COLEGIUL CONSILIERILOR JURIDICI BUCUREŞTI

LUCRARE DE DEFINITIVAT

TEMA: TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Dr. Vasiliu Monica – Andreea

(consilier juridic)

BUCUREŞTI
2017
TRATATUL DE LA AMSTERDAM
(lucrare - consilier juridic definitiv)

1
PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I - INTRODUCERE
Secţiunea I - Istoria cronologică a Uniunii Europene
Secţiunea II – Problema lărgirii U.E.
Secţiunea III – Problema fostei Iugoslavii
Secţiunea IV – Problema privind aderarea României la U.E.
Secţiunea a V – a Tratatul de instituire a unei Constituţiei pentru Europa

CAPITOLUL II

Secţiunea I – Tratatul de la Maastricht, modificările aduse Tratatului pentru Uniunea Europeană, a

tratatelor de instituire a Comunităţii Europene şi legăturile care se formează cu Tratatul de la
Amesterdam

CAPITOLUL III

Secţiunea I - Introducere referitoare la Tratatul de la Amsterdam

Secţiunea a II - a - Protocolul Tratatului de la Amsterdam, care modifică Tratatul peivins Uniunea
Europeană, Tratatele instituite Comunităţile Europene şi anumite acte conexe
Secţiunea a III- a - Textul Tratatului de la Amsterdam
A I – Partea I a Tratatul de la Amsterdam – modificările de fond;
A II – Partea a II – a Simplificare
A III – Partea a treia – Dispoziţii generale şi finale
Secţiunea a IV-a – Simplificările şi compltările aduse de Tratatul de la Amsterdam
Secţiunea a V-a – Tratatul de insituire a unei comunităţi pentru Europa
ABREVIERI (acronime)

U.E. - Uniunea Europeană

C.E.C.O. – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi oţelului – Tratatul de la Roma
C.E.C.A. – Tratatul de la Paris
C.E.E. – Comunitatea Economică Europeană

2
U.E.O. – Uniunea Europei Occidentale
EUROATOM – Tratatul de la Bruxelles
A.E.L.S- Asociaţia Europeană de Liber Schimb
O.E.C.D. – Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
C.E. – Consiliul European
C.E.A. – Comunitatea Europenă de Apărare
S.M.E. – Sistemul European al Băncilor Centrale
C.U.E. – Consiliul Uniunnii Europene
A.U.E. – Actul Unic European
P.E. – Parlamentul european
C.I.G. – Conferinţa Interguvernamentală
A.C.P.- Asia, Caraibe, Pacific
S.E.E. – Spaţiul Economic European
O.M.E. – Organizaţia Monidală a Comerţului
I.M.E. – Institutul Monetar European
P.E.S.C. – Politica Externă de Securitate Comună
J.A.I. – Justiţia şi Afacerile Interne

U.E.O. - Uniunea Europei Occidentale

Din noul dicţionar enciclopedic
Uniunea Europei Occidentale – organizaţie politică – militară înfiinţată în mai 1955 pe baza
acordurilor de la Bruxelles (1948) şi de la Paris (1954). Membrii: Belgia, Franţa, R.F.G., Italia,
Luxemburg, Marea Britanie. Legată de N.A.T.O. face de parte din sistemul organizaţiilor de
integrare europeană.

3
N.A.T.O. – North Atlantic Treaty Organization

(Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – OTAN) – bloc politic militar creat în 1949 cu
sediul la Bruxelles (până în 1967 la Paris). Din N.A.T.O. fac parte: SUA, Marea Britanie, Franţa,
Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, canada, Islanda, Portugalia (membrii
fondatori), Grecia, Turcia din 1952 şi R.F.G. din 1954, iar după unificarea din 1990 se numeşte
Republica democrată Germană. Începând din 1966 Franţa nu a mai participat la activitatea
organiosmelor militare ale blocului, în timpul mandatului lui Charles de Gaulle şi a revenit în 2009
în timpul preşedinţiei lui Nicolas Sarkozy.
După 1982 au urmat să adere la N.A.T.O. următoarele state: Spania, Ungaria, Polonia, Cehia,
Bulgaria, Slovacia, Slolvenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, România (2004), Croaţia şi
Albania în 2009.

4
 CAPITOLUL I - INTRODUCERE
Secţiunea I - Istoria cronologică a Uniunii Europene

Construcţia actuală a Uniunii Europene se datorează în mare parte eforturilor de după cel
de-al Doilea Război Mondial de a preveni în mod eficient şi rapid orice alt conflict internaţional de
proporţii devastatoare. Astfel s-a iniţiat în anul 1955 de către Mnisiştrii de externe ai celor şase
(Franţa, Belgia, RFG, Italia, Luxemburg şi Marea Britanie) o Conferinţă de la Messina în care se
hotărăşte extinderea procesului de integrare europeană având în vedere extinderea procesului de
integrare europeană prin intermediul anumitor ramuri economice.
Deşi iniţial s-a dorit a fi o oragnizaţie internaţională numai penhtru cooperare economică în
orice plan, totuşi s-a ajuns în moemntulo actual la o organizaţie politico – militară care este legată
de N.A.T.O. (North Atlanitic Treaty Organization), care are drept scop comun de a apăra orice
stat atacat şi extinzând la momentul actual de a preveni şi elinina actele teroriste care au loc
pretitindeni în lume.
Tot începutul se datorează discursului lui Robert Schumann inspirat totuşi de Jean Monnet.
În calitate de Ministru de Externe al franţei el va face propunerea pe 9 Mai 1950 ca franţa, RFG şi
orice alt stat european dornicb să-şi unească resursele de cărbune şi oţel să treacă la acţiune.
În mai 1945 la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis în octombrie 1947,
la 2 ani Belgia, Olanda şi Luxemburg stabilesc o uniune vamală şi economică , iar începând cu
ianuarie 1948 se introduce tariful vamal comun.
Ideea Uniunii Europene în forma ei actuală este rezultatul unei conlucrări internaţionale pe
plan european şi nu numai şi se datorează evident poporului francez, care l-a avut timp de zece ani
ca şef de stat pe generalul Charles de Gaulle.
Pentru a preveni o nouă posibilă agresiune germană Marea Britanie şi Franţa semnează
Tratatul de la Dunquerque şi, la scurt timp, se lansează de către S.U.A. Doctrina Truman prin
care sunt gata să ofere suport şi asistenţă tuturor statelor ameninţate de agresiunile comuniste.
În baza Tratatului de la Bruxelles încheiat de Marea Britanie, Franţa şi statele Benelux în
martie 1948 se creează acordul în vederea apărării comune împotriva U.R.S.S. (şi Germaniei
iniţial). În acelaşi an, doar la distanţă de o lună 16 state europene formează Organizaţia
Europeană de Cooperare Economică (OECE).
În mai 1948 se întruneşte la Haga Congresul European. În mai 1949 zece state europene
semnează la Strasbourg Statutul Consiliului Europei. Abia în 1951, mai precis în data de 18 aprilie,
cei şase semnează la Paris Tratatul pentru Înfiinţarea Comunităţii Europene pentru Apărare

5
(CEA). Un an mai târziu CECO îşi începe activitatea. Din păcate în 1954 Parlamentul Franţei
respinge CEA.
Punctul de maxim interes este însă evenimentul semnării actului de naştere a UEO
(Uniunea europei Occidentale) în urma Conferinţei de la Londra lşi a semnării la Paris a acorduluzi
de modificare a Tratatului de la Bruxellea în octombrie 1954.
Miniştrii de externe ai Celor Şase hotărăsc tot la Messina să extindă procesul de integrare
europeană la toate ramurile economiei în iunie 1955. Doi ani mai târziu se semnează la Roma
Tratatul pentru înfiinţarea CEE (Comunitatea Economică Europeană) şi EUROATOM (25
martie 1957).
În ianuarie 1958 intră în vigoare Tratatul de la Roma şi sunt create Comisiile CEE şi
EUROATOM. Mai târziu încep primele reduceri de tarife în CEE.
La Convenţia de la Stpckholm, la iniţiativa Marii Britanii se semnează de către 7 state
europene această convenţie,m care are drept scop înfiinţarea Asociaţiei Europene de Liber
Shimb (A.E.L.S.), care va intra în vigoare în luna mai a anului 1958. În acelaşi an O.E.C.E. devine
O.E.C.D. incluzând SUA şi Canada.
Irlanda, Danemarca şi Marea Britanie vor înainta cereri de aderare la CEE în 1961. Tot în
acest an are loc semnarea unui Acord de Asociere între Grecia şi CEE, acord care va intra în
vigoare în 1962. Concomnitent se pun bazele P.A.C. (Politica Agricolă Comună) a CEE.
În 1963 generalul de Gaulle, Preşedintele Franţei, anunţă la o conferinţă de presă veto-ul
statului pe care îl conducea în ceea ce priveşte aderarea Marii Britanii la CEE.
În iulie 1963 se semnează Convenţia de la Younde, acord de asociere între CEE şi 18 state
africane. În 1964 statele comunitare sunt reprezentate pentru prima oară de o delegaţie comună la
Runda Kennedy a GATT.
În aprilie 1965 intervine un moment culminant în istoria Uniunii Europene prin semnarea la
Bruxelles a Tratatuluzi care stabileşte o singură comisie şi un singur consiliu pentru cele trei
Comunităţi Europene. Tratatul va intra în vigoare la 1 iulie 1967.
Din nou intervine Frabţa în iulie 1965 prin boicotarea instituţiilor comunitare cu scopul de
a-şi arăta dezacordul privind introducerea de elemente supranaţionale în cadrul CE.
Se ajunge la aşa – numitul „Compromius Luxembourg” stabilitde către miniştrii de Externe
comunitari pentru a evita pe viitor acţiunile de boicot ale Franţei care oricum va înceta prin
dispariţia Politicii Scaunului Gol, cu menţiunea că deciziile de importanţă majoră pentru CE să fie
luate cu unanimitate de voturi.
Cu toate aceste eforturi Franţa continuă să se opună la cererea de aderare a Marii Britanii,
iar Consiliul de Miniştrii nu reuşeşte demararea negocierilor în vederea realizării acestui ţel. În

6
sfârşit abia în iulie 1969 Preşedintele francez Georges Pompidou anunţă că nu se va mai opune, în
principiu, aderării Marii Britanii.
Esenţială este perioada decembrie 1969, când cu ocazia Summitu-lui de la Haga se iau
decizii extrem nde importante privind viitorul Comunităţii, lărgirea Ce, încheierea perioadei de
tranziţie, adoptarea PAC, stabilirea resurselor comunitare şi nu în ultimul rând stabiulirea Uniunii
Economice şi Monetare până în 1980.
În 1970 vor fi introduse procedurile bugetare comunitare, iar Parlamentul European va
primi puteri bugetare. Cei şase acceptă Rapotul Davignon asupra cooperării politice externe.
După ce în iune 1970 la Luxembourg încep negocierile pentru aderarea Marii Britanii,
Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei, iar în ianuarie 1972 la Bruxelles se semnează Tratatul de
aderare ale celor patru state menţionate. Abia în 1973 doar Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca
vor adera la CE. Norvegia însă din cauza unui referendum organizat în 1994 cu o mică majoritate
se opune populaţia acestei ţări aderării la UE şi până în prezent această ţară nu face parte din UE ca
stat membru.
Din păcate în aprilie 1972 se instaurează „şarpele monetar” , care va creea mari probleme
în ceea ce priveşte crizele monetare şi chiar va determina declanşarea unei furtuni până la o dispută
franco – germană, în care Karl Otto Päfostul director al Bundesbasnk va acuza Franţa de intenţia
de ruinsare a independenţei viitoarei Bănci Centrale Europene (BCE).
În decembrie 1974 la summit-ul de la Paris şefii de stat decid să se întâlnească de trei ori pe
an în cadrul Consiliului European. Se aprobă mecanismul alegerilor directe în parlamentul
euroepean şi se instituie Fondul european pentru Dezvoltare Regională (FEDR).
Din februarie 1975 se vor semna în lanţş Convenţiile de la Lomé între CE şi 46 de state din
Africa, caraibe şi Pacific. În octombrie 1979 va avea loc a doua Convenţie de la Lomé cu 58 de
state participante, în decembrie 1984 participă la Convenţia de la Lomé 66 de state. Abia la ultima
Convenţie din decembrie 1989 consiliul de la Strasbourg acceptă CARTA SOCIALĂ. Dar în
noiembrie 1995, după mai multe runde de negocieri, Convenţia de la Lomé este semnată cu
revizuirile necesare cu titulatura de Convenţia de la Lomé IV, pentru ca în perioada 1995 – 2000
dezacordul celor 15 asupra valorii ajutorului acordat A.C.P. conduce la abandonarea revizuirii
Lomé IV.
Întorcându-ne la cronologia evenimentelor se poate afirma ferm că prima şedinţă a
Consiliului European a avut loc la Dublin.
În iunie 1975 britanicii votează printr-un referndum în favoarea rămânerii Marii Britanii în
C.E., în condiţiile în care 11 ani mai târziu, la şedinţa Consiliului european de la Fointainbleu se

