Sunteți pe pagina 1din 5

PRINCIPII DE BAZA ALE CERCETARII ŞTIINŢFICE

Cursul 9

ANCHETA PE BAZĂ DE INTERVIU. CONVORBIREA

Ancheta pe bază de interviu


Ancheta, ca metodă de cercetare psihologică, face din obiectul ei şi instrument şi scop, căci ne
ajută să cunoaştem omul cu ajutorul lui insuşi. Prin sondarea faptelor, atitudinilor şi opiniilor pe
care le are, ajutăm in acelaşi timp persoana să se cunoască mai bine. Schema operaţională
generală a anchetei se bazează pe culegerea de informaţii prin intrebare - răspuns, in sens mai
larg ea presupunand colectarea sistematică de informaţii cu privire la trebuinţele, motivaţiile,
aspiraţiile, credinţele, valorile, maniera de a trăi, de a munci şi de a se distra a persoanelor şi
grupurilor din care fac parte, fie cele mai mici (colectivul de elevi, echipa sportivă, grupa de
muncă), fie populaţii largi. Luand o amploare deosebită in a doua jumătate a secolului al XX-lea,
odată cu creşterea urbanismului, ancheta psihosocială are ca obiective culegerea de date
personale despre mediul ambiant, despre comportamentul şi activitatea extraprofesională, opinia
publică ,motivaţii şi atitudini, adică aspecte obiective (factuale) şi subiective, predominant
psihologice. Ea vizează două tehnici fundamentale: tehnica interviului şi tehnica chestionarului
(autoadministrat sau administrat prin opratorul de anchetă).

Interviul

Larg utilizat in mass-media (televiziune, radio, presă), interviul este incadrat in categoria
metodelor psihosociale de tipul anchetei, pentru că se bazează pe schema intrebare - răspuns.
Operatorul de interviu (anchetatorul) interacţionează direct, nemijlocit cu intervievatul, ceea ce
face ca metoda să se asemene cu discuţia, convorbirea, conversaţia, dialogul sau interogatoriul.
Dacă insă interogatorul evocă atmosfera judiciară, celelalte metode evocate sunt doar parţial
sinonime cu interviul prin faptul că presupun schimbul de informaţii, diferenţa fiind aceea că in
interviu operatorul dirijează subiectul, imprimand un anumit curs discuţiei, deci poziţia lui este
privilegiată şi nu este interşanjabilă cu a subiectului. După Moser scopul interviului este acela de
a pune subiectul in situaţia de a exterioriza oanumită informaţie care nu poate fi extrasă şi
obiectivată printr-o altă metodă (ceea ce ar face interviul inutil). Fiind o metodă interactivă,
reuşita ei depinde in bună măsură de capacitatea intervievatorului de a inţelege rezistenţa
intervievatului, care vine in această relaţie cu inhibiţii ce ţin fie de personalitatea sa (emotivitate,
anxietate, teama de a se produce in public ,motivaţii, valori etc.), fie de modul cum este organizat
intreg contextul situaţional. Pentru a le depăşi, operatorul trebuie să ştie să introducă pe subiect
in situaţie, clarificandu-i scopurile interviului şi convingandu-l că răspunsurile trebuie să reflecte
părerea lui reală. Ştiind că subiecţii se simt in largul lor in ambianţa cunoscută a familiei sau a
locului de muncă, acestea avand mare libertate de mişcare, interviul are şanse de reuşită mai mari
decat chestionarul, căci planul iniţial poate fi schimbat din mers, in funcţie de situaţie. In funcţie
de această libertate există două tipuri de interviu, cel clinic şi cel focalizat. Interviul şi
conversaţia clinică practic se suprapun, in sensul că sunt forme foarte specializate de investigaţie
in scop diagnostic şi terapeutic, in care excelează medicii (psihiatri mai ales), psihologii
clinicieni şi pedagogii, profesorii, care il pot folosi in orientarea profesională, de
exemplu.”Specificul interviului clinic constă in aceea că el este o metodă calitativă, avand drept
obiectiv cunoaşterea adancită a personalităţii subiectului”, apreciază Pantelimon Golu (1974, p.
323).
Interviul focalizat presupune centrarea (“focalizarea”) atenţiei mai multor subiecţi pe aspecte sau
evenimente trăite, cunoscute de toţi, condiţia lui de bază fiind aceea a existenţei unei experienţe
comune, dată de participarea tuturor la situaţia socială invocată (un accident, o emisiune
televizată, unspectacol etc.), in raport cu care ei trebuie să-şi exprime cat mai clar punctul de
vedere. Pentru aceasta operatorul trebuie să analizeze prealabil situaţia in detaliu, pentru a avea
deja cateva ipoteze sau idei care să-i permită flexibilitate şi adaptare la subiecţii investigaţi,
pentru a surprinde din discuţiile cu ei opiniile cele mai semnificative şi relevante. Deci
focalizarea se face nu pe persoane, ci pe situaţiile, evenimentele care s-au răsfrant asupra
acestora, interviul urmand a produce un tip de informaţii semnificative social in raport cu
acestea. Acest tip de interviu are şi o importantă funcţie de control (feedback) a efectelor produse
de comunicarea in masă, definind măsura in care mesajele sunt percepute sau determinand
distanţa dintre efectele scontate şi cele efectiv realizate. De asemenea orice altă acţiune socială
(lansarea unui produs nou, construcţia unei hidrocentrale sau deschiderea unui nou magazin) pot
face apel la interviul focalizat, căci prin surprinderea psihologiei sociale se pot releva parametrii
de eficienţă ai acestor acţiuni. Publicitatea şi propaganda (culturală sau politică) sunt domeniile
care beneficiază semnificativ de această metodă Din punct de vedere al tehnicii de aplicare
putem distinge două tipuri de interviu: a. interviul formal, care este unul structurat, standardizat,
controlat strict, constand dintr-o suită de intrebări formulate şi aplicate intr-o ordine strictă, prin
care interviul devine practic oanchetă; b. interviul neformal, care este mult mai flexibil, pentru
că intrebările decurg din logica situaţiei, existand doar un ghid de interviu. Aspectele de calitate,
nuanţă, fiinţe sunt tipice acestei forme de investigaţie, care pentru a ajunge la reuşită trebuie să
decurgă agreabil, fără tensiune, jenă sau teamă. De aceea, calităţile personale ale operatorului
(calm, stăpanire, căldură, empatie, atitudine incurajatoare) devin esenţiale in angajarea
persoanelor intr-odiscuţie fructuoasă Există şi riscul de a rata un interviu sau de a obţine o
informaţie nerelevantă, cum se intamplă şi in cazul chestionarului cu intrebări deschise.
Experienţa de a suprima distanţele, de a echilibra asimetria relaţiei, de a stabili uşor şi natural
contactul uman, fac din interviul formal o cale predilectă a televiziunii şi radioului, in efortul lor
de a crea o societate democratică ş iparticipativă. Prin existenţa posturilor locale de radio şi de
televiziune, acestea intervin in mod nemijlocit la crearea unor sisteme largi de integrare şi
unificare socială in vederea construirii impreună a unei lumi evoluate, mai eficientă, mai
democratică şi mai umană.

