonematice, este studiată paralel cu celelalte
forme ale onimiei: sinonimia, omonimia, antonimia, determinându-se, astfel, locul paronimiei în
sistemul limbii.
Deşi termenii greceşti parônumos-sunônumos-homônumos desemnează fenomene semantice
care au apărut şi au evoluat concomitent, potrivit legităţilor interne şi externe ale vocabularului,
definirea conceptelor respective nu s-a realizat în egală măsură.

9
 Problema paronimiei în limba franceză este cu atât mai acută, cu cât această categorie
lexico-semantică are tangenţe cu alte categorii de care trebuie delimitată: sinonimia
(marin/maritime), antonimia (émerger/immerger; émigrer/immigrer), omonimia aproximativă
(abbaye/abeille) [Dorina Roman].
Clasa paronimelor este de ordin intercategorial:
- Paronimia şi omonimia pot fi concretizate la nivelul limbii sub forma unor structuri
cvasiidentice sau identice şi sensuri diferite. Actualizate la nivelul vorbirii, ambele categorii pot
condiţiona asocieri formale.
- Paronimele se aseamănă din punct de vedere formal cu sinonimele parţiale şi cu unele
antonime care au acelaşi radical. Luând în considerare criteriul semantic, paronimele se disting de
sinonime, având sensuri diferite (cu excepţia paronimelor parţiale care au tangenţe în plan
semantic).
- Cu toate că diferenţele semantice caracterizează atât paronimia cât şi antonimia, în
cadrul antonimelor opoziţia semantică este categorică. Dacă în definirea antonimelor se dă prioritate
criteriului semantic, paronimia relevă rolul aspectului formal.
- Pornind de la corelaţia paronimelor cu variantele aceluiaşi cuvânt putem conchide că
paronimia se identifică cu mai multe cuvinte având forme asemănătoare, iar variantele sunt forme
diferite ale aceluiaşi cuvânt. Variantele admit substituirea, dar paronimele nu.
La examinarea raportului dintre paronime-sinonime-antonime, am recurs la parametrii de
ordin sintagmatic şi paradigmatic ai cuvintelor paronime.
În această ordine de idei s-a insistat şi asupra cadrului teoretic (dihotomia limbă-vorbire) în
interiorul căruia am lucrat pentru a ne expune punctul de vedere în raport cu multitudinea de opinii
existente referitoare la prezenţa paronimiei la nivel de sistem şi vorbire. Am optat pentru
examinarea paronimiei din perspectiva conceptului teoretic Norma Plurală, abordat de savantul
Eugen Coşeriu, conform căruia vorbirea (uzul), depăşind taxonomiile prescriptive şi combătând
monismul normei, poate să exerseze o influenţă asupra limbii. Uzul, prin frecvenţa sa, poate
condiţiona apariţia atracţiei paronimice care, la rândul ei, este influenţată de prezenţa factorului
uman (al Imaginarului Lingvistic al vorbitorului) şi de Norma Plurală. Raliindu-ne concepţiei lui
Ferdinand de Saussure, care susţine că limba este formă (iar forma este prioritară), putem afirma că
paronimele la nivel de sistem nu sunt altceva decât nişte structuri de semne cu fonetism apropiat şi
sensuri diferite. La nivelul limbii, paronimele reprezintă un sistem de semne virtual, potenţial şi de
natură abstractă. Funcţionalitatea paronimiei, materializată în vorbire, capacitatea de a atrage şi a
asocia formal două cuvinte (paronime), ne demonstrează că atracţia paronimică, după formă,

10
condiţionează apariţia cuplurilor paronimice iluzorii. Fiind una din manifestările asimetriei,
rezultate din interacţiunea formei cu situaţia comunicării, atracţia paronimică este o abatere de la
normele lingvistice.
Tot în acest capitol, s-a examinat o altă particularitate a paronimiei, cea de a condiţiona
apariţia ambiguităţii semantice. Cvasiidentitatea formală a termenilor paronimi poate genera mai
multe interpretări. Acest fenomen reliefează coraportul dintre planul formelor şi planul sensurilor.
Locutorul este pus în situaţia de a alege cuvântul potrivit contextului. Orice formă căreia i se pot
asocia mai multe semnificaţii, este virtual ambiguă, iar unele paronime îşi păstrează ambiguitatea,
chiar şi în context. Tocmai această proprietate poate fi "exploatată" în crearea jocurilor de cuvinte, a
expresiilor aforistice, a discursului repetat şi a paremiilor.
În Capitolul al II-lea Atracţia paronimică între normă şi uz s-au pus în valoare specificul şi
ponderea comunicativă a paronimiei.
Lexicul unei limbi se află în continuă evoluţie şi este supus modificărilor de diferit ordin: fie
că împrumută din alte limbi termeni noi, fie că, sub influenţa acestora, atribuie un nou sens celor
aflaţi în uz şi îi substituie. Îmbogăţirea vocabularului limbii franceze se produce atât pe căi interne
(formarea cuvintelor noi şi evoluţia semantică a cuvintelor deja existente), cât şi externe (fenomenul
realizându-se prin împrumuturi din alte limbi). Cuvintele noi, împrumutate sau recent create, fac
posibilă similitudinea între ele, acestea din urmă fiind o sursă de erori, dar şi de expresivitate a
comunicării.
Cuplul paronimic interpoler (v.t.) / interpeller (v.t.) poate fi deseori asociat formal.
Substituirea termenilor este condiţionată de formele lor aparent identice. Aceste paronime, pe lângă
gradul de asemănare formală, presupun şi sensuri diferite:
Interpoler (v.t.) – trad. a interpola – 1. A insera cuvinte sau fraze în textul unui manuscris
sau al unui act care nu aparţin textului respectiv. 2. Mat. A intercala într-un şir de valori cunoscute
unul sau mai mulţi termeni determinaţi prin calcul.
Interpeller (v.t.) – trad. a interpela – A pune întrebări cuiva asupra unei chestiuni, a-l obliga
să dea un răspuns. (în parlament) A cere explicaţii unui membru al guvernului asupra rezolvării unei
probleme.
Anume acceptarea unei identităţi semantice a celor doi termeni nominalizaţi face să crească
şocul semantic.
Din cele menţionate mai sus rezultă că în definirea paronimiei trebuie luat în considerare nu
doar criteriul cvasiidentităţii formale, ci şi criteriul funcţional. Dacă ne-am limita numai la criteriul
formal, trebuie să acceptăm asocierile pe care unii vorbitori le fac, folosind termeni unul în locul
altuia. Cu alte cuvinte, această posibilitate e o sursă de confuzii.