7
hotărăşte acordarea unei compensaţii acstei ţări privind reduzcerea contribuţiei acetsetia la bugetul
comunitar.
În iulie 1075 se semnează Tratatul de înfiinţare a Curţii de Auditori şi de lărigire a puterilor
bugetare ale Parlamentului European, acest traatat intrânds în vigoare în data de 1 iunie 1977.
La şedinţa Coniliului de la Bremmen din iulie 1978, Franţa şi R.D.G. prezintă proiectul
Sistemului Monetar European (S.M.E.). pentru a înlociu „şarpele monetar”. În 1979 S.M.E. intră în
funcţiune şi apare, mai conturatăî ca niciodată, ideea ECU (moneda unică europeană). Începând cu
iunie1979 au loc primele alegeri directe în Parlamentul European şi vor urma în iunie 1985, apoi în
iunie 1989, 1994 etc. Apare o situaţie de criză când în decembrie 1979 pentru prima dată
Parlamentul European nu aprobă bugetul comunitar. Se va face un raport doi ani mai târziu asupra
cooperării în palnul politicii europene.
În iunie 1983 apare Declaraţia solemnă de la Sttugart asupra uniunii Europene. În
1984 se introduc comerţul liber între C.E. şi A.E.L.S. Urmeză un eveniment major şi anume în
februarie 1984 Parlamentul European scgiţează Tratatul asupra U.E.
Comisia Europeană publica în 1985 Cartea Albă sau „Completarea Pieţei Interne”.
Urmează un alt moemnt cheie în decembrie 1985 când Consiliul de la Luxembourg ia hotătârea
amendării Tratatului de la Roma prin Actul Unic European, care va fi semnat în februarie 1986 şi
va intra în vigoare în 1987.
În 1988 C.E. şi C.A.E.R. semnează un acord prin care cele două organizaţii se recunosc
reciproc, iar Comisia Delors îşi asumă sarcina de a studia modalitatea prin care C.E. poate
progresa la o Uniune Economică şi Monetară. Se prezintă un raport care conţine o schemă pentru
stadiul al treilea al trecerii la U.M.E.
În iunie 1990 se semnează Acordul Schengen privind eliminarea controlului de frontieră
între Franţa, Benelux şi Germania. În octombrie 1990 are loc unificarea Germaniei şi astfel
teritoriul fostului R.D.G. devine parte componentă a C.E., iar Consiliul de la Roma ia decizia ca al
doilea stadiu al Uniunii Economice şi Monetare să înceapă în 1994.
Un alt moment esenţial s-a dovedit a fi Consiliul de la Maastricht, unde se hotărăşte
adoptarea Tratatului asupra U.E. şi se şi semnează. Franţa ratifică Tratatul de la Maasstricht abia în
data de 7 februarie 1992.
În mai 1992 între U.E. şi A.E.L.S. se semnează la Porto Acordul asupra creării unei zone
de liber schimb, iar Spaţiul Economic European (S.E.E.) devine astfel o realitate de iure cu
începere din data de 1 ianuarie 1993. Se va prevedea scăderea subvenţiilor pentru produsele
agricole şi de aceea P.A.C. va urma Planul Macsharry.

8
 În iunie 1992 danezii au respins Tratatul de la Maastricht prin referendum cu o mică
majoritate (50,7 %), dar un an mai târziu, în urma unui nou referendum, cu 56,8% din voturi
poorul danez va reveni asupra votului său negativ, aprobând Tratatul de la Maastricht.
În furtuna monetară de care am discutat mai sus fiscul francez, coroana daneză sunt atacate;
peseta spaniolă, scudul portughez şi lira irlandeză se devalorizează. Din păcate acest proces este o
repetiţie generală: regulile S.M.E. nu rezistă unui nou atac speculaţionist la sfârşitul lui iulie 1993.
DE VERIFICAT
Consiliul Europei mai adaugă celor 26 de membrii Slovenia, Estonia şi Lituania. În 1994
ţările membre erau: Germania, Austria, Belgia, Danemarca, Spania, Finlanda, Franţa, Grecia,
Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia (cei 15), iar Cehia,
Slovacia şi România aveau statut de state asociate. În mai 1994 nouă ţări din Europa devin
„parteneri asociaţi” ai U.E.
Ungaria, Polonia, Letonia
Un eveniment major are loc când Consiliul N.A.T.O., reunit la Oslo, în 1992 a confirmat că
U.E.O. poate să devină „pilon european al Alianţei Atlantice” şi decide posibilitatea de a trimite
trupe în afara „teritoriului Alianţei”.
În iulie 1992 în cadrul O.S.C.E are loc a patra reuniune de supraveghere a acordurilor de la
helsinki din 1975 şi se înncheie printr-o Conferinţă la care participă 52 de membrii, 29 de ţări
membre N.A.T.O. şi ex-semnatare ale Pactului de la Varşovia, semnează Actul final asupra
limitării forţelor convenţionale în Europa, care va intra în vigoare la 9 noiembrie.
În conformitate cu cele afirmate înainte în ceea ce priveşte criza monetară europeană în
august 1993 S.M.E. pentru a pune capăt crizei miniştrii de finanţe din Uniunea Europeană încheie
„Compromisul de la Bruxelles”, care fixează marja de fluctuaţii pentru devize autorizate în
intervalul de la 2.25% la 15%, după multă instabilitate şi devalorizare.
În octombrie 1993 are loc prima întâlnire a şefilor de stat şi de guvern la Viena în cadrul
Consiliului Europei.
În decembrie 1993 intră în vigoare Tratatul de Maastricht, iar Comunitatea Europeană
devine Uniunea Europeană. N.A.T.O.: Miniştrii Afacerilor Externe din ţările membre propun
statelor din Europa Centrală şi de Est şi republicilor din fosta U.R.S.S. un „parteneriat pentru
pace”, care implică participarea la un număr de exerciţii militare ale Alianţei şi la operaţiuni de
menţinere a păcii, fără garanţii de apărare mutuală.
Se va semna un act final la 15 aprilie 1987 la Marrakech în Maroc de către 112 state,
document în care se stabilesc atribuţiile unei noi instituţii precum Organizaţia Monidială a
Comerţului, care va succeda G.A.T.T. în data de 1 ianuarie 1995.

9
 S.E.E. prevăzut în tratatul de la Porto din mai 1992 intră în vigoare cu un an întârziere şi îi
asociază pe cei 12 din U.E. şi cinci din A.E.L.S. În ianuarie 1994 se creează Institutul Monetar
European (I.M.E.), cu sediul la Frankfurt şi această instituţie are respnosabilitatea pregătirii
trecerii la moneda unică în etapa a –III- a.
La Summit-ul N.A.T.O. de la Bruxelles este lansat proiectul american de Parteneraiat
pentru Pace, deschis tuturor membrilor C.S.C.E. şi destinat dezvoltării cooperării militare cu
Estul.
Are loc Conferinţa de la Paris asupra stabilităţii în Europa şi aceasta reuneşte 40 de state
prevăzând două mese rotunde – asupra ţărilor baltice şi asupra Europei Centrale şi de Est.
Rusia va adera în 1994 la Parteneriatul pentru Pace propus de N.A.T.O. ţărilor din fostul
Pact de la Varşovia, în scopul dezvoltării cooperării militare Est – Vest.
Arw loc G-7 în iulie 1994, întâlnire la vârf de la Napoli. Cei şapte acordă un ajutor de 200
de milioane de dolari Ucrainei pentru închiderea centralei nucleare de la Cernobîl, car se adaugă
celor 120 de milioane de dolari promisşi de U.E. În august a aceluiaşi an se termină o epocă prin
plecarea ultimilor soldaţi ruşi din Estonia, Letonia şi Berlin. În septembrie pentru prima oară din
1996 Franţa participă la reuniunea miniştrilor apărării ai N.A.T.O. la Sevillia. Belgianul Willy
claes este numit secretar de stat general al N.A.T.O.
Se adoptă Pactul de stabilitate în Europa adoptat de 52 de state. Conferinţeiu asupra
stabilităţii în Europa, desfăşurat la Paris, cu scopul de a defavoriza „buna vecinătate” în Europa de
Est, privitor la minorităţi şi la problemele frontaliere.
Supravegherea aplicării este încredinţată O.S.C.E. – Organizaţia de Securitate şi Cooperare
Economică.
În aprilie 1995 cei 15 confirmă îngheţarea acordului comercial intermediar încheiat la
Moscova, pentru a-şi manifesta dezacordul faţă de intervenţia rusă în Cecenia. În luna mai la
Bruxelles Comisia europeană publică Cartea Albă „pregătirea ţărilor asociate din Europa centrală
şi de Est pentru integrarea în Piaţa internă a Uniunii”.
În noiembrie 1995 la barcelona are loc o conferinţă euromediteraneană care reuneşte cele
15 state membre ale U.E., 11 ţări mediteranenen, Mauritania şi Autoritatea Palestiniană. Se
schiţează proiectul unei zone de liber - schimb în 2010 în cadrul unui parteneriat global.
În decembrie în timpul Consiliului European de la Madrid, cei 15 sunt de acord asupra
datei de 1 ianuarie 1999 pentru trecerea la moneda unică, numită EURO.
În martie 1996, U.E. – ASIA are loc prima întâlnire la vârf Europa – Asia şi reuneşte la
Bankok reprezentanţii ai celor 15 ţări din U.E., cele şapte din A.N.S.E.A. (Asociaţia Naţiunilor din
Sudul, Estul Asiatic), precum şi China, japonia, Coreea de Sud pentru a pune bazele unui

10
partenerait economic şi politic. Tot în 1996 U.E. deschide la torino Conferinţa
Interguvernamentală (C.I.G.), având ca atribuţie principală revizirea Tratatului asupra U.E.
Din păcate, cu toate eforturile instituţiilor U.E., în octombrie 1996 Europei celor 15 numără
18 milioane de şomeri , adică 10,8% din populaţiei active.
Va interveni un moment de criză în noiembrie 1996, când Miniştrii de finanţe ai celor 15
nu au reuşit să cadă de acord asupra modalităţilor de realizare a pactului de stabilitate, acre trebuia
să garanteze politica de austeriatet bugetară durabilă după trecerea la Euro de la 1 ianuarie 1999. în
continuare se va resimţi nevoia unui bilanţ al pregătirilor, astfel încât la Reuniunea U.E. de la
Ostende, unde se constituie viitorul braţ armat european în relaţie strânsă cu N.A.T.O., se va pune
problema, dacă va fi necesară într-un anumit context, utilizarea mijloacelor militare ale
organizaţiilor atlantice.
În acelaşi an S.M.E. reuşeşte să reintegreze lira italiană, iar rata de schimb de la 1 marcă
germană este fixată la 990 de lire. În decembrie 1996 are loc întâlnirea la vârf a O.S.C.E. în
portugaliacu 54 de ţări din europa şi America de nord, unde are loc un conflict lansat de Primul –
ministru rusVictor Cernomîrdin, care îşi exprimă răspicat opinia în legătură cu lărgirea N.A.T.O.
spre Est. Din fericire O.S.C.e. şi-aîntărit poziţia pentru că înbtălnikrea a sprijinit un proiect de
„model de securitate european pentru secolul XXI” şi a adoptat o Declaraţie politică care
promovează democraţia şi respectarea drepturilor omului. Preşidenţia irlandeză a Consiliului
Uniunii Europene prezintă la Bruxelles schema provizorie a noului tratat în curs de negociere,
respcetiv viitorul Tratat de la Amsterdam.
Euro prinde contur în ianuarie 1997, când lşa Dublin, Consiliul european fixează regulile
de stabilitate bugetară. Ruşii vor reveni asupra deciziei de lărgire a N.A.T.O. în mai 1997, printr-
un document încheiat la Mosova între Evgheni Primakov. Şeful diplomaţiei ruse, şi Javier Solano,
Secretarul General al N.A.T.O. La Paris membrii Alianţei Atlanitice semnează, împreună cu boris
Elţîn actul fondator, care stabileşte noi relaţii de cooperare între N.A.T.O. şi Rusia, lăsând câmp
liber lărgirii organizaţiei înspre ţăţri din fostul bloc sovietic.
În anul 1997 U.E. stabileşte o întâlnire la vârf la Amsterdam cu scopul de a revizui Tratatul
de la Maastricht şi a declanşa reforma instituţiilor din cadrul organizaţiei europene. Va fi
prezentată de către comisarul Thibault de Siguy noua înfăţişare a moendei Euro. În iulie 1997
Marele Ducat de Luxembourg preia Preşindeţia Conisliului Uniunii Europene. Se va decide de
către Miniştrii finanţelor celor 15 ţări ca nivelul de paritate între monendele europene să fie fixat
începând cu mai 1998, concomitent cu lista definitivă a ţărilor participante la Euro.
Precipitându-se evenimentele, se stabileşte o întâlnire la nivel înalt franco – germană în
care s-a hotărât că „Euro va intra în vigoare la data prevăzută cu respectarea criteriilor”. Franţa şi

11
Germania propun crearea unui Consiliu al Euro, un fel de club informal al ţărilor participante la
ultima fază a U.M.E.
În decembrie 1997 Marea Britanie primeşte o mare lovitură din cauza faptului că statuitul
de observator nu îi permite să participe efectiv la impelemtarea monedei Euro, ca urmare a punerii
în practică a deciziei Consiliului Euro.
În martie 1998 cele 15 state membre U.E. şi cle 11 state candidate la aderare se reunesc la
Londra pentru a avansa procesul de lărgire. În aprilie se defşăşoară procesul de examinare analitică
(screening) a „aquisului” în etapa multilaterală. Se mai stabileşte la Bruxelles lista definitivă
adoptată a celor 15 state membre U.E. şi a celor 11 state care vor participa la lansarea monedei
unice în data de 1 ianuarie 1999.
În iunie 1998 Miniştrii de finanţe ai celor 11 ţări din zona euro au prima reuniune la
Luxembourg. Numit „Euro 11”, acest forum avea stabilită misiunea de a coordona politicile
economice ale ţărilor care urma să aibă monedă unică. În iulie 1998 B.C.E. îşi începe oficial
activitatea, cu şase luni înaintea lansării monedei unice euro şi tot în aceeaşi lună Austria prelua
preşidenţia U.E. şi punea dezvoltarea politicii externe europene în centrul preocupărilor sale.
În ianuarie 1999 în baza deciziilor U.E. se lansa pe piaţa europeană nmoneda unică Euro,
iar Germania este ţara care a preluat pentru şase luni Preşidenţia U.E. în 1999 la Summit-ul U.E.
de la bonn se votează bugetul U.E. pentru perioada 200 – 2007. Germania nu a reuşit reducerea
participării sale la bugetul comunitar. Comisia Prodi îşi va începe activitatea în luna septembrie a
aceluiaşi an.
În martie 2000 Conferinţa Interguvernamentală de la Bruxelles stabileşte Agenda
reformelor interne în cadrul Uniunii Europene.