Convorbirea

Avand un cadru de aplicaţie mult mai larg decat anamneza (consiliere, şcoală, justiţie, psihologie
şi psihiatrie), convorbirea este şi o veche metodă de cunoaştere interumană, a cărei valoare a
formulat-o insuşi Socrate prin dictonul „vorbeşte ca să te cunosc!”. Pentru că elementele
fundamentale constitutive ale structurii de personalitate (trăsăturile şi factorii) răman fapte
interne ale subiectului, cunoaşterea pleacă de la manifestările lui exterioare, comportamente,
atitudini, opinii, dar şi de la elementele de expresivitate verbală şi nonverbală. Metodă marcată
de subiectivism, pentru că intotdeauna este o distanţă (uneori apreciabilă) intre ceea ce se spune
şi ceea ce gandeşte, sau ceea ce face o persoană, convorbirea a fost rafinată de psihologi, care nu
se pot dispensa de această sursă vie de informaţie, rezultată din contactul interuman direct.
Convorbirea este o discuţie desfăşurată intre cercetător şi subiectul (subiecţii) investigat cu
scopul de a obţine relatări clare asupra părerilor, opiniilor, credinţelor, atitudinilor acestuia, care
permit culegerea de informaţii diagnostice in legătură cu concepţia persoanei, valorile ei,
filozofia de viaţă. Ea presupune relaţia directă, de tipul faţă în faţă intre cercetător şi subiect, ale
căror poziţii sunt interşanjabile şi se bazează pe acordul liber consimţit al subiectului de a
răspunde la intrebări, dar şi pe capacitatea lui de exprimare verbală liberă, spontană, ce pune in
mişcare mecanisme complexe (limbajul, gandirea, memoria, motivaţia, afectivitatea, altestructuri
ale personalităţii, legate de temperament şi caracter cu precădere).Calitatea informaţiilor depinde
de aceste disponibilităţi interne puse in joc, dar şi de sinceritatea deplină a subiectului, de
disponibilitatea lui pentru dialog prin evitarea tendinţelor de faţadă, sau a celor născute din
dezirabilitatea socială, prin care ar putea rezulta deformări intenţionate ale informaţiilor pentru a