11
 Datorită apropierii formale a termenilor cuplului paronimic, alianţele au primit denumirea de
atracţie paronimică. Cu referire la acest fenomen au existat divergenţe de păreri, unii numindu-l:
„etimologie asociativă” (John Orr); „asociaţie etimologică” (Stephen Ullmann); „asimilare fonetico-
semantică” (W. Wundt); „falsă etimologie” (Pierre Guiraud) şi „analogie lexicală” (M. Runes).
Menţionăm că ultima sintagmă nu este recomandabilă: analogia este o creaţie sistemică (constituind
o sursă de creare a cuvintelor în limbă), iar atracţia paronimică creează posibilitatea unei asocieri
false. Ambele fenomene utilizează elementele semnificative furnizate de limbă, dar ele sunt
diametral opuse. Analogia presupune întotdeauna uitarea formei anterioare, iar la baza atracţiei
paronimice se află amintirea termenilor cu fonetism cvasiidentic.
Din eterogenitatea îmbinărilor terminologice în lingvistica românească şi în cea franceză s-a
încetăţenit termenul de atracţie paronimică. Atracţia paronimică constă în faptul că unul dintre
termenii perechii paronimice, mai frecvent în limbă şi mai cunoscut vorbitorilor, îl "atrage" pe cel
care este mai puţin cunoscut, substituindu-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale.
Atracţia paronimică, concepută iniţial ca „fenomen de alterare”, a fost clasată de unii
lingvişti la compartimentul „etimologia populară” (o desemnare inexactă pentru că, pe de o parte,
etimologia presupune o utilizare conştientă, iar atracţia paronimică se bazează pe inconştient; pe
de altă parte, nu e vorba de intervenţia „poporului” în sensul sociologic al cuvântului. Remarcăm
aici că asemenea asocieri îi vizează şi pe vorbitorii instruiţi).
Să mai apelăm la exemple: din punct de vedere etimologic, souffréteux nu are nimic comun
cu verbul souffrir. El provine de la suffracta > în franceza veche; soufraite „disette, privation”, şi
până în secolul XVIII acest cuvânt a avut sensul de „qui est dans le dénuement”. Devenit nemotivat,
el a fost atras în orbita paronimului său souffrir – de unde forma şi semnificaţia modernă.
Verbul ouvrer < operare (lat. cl. operari) marginalizat de travailler, nu mai putea motiva
derivatul său ouvrable. Vorbitorii interpretează jour ouvrable ca „un jour où l’on ouvre le
magasin”.
Cuvântul peuplier a avut aceeaşi soartă. În timpul Revoluţiei acest cuvânt a fost simbolul
libertăţii „l’arbre du peuple” cu toate că peuplier este motivat de pópulus (peuplier) şi nu de
pŏpulus (peuple).
Cuvintele compuse, de asemenea, se pretează interpretării noastre. Faubourg a fost mai
întâi forsbourg „hors bourg”. Fors „en dehors” (fors < lat. foris) a fost atras şi confundat cu faux,
de parcă era vorba de a-l distinge de „vrai bourg”. Găsim astfel falsus burgus în latina medievală
de la sfârşitul secolului XIV.
Criteriul etimologic a asociat, de asemenea, cuvântul folie „petite maison de campagne où
l’on se réunissait autrefois pour se divertir librement” lui folie, derivat al lui fou. Primul a provenit

12
de la folia>feuille, dar analogia formală şi semantică între ambii termeni a dus la o reinterpretare ce
a modificat forma cuvântului.
Fenomenul a fost subestimat din diverse motive. Ferdinand de Saussure îl consideră
„patologic”; lingvistul trata asociaţia etimologică ca un episod neglijabil în viaţa limbajului, care nu
acţionează decât în condiţii particulare şi afectează numai cuvintele rar întâlnite, cum ar fi termenii
tehnici sau împrumuturi pe care subiecţii vorbitori le asimilează imperfect.
Prin urmare, mecanismul fenomenului constă în aceea că termenul care îi este cel mai
familiar vorbitorului îl substituie, în procesul comunicării, pe cel mai puţin cunoscut. Astfel de
atracţii se produc, de cele mai multe ori, din cauza necunoaşterii sensului paronimelor cu înţelesuri
apropiate.
Alteori, substituirea semantică se datorează unei asemănări formale accidentale între două
cuvinte. Un exemplu clasic este istoria lui forain. Provenit din latină foranus, derivat al lui foris
„dehors” – avea, în franceza veche, sensul de „étranger”. În limba engleză cuvântul foreign a
păstrat acest sens, iar în limba franceză se spunea deseori débiteur forain „qui n’est pas du lieu”. În
sintagma marchand forain „marchand étranger” s-a produs atracţia cu foire (jour de fête), de
origine cu totul diferită (lat. feria).
Adjectivul plantureux este un derivat al cuvântului din franceza veche plenté „abondance”
(engl. plenty), sens care s-a păstrat în expresia un repas plantureux. Sensul de „fertil” (terre
plantureuse) se datorează atracţiei semantice a lui plante şi grafia cu „a” este un indiciu al aceleiaşi
influenţe. Substanţa fonică a cuvântului a fost asimilată de un paronim.
Prin urmare, nu orice cuvânt care se aseamănă după formă poate crea cupluri paronimice
iluzorii. Nimeni nu asociază cuvinte ca: devenir – revenir – prévenir – parvenir. Este cazul poate să
aducem în discuţie şi situaţii în care unele cupluri lexicale, deşi diferă prin cel mult două foneme,
nu sunt paronime propriu-zise, ele intrând în familia cuplurilor cu aspect paronimic [Silviu
Constantinescu] numite şi paronime formale [Nicolae Felecan]. În atare situaţii, rata atracţiei
dintre termenii cuplului se reduce la zero. Precizăm că posibilitatea atracţiei paronimice este redusă
în vocabularul de bază, iar gradul de instruire a vorbitorilor, fiind un "garant" al exprimării corecte.
Fireşte, cuvintele cu frecvenţă sporită, bine cunoscute vorbitorului, nu pot fi fals asociate, ceea ce
nu se întâmplă cu lexicul periferic sau cu cel ce aparţine anumitor stiluri funcţionale (tehnic, juridic,
administrativ).
Trebuie semnalat faptul că asocierea a două cuvinte din clase morfologice diferite, de
asemenea, este limitată, mai ales, dacă acestea aparţin unor registre stilistice diferite. vem în
vedere cupluri ca gourmand (adj.) – gourmet (n.m.); fauteur (n.m.) – fautif (adj.); devis (n.m.) –