Secţiunea a - II- a Problema lărgirii Uniunii Europene

Am specificat în secţiunea anterioară a prezentei lucrări faptul că în anul 1994 Uniunea

Europeană avea 19 state membre şi aproximativ 371 de milioane de locuitori. Lărgirea Comunăţii
Europene, cum s-a numit iniţial a avut loc în mai multe etape de care ne vom ocupa pe rând. În
primul rând în mai 1967 Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie cer pentru a 2- a oară aderarea la
c.E., iar în iulie 1967 Norvegia era statul care cerea aderearea la C.E. în 1973 sunt primite drept
membre cu drepturi depline următoarele state: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia,
dar în legătură cu Norvegia am precizat anterior că prin referendum populaţia ţării a respins
intrarea în C.E.

12
 În 1972 irlandeziiaprobă aderarea la C.E., iar în octombrie danezii achiesează la aceeaşi
opţiune de aderare. În martie 1977 portugalia cere aderarea la C.E., iar în iulie Spania va face
aceeaşi cerinţă, pentru ca în ianuarie 1986 atât portugalia, cât şi spania să fie acceptate ca membre
ale C.E.
În iunie 1979 se semnează Tratatul de aderare a greciei la C.E., iar în ianuarie 1981 grecia
adera la C.E. în iunie 1987 turcia cerea aderarea la C.E, dar Turcia are o problemă care trenează
până în prezent din cauza unor diferende de anumite facturi.
În iulie 1989 Austria cere aderare la C.E., dar abia în martie 1994 această ţară se va încheia
un acord aspra modalităţilor de aderare la 1 ianuarie 1995. concomitent cu Austria se pune
problema aderării la U.E. a Finlandei şi Suediei (Norvegia ieşea din discuţie). În iunie 1994
austriecii spun „da” la referendumul de adeziune la U.E. din păcate rezulatul acestui vot este
umbrit de rezultatul alegerilor legislative din 9 octombrie când partidul lui Jörg haider
înregistrează o victorie spectaculoasă a unui partid cu tendinţe xenofobe şi autoritare.
În 1990 Cipru şi malta cer aderarea la C.E., urmate de Suedia în 1991 şi de Finlanda în
1992. în 1992 Elveţia îşi exprimă aceeaşi dorinţă, care va fi mai târziu anulată prin rezultatul
negativ al refernedumului în această ţară. În noiembrie 1993 aderă Republica Cehia şi slovacia, iar
în data de 4 octombrie România intră în C.E. în calitate de stat asociat, ceea ce va detrmina mărirea
numărului de membrii ai Consiliului Europei la 32. în martie 1994 după aderarea Letoniei şi
Anorrei, în Consiliul Europei apare cea de-a 34 – aţară membră.
Republica Cehă va fi prima ţară din est care se integrează în O.C.D.e. şi devine al 26 –lea
membru, fiind urmată de Polonia în 11 iulie 1995 şi de Ungaria în data de 7 mai 1996.
Consiliul Europei hotărăşte în 1996 ca Rusia să devină cel de-al 39-lea membru al
organizaţiei , după aderarea Albaniei, moldovei, Ucrainei şi Macedoniei . Croaţia este admisă în
data de 2 iulie 1996.

Secţiunea a –III- a Conflictul iugoslav şi implicaţiile O.N.U. şi N.A.T.O.

(Problemele religioase care au determinat distrugerea fostei Iugoslavii)

Consiliul de securitate al O.N.U. (Organizaţia Naţiunilor Unite) voteză rezoluţia 743, care
autorizeză desfăşurarea de 14.000 de căşti albastre (Forpronu) în patru „zone protejate”, deţinute
de sârbi. În fost iugoslavie se produsese un război religios între sârbii musulmani şi croaţii care
aveau aceaşi apartenenţă religioasă.
În 1992 are loc referendumul organizat de Bosnia – Herţegovina, boicotat de sârbi prin care
se aprobă independenţa. În 1992 C.e va recunoaşte independenţa republicii Bosnia – Herţegovina.

13
În acelaşi an Conisliul de Securitate al O.N.U. impune embargoul comercial , petrolier şi aerian
asupra Serbiei – Muntenegru, iar N.A.T.O. şi U.E.O. se angajează să controleze respectarea
embargoului în marea adriatică începând cu data de 10 iulie 1992. În august în cadrul conflictului
iugoslav O.N.U. adoptă rezoluţiile 770 şi 771 ale Consiliului de Securitate O.N.U. prin care
autorizează protecţia militară a acţiunilor de ajutor umanitar şi condamnă ferm purificarea etnică.
La 19 februarie 1993 Consiliului de Securitate O.N.U. autorizează Forpronu să recurgă la forţă
pentru a-şi asigura securitatea. Ascest război civil cumplit a produs enorm de multe victime fie
ucise, fie rănite. Forţele O.N.U. şi N.A.T.O. nu au putut împiedica evitarea suferinţei tuturor celor
implicaţi în conflict fie sârbi, fie croaţi, fie albanezi. Mulţi oameni au fost pur şi simplu
dezrădăcinaţi din locurile unde trăiau şi au fost duşi în locuri total străine. Acesta a fost dezastrul
purificprii etnice forţate iugoslave unde o.N.U. nu a putut acţiona eficient ca organizaţie mondială.

Secţiunea a IV-a Problema privind aderarea României la Uniunea Europeană

Problema aderării României la U.E. constituie ca prioritate spinoasă pentru ţara noastră
având în vederea ne-am confruntat aproape permanent cu partidul neo-comunist de la putere, dar,
din păcate pentru noi şi cu un PNŢCD puţin prea indulgent între 1996 – 2000 după care a pierdut
alegerile.
U.E. din aceste motive puternice şi care ar fi putut afecta organizaţia fie din cauza
nepregătirii noastre standardele impuse de ea, fie din cauza unei proaste cooperări cu Preşedintele
ion Iliescu sau cu miniştrii cabinetului său.
Cu toate acesta în 1993 va intra în vigoare Acordul intermediar privind Comerţul dintre
România şi Comunitate Europene. Se formeză Comisia Mixtă România – Comunităţile Europene –
prima reuniune având loc la Bucureşti. În octombrie 1994 are loc o nouă Comisie Mixtă România
– Comunităţile Eurpene de data asta la Bruxelles.
În ianuarie 1995 se încheie procesul de ratifiacre a Acordului de Asociere România - Comunităţile
Europene, decizie luată de Consilikul şi Comisie, urmând ca în februarie 1995 să intre în vigoare
acest acord. În acelaşi an la Luxembourg are loc prima reuniune a Consiliului de asociere România
– Uniunuea Europeană şi a doua întâlnire a avut loc în Bucureşti între Comitetul Parlamentar Mixt
România – Uniunea Europeană. În iunie 1995 se adoptă Strategia Naţională de Pregătire a
Aderării României la U.E. şi a Declaraţiei politice de la Snagov. După acest moment important se
trece la depunerea oficială a documentelor la Paris pentru aderarea României la Uniunea
Europeană.

14
 În octombrie are loc o reuniune la Bucureşti a Comitetului de Asociere România – U.E.,
urmând ca mai târziu să se întrunească al doilea Comitete Parlamentar Mixt România – U.E. în
decembrie 1995 Guvernul României adopătă Programul Naţional de compatibilizare a legislaţiei
româneşti cu cea comunitară, ceea ce implică de fapt revizuirea Constituţiei României cu ocazia
organizării referendumului din noiembrie 2003.
În 1996 Consiliul de Asociere România – U.E. se întruneşte prin organizarea unei reuniuni
la Bruxelles. În aprilie 1996 la Ministerul Afacerilor Externe este primit Chestionarul Comisiei în
vederea pregătirii avizului asupra cererii României de aderare la U.E. Guvernul României a
adoptat Strategia de imagine a procesului de pregătire a aderării României la U.E,, după care se va
organiza la Bucureşti al treilea Comitet Parlamentar Mixt România – U.E.
În iulie 1996 România depune la Comisie răspunsurile la Chestionarul în vederea pregătirii
avizului asupra cererii României de aderare la U.E. în martie 1997 are loc la Bruxelles al patrulea
Comitet Parlamentar Mixt România – U.E, şi în acelaşi oraş din Belgia se întruneşte a treia
reuniune. În 1997 se publică Avizul Comisiei, ca parte a Agendei 2000, referitor la cererea
României de aderare la U.E. În acelaşi an în luna octombrie Guvernul României îşi expune punctul
de vedere cu privire la Agenda 2000. În Bucureşti se va organiza al cincilea Comitet Parlamentar
Mixt România – U.E., iar Comitetului de Asociere România – U.E., organizează a treia reuniune.
În 1998 se adoptă şi se lansează Parteneriatul de Aderare pentru fiecare dintre ţările
asociate, iar la Bruxelles are loc al şaselea Comitet Parlamentar Mixt România – U.E. în
septembrie se trasnmite la Comisia Europeană a Raportului României asupra progreselor
înregistrate pentru pregătirea pentru aderare.
În octombrie se publică cea de-a doua versiune a Programului Naţional de Aderare a
României la U.E., iar la Bruxelles se întruneşte al patrulea Comitetului de Asociere România –
U.E. În decembrie 1998 se reunesc Ministrii Integrării Europene din ţările candidate la Bucureşti şi
guvernul României îşi expune poziţia referitoare la Raportul Comisiei Europene privind
progresele înregistrate de România în procesul de pregătire pentru aderare la U.E. în 1999 la
Luxembourg are loc al cincilea Comitetul de Asociere România – U.E., iar la Bruxelles are loc al
optulea Comitet Parlamentar Mixt România – U.E.
În septembrie 1999 se publică Addenda la Raportul României asupra progreselor
înregsistrate în pregătirea de aderare la U.E., iar la Bucureşti se organizează a şasea reuniunea a
Comitetului de Asociere România – U.E.
În mai 2000 România a depus Strategia de dezvoltare pe termen mediu din perspectiva
aderării la U.E. pentru orizontul anului 2007.

15
Secţiunea a V – a Tratatul de instituire a unei Constituţiei pentru Europa
DE ADĂUGAT INF. NOI 2017

Constituţia Uniunii Europene

Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa (titulatura oficială)
 se găseşte în faza ratificării la nivel naţional (orice tratat încheiat la nivelul Uniunii
europene duă ce este semnat de statele membre şi adoptat în cadrul Consiliului urmează
ratificarea la nivel naţional potrivit procedurilor interne, adică lege parlamentară sau
referndum sau ambele);
 acest instrument juridic este doar un tratat intern încheiat potrivit regulilor interne cuprinse
în Convenţia de la Viena din 1969 (dreptul tratatelor - ce cuprinde toate etapele adoptării
tratatelor);
 1993 Franţa şi Germania au fost nevoite să-şi revizuiască constituţiile pentru a fi în acord
cu prevederile Tratatului de la Maastricht;
 Constituţia Uniuniii Europene cuprinde patru mari părţi:
1. Prima parte – dispoziţii care definesc Uniunea Europeană. Obiectivele ei.
Competenţele, procedurile decizionale şi instituţiile U.E.;
2. A - II- a parte – Cartea Drepturilor Fundamentale ale Uniunii (proclamată solemn
de Coniliul European de la Nissa 2000);
3. Partea a – III-a – politicile şi acţiunile U.E.;
4. Partea a - IV-a – clauzele finale (modalitatea de adoptare şi clauzele de revizuire a
acesteia).