2
se pune pe sine intr-o lumină favorabilă. Capacitatea subiectului de a se autoanaliza introspectiv,
dar şi a operatorului de a conduce convorbirea pe făgaşul dorit, prin angajarea deplină, a lui şi a
subiectului, in relaţia de comunicare, sunt alte condiţii ale metodei. Ca şi pentru interviu,
convorbirea presupune o capacitate comprehensivă şi empatică ridicată a cercetătorului, ca şi o
experienţă prealabilă bogată, din care cauză Meili o considera „metoda psihologică cea mai
complicată şi mai greu de invăţat” (1964, p. 144). Avantajele metodei provin din aceea că ea
permite un acces mai direct la viaţa internă a subiectului (opinii, atitudini, interese, convingeri,
aspiraţii, expectaţii, conflicte, prejudecăţi, mentalităţi, sentimente sau valori), prin care se
reliefează unicitatea şi individualitate apersoanei. Metoda poate completa alte căi de investigaţie
mai elaborate sau standardizate (experimentul, chestionarul sau testele), pentru a obţine
informaţiile relevante, care personalizează investigaţia.
Convorbirea directă
Este varianta cea mai apropiată de psihologia simţului comun, ea se poate concentra in jurul unei
teme, dar schimbările fireşti de direcţie, alternarea rolurilor, caracterul aleatoriu al răspunsurilor,
o fac greu de urmărit, sortat şi cuantificat. Ea poate fi un preambul al unei discuţii dirijate sau a
altui tip de abordare, un fel de tatonare reciprocă pentru a ajunge la un ritm comun, condiţie de
fond a unei bune comunicări.
Convorbirea semidirijată
Este aceea in care psihologul are precizată nu numai tema, dar şi cateva obiective precise ce
trebuie atinse, pe care insă nu ajunge să le epuizeze sau să le parcurgă in ordinea strictă pe care
şi-a propus-o anterior. Obiectivele aflate in atenţia cercetătorului (numite şi criterii) pot fi
aspecte intelectuale, afective, etice, atitudini, opinii saumotivaţii ale unor conduite, descifrarea
intenţionalităţii etc., pot fi gandite intercorelat sau independent. Elementul de standardizare este
aici mai mare, de unde posibilitatea mai bine marcată de a cuantifica datele obţinute.
Convorbirea dirijată sau standardizată
Convorbirea dirijată sau standardizată dă un grad mic de libertate cursului discuţiei, căci
subiecţii trebuie să răspundă toţi aceloraşi intrebări, formulate in acelaşi fel şi in aceeaşi ordine,
indiferent de particularităţile lor. Este o convorbire structurată şi tematică, ce se apropie foarte
mult de anchetă sau chestionar. Dacă in forma precedentă erau permise schimbarea succesiunii şi
a cursului convorbirii, cu reformularea unor intrebări sau cu adresarea de intrebări suplimentare,
in scopul clarificării unor sensuri, pentru convorbirea dirijată aceste libertăţi nu sunt permise.
Convorbirea situaţională
Convorbirea situaţională cere subiectului să spună cum s-ar comporta el intr-o anumită situaţie,
descrisă de psiholog, cum ar prelucra informaţiile sau documentele furnizate de acesta. In
psihiatrie, convorbirea structurată cu scop de diagnostic are un anumit grad de standardizare,
astfel incat să permită o culegere sistematică de semne relevantep entru o anumită tulburare
psihiatrică. In acest domeniu ea poate urma anamnezei şi este dublată obligatoriu de investigaţie
atentă a conduitelor expresive (mimică, pantomimică, intonaţie), ca metode concurente, ale căror
informaţii produc convergenţa necesară diagnosticului psihiatric.
Convorbirea psihanalitică
Are reguli precise şi o anumită evoluţie in timp: terapeutul şade in spatele divanului pe careeste
aşezat confortabil pacientul, care vorbeşte liber, respectand doar o singură regulă, aceea de a
exterioriza tot ceea ce ii trece prin minte. Materialul adunat este ulterior supus interpretărilor,
care pun in evidenţă modalităţile conflictului defensiv, vizand „in ultimă instanţă dorinţa care se
formulează in orice producţie a inconştientului” (Laplanche şiPontalis, 1994, p. 197). Sensul
curei psihanalitice este chiar acela de a oferi subiectului cheia, accesul spre conţinutul latent al
acestor conflicte inconştiente, prin care se obţine „purificarea”, catharsisul. Evocand sau retrăind
evenimentele traumatice care s-au fixat instructuri patologice, subiectul se eliberează de
conţinutul lor afectogen negativ (prin aşanumita abreacţie).
Convorbirea nondirectivă
Este metoda de bază a psihoterapiei omonime, al cărui părinte este Carl Rogers, unul din
promotorii psihologiei umaniste. In opinia lui Rogers metoda psihanalitică ii face pe oameni să