13
divis (adj.); basal (adj.) – bazar (n.m.); nodal (adj.) – nodule (n.m.); modeste (adj.) – modiste
(n.m.,f.).
Mulţi autori pun semn de egalitate între fenomenul atracţiei paronimice şi cel al
etimologiei populare. După părerea noastră atracţia paronimică constituie doar un aspect al
etimologiei populare. Termenul atracţie paronimică ar trebui folosit numai în legătură cu acele
etimologii populare care constau în asocierea a două paronime. A utiliza termenul atracţie
paronimică în locul celui de etimologie populară, înseamnă a oferi o imagine trunchiată asupra
fenomenului în discuţie.
Am menţionat deja că diferenţa dintre termenii cuplului paronimic poate fi minimă (1-2
foneme), ceea ce, de fapt, conduce spre diferite atracţii paronimice: greffon (n.m.) – Fragment de
ţesut sau de organ transplantat // griffon (n.m.) – 1. Monstru mitologic închipuit cu trup de leu
înaripat şi cu cap şi gheare de vultur; motiv decorativ care reprezintă un astfel de monstru. 2. Specie
de câine de vânătoare cu părul aspru şi lăţos. 3. Gură de izvor (de apă minerală).
Altădată, paronimele au exact acelaşi număr de sunete, ordinea acestora fiind diferită. Pentru
confirmare, câteva exemple: causalisme (n.m.) – Concepţie filosofică fondată pe cauzalitate //
casualisme (n.m.) – Concepţie filosofică idealistică care atribuie întâmplării cauzele evenimentelor
şi ordinea în care se succed acestea; filtrer (v.t.) – 1. Tehn. A separa părţile omogene dintr-un
amestec eterogen cu ajutorul unui filtru; 2. Fiz. A împiedica trecerea printr-un mediu a unora din
componentele monocromatice ale lumii incidente // flirter (v.i.) – A fi în flirt cu cineva.
Prezenţa unui fonem în plus la unul din cuvintele perechii paronimice la fel poate condiţiona
atracţiile paronimice: anomal / anormal; ambrer / cambrer; arthrite / artérite; novateur /
innovateur; pressentiment / ressentiment; métaphase / métaphrase etc.
Atracţiile paronimice se produc, în temei, în cazul acelor neologisme care au rădăcină
comună, dar sufixe sau prefixe diferite: actuel / actuaire; annuel / annuaire; familial / familier;
doctrinal / doctrinaire; arbitral / arbitraire; linéal / linéaire; ordinal / ordinaire; original /
originaire; absorber / adsorber; abjurer / adjurer; effraction / infraction; enserrer / inserrer etc.
Asemănarea formală a unor afixe care se pot ataşa aceluiaşi cuvânt-bază lărgeşte sfera
atracţiilor paronimice.
Fenomenul atracţiei paronimice este propriu comunicării orale în contextul Imaginarului
Lingvistic. În această ordine de idei, se propulsează ideea că anume Imaginarul Lingvistic sau
factorul uman distribuie paronimia în comunicare.
Atracţia paronimică se poate manifesta în vorbirea oricărui locutor. Deseori vorbitorii
încearcă să clarifice sensul anumitor cuvinte, noi sau învechite, rare sau izolate în limbă, cu un sens

14
neclar sau cu o formă insolită, în general, insuficient cunoscute sau pur şi simplu susceptibile de o
interpretare prin falsă asociaţie etimologică, recurgând deseori la Imaginarul lor Lingvistic.
Imaginarul Lingvistic este definit ca atitudinea subiectului faţă de limbă [Sanda-Maria
Ardeleanu]. În ceea ce priveşte raportul individ-limbă-societate, observăm cum limba reflectă atât
individul cu intensităţile lui imaginare (acest subiect îşi imaginează că aşa este corect), cât şi
dinamica societăţii în care el trăieşte.
Atitudinea locutorului faţă de limbă poate fi creativă sau prescriptivă. Un subiect vorbitor
este mai mult sau mai puţin mobil în imaginarul său. Fantezia bogată a vorbitorilor, precum şi
instinctul lor etimologic, reuşesc, uneori, să descopere presupuse legături de înrudire chiar între
două paronime cu origini complet diferite. Astfel, sintagma din limba franceză carte postale, în
limba română avea echivalentul cartă poştală. Astăzi, toţi vorbitorii de limbă română rostesc şi
scriu carte poştală, ceea ce înseamnă că forma dată s-a generalizat şi a devenit literară. La carte
poştală nu s-a putut ajunge decât prin confundarea neologismului cartă (fr. carte < lat. charta) cu
vechiul şi mult uzitatul cuvânt românesc carte (lat. charta). Asocierea s-a produs datorită faptului
că cele două cuvinte cartă şi carte erau aproape identice din punct de vedere formal. Neologismul
cartă a fost atras de termenul frecvent, bine cunoscut carte, care l-a marginalizat pe primul.
De aici e limpede că dinamica lingvistică actuală tinde să reducă rolul regulator al normei. A
vorbi corect înseamnă a cunoaşte norma, dar funcţia regulatorie a conceptului a diminuat în
favoarea celui de adaptare, survenit ca necesitate faţă de evoluţia limbii. Începând cu 1960, când
André Martinet dă o nouă definiţie limbii, cuvântul normă (în accepţie lingvistică) se utilizează la
plural normele, dat fiind că limba este percepută ca o lume în dezvoltare, iar experienţa umană
aduce anumite schimbări şi în experienţa lingvistică.
Conceptul de unicitate a limbii este pus sub semnul îndoielii. În acest sens, norma, într-
adevăr, participă la crearea unei limbi omogene, a unei limbi standard, dar o astfel de limbă este
vorbită de un locutor ideal. Ca o obiectivitate generată de funcţionarea socială, norma nu poate
ignora variabilitatea care include normele individuale, locale, inovaţii unde restricţiile normative nu
au reuşit să se impună. Astfel, norma este aplicată de fiecare locutor în felul său, adaptând-o,
reconstruind-o în interiorul Imaginarului Lingvistic.
Teoria Imaginarului Lingvistic propune o tipologie a normelor care relevă, pe de o parte,
complexitatea problemei, dar, pe de altă parte, multiplele căi care se deschid la studierea acestui
concept. Opoziţia normă obiectivă / subiectivă se bazează pe diferenţierea dintre descrierea
uzului şi descrierea Imaginarului Lingvistic al locutorilor şi corespunde atât unei perspective
interne, cât şi unei perspective externe a limbii. Dacă normele sistemice se referă la, după cum
denumirea o sugerează, legităţile sistemului, normele statistice descoperă ceea ce este stabil sau