***
Valorile şi obiectivele Uniunii Europene (Uniunea aparţine cetăţenilor şi statelor din
Europa)
Organizaţia deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi se angajează să
le promoveze împreună. Valorile Uniunii Europene sunt următoarele: respectarea demnităţii
umane, liberatatea, democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului.
Obiectivele sunt următoarele: apărarea păcii, promovarea valorilor şi bunăstării popoarelor
sale, oferirea cetăţenilor U.E. a unui spaţiu de liberate, securitate şi justiţie şi o piaţă în care
concurenţa este liberă. Uniunea Europeană combate excluderea şi discriminarea oferind în schimb

16
justiţie, protecţie socială, egalitate între sexe etc. Pentru îndeplinirea obiectivelor Uniunii
Europene, aceasta este dotată cu o serie de competenţe descrise în Constituţie; precum: acordarea
de personalitate juridică a Uniunii de la data intrării în vigoare a acestui act normativ şi va avea
statut de organizaţie internaţională (doar comunităţile europene au acum statut de persoană juridică
şi nu şi Uniunea Europeană în întregul ei).
Cetăţenia Uniunii Europene şi dxrepturile fundamentale – Constituţia prevede că cetăţenia
Uniunii Europene este complementară cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte. Constituţia prevede
drepturile ce decurg din calitatea de cetăţean al Uniunii – dreptul la liberă circulaţie şi sejur,
dreptul la exercitare a votului şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a participa

la alegerile municipale, dreptul la protecţie diplomatică şi consulară, dreptul de petiţie în faţa

Parlamentului Europrean şi dreptul de a atesta mediatorului european ori de a sesiza instituţiile în
una din limbile oficiale ale Uniunii Europene şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.

***
Dreptul la libera circulaţie şi sejur – 4 mari libertăţi – libertatea persoanei, mărfurilor, a
serviciilor şi a capitalurilor şi plăţilor. Dreptul de exercitare a votului şi de a fi ales în
Parlamentului European – orice cetăţean care a împlinit vârsta necesară pentru a participa la
alegeri prin vot direct, secret şi universal. Dreptul de protecţie diplomatică şi consulară – orice
diplomat european al cărui stat membru poate solicita protecţia oricărui stat european al Uniunii
Europene are 24 de limbi oficiale (Irlanda nu şi-a înscris limba ca limbă oficială) – condiţia este ca
legislaţia europeană să fie tradusă. Multilingvismul este esenţial pentru diversitatea culturală a
Uniunii Europene.
Carta Drepturilor Fundamentale – Nissa 2000 (proclamată sub forma unei declaraţii care
din punct de vedere juridic produce efecte).
Carta Socială Europeană – statele Uniunii Europene sunt părţi.
Competenţele Uniunii Europene – 3 categorii de competenţe:
1) Competenţe exclusiv comunitare (statele membre nu mai au dreptul să decidă –
„transfer de suveranitate”);
2) Competenţe partajate – statele membre sunt principalele care iau decizii, în subsidiar
intervenind Uniunea Europeană;
3) Competenţele exculsiv naţionale - Uniunea Europeană nu intervine (domenii precum
proprietatea, dreptul penal). 

17
 Atunci când instituţiile comunitare elaborează un proiect normativ în baza principiului
subsidiarităţii acesta trebuie transmis Parlamentelor naţionale pentru a-şi da avizul. Dacă 2 – 3
din parlamentele naţionale sunt de accord cu acel proiect de act normative el poate fi adoptat la
nivel comunitar.
Apartenenţa la Uniunea Europeană – înscris în constituţie – pentru a deveni stat membru
trebuie ca acesta să fie unul european şi să respecte valorile Uniunii, noutatea constituţiei vine
atunci când se vorbeşte despre posibilele prevederi ca un stat să se retragă din Uniunea Europeană.
Ce mai mare restricţie dată de Uniunea Europeană pote fi retragerea dreptului de vot în
Parlamentul European. Consiliul va fi notificat de statul care doreşte să părăsească organizaţia, dar
răspunsul Consiliului nu va fi dat devreme de un an de la data notificării. România va avea 14
voturi în Consiliu – va fi pe locul 7 ca stat şi pe locul 3 ca populaţie după Spania şi Polonia.
Nou aduce Constituţia – instituţia preşidenţiei şi instituţia Ministrului Afacerilor Externe.
Acum Preşindeţia Uniunii Europene se realizează prin rotaţie. România va deţine preşedinţia
Uniunii Europene în perioada 1 ianuarie - 30 iunie 2019, ca urmare a devansării cu şase luni a
tuturor preşedinţiilor Consiliului U.E., în condiţiile în care Londra a renunţat oficial să mai asigure
preşedinţia semestrială a Consiliului U.E. din perioada iulie-decembrie 2017, după referendumul
din 23 iunie în care Regatul Unit a decis să părăsească blocul comunitar.
Preşedintele va fi o persoană aleasă pe o perioadă de doi ani şi jumătate – ales de către
Consiliul European (şefii de stat sau de Guvern). Ministrul Afacerilor Externe va fi mandatarul
Conisiului Uniunii – (instituţia legislativă) pentru politica externă şi securitate comună. El va fi
preşedintele Comisiei Europene.
O altă inovaţie – simplificarea instrumentelor juridice – avem peste 15 instrumente juridice
– se propune următoarea modificare – în loc de directive, decizii se va lucra cu legea europeană, cu
legea cadru europeană, cu regulamentul de implementare. Se vor reduce instrumentele la şase.
Procedura codeciziei pentru adoptarea de acte normative – poate ajunge la maximum 11
luni, minim poate dura 6 săptămâni.
Iniţiativa legsilativă o are numai Comisia Europeană – transmite Consiliului Uniunii
Europene proiectul – transmis mai departe Parlamentului European care elaborează un aviz pe care
îl înapoiază Consiliului Europei în care îşi dă acordul pentru acest proiect de lege. Consiliul
European, pe baza avizului primit, elaborează o poziţie comună (un nou proiect), transmisă
Parlamentului European – o poate aproba, respinge sau să facă amendamente.
Următoarele rezltatate:
- dacă a fost de acord cu poziţia comună actul va fi adoptat de către Consiliul European cu
majoritate calificată;

18
- dacă respinge poziţia comună. Consiliul European adoptă actul, dar cu unanimiktate de
voturi;
- dacă Parlamentul European face amendamente, acestea sunt transmise de la Consiliul
European la Comisia Europeană care se pot introduce în proiect amendamentele sau nu –
după care îl trimite înapoi la Consiliul European (dacă primeşte proiectul cu amendamente
– adoptarea cu majoritate calificată) - fără amendamente – trebuie adoptat în unanimitate.
Consiliul European poate face propriile amendamente, are obligaţia de a convoca Comitetul de
conciliere format din reprezentanţi ai Parlamentului European şi ai Consiliului European.
Comitetul poate ajunge la un acord cu privire la proiect sau nu. Dacă nu ajunge la acord
procedura se finalizează fără adoptarea actului. Dacă acordul există procedura continuă şi este
transmis Parlamentului Europrean – dacă acesta este de acord se adoptă actul de către Consiliul
European, însă dacă nu este de acord actul nu se adoptă.

19
DE ACTUALIZAT INFORMAŢIA din următoarele surse:

2010 – prezent
Un deceniu dificil

Criza economică globală lovește puternic Europa. UE ajută mai multe țări să facă față
dificultăților și pune bazele așa-numitei „uniuni bancare” pentru a face sectorul bancar mai sigur
și mai fiabil. În 2012, Uniunea Europeană primește Premiul Nobel pentru Pace. În 2013, Croația
devine al 28-lea stat membru al UE. Schimbările climatice reprezintă în continuare un subiect
important, iar liderii politici convin să reducă emisiile poluante. La alegerile europene din 2014, în
Parlamentul European sunt aleși mai mulți deputați eurosceptici. În urma anexării Crimeii de către
Rusia, se stabilește o nouă politică de securitate. Creșterea extremismului religios în Orientul
Mijlociu și în diferite țări și regiuni ale lumii conduce la tulburări și războaie care determină
numeroase persoane să-și părăsească țara și să încerce să se refugieze în Europa. UE se confruntă
nu doar cu dilema gestionării fluxului de migranți, ci și cu mai multe atacuri teroriste.

Sursa: http://europaindirect.ecosv.ro/constitutia.htm

Constituţia Uniunii Europene

Tratatul care instituie Constituţia Europeană (TCE), în mod obişnuit denumit Constituţia
Europeană, este un tratat internaţional care are ca scop creearea unei Constituţii pentru Uniunea
Europeană. Acest Tratat a fost semnat în 2004 de către reprezentanţi ai Statelor Membre, dar două
dintre acestea l-au respins ulterior prin referendum. Principalele sale scopuri au fost înlocuirea
suprapunerilor existente în actualele tratate (vezi Tratatele Uniunii Europene) care alcătuiesc
actuala "constituţie" a Uniunii, să dea o formulă comprehensivă drepturilor omului pe teritoriul
UE, şi să fluentizeze procesul de luare a deciziilor în actuala organizaţie de 25 de State Membre.
TCE a fost semnat de către reprezentanţi ai Statelor Membre pe 29 Octombrie 2004, şi a fost supus
procesului de ratificare de către Statele Membre până când, în 2005, votanţii francezi (29 Mai) şi
olandezi (1 Iunie) l-au respins în cursul referendumurilor. Eşecul înregistrat de constituţie în a
câştiga sprijinul popular în aceste două ţări a făcut ca şi alte ţări să amâne sau să oprească
procedura de ratificare, iar actualmente viitorul Constituţiei este foarte incert. Dacă ar fi fost
ratificat, Tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 Noiembrie 2006. Începând din Mai 2006 Tratatul
Constituţiei Europene este ratificat în următoarele ţări: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania,
Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania.
Constitutia europeana reprezinta un pas important in constructia europeana. Este gandita sa
raspunda provocarilor unei lumi in schimbare, provocari cu care se confrunta o Uniune care
traverseaza cea mai mare extindere si, nu in ultimul rand, a unei Europe unite cu peste 450 de
milioane de locuitori. Constitutia europeana trebuie sa creeze cadrul pentru democratie, libertate si
transparenta, pentru o Europa eficienta care lucreaza mai aproape de fiecare cetatean.
Constitutia Europeana inlocuieste tratatele existente cu un text unic
Constitutia Europeana coexista cu constitutiile nationale si institutiile tarilor europene, in nici un
caz nu le inlocuieste. Constitutia asigura continuitatea legala a Comunitatilor, simplificand
instrumentele legale si adaptand procesul decizional la provocarile actuale.

20
Constitutia europeana este impartita in patru parti. Prima parte defineste ce este Uniunea
Europeana, care ii sunt valorile, obiectivele, prerogativele, procedurile decizionale si institutiile.
Partea a II-a contine Carta Drepturilor Fundamentale. Partea a III-a descrie politicile şi modul de
funcţionare a Uniunii Europene. Partea a IV-a contine prevederile finale, inclusiv procedurile de
revizuire si adoptare a Constitutiei.

Principalele modificari. Principiile fondatoare ale Uniunii

• Valorile si obiectivele Uniunii sunt consacrate formal de dreptul comunitar, la fel ca si drepturile
cetatenilor europeni, datorita includerii Cartei Drepturilor Fundamentale in Constitutie.
• Uniunea dobandeste personalitate juridica prin fuziunea Uniunii Europene cu Comunitatea
Europeana
• Competentele (exclusive, partajate si de coordonare) si repartizarea lor intre state membre si
Uniune sunt definite in mod clar si irevocabil.
• Pentru prima data statele membre se pot retrage din Uniune datorita introducerii clauzei de
retragere voluntara.
• Instrumentele de actiune legislativa ale Uniunii sunt simplificate, numarul lor fiind redus de la 15
la 6. Acelasi lucru se intampla cu terminologia, prin introducerea legii europene si a legii cadru
europene.
Institutiile
• Fotoliile din Parlamentul European sunt distribuite în mod degresiv si proportional. Incepand cu
urmatorul mandat, adica din 2009, Constitutia prevede minimum 6 fotolii parlamentare pentru
statele membre. Numarul maxim de fotolii parlamentare pe care un stat membru le poate avea este
96. Textul prevede ca o decizie privind compozitia Parlamentului European pentru mandatul 2009-
2014 sa fie luata de Consiliul European la propunerea Parlamentului, prin vot unanim. Numarul
parlamentarilor nu va depasi 750.
• Consiliul European, care va fi prezidat de un presedinte ales pentru doi ani si jumatate, este
recunoscut formal ca institutie europeana. Se renunta la presedintia semestriala a Consiliului
european.
• Statele membre vor avea cate un comisar european pana in 2014, data de la care numarul de
comisari va fi redus, fiind egal cu doua treimi din numarul statelor membre. In plus, comisarii isi
vor exercita functia prin rotatie.
• Presedintele Comisiei va fi ales de catre Parlamentul European pe baza unei propuneri de la
Consiliul European.
• Este creata functia de Ministru al Afacerilor Externe care preia sarcinile Comisarului pentru
Relatii Externe si a Inaltului Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna, fiind
subordonat Consiliului. Ministrul de Afaceri Externe prezideaza si Consiliul de Ministri reunit in
formatia care trateaza probleme de politica externa.