3
pară neajutoraţi şi dependenţi de terapeut, de aceea metoda lui, centrată pe client, sau
nondirectivă, face ce personajul principal să fie subiectul, care poate descoperi singur
resursele propriei insănătoşiri. Faţă de acesta psihoterapeutul trebuie să aibă o atitudine caldă,
pozitivă şi de acceptare, care determină clientul să devină conştient de sine şi să se accepte aşa
cum este, odată ce a descoperit aceasta el fiind capabil să-şi rezolve singur problemele. Rolul
psihoterapeutului este să creeze ambianţa necesară destăinuirii spontane, adică a unei atmosfere
de comunicare caldă, autentică, bazată pe simpatia şi inţelegerea subiectului, chiar cand
manifestările lui contrazic modul de a fi al terapeutului. In sens strict, in această convorbire
asimetrică (pentru că ea reţine doar faptele care sunt inacord cu teoria postulată, ca şi
psihanaliza) terapeutul doar reformulează sintetic ceea cerezultă din povestirile clientului, avand
un minimum de intervenţie, de unde şi numele ei denondirectivă.
Convorbirea mai poate fi individuală, de grup, de familie sau de cuplu, fiecare desemnand
zone şi procedee de lucru specifice, care cer formare şi antrenamente speciale pentru psiholog.
Există tipuri şi tipuri de convorbire in grup. Dunlop şi Watman (citaţi de Şchiopu,1976, p. 71)
vorbesc despre două situaţii: prima in care psihologul pune aceeaşi problemă tuturor subiecţilor,
ceea ce face ca cel care „sparge gheaţa” să fie dezavantajat, deoarece există un disconfort psihic
al primului vorbitor, iar cel ascultat la urmă să fie avantajat, deoarece are „ultimul cuvant”,
profitand de faptul că ceilalţi au produs deja o cantitate importantă de informaţie. Rolul
psihologului ar fi acela de moderator, care trebuie să animeze discuţia in grup, să păstreze
ordinea şi să activeze subiecţii inerţi.O altă metodă este aceea in care psihologul pregăteşte atatea
teme caţi subiecţi sunt, organizand astfel discuţia incat fiecare subiect să treacă prin poziţiile de
iniţiator (care sparge gheaţa), sau are ultimul cuvant. Intr-un fel şcoala a oficializat aceste două
metode, prima fiind cea de tip colocviu, a doua cea de tip examen. Psihologul poate urmări tipul
de emoţie apărută in timpul comunicării, adaptarea la situaţie, spontaneitatea participării, rolul
asumat de fiecare in grup, constanţa lui, etc. Aceste metode sunt extrem de importante in
constituirea aşa-numitului grup terapeutic, pentru că testează afinităţile, compatibilităţile,
aversiunile ,idiosincraziile etc.
Convorbirea liberă in grup
Este importantă pentru că problema nu mai emerge de la psiholog, care, nemaiavand rolul de
dirijor al discuţiei, rămane un membru mai special al grupului (observator). Prin libertatea lor,
discuţiile pot scoate la suprafaţă caracteristici ale gandirii, creativităţii, stilului fiecăruia, aspecte
de personalitate, dar şi modul in care se structurează grupul in rezolvarea unei probleme.
Subiecţii adolescenţi agreează mult această metodă care permite reliefarea punctului propriu de
vedere, originalităţii şi creativităţii personale, dar conducerea discuţiilor presupune o artă
indelung exersată de coordonare a intervenţiilor.
Brainstormingul
Literal brainstorming inseamnă furtună cerebrală şi este o tehnică de creativitate elaborată de
Osborn in 1939, fondată pe stimularea grupului şi debranşarea (suspendarea sau aminarea)
controlului logic şi social. Cuprinde patru faze: in faza de producere a ideilor, participanţii (care
au caracteristici personale şi socioculturale oarte diferite) trebuie să lucreze asupra unei
probleme concrete, prezentată intr-o manieră simplă, după cateva reguli (fiecare să producă un
număr maxim de idei, născute prin asociaţii libere sau chiar năstruşnice, abandonand orice
judecată evaluativ - critică şi putand folosi tot ceea ce s-a produs pentru a recombina şi
transforma ideile altora); fazele de cernere, aprofundare şi de definitivare a ideilor selecţionate se
face in colaborare cu responsabilii organismului care au propus problema. Şedinţa este condusă
de un specialist care enunţă problema, maniera de lucru, recoltează (inregistrează) toate soluţiile
şi creează un climat de grup degajat, entuziast şi competitiv, care stimulează creativitatea
grupului.
Sinectica
Metoda pusă la punct de Gordon este una de creativitate colectivă, deoarece cuprinde 6-8 oameni
cu acelaşi nivel de pregătire, dar cu profesii foarte diferite pentru a facilita fluiditatea,
flexibilitatea şi maleabilitatea punctelor de vedere, grupul fiind solicitat să rezolve o problemă de