15
instabil în limbă, de unde conceptul de convergenţă lingvistică, deosebit de relevant pentru
constituirea limbii comune a locutorilor. Or, tocmai normele subiective vin să amplifice conceptul
de normă lingvistică. Acesta este domeniul Imaginarului Lingvistic, dat fiind că aceste norme
"includ" atitudinile locutorilor faţă de limbă. În această categorie pot fi încadrate normele
evaluative, comunicaţionale, fictive şi prescriptive (în tipologia lui Anne-Marie Houdebine-
Gravaud).
Norma comunicaţională ocupă un loc prioritar în registrul normelor subiective. Această
normă poate fi raportată, pe de o parte, la ceea ce Bodo Muller numeşte norma uzului, pentru că se
face referinţă la uzul oral al limbii şi, pe de altă parte, la norma situaţională, pentru că locutorul se
află într-o situaţie a discursului oral. Spre deosebire de normele sistemice, Imaginarul Lingvistic
pune în evidenţă categoria normelor comunicaţionale, a normelor subiective, care implică dorinţa
locutorilor de a fi receptaţi şi în ultima instanţă, aceasta fiind raţiunea de a comunica.
Acestea fiind spuse, subliniem că fenomenul atracţiei paronimice poate fi raportat la
categoria normelor subiective care vizează domeniul Imaginarului Lingvistic. Fenomenul "se
confruntă" în acelaşi timp cu normele prescriptive (care cer respectarea particularităţilor
funcţionale ale paronimiei), cu normele fictive şi comunicaţionale (inconştient subiectul vorbitor
poate asocia două cuvinte cu fonetism apropiat în procesul comunicării) şi cu normele evaluative
(care îi permit locutorului a sesiza la timp aceste confuzii).
Tot în acest capitol, au fost determinate limitele atracţiei paronimice şi factorii ce duc la
crearea cuplurilor paronimice iluzorii. Astfel, participanţii la actual comunicativ, statutul lor
social şi psihologic, simţul lingvistic, locul, momentul schimbului verbal contribuie la crearea
alianţelor paronimice. Cuvintele recent intrate în limbă şi care prezintă o asemănare formală cu cele
încetăţenite, familiare vorbitorilor, sunt cele mai susceptibile a intra în sfera atracţiei paronimice.
Exemplele supuse analizei ne permit să afirmăm că numărul cuplurilor paronimice variază de la o
categorie socială la alta, de la un individ la altul şi chiar la aceeaşi persoană, în diverse etape ale
dezvoltării sale intelectuale. Sub aspectul diferenţelor fonematice, limitele paronimelor nu pot fi
încadrate în modele fixe, iar cercetătorii în domeniu nici nu pot presupune posibile asocieri generate
de subiectul vorbitor. Dimpotrivă, ei încadrează în anumite reguli ceea ce, de fapt, vorbitorii deja au
asociat în exprimare.
Fenomenul atracţiei paronimice interlinguale, de asemenea, şi-a găsit reflectare în acest
capitol. Paronimia interlinguală este condiţionată de normele subiective ale Imaginarului
Lingvistic ce se manifestă prin asocierea a două paronime interlinguale şi prin formarea alianţelor
paronimice la nivel interlingual.

16
 Limba franceză, fiind de origine latină, ca şi româna, este în mod firesc mai accesibilă
vorbitorului român decât orice limbă neromanică. La însuşirea limbii franceze contribuie, în mod
deosebit, vocabularul român care, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a
împrumutat un mare număr de cuvinte de origine franceză. Asemănarea dintre cele două limbi
înrudite este, fără îndoială, de mare folos vorbitorului român.
Dar, în mod paradoxal, asemănarea dintre aceste două limbi pune în faţa traducătorilor unele
dezavantaje serioase. Lexicul limbii franceze comparat cu lexicul limbii române (şi a altor limbi
romanice) prezintă numeroase cazuri de parofonie şi omofonie. Unele asocieri pot duce la
schimbarea completă a sensului unei fraze. Este cazul cuvintelor care au în limba franceză o formă
asemănătoare din punct de vedere grafic şi fonetic cu cea a unor cuvinte româneşti. Astfel, dacă un
francez cere un apéritif şi-i vom da o gustare oferită după toate regulile ospitalităţii şi gastronomiei
româneşti, să nu ne surprindă mirarea oaspetelui, care se aştepta la o băutură alcoolică menită să-i
stimuleze pofta de mâncare. Românii, înţelegând de cele mai multe ori prin aperitiv o gustare înainte
de masă, pot cădea în capcană prin existenţa cuvântului apéritif cu un alt sens în limba franceză.
Capitolul al III-lea e intitulat Atracţia paronimică şi valorile sale semantico-stilistice.
Redimensionarea temei din această perspectivă e prilejuită de însăşi existenţa figurii de stil –
paronomaza, ce are la origine asocierea, într-un context, a două paronime, în scopul de a obţine un
anumit efect stilistic. Atracţia paronimică creează un teren propice pentru jocurile de cuvinte,
discursul paremiologic, repetat şi cel aforistic. În acelaşi context, au fost reliefate trăsăturile
paronomazei (caracterul lapidar, elipsa, structura binară, funcţia mnemotehnică ş.a.), care au
menirea de a captiva publicul cititor/ascultător şi a spori calitatea, eficacitatea şi expresivitatea
limbajului. Valorificând stilistic posibilităţile paronimiei, autorul de mesaje, preocupat nu numai de
ceea ce comunică, ci şi de felul în care comunică, asociază intenţionat într-un context două
paronime, astfel relevând potenţialul expresiv al comunicării. Paronomaza este un procedeu
eficient de producere a unui mesaj (text) cu totul specific, filtrată prin competenţele lingvistice şi
epistemice ale emiţătorului, a cărui intenţie reală este de a accentua mai puternic individualitatea
mesajului, a potenţa originalitatea gândurilor ce îl alimentează şi a intensifica ambiguitatea. Pornind
de la un fenomen lingvistic concret, neutru din punct de vedere stilistic, emitentul exploatează
paronimele, pentru a comunica, prin intermediul asocierii lor, idei, sentimente, efecte comico-
satirice. Pusă în serviciul de captare a atenţiei destinatarului, rostul paronomazei este să
impresioneze, să creeze momente de emoţie:
a) „Il pleure sans raison
Dans ce coeur qui s’écœure.”
(Paul Verlaine, "Romances sans paroles. Ariettes oubliées III")