Procesul decizional

• S-a convenit asupra unui nou sistem de majoritate calificata: 55% dintre statele membre
reprezentand 65% din populatie;
• Majoritatea calificata in Consiliul de Ministri se aplica pentru alte 20 de domenii existente si alte
20 nou create;
• Adoptarea in comun a legilor si legilor cadru europene de catre Parlamentul European si Consiliu
devine norma (procedura legislativa ordinara);
• Sunt create cateva clauze pasarela pentru facilitarea extinderii ulterioare a aplicarii votului cu
majoritate calificata si trecerea la procedura legislativa ordinara;
• De acum inainte, atat Parlamentul European cat si Consiliul de Ministri sunt obligate sa tina

21
sedinte publice cand analizeaza si adopta o propunere legislativa (transparenta procedurilor).
Politicile Uniunii
• Trebuie ameliorata coordonarea politicilor economice ale tarilor care fac parte din zona euro iar
rolul informal al Grupului Euro trebuie sa fie recunoscut;
• “Pilonii” sunt desfiintati prin includerea celui de-al doilea pilon (Politica externa si de securitate
comuna) şi a celui de-al treilea pilon (Justitie si Afaceri Interne) in cadrul comunitar. Aceste
domenii erau reglementate anterior prin metoda interguvernamentala;
• Politica externa si de securitate comuna este consolidata prin crearea functiei de Ministru
European al Afacerilor Externe si definirea progresiva a unei politici comune de aparare, de
exemplu prin crearea unei Agentii Europene pentru Aparare si autorizarea cooperarii consolidate
in acest domeniu;
• Este prevazuta crearea unei zone de libertate, securitate si justitie prin implementarea planificata
a politicilor comune in domeniul azilului, imigratiei, controlului frontierelor externe, al cooperarii
politienesti si judiciare, prin extinderea actiunilor Europol si Eurojust si crearea unui Birou al
Procurorului European.
Ce ofera Constitutia cetatenilor europeni?
• Pentru prima data sunt definite fundamentele democratice ale Uniunii, inclusiv democratia
participativa. Este introdus dreptul la initiativa civica pentru cetateni (la cererea a cel putin un
milion de cetateni dintr-un anumit numar de state membre, Comisia poate fi determinata sa
inainteze o propunere legislativa conform doleantelor semnatarilor);
• Constitutia consolideaza punerea in aplicare a principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii: de
acum inainte, fiecare parlament national va avea posibilitatea sa analizeze propunerile Comisiei
din punct de vedere al principiului subsidiaritatii, concluziile putand duce la revizuirea propunerii
initiale facute de Comisie;
• Constitutia consolideaza politica regionala a Uniunii, o politica bazata pe solidaritate si
proximitate fata de cetateni. Politica regionala promoveaza “coeziunea si solidaritatea economica,
sociala si teritoriala intre statele membre.” De acum inainte, solidaritatea si coeziunea reprezinta
obiectivul principal al Uniunii Europene. Aceasta inseamna ca de solidaritatea UE, mai concret, de
asistenta financiara, beneficiaza acum toate regiunile dezavantajate sau regiunile in dificultate;
• Constitutia Europeana contine prevederi suplimentare referitoare la protectia mediului. Principiul
dezvoltarii durabile ocupa un loc central in proiectul european.

Sursa: https://europa.eu/european-union/about-eu/history_ro

2010 – prezent
Un deceniu dificil

Criza economică globală lovește puternic Europa. UE ajută mai multe țări să facă față
dificultăților și pune bazele așa-numitei „uniuni bancare” pentru a face sectorul bancar mai sigur
și mai fiabil. În 2012, Uniunea Europeană primește Premiul Nobel pentru Pace. În 2013, Croația
devine al 28-lea stat membru al UE. Schimbările climatice reprezintă în continuare un subiect
important, iar liderii politici convin să reducă emisiile poluante. La alegerile europene din 2014, în

22
Parlamentul European sunt aleși mai mulți deputați eurosceptici. În urma anexării Crimeii de către
Rusia, se stabilește o nouă politică de securitate. Creșterea extremismului religios în Orientul
Mijlociu și în diferite țări și regiuni ale lumii conduce la tulburări și războaie care determină
numeroase persoane să-și părăsească țara și să încerce să se refugieze în Europa. UE se confruntă
nu doar cu dilema gestionării fluxului de migranți, ci și cu mai multe atacuri teroriste.

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_establishing_a_Constitution_for_Europe

Treaty establishing a Constitution for Europe

From Wikipedia, the free encyclopedia
This article is about the abandoned 2004 proposal. For the constitutional basis of the EU, see
Treaties of the European Union.

TRATAT NERATIFICAT Proiect lansat în 2004 şi semnat în 24 octombrie 2004

Treaty establishing a Constitution for Europe

Draft of the Treaty establishing a Constitution for

Europe, 17 June 2004
Type Unratified treaty
Drafted June 2004
Signed 29 October 2004
Location Rome, Italy
Sealed 8 November 2004
Signatories EU member states
Treaty establishing a Constitution for Europe at
Wikisource

The Treaty establishing a Constitution for Europe (TCE (commonly referred to as the
European Constitution or as the Constitutional Treaty)) was an unratified international treaty
intended to create a consolidated constitution for the European Union (EU). It would have replaced
the existing European Union treaties with a single text, given legal force to the Charter of
Fundamental Rights, and expanded Qualified Majority Voting into policy areas which had
previously been decided by unanimity among member states.

23
The Treaty was signed on 29 October 2004 by representatives of the then 25 member states of the
European Union. It was later ratified by 18 member states, which included referendums endorsing
it in Spain and Luxembourg. However the rejection of the document by French and Dutch voters in
May and June 2005 brought the ratification process to an end.

Following a period of reflection, the Treaty of Lisbon was created to replace the Constitutional
Treaty. This contained many of the changes that were originally placed in the Constitutional Treaty
but was formulated as amendments to the existing treaties. Signed on 13 December 2007, the
Lisbon Treaty entered into force on 1 December 2009.

History
Drafting

The drafting for European Constitution began in a call for a new debate on the future of Europe at
the Laeken European Council in December 2001. A European Convention was founded shortly
afterward which was chaired by former French President Valéry Giscard d'Estaing and composed
of two Members of Parliament (generally one from the governing majority and one from the
opposition) of each Member State and applicant state, 16 MEPs, 2 members of the European
Commission [1] and a representative from each government. It met in public. Giscard d'Estaing
proposed to draft a Constitution. Romano Prodi, the President of the European Commission backed
a draft text, called the 'Penelope Project', which contained a deeper integration of the countries and
a clearer institutional model.[2]

After protracted negotiations in the Intergovernmental Conference (IGC) during the Italian
presidency, disputes arose over the proposed framework for qualified majority voting: the final
text of the TCE was settled in June 2004 under the Irish presidency.

Signing
Main article: Signatories to the Treaty establishing a Constitution for Europe

The Treaty establishing a Constitution for Europe was signed in Rome on 29 October 2004 by 53
senior political figures from the 25 member states of the European Union. In most cases heads of
state designated plenipotentiaries to sign the treaty, but some presidents also signed on behalf of
states which were republics. Most designated plenipotentiaries were prime ministers and foreign
ministers.

Ratification

Ratifications in member states and candidate countries

  Yes - Part of accession treaty
  Yes - Parliament vote
  Yes - Referendum
  No - Referendum
  Referendum cancelled and never held
  Referendum never held

On 12 January 2005 the European Parliament voted a legally non-binding resolution in support of
the Constitution by 500 votes in favour to 137 votes against, with 40 abstentions.[3]

24
Before an EU treaty can enter into force, it must be ratified by all member states. Ratification takes
different forms in each country, depending on its traditions, constitutional arrangements and
political processes. Most member states ratify EU treaties following parliamentary votes, while
some — notably Ireland and Denmark — sometimes hold referendums. As a reaction to what was
seen as the novel nature of the Constitution, many advocates and opponents of the Constitution
argued that it should be subjected to referendums across the European Union.[4]

On 20 April 2004 then British prime minister Tony Blair unexpectedly announced an intention to
hold a referendum, a proposal which he had previously rejected. A further seven member states
announced or had already announced that they would hold referendums on the Constitution, these
being Denmark, France, Ireland, Luxembourg, the Netherlands, Spain and Portugal.

Spain was the first country to hold a referendum on the Constitution. On 20 February 2005,
Spanish voters backed the treaty with 76% voting in favour to 24% against, on a turnout of 43%.[5]

On 29 May 2005 the French public rejected the Constitution by margin of 55% to 45% on a
turnout of 69%. Just three days later, the Dutch rejected the constitution by a margin of 61% to
39% on a turnout of 62%.

Notwithstanding the rejection in France and the Netherlands, Luxembourg held a referendum on
10 July 2005 approving the Constitution by 57% to 43%. It was the last referendum to be held on
the Constitution as all of the other member states that had proposed to hold referendums cancelled
them.

Post-rejection

After the French and Dutch referendum results European leaders decided to hold a "period of
reflection" on what to do next.[6] As part of this reflection period a "group of wise men" was set up
to consider possible courses of action.[7] This group of high-level European politicians – former
prime ministers, ministers and members of the European Commission – first met on 30 September
2006 in Rome.[8]

On 4 June 2007, this group, known as the Amato Group, presented its report. They proposed to
establish a new Inter-Governmental Conference with a view to writing a new treaty which would
rewrite the Maastricht Treaty, amend the Treaty of Rome and give the Charter of Fundamental
Rights of the European Union a legally binding status. The new treaty would be based on the first
and fourth parts of the Constitution, the rest of the Constitution's changes being achieved through
amendments to the Treaty of Rome.[9]

In the June 2007 European summit meeting, Member States agreed to abandon the constitution and
to amend the existing treaties, which would remain in force. They also agreed a detailed mandate
for a new intergovernmental conference to negotiate a new treaty containing such amendments to
the existing treaties (primarily the Treaty of Rome and the Treaty of Maastricht). These
negotiations were completed by the end of the year. The new treaty, which had previously been
referred to as the Reform Treaty, became the Lisbon Treaty on its signing in Lisbon on 13
December 2007.

National processes at a glance

Member state[10] Date Result[11] Deposition with
Italian

25
 Government[12]
11 November 17 December
 Lithuania Yes. Seimas: 84 to 4 in favour, 3 abstentions.[13]
2004 2004
20 December 30 December
 Hungary Yes. Országgyűlés: 323 to 12 in favour, 8 abstention.[14]
2004 2004
1 February
 Slovenia Yes. Državni zbor: 79 to 4 in favour, 0 abstentions.[15] 9 May 2005
2005
25 January Yes. Camera dei Deputati: 436 to 28 in favour, 5 abstentions.[16]
 Italy 2005 Yes. Senato della Repubblica: 217 to 16 in favour, 0 abstentions. 25 May 2005
[17]
6 April 2005
Yes. Consultative referendum: 76.73% to 17.24% in favour,
20 February
6.03% blanks, 42.32% participation.[18][19]
2005
Yes. Congreso de los Diputados: 311 to 19 in favour, 0
 Spain 28 April 2005 15 June 2005
abstentions.[20]
18 May 2005
Yes. Senado: 225 to 6 in favour, 1 abstention.[21]
20 May 2005
Royal Assent. HM the King[22]
11 May 2005 Yes. Nationalrat: Approved by show of hands with 1 against.[23]
 Austria 17 June 2005
25 May 2005 Yes. Bundesrat: Approved by show of hands with three against.[24]
 Greece 19 April 2005 Yes. Hellenic Parliament: 268 to 17 in favour, 15 abstentions.[25] 28 July 2005
 Malta 6 July 2005 Yes. Il-Kamra: Agreed without a division.[26] 2 August 2005
 Cyprus 30 June 2005 Yes. Cyprus Parliament: 30 to 19 in favour, one abstention.[27] 6 October 2005
[28]
 Latvia 2 June 2005 Yes. Saeima: 71 to 5 in favour, six abstentions. 3 January 2006
10 July 2005 Yes. Consultative referendum: 56.52% to 43.48% in favour,
 Luxembourg 25 October 87.77% participation.[29][30] 30 January 2006
2005 Yes. Châmber: 57 to 1 in favour, no abstentions.[31]
Yes. Senaat/Sénat: 54 to 9 in favour, one abstention.[32]
28 April 2005 Yes. Kamer/Chambre: 118 to 18 in favour, one abstention.[33]
19 May 2005 Yes. Parlement Bruxellois/Brussels Hoofdstedelijk Parlement: 70
17 June 2005 to 10 in favour, 0 abstentions.[34]
20 June 2005 Yes. Parlament der Deutschsprachigen Gemeinschaft: 21 to 2 in
 Belgium 13 June 2006
29 June 2005 favour, no abstentions.[35]
19 July 2005 Yes. Parlement wallon: 55 to 2 in favour, 0 abstention.[36]
8 February Yes. Parlement de la Communauté française: 79 to 0 in favour, no
2006 abstentions.[37]
Yes. Vlaams Parlement: 84 to 29 in favour, one abstention.[38]
26 September
 Estonia 9 May 2006 Yes. Riigikogu: 73 to 1 in favour, no abstentions.[39]
2006
 Bulgaria 1 January 2007 Yes. Due to the provisions of Treaty of Accession 2005 Not required
 Romania 1 January 2007 Yes. Due to the provisions of Treaty of Accession 2005 Not required
[40]
 Slovakia 11 May 2005 Yes. Národná rada: 116 to 27 in favour, four abstentions.
12 May 2005 Yes. Bundestag: 569 to 23 in favour, two abstentions.[41]
27 May 2005 Yes. Bundesrat: 66 to 0 in favour, three abstentions.[42]
 Germany
31 October
2006 Frozen. Constitutional Court
5 December
 Finland Yes. Eduskunta/Riksdag: 125 to 39 in favour, four abstentions.[44]
2006
incl.  Åland[43] Cancelled Lagting[45]
No. Referendum: 54.68% to 45.32% against, 69.34%
29 May 2005
participation.[46][47]
 France Cancelled
Assemblée Nationale:
Cancelled
Sénat:
No. Consultative referendum: 61.54% to 38.46% against, 63.30%
1 June 2005
participation.[48][49]
 Netherlands Cancelled Tweede Kamer:
Cancelled
Eerste Kamer:
 Czech Cancelled Referendum:

26
 Cancelled Senát:
Republic
Cancelled Poslanecká sněmovna:
Cancelled Referendum:
 Denmark Cancelled Folketinget:
Cancelled Referendum:
 Ireland Cancelled Dáil Éireann:
Cancelled Seanad Éireann:
Cancelled Referendum:
 Poland Cancelled Sejm:
Cancelled Senat:
Cancelled Referendum:
 Portugal Cancelled Assembleia da Republica:
 Sweden Cancelled Riksdag:
Cancelled Referendum:
 United Cancelled House of Commons:
Kingdom Cancelled House of Lords:
Cancelled Her Majesty The Queen:

Content
Institutional structure

Under the TCE, the Council of the European Union would have been formally renamed the
"Council of Ministers", which is already its informal title. The "General Affairs Council" would
have been formally split from the "Foreign Affairs Council", which had informally held meetings
separately since June 2002.