4
nespecialitate. El lucrează după două reguli: 1) să faci ca un lucru ciudat să devină familiar (faza
analitică de inţelegere) şi 2) să faci ca obişnuitul să devină ciudat (synectics inseamnă a realiza
legături intre lucruri şi fenomene). Semănand cu brainstormingul prin aceea că stimulează
creativitatea, sinectica este o tehnică de lucru maidisciplinată, cu grade de inţelegere mai bune in
grupul creativ. Principiile care stau la baza metodei sunt: creativitatea şi procesele creative se pot
dezvolta numai dacă se inţelege substratul situaţional care le susţine; creativitatea are ca element
esenţial şi principii de bază punerea emoţionalităţii inaintea raţionalităţii; trebuie traversate
elementele iraţionale pentru a creşte şansa de reuşită in rezolvarea deprobleme. Sinectica
incurajează fantezia, dar incercările de a emite judecăţi pripite sau de a critica legăturile
nerelevante sunt dezaprobate. Ea pare a fi mai creativă decat brainstromingul, deoarece
elaborează metode pentru creşterea inţelegerii faţă desituaţia problematică, climatul emoţional
afectiv şi cel motivaţional fiind potenţaţi şi consideraţi la fel de importanţi ca cei intelectuali.
Asociind diferite moduri de gandire, sinectica este o importantă tehnică de formare şi dezvoltare
a creativităţii de grup. Pentru a compensa dezavantajele convorbirii, psihologul trebuie să
culeagă in prealabil informaţii despre problema ce va fi discutată, dar şi despre caracteristicile
subiectului, să-şi structureze dinainte intrebările pentru a putea anticipa răspunsurile sau reacţiile
neprevăzute (blocajele sau refuzul de a mai răspunde), să creeze un climat stimulativ şi motivat
pentru a obţine informaţii autentice, reale, complete despre problema investigată. Fără a necesita
materiale sau dotări speciale, convorbirea culege intr-un timp scurt o cantitate mare de informaţii
valoroase, utilizabile intr-o mare varietate de scopuri. Subminată de subiectivitatea profundă a
ambilor parteneri aflaţi in relaţie, aceste date culese prin observaţie vor fi necesarmente
coroborate cu alte date pentru a le completa, verifica şi a ne asigura astfel de validitatea lor. In
psihologie scopurile convorbirii sunt diverse: reconstituirea evenimentelor relevante din istoria
personală (anamneza); sondarea cunoştinţelor subiectului cu scopul evaluării lor (interogaţia
orală, atat de multfolosită in evaluarea şcolară); depistarea aptitudinilor, atitudinilor şi intereselor
pentru o profesie (orientarea şcolară, ghidarea vocaţională); contribuie la diagnosticul şi
tratamentul (medical sau psihoterapeutic) pentru subiecţii cutulburări de comunicare
(relaţionale), cum ar fi introvertiţii, anxioşii sau cei cu tendinţeautiste; ajută subiectul să infrunte
o situaţie existenţială concretă (angoasă, anxietate de examen, prinsfat psihologic avizat);
antrenează subiectul in obţinerea de performanţe ridicate prin creşterea capacităţii lui relaţionale
(antrenament, formare). Aşa cum precizează Anzieu (Dicţionar de psihologie, 1999, p. 190)
convorbirea poate fi solicitată de cel interesat (sfat, consiliere, convorbire clinică), de psiholog
(anchetă, sondaj de opinie, cercetare ştiinţifică), de un terţ (medic, profesor, funcţionar public),
pentru a culege o părere avizată profesional despre un caz ce implică responsabilitatea deciziei şi
interdisciplinaritatea.