17
 b) „Quelque chose en sa voix arrête, étreint ou essouffle.
Des âmes en douceur, s’épurent dans son souffle.”
(Xavier Forneret, „Elle”)
Valoarea emfatică, ritmul sonorităţilor, repetarea silabelor identice atrage atenţia cititorului
şi favorizează memorarea mesajului.
Paronomaza este deseori utilizată în parodii, epigrame, comedii, poveşti, proverbe, poezii.
Efectul ciocnirilor paronimice e direct proporţional cu inteligibilitatea sensurilor ambelor cuvinte
generatoare în context de expresivitate. Alteori, poezia rimată, utilizează paronimele şi din nevoia
unei coincidenţe fonice la sfârşitul unei unităţi ritmice:
"En passant par un certain pré
Rencontra bergère à son gré."
(Jean de La Fontaine, "Le Lion amoureux")
Laconismul paronomazelor – care includ modele de fraze cu trăsături structurale şi
semantice caracteristice, poate servi drept instrument de creare a discursului repetat. Acesta din
urmă poate fi un "citat": repetarea unor fragmente de texte-literare sau cunoscute ca atare. Astfel,
expresia "Et Dior créa la femme" (publicitate pentru o linie de produse cosmetice), "copiază"
aserţiunea biblică "Et Dieu créa la femme"; "Tout est bain qui finit bien" (publicitate), ne aminteşte
de proverbul "Tout est bien qui finit bien"; iar citatul "Les petits vaisseaux font les grandes
lumières" ne trimite la proverbul "Les petits ruisseaux font les grandes rivières". Toate aceste
exemple constituie un discurs prefabricat, la baza căruia se află jocul paronimic.
Reamintim aici că paronimia este foarte productivă în crearea enunţurilor paremiologice.
Trăsătura structurală şi stilistică cea mai importantă a proverbului (ce conţine paronomaza)
este organizarea sa binară. Forma binară poate rezulta din juxtapunerea a două propoziţii principale:
a) două propoziţii terminate: nume 1 verb 1 – nume 2 verb 2.
· L'homme propose et Dieu dispose. à N1 V1– N2 V2
b) două propoziţii eliptice: nume 1 – nume 2.
· Songes-mensonges.à N1 – N2
c) Propoziţie relativă fără antecedent în funcţie de subiect:
· Qui se ressemble s'assemble.
· Qui s'excuse s'accuse.
· Qui peu endure peu dure.
d) Majoritatea proverbelor de acest tip nu exclud existenţa modelelor lingvistice fixe:
nume 1 – verb – nume 2.

18
 · Nourriture passe nature. à N1 – V – N2
· Patience passe science. à N1 – V– N2
e) prepoziţie – verb 1 – prepoziţie – verb 2.
· A prendre et à déprendre à à V1 à V2
Din exemplele de mai sus e lesne de observat că trăsăturile formale sunt tot atât de
importante ca şi cele stilistice. Majoritatea expresiilor paremiologice conţin diverse valori ilocutorii,
cea mai frecventă fiind cea de avertisment.
Cât priveşte funcţionarea semantică a paronomazelor, în structurile paremiilor, unii autori
susţin că proverbul (la baza căruia se află jocul paronimic) are, în general, un sens diferit de cel al
propoziţiei care îl vehiculează. Se disting astfel: 1) sens "propoziţional" (interpretarea literală a
propoziţiei care constituie proverbul); 2) sens "referenţial" (care denumeşte o clasă de situaţii); 3)
sens "funcţional" (valorile pragmatice).
Cvasiidentitatea formală dintre cuvinte constituie baza unui alt procedeu discursiv, cel al
jocurilor de cuvinte. În această ordine de idei, se disting:
1) jocurile de cuvinte bazate pe înlănţuirea de paronime:
a) des messages; des mets sages; des massages.
b) La pierre angulaire ne doit pas être anguleuse.
2) jocurile de cuvinte prin substituţie (calambururile paronimice), care exploatează
pronunţarea aproape identică a termenilor cuplului paronimic:
- "Le crépuscule des cieux", titlul unui articol (calambur paronimic in absentia "Le
crépuscule des dieux").
- "De Nevers à l'aube", denumirea unui festival al filmelor de scurtmetraj de la
Nevers (calambur paronimic in absentia Nevers / neuf heures).
Calambururile pot fi clasificate după două criterii: sens şi formă. Există calambururi a căror
plurivocitate poate fi exploatată implicit şi explicit. În primul caz, e vorba despre calambururi in
absentia ca în exemplul: "Entre deux mots il faut choisir le moindre" – în care un termen presupune
un alt cuvânt (les maux). În al doilea caz, se vorbeşte despre calambururi in praesentia, ca de
exemplu: "Traduttore, traditore" – termenii cu care se operează sunt coocurenţi.
Jocurile de cuvinte, îndeosebi calambururile, sunt fondate de cele mai multe ori pe o
dualitate: un termen este escamotat la nivelul sensului sau al sunetelor printr-un alt termen
neprevăzut. Se produce o alunecare de la un plan la altul. Tzvetan Todorov vorbeşte despre "sens
expus" şi "sens impus". În alţi termeni, e vorba despre sens explicit şi implicit: „Une réflexion de
mon palefrenier: Je panse, donc j'essuie" // Je pense, donc je suis” (Alphonse Allais).

19
 Prin urmare, putem afirma că jocul de cuvinte este o unitate a categoriei formale cu o
realizare semantică precisă şi un rol stilistic inedit.
Menţionăm de asemenea, că paronomazia poate fi actualizată şi în plan interlingual. Pentru a
reda particularităţile definitorii ale acestei figuri de stil, sub aspect interlingual, am insistat asupra
tehnicilor de traducere a jocurilor formale. Astfel, am constatat că:
a) unele calambururi paronimice in absentia pot fi traduse prin calambururi paronimice in
absentia: "Flagrant désir" (publicitate făcută pentru parfumul Shalimar de Guerlain) ne reaminteşte
de "flagrant délit" (traducerea "Dorinţă flagrantă"). Exemplul probează faptul că, păstrând structura
textului original, traducătorul manifestă şi o atitudine creatoare.
b) un calambur paronimic in praesentia poate fi tradus tot printr-un calambur paronimic in
praesentia (ambele elemente fonice cvasiidentice sunt prezente):
· Donner un œuf pour avoir un bœuf.
A da un ou pentru a avea un bou.
c) deseori în procesul traducerii structura paronomazei nu este păstrată:
· Vorba dulce mult aduce.
Plus fait douceur, que violence.
Vom menţiona în mod expres că cercetarea paronimiei prin această optică (a jocurilor
paronimice), în plan intralingual şi interlingual, prezintă o problemă de perspectivă ştiinţifică.