The TCE proposed the formal recognition of a flag, an anthem and a motto for the Union, although
none of them were new.

Conferral, subsidiarity, proportionality

The TCE would have reiterated several key principles of how the Union functions:

 the principle of conferral: that all EU competences are conferred on it voluntarily by

member states;
 the principle of subsidiarity: that governmental decisions should be taken at the lowest
level possible while still remaining effective;
 the principle of proportionality: that the EU may only act to exactly the extent that is
needed to achieve its objectives;
 the primacy of EU law: in areas where member states have made legally binding
agreements at EU level, they may not then pass national laws incompatible with those EU
laws.

The TCE would have specified that the EU is a union of member states, and that all its
competences (areas of responsibility) are voluntarily conferred on it by its member states
according to the principle of conferral. The EU would have no competences by right, and thus any
areas of policy not explicitly specified in the Constitution would have remained the domain of the
sovereign member states (notwithstanding the ‘flexibility clause').

27
According to the TCE, the EU may act (i.e. make laws) only where its member states agree
unanimously that actions by individual countries would be insufficient. This is the principle of
subsidiarity, and is based on the legal and political principle that governmental decisions should be
taken as close to the people as possible while still remaining effective. It is a main argument
against claims that Europe limits national sovereignty but critics say that it is a principle to which
lip service only is paid, and, in practice, the reach of the EU has been increasingly ambitious.

Primacy of Union law

Amongst European countries, the European Court of Justice has consistently ruled since 1964 that
EU law has primacy over the laws of member states in the areas where member states allow it to
legislate. National law which is incompatible with an agreement already made at European level is
deemed to be 'disapplied' when questions arise in courts. This controversial and fundamental
principle of European Community law was first recognised in the case of Van Gend en Loos in
1963 which was followed in Costa v. ENEL in 1964.

Common values of the Union's member states

As stated in Articles I-1 and I-2, the Union is open to all European States that respect the member
states' common values, namely:

 human dignity
 freedom
 democracy
 equality
 the rule of law
 respect for human rights
 minority rights
 free market

Member states also declare that the following principles prevail in their society:

 pluralism
 non-discrimination
 tolerance
 justice
 solidarity
 equality of the sexes

Some of these provisions would have been codified for the first time in the TCE.

Aims of the Union

The aims of the EU were stated to be (Article I-3):

 promotion of peace, its values and the well-being of its people.

 maintenance of freedom, security and justice without internal borders, and an internal
market where competition is free and undistorted.
 sustainable development based on balanced economic growth and price stability, a highly
competitive social market economy.

28
  social justice and protection, equality between women and men, solidarity between
generations and protection of the rights of the child.
 economic, social and territorial cohesion, and solidarity among member states.
 respect for linguistic and cultural diversity.

In its relations with the wider world the Union's objectives are:

 to uphold and promote its values and interests.

 to contribute to peace, security, the sustainable development of the Earth.
 solidarity and mutual respect among people.
 free and fair trade.
 eradication of poverty and the protection of human rights, in particular the rights of the
child.
 strict observance and development of international law, including respect for the principles
of the United Nations Charter.

Scope of the Union

Competences

The EU has six exclusive competences, policy areas in which member states have agreed that they
should act exclusively through the EU and not legislate at a national level. The list remains
unchanged from the previous treaties:

 customs union;
 those competition rules that govern the internal market;
 eurozone monetary policy;
 conservation of marine biological resources (the Common Fisheries Policy);
 common commercial policy;
 the conclusion of certain limited international agreements.

There are a number of shared competences. These are areas in which member states agree to act
individually only where they have not already acted through the EU, or where the EU has ceased
to act (though these are areas where member states may act both nationally and through the EU if
they wish). Three new competences have been added to those in previous treaties.

There are a number of areas where the EU may take only supporting, coordinating or
complementary action. In these areas, member states do not confer any competences on the Union,
but they agree to act through the Union in order to support their work at national level. Again,
three new competences have been added to those from previous treaties.

Flexibility clause

The TCE's flexibility clause allows the EU to act in areas not made explicit in the TCE, but only:

 if all member states agree;

 with the consent of the European Parliament; and
 where this is necessary to achieve an agreed objective under the TCE.

29
This clause has been present in EU law since the original Treaty of Rome, which established the
EEC in 1958.

Common foreign and security policy

The EU is charged with defining and implementing a common foreign and security policy in due
time. The wording of this article is taken from the existing Treaty on European Union.

New provisions
Legal personality

The TCE was going to state explicitly that the EU had a legal personality. Prior to this, the treaties
explicitly stated that the European Community, the European Coal and Steel Community and
Euratom each had their own separate legal personality, but remained silent over whether the
European Union itself had one. They did mandate the EU "to assert its identity on the international
scene,"[50] and permitted the European Union to enter into treaties. Brsakoska-Bazerkoska,[51] and
Choutheete and Ndoura[52] argue that the EU had an implicit legal personality prior to the Treaty of
Lisbon; the latter treaty also contained an express statement that the EU had a legal personality.

New competences

The TCE would have conferred upon the EU as new 'shared competences' the areas of territorial
cohesion, energy, and space. These are areas where the EU may act alongside its individual
member states. The EU has conferred upon it as new areas of 'supporting, coordinating or
complementary action' the areas of tourism, sport, and administrative co-operation.

Criminal justice proceedings

Member states would have continued to co-operate in some areas of criminal judicial proceedings
where they agree to do so, as at present. Under the TCE, seven new areas of co-operation would
have been added:

 Child abuse
 Drug trafficking
 Fraud
 Human trafficking
 Political corruption
 Terrorism
 Trafficking of arms

Solidarity clause

The new solidarity clause of the TCE specifies that any member state which falls victim to a
terrorist attack or other disaster will receive assistance from other member states, if it requests it.
The type of assistance to be offered is not specified. Instead, the arrangements will be decided by
the Council of Ministers should the situation arise.[53]

30
European Public Prosecutor

Provision exists for the creation of a European Public Prosecutor's Office, if all member states
agree to it and if the European Parliament gives its consent.

Charter of Fundamental Rights of the European Union

Main article: Charter of Fundamental Rights of the European Union

The TCE includes a copy of the Charter already agreed to by all EU member states. This is
included in the Constitution so that EU institutions themselves are obliged to conform to the same
standards of fundamental rights. At the time of the Charter's original agreement, the British
Government said that it did not have binding effect. Incorporation into TCE would have put its
importance beyond doubt.

Simplification

Simplified jargon and legal instruments

The TCE made an effort to simplify jargon and reduce the number of EU legal instruments.
However, it is a long document couched in obscure and technical terms, which proved unpopular
when presented (for example) to French voters in their referendum on the TCE.

The TCE unifies legal instruments across areas of policy (referred to as pillars of the European
Union in previous treaties). Specifically:

 'Regulations' (of the Community pillar) and 'Decisions' (of the Police and Judicial Co-
operation in Criminal Matters (PJC) pillar) both become referred to as European laws.
 'Directives' (of the Community pillar) and 'Framework Decisions' (of the PJC pillar) both
become referred to as European framework laws.
 'Conventions' (of the PJC pillar) are done away with, replaced in every case by either
European laws or European framework laws.
 'Joint actions' and 'Common positions' (of what is now the Common Foreign and Security
Policy Pillar) are both replaced by Decisions.

Position of Union Minister for Foreign Affairs

Under the TCE, the role of High Representative for the Common Foreign and Security Policy
would be amalgamated with the role of the Commissioner for External Relations. This would
create a new Union Minister for Foreign Affairs who would also be a Vice President of the
Commission. This individual would be responsible for co-ordinating foreign policy across the
Union, representing the EU abroad in areas where member states agree to speak with one voice.

Functioning of the institutions

Qualified majority voting

More day-to-day decisions in the Council of Ministers would be to be taken by qualified majority
voting, requiring a 55% majority of members of the Council representing a 65% majority of
citizens. (The 55% is raised to 72% when the Council acts on its own initiative rather than on a

31
legislative proposal from the Commission or the Union Minister for Foreign Affairs.) The
unanimous agreement of all member states would only be required for decisions on more sensitive
issues, such as tax, social security, foreign policy and defense.

President of the European Council

The six-month rotating Presidency of the European Council would switch to a chair chosen by the
heads of government, in office for 2½ years and renewable once. The role itself would remain
administrative and non-executive, but rather than the Presidency being held by a member state as
at present, it would be held by an individual elected by and accountable to the Council.

President of the Council of Ministers

The six-month rotating Presidency of the Council of Ministers, which currently coincides with the
Presidency of the European Council, would be changed to an 18-month rotating Presidency shared
by a trio of member countries, in an attempt to provide more continuity. The exception would be
the Council's Foreign Affairs configuration, which would be chaired by the newly created Union
Minister for Foreign Affairs.

Smaller Commission

The Commission would be reduced in size from 27 to 18 by the year 2014. There would be fewer
Commissioners, with member states taking it in turn to nominate Commissioners two times out of
three.

Parliamentary power and transparency

 President of the Commission: The candidate for President of the European Commission
would be proposed by the European Council, after consultation with the European
Parliament, and would be elected by the European Parliament. Parliament would have the
final say.
 Parliament as co-legislature: The European Parliament would acquire equal legislative
power under the codecision procedure with the Council in virtually all areas of policy.
Previously, it had this power in most cases but not all.
 Meeting in public: The Council of Ministers would be required to meet in public when
debating all new laws. Currently, it meets in public only for texts covered under the
codecision procedure.
 Budget: The final say over the EU's annual budget would be given to the European
Parliament. Agricultural spending would no longer be ring-fenced, and would be brought
under the Parliament's control.
 Role of national parliaments: Member states' national parliaments would be given a new
role in scrutinising proposed EU laws, and would be entitled to object if they feel a
proposal oversteps the boundary of the Union's agreed areas of responsibility. If the
Commission wishes to ignore such an objection, it would be forced to submit an
explanation to the parliament concerned and to the Council of Ministers.
 Popular initiative: The Commission would be invited to consider any proposal "on matters
where citizens consider that a legal act of the Union is required for the purpose of
implementing the Constitution" which has the support of one million citizens. The
mechanism by which this would be put into practice has yet to be agreed. (See Article I-
46(4) for details.)

32
Further integration, amendment and withdrawal

Enhanced co-operation

There would have been a tightening of existing rules for 'enhanced cooperation', where some
member states would have chosen to act together more closely and others not. A minimum of one
third of member states would now be forced to participate in any enhanced cooperation, and the
agreement of the European Parliament is needed. The option for enhanced cooperation would also
be widened to all areas of agreed EU policy.

Treaty revisions

Traditionally amendments to the EU treaties were considered in inter-governmental conferences in

which the European Council would meet in long private sessions in order to reach unanimous
agreement on the proposed changes. The Convention which wrote the draft constitutional treaty
was quite different in this regard. It met in public and was composed of a mix of national and
European politicians. The Constitution proposed that amendments to the Constitution would be
drafted by a convention unless both the Council of Minister and the European Parliament agreed
otherwise.

A simplified revision was created for changes which might be proposed to be made to Title III of
Part III of the TCE on the internal policies and action of the Union. Changes to this Title could be
made by a decision of the European Council subject to it being ratified by all member states.

The Constitution also proposed a general 'passerelle clause' (Article IV-444) with which the
European Council could agree to:

 move from unanimity voting to qualified majority voting, or

 move from a special legislative procedure to the ordinary legislative procedure.

in a specific policy area.