CONCLUZII
· Fenomenul paronimiei, fiind determinat de caracterul antropocentric ce se manifestă prin
comportamentul verbal uman, condiţionează crearea cuplurilor paronimice iluzorii, concepute
asociativ. Acest fenomen îşi găseşte expresia în actul verbal şi în discursul aforistic, repetat,
paremiologic, în jocurile de cuvinte. Cvasiidentitatea formală şi nonidentitatea semantică, structura
binară a paronimelor, individualitatea funcţională a fiecărui paronim este deseori utilizată de către
locutori neintenţionat în procesul interacţiunii verbale (fapt condiţionat de Imaginarul Lingvistic al
locutorului) şi în mod intenţionat în discursurile menţionate, ca un exerciţiu intelectual asupra
virtualităţii limbii (a posibilităţii latente a limbii). Uzul descoperă aceste virtualităţi ale sistemului şi
forţează, într-o oarecare măsură, sistemul să facă alte manifestări ce confirmă principiul autorităţii
formei asupra conţinutului (omul fiind preocupat de faptul de a memora, iar forma este memorată
mai uşor decât conţinutul).
· În virtutea acestui aspect de funcţionare a limbii, s-au cristalizat două aspecte ale
fenomenului paronimiei: atracţia paronimică neintenţionată şi paronomazia (atracţia

20
paronimică intenţionată), privite şi ca tehnici de comunicare. Necesităţile şi subtilităţile gândirii
umane depăşesc cu mult posibilităţile oferite de sistem, fapt care motivează, într-un fel, devierile de
la normele prescriptive, bine justificate în cazul nostru, prin fenomenul atracţiei paronimice. Acest
fenomen se materializează la nivelul sistemului, al uzului şi al discursului (repetat, paremiologic,
aforistic, al jocului de cuvinte).
· Pornind de la teza saussuriană că "limba este formă şi nu substanţă" şi de la concepţia
triadică a lui Eugen Coşeriu (Sistem-Normă-Uz), s-a ajuns la concluzia că tipurile de paronime sunt
inventariate la nivel de sistem, fiind grupate în structuri binare. Dar tot ce nu este "formă pură" nu
este limbă (schemă), ci este realizare "vorbire" (uz) şi în raport cu "formă pură" este "substanţa".
Aspectul funcţional al acestui fenomen este identificat prin atracţie paronimică şi este materializat
la nivelul vorbirii.
· Cvasiidentitatea formală a paronimelor poate conduce la crearea ambiguităţii semantice,
pentru că se asociază formal două cuvinte cu fonetism apropiat din cauza necunoaşterii sensurilor
lor. Unii interlocutori pot interpreta greşit semnificaţia unui cuvânt parofon sau omofon
(ambiguitatea semantică, lexicală constituie o proprietate comună atât paronimiei, cât şi
omonimiei), alegând din pluralitatea de sensuri care pot fi atribuite unui cuvânt parofon, sensul
potrivit contextului. Deseori unităţile omofone, parofone nu creează dificultăţi comprehensiunii,
pentru că în multe cazuri contextul lingvistic dezambiguizează situaţiile. Chiar dacă anturajul
contextual elimină ambiguităţile, virtualitatea lor rămâne. Alteori, ele sunt vehiculate în mod
intenţionat, în scopul obţinerii efectelor stilistice (e cazul paronomazei).
· Aspectul funcţional al paronimelor, actualizat în vorbire, se manifestă prin crearea
alianţelor paronimice iluzorii. Create prin atracţie formală, ele au primit denumirea de atracţie
paronimică. Acest fenomen constă în faptul că unul din termenii paronimi, mai frecvent în limbă şi
mai cunoscut, îl atrage pe cel care este mai puţin cunoscut, substituindu-l în procesul interacţiunii
verbale. Mulţi lingvişti au identificat atracţia paronimică cu fenomenul etimologiei populare –
fenomen mult mai complex şi cu o sferă de acţiune incomparabil mai largă. Etimologia populară se
distinge de atracţia paronimică prin faptul că, în cazul etimologiei populare, elementul inductor şi
cel indus nu sunt paronime. În cazul atracţiei paronimice, elementul inductor atrage şi-l substituie
pe elementul indus, iar etimologia populară modifică aspectul sonor al elementului indus sub
influenţa unui al treilea cuvânt. Atracţia paronimică reprezintă un anumit aspect al etimologiei
populare. Nu orice etimologie populară e şi atracţie paronimică, întrucât acesta din urmă presupune
asocierea formală şi substituirea a două paronime.

21
 · Examinarea fenomenului atracţiei paronimice din perspectiva Imaginarului Lingvistic
al vorbitorului, pune în relief elementul subiectiv în interacţiunea verbală. Aspectul subiectiv al
Imaginarului Lingvistic avansează problema comprehensiunii, pentru că, fiind ghidat de propriul
Imaginar Lingvistic, subiectul vorbitor poate crea diverse alianţe paronimice iluzorii. Imaginarul
Lingvistic a dezvoltat categoria normelor. În raport direct cu normele subiective ale Imaginarului
Lingvistic, atracţia paronimică depăşeşte monismul normei (normele sistemice, statistice) şi admite
asocierea formală a două paronime şi crearea cuplurilor paronimice. Seria normativă formată de
normele: prescriptivă, fictivă, evaluativă, comunicaţională constituie partea subiectivă a
Imaginarului Lingvistic (la care poate fi raportat şi fenomenul atracţiei paronimice). Fiecare
vorbitor poate apela la Imaginarul său Lingvistic, oscilând, astfel, între norma prescriptivă şi fictivă.
· Factorii ce determină apariţia atracţiei paronimice sunt diverşi: interni (ce ţin de formele
lingvistice şi relaţiile lor în sistemul limbii); externi (condiţionaţi de personalitatea vorbitorilor, de
simţul lingvistic, de locul, momentul schimbului verbal); istorici şi sociali (toate schimbările care au
loc în societate se reflectă asupra vocabularului) şi psihologici (indispoziţie, nehotărâre).
Asemănarea formală a cuvintelor paronime, locul comun al accentului, apartenenţa paronimelor la
aceeaşi parte de vorbire (se întâlnesc şi cupluri mixte), existenţa punctelor de tangenţă în conţinutul
semantic al cuvintelor ce constituie perechea paronimică, necunoaşterea sensului – toţi aceşti factori
favorizează apariţia atracţiei paronimice.
· Fenomenul atracţiei paronimice poate fi materializat şi în plan interlingual, datorită
similitudinilor formale între lexemele a două limbi (în cazul nostru – româna şi franceza).
Imaginarul Lingvistic poate condiţiona apariţia atracţiei paronimice ce se manifestă prin asocierea
a două paronime din diferite limbi şi prin formarea alianţelor paronimice la acest nivel.
· Cauzele apariţiei paronimiei interlinguale sunt diverse: originea comună a ambelor limbi
şi evoluţia diferită a lexemelor; împrumuturile; chiar şi întâmplarea (când asemănarea formală nu se
datorează nici originii, nici împrumutului). Paronimele interlinguale se clasifică în două categorii:
lexicale şi gramaticale. La nivel lexical, se disting paronime interlinguale absolute (cuvinte cu
fonetism apropiat, dar care nu au sensuri comune nici în română, nici în franceză) şi parţiale
(paronime ce se caracterizează printr-o oarecare apropiere semantică). Fenomenul paronimiei
interlinguale a fost examinat la nivel semantic (extinderea şi restricţia semantică); stilistic;
sociocultural, formal şi frazeologic. Aspectul subiectiv al Imaginarului Lingvistic rămâne a fi
definitoriu în crearea cuplurilor paronimice interlinguale.
· Specialiştii în materie au abordat fenomenul din dublă perspectivă. Unii lingvişti au
studiat însă paronimia prin prisma Imaginarului Lingvistic (atracţia paronimică neintenţionată), alţii

22
au examinat atracţia paronimică intenţionată. Ciocnirea intenţionată a două paronime a dat naştere
unei figuri de stil cu numele de paronomază. Datorită cvasiidentităţii formale şi nonidentităţii
semantice, paronomazia poate fi actualizată în jocurile de cuvinte, în discursul repetat, paremiologic
şi în cel aforistic. Trăsăturile de bază ale paronomazei sunt: concizia enunţului, ritmul, rima,
organizarea sa binară, retorica elipsei şi funcţia mnemotehnică. Paronomaza îşi realizează valoarea
datorită funcţiilor: metalingvistică, poetică şi ludică.
· În procesul traducerii, paronomaza creează unele dificultăţi în păstrarea ritmului, a rimei,
a structurii sale binare, fără a ştirbi emoţionalul şi, implicit, latura expresivă. Diversitatea jocurilor
de cuvinte înlesneşte traducerea paronomazelor. În plan interlingual se optează pentru traducerea –
echivalenţă şi nu pentru cea prin transliteraţie. Se recurge la patru tipuri de traducere a jocurilor de
cuvinte, create în baza atracţiei paronimice intenţionate:
- traducerea izomorfă (propune un joc de cuvinte în limba ţintă care corespunde
originalului);
- traducerea omomorfă (redă jocul de cuvinte original printr-un altul asemănător);
- traducerea eteromorfă (jocul de cuvinte din original este redat printr-un alt tip de joc);
- traducerea liberă (redă un joc de cuvinte printr-o altă figură de stil).

Lista cuvintelor-cheie
Alianţă (~ paronimică), ambiguitate, analogie (~ lexicală), asociaţie (~ etimologică), atracţie
paronimică (~ intenţionată, ~ neintenţionată, ~ interlinguală), calambur (~ paronimic, ~ in absentia,
~ in praesentia), competenţă (~ lingvistică, ~ extralingvistică), comunicare, context, cuplu
paronimic (~ iluzoriu, ~ interlingual), discurs (~ repetat, ~ paremiologic, ~ aforistic), dublete (~
lexicale, ~ etimologice), element (~ inductor, ~ indus), etimologie populară, imaginar lingvistic, joc
de cuvinte, norme lingvistice (~ obiective, ~ statistice, ~ sistemice, ~ subiective, ~ evaluative, ~
comunicaţionale, ~ prescriptive, ~ fictive), paronime (~ absolute, ~ parţiale, ~ omorizice, ~ formale,
~ interlinguale), paronomază (~ interlinguală), semnificant, semnificat, sistem, traducere (~
izomorfă, ~ omomorfă, ~ eteromorfă, ~ liberă).

23
 Ideile principale ale tezei şi-au găsit reflectare în următoarele publicaţii:
1. Valorile semantico-stilistice ale paronimiei // Limba română. – Chişinău, 2006, – Nr. 7-9, p.
143-149.
2. Atracţia paronimică din perspectiva Imaginarului Lingvistic // Învăţământul superior şi
cercetarea – piloni ai societăţii bazate pe cunoaştere, Volumul I. – Chişinău, 2006, p. 5-6.
3. Dificultăţile impuse în traducere de paronimia interlingvistică // Strategii discursive VIII.
Materialele Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului "Eugen Coşeriu", Volumul II. –
Chişinău: CE USM, 2006, p. 872-880.
4. La paronymie en syntagmatique et paradigmatique // Actes du Colloque International organisé à
l'occasion du XL-ième anniversaire du département de Philologie Française "Grigore Cincilei":
La linguistique entre recherche et application. – Chişinău, 2005, p. 156-157.
5. Note privind problema atracţiei paronimice în limba franceză // Limba română. – Chişinău,
2004, – Nr. 7-8, p. 149-153.
6. Unele considerente privind problema atracţiei paronimice în limba franceză // Probleme actuale
de lingvistică, glotodidactică şi ştiinţă literară. – Chişinău, 2004, p. 151-153.
7. Rolul atracţiei paronimice în paronomază // Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-
2002. – Chişinău, 2003, p. 95-96.
8. Limitele paronimiei în limba franceză // Analele Ştiinţifice ale USM, seria "Ştiinţe filologice". –
Chişinău, 2004, p. 256-259.
9. Paronimia – sursă a ambiguităţii semantice / Analele Ştiinţifice ale USM, seria "Ştiinţe
filologice". – Chişinău, 2003, p. 331-334.
10. Particularităţile de formare ale paronimelor articulate de la dubletele etimologice // Probleme de
lingvistică generală şi romanică, Volumul I. – Chişinău, 2003, p. 61-63.
11. Etimologia populară şi raportul ei cu atracţia paronimică // Analele Ştiinţifice ale USM, seria
"Ştiinţe filologice". – Chişinău, 2001, p. 181-184.
12. Sursele atracţiei paronimice // Analele Ştiinţifice ale USM, seria "Ştiinţe filologice". – Chişinău,
2000, p. 331-333.
13. Criteriile de clasificare ale paronimelor // Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 1998-
1999. – Chişinău, 2000, p. 111-112.
14. Limitele atracţiei paronimice // Analele Ştiinţifice ale USM, seria "Ştiinţe filologice". –
Chişinău, 1999, p. 102-106.
15. Omofonia – sursă de greşeli în limba traducerilor / Probleme actuale de lingvistică, didactică şi
ştiinţă literară. – Chişinău, 1999, p. 60-66.
16. Note privind atracţia paronimică // Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 1996-1997. –
Chişinău, 1998, p. 156.