Although the Lisbon Treaty, was itself drafted behind closed doors, it adopted the amendment
procedures proposed by the Constitution.

Withdrawal clause
A new clause in the TCE provided for the unilateral withdrawal of any member state from
the Union (clause I-60). Under this clause, when a country notifies the Council of its intent to
withdraw, a settlement is agreed in the Council with the consent of Parliament. If negotiations are
not agreed within two years, the country leaves anyway. An identical provision was subsequently
inserted into the treaties by the Lisbon Treaty.

33
 CAPITOLUL II
Secţiunea I – Tratatul de la Maastricht, modificările aduse Tratatului pentru Uniunea
Europeană, a tratatelor de instituire a Comunităţii Europene şi legăturile care se formează
cu Tratatul de la Amesterdam

34
 Tratatul de la Amsterdam vine să modifice Tratatul privind U.E., Tratatele instituind
Comunităţile Europene şi anumite acte conexe în anbul 1997. Prin intermediul acestuii tratat se
revizuieşte şi Tratatul de la Maastricht intrat în vigoare în octombrie 1993. Munca depusă pentru a
aduce la bun sfârşit acest tratat se datorează Conferinţei Interguvernamentale în cadrul căreia s-a
lucrat din martie 1996 până în iunie 1997, când s-au finalizat lucrările.
Conferinţa Interguvernamentală este un mecansim special de revizuire a tratatelor astfle
acestea sunt textele constituţionale ale U.E., probleme care sunt rezolvate în cadrul negocierilor
unde participă guvernele celor 15 state membre care fac parte din Uniunea Europenă.
Consiliul European a fost instituţia care, prin intermediul mai multor reuniuni la nivel înalt a
stabilit necesitatea Conferinţei în vederea dotării Uniunii Europene cu mijloace care să-i permită să
răspundă cerinţelor cu care se confdruntă la momentul respectiv şi care trebuie neapărat rezolvate
pentru anii viitori. Lucrul la Conferinţă a primit un impuls important prin întâlnirile la nivel înalt
dinj 1996 şi 1997 la Florenţa, Dublin şi la Noordwijk, iar finalizarea a venit în data de 18 iunie
1997.
Uniunuea Europeană se confruntă cu o serie impresionantă de probleme:
1) evoluţia rapidă a situaţiei internaţionale;
2) mondializarea economică şi repercusiunile asupra angajaţilor;
3) terorismului, criminalitatea şi traficul de droguri;
4) competiţia acerbă şi creearea de noi locuri de muncă;
5) presiunile crescânde ale migraţiei în special începând cu vara anului 2015;
6) dezechilibrele ecologice;
7) ameninţarea permanentă asupra sănătăţii publice.
U.E. a trebuit să se ocupe ca instituţiile politice asupra cărora se pun atât de multe întrebări
de către opinia publică care vrea să fie din ce în ce mai informată. U.E. apaţine cetăţenilor ei şi este
esenţial ca rezultatul Conferinţei Interguvernamentale să fie clar şi comprehensibil. U E. S-a
străduit prin acest tratat nu numai să facă mai uşor de înţeles problemele cu care se confruntă
organizaţia, ci mai ales să prezinte soluţiile adoptate.
Cetăţenii ăşi doreau să trăiască într-o Uniune Europeană unde drepturile lor fundamentale
să fie pe deplin respectate şi îşi mai doreau să aibă posibilitatea de a trăi şi a se deplasa liber în
interiorul Uniunii, deci este vorba de libera circulaţie care permitea dezvoltarea U.E. şi în acelaşi
timp ar fi fost protejaţi împotriva ameninţărilor care apăsau asupra securităţii lor personale.
Tratatul de la Amsterdam a avut patru mari obiective:
a) să plaseze problema angajării şi a drepturilor cetăţenilor în chiar inima U.E;

35
 b) să întărească securitatea cetăţenilor surprimând ultimele probleme a liberei lor
circulaţii;
c) să se permită întregului vechi continent european să-şi facă înţelese mai uşor
afacerile la nivel internaţional;
d) să facă mai eficace arhitectura internaţională a Uniunii Europene în vederea unei
lărgiri viitoare apropiate;
Tratatul de la Amsterdam este un ansamblu de angajamente care s-au negociat, au fost
ratificate şi abia puse în practică. Chiar de la început U.E. a reuşit să evolueze de la un tratat la
altul (Paris – 1951), (Roma – 1957).
Comisia Europeană a participat de asemenea la Conferinţa Interguvernamentală, unde au
fost prezenţi Miniştrii Afacerilor Externe ale statelor membre sau reprezentanţii acestora. Încă de
la finalul negocierii Tratatului de la Maastricht, semnat în data de 7 februarie 1992, s-a convenit
că ar fi trebuit să aibă loc o revzuire în jurul milocului demersului: stfel articolul N prevedea
convocarea unei conferinţe în 1996. de atunci trei ţări (Austria, Finalnda şi Suedia) au aderat la
Uniunea Europeană. Etapele au fost următoarele: semnătura oficială, dezbaterea publică şi
ratificarea tratatului. Acest nou tratat prezintă importanţă pentru că Europa este cadrul politic unde
trăim şi vor trăi copii noştri.

Secţiunea a – II-a Comentarea modificărilor de fond ale Tratatului de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam are doar 15 articole şi este construit din trei părţi:
1) modificări de fond;
2) simplificare;
3) dispoziţii generale şi finale, aşa cum apare în cartea „Documnente de bază ale
Comunităţii şi Uniunii Europene”.
Doar în Anexa nr. 12 şi în actele conexe sunt prezentate modificăril ede fond, iar
protocoalele vin să aducă şi mai multe informaţii. Tratatul privind U.E. este modificat în
conformitate cu dispoziţiile articolului 1, care după alin. 3 din Preambulul Tratatului privind U.E.
se intruduce următorul alineat: „confirmând ataşamentul lor la drepturile sociale fundamentale,
astfel cum sunt definite în „Carta Socială Europeană”, semnată la Torino în data de 18
octombrie 1961 şi în „Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale ale lucrătorilor din
1989”.

36
 Al şaptelea alineat din Preambulul Tratatului privind U.E. este înlocuit de următorul text:
„Hotărâţi să promoveze progresul economic şi social al popoarelor lor, luând în considerare
principiulo dezvoltării durabile în cadrul desăvârşirii pieţei interne, al întăririi coeziunii şi
protecţiei mediului şi să pună în aplicare politici capabile să asigure, în paralel, progresul în
domeniul integrării economice şi în alte domenii”. DE VERIFICAT forma actuală
Alineatul al nouălea şi al zecelea din Preambulul Tratatului privind U.E. sunt înlocuite de
un text care vine să întărească ideea implementării unei politici externe şi de securitate comună,
ajutată de o politică de apărare comună „care să poată duce la o apărare comună, conform
dispoziţiilor articolului J.7. Scopul acestei înlocuiri se dovedeşte a fi independenţa Europei pentru
a promova pacea, securitatea şi progresul în Europa şi în lume”. DE VERIFICAT forma actuală
Alineatul al doilea al articolului A este înlocuit cu un text care convinge că acest tratat are
rolul de a marca o nouă etapă „în procesul de creeare a Uniunii din ce în ce mai strânse între
popoarele Europei”. Se vorbeşte răspicat în acest sens de respectarea deplină a principiului
transparenţei.
Articolul B este înlocuit de un text în care sunt enunţate obiectivele Uniuni Europene :
„promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil şi al unui nivel înalt al ocupării
forţei de muncă, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirera coeziunii
economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni Economice şi Mnonetare cuprinzând, în viitor,
o monedă unică, conform dispoziţiilor prezentului tratat”. DE VERIFICAT forma actuală
Un alt obiectiv constă în întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor
membre şi asta cu preţul institirii unei cetăţenii a Uniunii Europene. Articolul se mai referă, de
asemenea, şi la libertatea de mişcare a persoanelor, despre azil, imigrări, dar şi de modalităţile de
control a graniţelor externe. Se mai enunţă şi prevenirea criminalităţii şi a luptei împotriva acestui
fenomen. Cel mai important probabil în înlocuirea articolului B este faptul că se vorbeşte despre
menţiunea integrală a AQUIS-ului comunitar cu scopul de a „asigura eficaitatea mecanismelor şi
instituţiilor comunitare”.
Un alt principiu menţionat a fi respectat este principiul subsidiarităţii, aşa cum este definit
în articolul 3 B din Tratatul instituind Comunitatea Europeană. O altă înlocuire intervine alineatul
al doilea al articolului C. „Uniunea asigură în special coerenţa ansamblului de măsuri externe
adoptate în cadrul politicilor sale privind relaţiile externe, securitatea, economia şi dezvoltarea”.
Responsabilitatea acestei coerenţe şi implementarea acestor politici vor fi ale Consiliului şi
Comisiei.
Articolul E este înlocuit de asemnea: „Parlamentul European, Consiliul, Comisia, curtea
de Justiţie şi Curtea de Conturi îşi exercită atribuţiile în condiţiile şi în scopurile prevăzute, pe de

37
o parte, de tratatul de instituire a Comunităţilor Europene şi de acte succesive care l-au modificat
şi completat, şi, pe de altă parte, de celelalte dispoziţii ale prezentului tratat”.
Articolul F este modificat după cum urmează:
a) paragraful 1 este înlocuit de textul următor: „Uniunea este fondată pe principiul
libertăţii, al democraţiei, al respectului drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre”.
b) Actualul paragraf 3 devine paragraful 4 şi este introdus un nou paragraf 3:
„Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre”.
La sfârşitul titlului I etse introdus următorul articol: Art. F .1 „Consiliul reunit la nivelul şefilor de
stat şi de guvern şi hotărând în unanimitate, la propunerea unei treimi din statele membre sau a
Comisiei, şi după obţinerea avizului conform al Parlamentului european, poate constata existenţa
unei încălcări grave şi persistente a principiilor enunţate la articolul F, paragraful 1, din partea
unui stat membru, după ce a invitat guvernul acelui stat membru să îşi prezinte observaţiile”.
Art. F alin. 2 „Consiliul ia în considerare posibilele consecinţe ale unei asemenea situaţii cu
majoritate calificată să suspende anumite drepturi statului membru vizat”. Trebuie subliniat faptul
că în acestă situaţie „Consiliul ia în considerare posibilele consecinţe ale unei asemenea
suspendări asupra drepturilor şi obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice”.
În vederea aplicării articolului 4: „Consiliul hotărăşte fără a lua în calcul votului reprezentantului
guvernului statului membru în cauză”. „Parlamentul European hotărăşte cu o majoritate de 2/3
(două treimi) din voturi exprimate”.
Titlul V este înlocuit cu text intitulat: „Dispoziţii privind o poltică externă şi de securitate
comună”.
Art J.1 alin 1 prevede faptul că Uniunea „stabileşte şi implementează o politică externă şi de
securitate comună, care acoperă toate domeniile politicii externe şi de securitate, ale cărei
obiective sunt: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenţei şi
integrităţii Uniunii, în conformitate cu Cartea naţiunilor Unite [...] precum şi cu principiile
Actului Final de la Helsinki şi cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele
externe”.
Art. J.1. alin. 2 „Statele membre vor fi susţinute şi fără rezerve politică externă şi de securitate a
Uniunii, într-un spirit de loialitate şi de solidaritate mutuală”. Consiliul va trebui să vegheze la
respectarea principiilor cooperării şi dezvoltării solidarităţii politice mutuale ale statelor membre.
O altă regulă este aceea a abţinerii „de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau
susceptibilă de a dăuna eficascităţii sale ca element de coeziune în relaţiile internaţionale”.