24
 SUMMARY
to a thesis for the Ph. D. degree on the topic:
“Paronymic Attraction in French”

The object of research of the Doctor’s Degree Thesis constitute the words of a similar
phonetic shape but with different meanings, which as a result of paronymic attraction and due to the
speaker’s Linguistic Perception, lead to the appearance of the illusory paronymic alliances.
The phenomenon of paronymy being determined by the anthropocentric character, which is
manifested through human verbal behaviour, causes the creation of paronymic pairs conceived
associatedly. The quasi-identity of form and the semantic non-identity, the binary structure of
paronyms, the functional individuality of each paronym are frequently used by speakers non-
intentionally in the process of verbal interaction (which is conditioned by the speaker’s Linguistic
Perception) and intentionally (in aphoristic, paremiologic discourse, in puns, as an intellectual
exercise on the virtuality of language).
By virtue of this aspect of language’s functioning two techniques of the phenomenon of
paronymy have emerged: non-intended paronymic attraction and paronomasia (intentional
paronymic attraction). The necessities and subtleties of human thought exceed to a great degree the
possibilities offered by the system, which motivates the deviation from the norms prescribed, up-to-
dated by the phenomenon of paronymic attraction.
The study of paronymy on the level of system allowed us to point out the priority of the
formal factor in the realization of operations of encoding and decoding in speech acts, speaking in
favour of the choice of the formal discourse, which is a consequence of the desire to emphasize the
idea that the signifier in communication is sometimes more important than the signified itself,
which becomes covert due to sonorousness of the former, which mnemonically are more acceptable
for an ordinary speaker in oral communication.
The study of paronymy from the perspective of theoretical concept of Plural Norm was
stressed to rally us to E. Coseriu’s concept, according to which speech (usage), exceeding the
prescribed taxonomies and controlling the uniqueness of norm, can exert an influence over the
language. Usage, due to its frequency, can cause the appearance of Paronymic Attraction, which in
its turn is generated by the presence of the human factor. The phenomenon of “Paronymic
Attraction” is characteristic of oral communication in the context of Linguistic Perception. The
paronym most widely recognized attracts the one that has not been assimilated yet by the speakers
and paronymic alliances are not absent from the written aspect of a language.
We also insisted on semantico-stylistic values of paronymic attraction. The puns, reiteration,
paremiologic and aphoristic discourse constitute a productive field of manifestation of the
phenomenon under research. The features of paronomasia (its concise character, ellipsis, binary
structure, mnemonic function), which have the function of captivating the reader (listener), thus
increasing the quality, efficiency, and expressiveness of the language, were outlined.

25
 РЕЗЮМЕ
диссертации на соискание ученой степени доктора филологических наук:
„Паронимическое притягивание во французском языке”

Предметом исследования докторской диссертации являются слова, сходные по

звучанию, но различные по значению, которые на основе паронимического подобия и
лингвистического воображения говорящего индивида создают паронимические
иллюзорные союзы.
Явление паронимии, антропоцентрическое по своей природе, проявляется в
человеческом вербальном поведении и приводит к возникновению паронимических
пар, воспринимаемых ассоциативно.
Формальное квазисходство и семантическое несходство, бинарная структура
паронимов, функциональное своеобразие каждого паронима используются часто
непреднамеренно в процессе речевой деятельности (зависит от лингвистического
воображения говорящего) и преднамеренно (в афористических изречениях, повторах,
каламбурах, поговорках, как интеллектуальное упражнение в возможностях языка).
Функционирование языка определяет два приема возникновения паронимии:
непреднамеренное паронимическое притягивание и преднамеренное паронимическое
притягивание (парономазия).
Потребности и тонкость человеческого мышления значительно превосходят
возможности системы, что приводит к отклонениям от предписанных норм,
актуализированных при помощи явления паронимического притягивания.
Исследование паронимии на уровне системы позволяет подчеркнуть
преобладающий характер формы в процессе кодификации и декодификации
коммуникативных актов. Выбор предсылки формального порядка определяется
желанием обосновать идею о том, что паронимы, из-за сходства в звучании, которое
мнемонически лучше воспринимается обычным слушателем в устной речи, приводят
к тому, что сигнификант в общении иногда значительнее сигнификата.
Исследование паронимии осуществляется исходя из понятия «плюрализма
нормы», где речь (узус), нарушая предписанные таксономии и опровергая монизм
норм, может влиять на язык, согласно с теоретическими положениями Е. Кошериу.
Узус может обусловить возникновение паронимического сходства, которое, в свою
очередь, определяется присутствием человеческого фактора. Явление
паронимического притягивания в контексте лингвистического воображения
свойственно устной речи, где более знакомый пароним притягивает другой, ещё не
ассимилированный носителями языка. Паронимические союзы появляются и в
письменной речи.
Также были рассмотрены семантико-стилистические свойства паронимического
притягивания. Каламбуры, повторы, поговорки и афоризмы являются благодатной
почвой для проявления исследуемого феномена. Были выделены основные черты
парономазии (краткость, эллипсис, бинарная структура, мнемоничесая функция),
которые позволяют привлечь внимание читателей и слушателей, повышая, таким
образом, качество, эффективность и экспрессивность речи.

26
Grădinaru Angela

Atracţia paronimică în limba franceză

Specialitatea: 10.02.05 – Limbi romanice

AUTOREFERAT
al tezei de doctor în filologie

_____________________________________________________________________

Bun de tipar 12.03. 2007. Formatul 60x841/16

Coli de tipar: 1,0. Comanda 48. Tirajul 50 ex.

Centrul Editorial Poligrafic al Universităţii de Stat din Moldova

str. A.Mateevici, 60. Chişinău, MD 2009