38
 Art. J.3. alin 1. prevede: „Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale
ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv pentru problemele care au implicaţii în
domeniul apărării”. Alin. 2 dispune următoarele: „Consiliul European va stabili strategiile
comune implementate în uniune, acestea precizând obiectivele şi durata lor, precum şi mijloacele
care vor trebui furnizate de Uniune”. Alin. 3 dispune ca deciziile necesare pentru definirea şi
implementarea politicii externe şi de securitate comune să fie luate de către Consiliul European, pe
baza orientărilor generale stabilite de acesta. Tot Conisliul european recomandă strategiile comune
şi le pune în aplicare , asigurând unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunii Uniunii Europene.
Făcând o digresiune necesară trebuie să ne aplecăm asupra competenţelor deţinute de
Consiliul European. În acest sens enumerăm următoarele competenţe:
1) orientarea construcţiei comunitare prin stabilirea liniilor directoare ale politicii comunitare;
2) impulsionarea ploiticilor comunitare generale;
3) coordonarea politicilor comunitare;
4) definirea noilor sectoare de activitate comunitară.
Art. J.4. alin. 1 enunţă faptul că acţiunile comune sunt adoptate tot de Consiliu prin aceste acţiuni
înţelegându-se situaţii specifice în care acţiunea operaţională a Uniunii europene este considerată
necesară. Alin. 2 dispune ca, în cazul producerii unei modificări a circumstanţelor, Consiliul
procedează la revizuirea principiilor şi obiectivelor acestei acţiuni şi adoptă deciziile necesare. În
cazul în care Consiliul nu a decis, se va menţine acţiunea comună. În alin. 4 se specifică în mod
imperios faptul că în caz de necesitate Consiliul poate solicita Comisiei să îi prezinte price
propunere adecvată privind politica externă şi de securitatea comună.
În alin. 5, 6 şi 7 se adoptă situaţii speciale în caz de „orice luare de poziţie sau acţiune luată în
considerare de un stat membru”. În caz de necesitate absolută ca urmare a evoluţiei situaţii şi în
lipsa unei decizii a Consiliului, statele membre pot luamăsurile ce se impun în mod urgent, având
în vedere obiectivele generale ale acţiunii comune. Consiliul va fi informat imediat de către statul
membru al U.E., care ia astfel de măsuri. În alin. 7 se dispune ca soluţiile abordate să respecte
obiectivele acţiunii comune şi să nu dăuneze eficacităţii acestora. Art. J.5. dispune ca hotărârea
adoptată să fie bazată pe o poziţie comună în probleme de natură geografică sau tematică. Prin art.
J.6. se conturează ideea acţiunii convergente, respectiv obligaţia statelor de a se informa reciproc.
Art. J.7. alin. 1 menţionează faptul că „politica externă şi de securitate comună înglobează toate
problemele referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv stabilitatea progresivă”. Se recomandă
statelor membre, ca în cazul adoptării unor astfel de decizii, statele membre să se raporteze la
propriile lor norme constituţionale. Uniunea Europeană nu se confundă cu U.E.O. (Uniunea
Europeană Occidentală), dar este parte integrantă a Uniunii Europene. În acest sens U.E.O. sprijină

39
U.E. în definirea aspectelor politicii externe şi de securitate comune, care au implicaţii în domeniul
apărării.
Politica U.E. respectă obligaţiile care decurg din Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord (N.A.T.O.) pentru anumite state membre care consideră că cerinţele apărării lor comunesunt
îndeplinite ăîn cadrul N.A.T.O. şi există compatibilitate între politica comună de securitate şi
apărare stabilă în cadrul acestuia. Paragraful 2 specică faptul că : „Problemele vizate de prezentul
articol includ misiunile umanitare şi de evacuare, misiunile de menţinerii a păcii şi misiunile cu
unităţi de luptă combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilre a păcii”.
Paragraful 3 prevede ca „Uniunea apelează la U.E.O. pentru a elabora şi aplica deciziile
şi acţiunile Uniunii, care au implicaţii în domeniul apărării [...] statele membre ale Uniunii au
dreptul să participe fără rezerve la aceste misiuni”.
Pragraful 4 dispune ca: „Prevederile prezentului articol nu împiedică dezvoltarea unei
cooperări mai strânse între două sau mai multe state membre la nivel bilateral, şi în cadrul U.E.O
şi Alianţei Atlantice, cu condiţia ca această cooperare să nu contravină prevederilor prezentului
titlu şi nici să nu le îngrădească”.
Pragraful 5 dispune ca: „Dispoziţiile acestui articol vor fi reexaminate conform articolului
N, în vederea promovării realizării obiectivelor definite de acest articol”.
Articolul J.8 alin. 1 dispune ca: „Preşidenţia reprezintă Uniunea în problemele care
privesc politica externă şi de securitate comună”.
Alin. 2 „Preşindenţia este responsabilă pentru punerea în aplicare a deciziilor adoptate în
conformitate cu prezentul titlu, în această calitate, ea exprimă, în principiu, poziţia Uniunii în
cadrul organizaţiilor internaţionale şi ale conferinţelor internaţionale”.
Alin. 3 „Preşidenţia este asistată de Secretariatul General al Consiliului care va exercita
funcţia de Înalt Reprezentant pentru politica extrenă şi de securitate comună”.
Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună a fost numitJavier
Solana, care până în decembrie 1989 a fost şi Secretar General al N.A.T.O.
Alin. 4 „Comisia este pe deplin implicată în îndeplinirea sarcinilor invocate în paragraful
1 şi 2. În realizarea acestor sarcini, Preşidenţia este asistată, dacă eset cazul, de statul membru
care urmează la preşidenţie”.
Alin. 5 „Ori de câte ori consideră necesar, Consiliul poate să numească un reprezentant
special căruia i se oferă un mandat legat de anumite probleme politice particulare”.
Art. J .11. prevede ca: „Preşidenţia cosultă Pralamentul European asupra aspectelor
principale şi în legătură cu opţiunile fundamentale în domeniul politicii externe şi de securitate
comune şi se îngrijeşte ca prevederile comune ale Parlamentului European să fie luate în

40
considerare în mod corespunzător. Parlamentul European este informat cu regularitate de
Preşidenţie asupra evoluţiei politicii externe şi de securitate a Uniunii”.
Parlamentul European poate interpela Consiliul şi îi poate adresa recomandări. Anual în
Parlament are loc o dezbatere privind progresel realizate în domeniul implementării politicii
externe şi de securitate comune”.
Art. J. 12 alin. 1 - Comisia poate sesiza Consiliul „în legătură cu orice problemă privind
politica externă şi de securitate comună şi poate înainta propuneri Consiliului”.
Alin. 2 – „Când situaţia impune o decizie urgentă, Preşidenţia convoacă din oficiu sau la
cererea Comisiei sau a unui stat membru, în termen de patruzeci şi opt de ore sau, în caz de
necesitate absolută, într-un termen mai scurt, o reuniune extraordinară a Consiliului”.
În art. J.13 alin.1 se are în vedere modalitatea de a lua decizia Consiliului prin unanimitate,
indiferent de abţinerea unor membrii prezenţi. Cei care se abţin pot face o declaraţie formală, dar
trebuie să accepte că decizia angajează Uniunea. „Dacă membrii Consiliului care
însoţescabţinerea lor de asemnea declaraţie reprezintă mai mult de treime din voturile ponderate
conforma articolului 148 paragraful 2 al Tratatului institiund Comunitatea Europeană, decizia nu
este adoptată”.
Alin. 2 „prin derogare de la paragraful 1 Consiliul poate hotărî cu majoritate calificată”
în anumite situaţii şi anume: „atunci când, în baza strategiei comune, adoptă acţiuni comune şi
poziţii comune sau ia orice altă deczie bazată pe strategia comună, atunci când adoptă decizii
care pun în aplicare o acţiune comună sau o poziţie comună”.
„Atunci când un membru al Consiliului declară că, din motive importante de politică
neţională, pe care le expune, intenţionează să se opună luării unei decizii care se adoptă cu
majoritatate calificată, nu se va trece la vot [...] Pentru de fi adoptate, deciziile trebuie să
întrunească cel puţin 62 de voturi favorabile, exprimate, exprimated de cel puţin 10 membrii”.
„Prezentul pragraf nu se aplică deciziilor care au implicaţii militante sau în domenii apărării”.
Alin. 3 „În problemele predurale, Consiliul hotărăşte cu majritatea membrilo săi”.
Art. J.14. se referă la „încheierea unui acord cu unul sau mai multe state sau organizaţii
internaţionale, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate acţiona Preşidenţia, asistată dacă este
cazul de Comisie, să angajeze necocieri în acest scop. Asemenea acorduri pot fi încheiate de
Consiliul, hotărând în unanimitate la recomnadarea Preşidenţiei. Niciun acord nu obligă un stat
membru al cărui reprezentant în Consiliu declară că trebuie să se conformeze propriilor norme
constituţionale”
Art. J.15. subliniază ideea că „fără a aduce atingere articolului 151 din tratatul instituind
Comunitatea Europeană, un comitet politic monitorizează situaţia internaţională în domeniul

41
păoliticii externe şi de securitate comune şi contribuie la definirea politicilor formulând avize
adresate Consiliului, la cererea acestuia sau din proprie iniţiativă. Totodată, supraveghează
implementarea politicilor asupra cărora s-a căzut de acord, fără a se aduce atingere
competenţelor Preşidenţiei şi cele ale Comisiei”.
Art. J.16 „Secretariatul General al Consiliului, Înalt Reprezentant pentru politică externă
şi de securitate comună, asistă Consiliul în problemele importante din domeniul politicii externe şi
de securitate comune, contribuind, în special, la formularea, elaborarea şi implementarea
deciziilor politice şi atunci când este necesar, conducând în numele Consiliului şi la cererea
Preşedinţiei dialogul politic cu terţii”.
Art. J.17. „Comisia este pe deplin implicată în activităţi din importante din domeniul
politicii externe şi de securitate comune”.
Ne oprim aici cu discuţia pe tema articolelor din Trataul de la Amsterdam de la litera J,
deşi mai sunt câteva în cadrul actului normativ.
Titlul VI A – Dispoziţii privind cooperarea intensificată

Art. K.15. alin. 1 „Statele membre care îşi propun să stabilească între ele o cooperare
intensificată pot recurge la instituţiile, procedurile şi mecanismele prevăzute în prezentul tratat şi
de Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cu condiţia ca cooperare avută în vedere:
a) să aibă drept scop favorizarea realizării obiectivelor Uniunii, precum şi
apărarea şi servirea intereselor sale;
b) să respecte principiile acestor tratate şi cadrul instituţionale unic al Uniunii;
c) să nu fie utilizată decât în ultimă instanţă, atunci când obiectivele tratatelor nu
ar putea fi atinse prin aplicarea procedurilor pertinente prevăzute de acestea;
d) să privească cel puţin majoritatea statelor membre;
e) să nu afecteze nici „aquis-ul” comunitar, nici măsurile luate în baza altor
dispoziţii ale acestor tratate;
f) să nu afecteze competenţele, drepturile, obligaţiile şi interesele statelor membre
care nu particip la ea;
g) să fie deschisă tuturor statelor membre şi să le permită să participe la această
cooperare ulterior, în orice moment, sub rezerva respectării deciziei iniţiale şi a
deciziilor luate, până în acest moment, în cadrul cooperării;
h) să respecte criteriile specifice, stabilite în articolul 5 A din Tratatul institiund
Comunitatea Europeană, şi respectiv în articolul K. 15 din pşrezentul tratat, în

42
 funcţie de domeniul vizat şi să fie autorizate în Conisliu în conformitate cu
procedurile prevăzute în aceste articole”,
Art. K.15. alin.2 - „Statele membre neparticipante nu intervin în punerea în practică a
cooperării de către statele membre participante”.
Art. K.16. alin. 1 – „Pentru adoptarea actelor şi deciziilor necesaare punerii în aplicare a
cooperării la care se referă articolul K.15., se aplică dispoziţiile instituţionale pertinente ale
prezentului tratat şi ale Tratatului instituind Consiliul European. Totuşi, deşi toţi membrii
Consiliului pot participa la deliberări, la adoptarea deciziilor, iau parte numai reprezentanţii
statelor membrer participante la cooperarea intensificată. Majoritatea calificată este definită ca
fiind aceeaşi proporţie din voturile ponderate ale membrilor Consiliului interesaţi, ca şi cea
stabilită de articolul 148 paragraful 2 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Unanimitatea se constituie numai din voturile membrilro Consiliului interesaţi”.

Secţiunea a – III- a Tratatul de la Amsterdam care nmodifică Tratatul privind U.E.,

tratatele instituind Comunităţile Europene şi anume acte conexe

B1 – Partea întâi a Tratatului de la Amsterdam - modificările de fond (5 articole)

B2 – Partea a doua – Simplificarea (articolul 6 – 11)
B3 – Partea a treia – Dispoziţii generale şi finale

B1 – Partea întâi
În partea întâi a Tratatului de la Amsterdam sunt enunţate modificările de fond despre care
s-a vorbit în mare parte în Potoculul Tratatului – Anexa 12, iar în Tratat sunt enunţate doar cinci
articole.
Articolul 1 enunţă faptul că „Tratatul privind U.E. este modificat în conformitate cu
dispoziţiile prezetului articolul, dar, din păcate, nu este reprodusă modificarea.
Articolul 2 afirmă că de asemnea şi „Tratatul instituind C.E. este modificat în dispoziţiile
acestui articol.

...............................

43
 B2. Partea a doua – Simplificare
Dispoziţiile articolului 6 anunţă: „Tratatul instituind Comunităţile Europene, inclusiv
anexele şi protocoalele, este modificat conform didspoziţiilor prezentului articol pentru a-i înlătura
dispoziţiile caduce şi pentru a adapta, în consecinţă, textul anumitor dispoziţii ale sale. ”
Articolul 7 conţine modificările aduse Tratatului CECA.
Articolul 8 conţine modificările aduse CEEA.
Articolul 9 „conţine dispoziţiile care rămân în vigoare din Convenţia din 25 martie 1957
privind anumite instituţii comune pentru Comunităţile Europene şi Tratatul din 8 aprilie 1965
instituind un Consiliu Unic şi o Comisie Unică a Comunităţilor Europene în urma abrogării
acestora”.
Articolul 10 alin. 1 dispune că: ”Abrogarea sau suspendarea prin prezenta parte a
dispoziţiilor caduce din Tratatul institiund CE, din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului şi din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, astfel
erau în vigoare înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam şi adoptarea unora
dintre dispoziţiile lor nu aduc atingere efectelor juriduce şi nici dispoziţiilor acestor tratate, mai
ales celor care privesc termenele acordate, şi nici celor din tratatele de adeziune”.
Articolul 10 alineatul 2 dispune ca: ”Efectele juridice ale actelor în vigoare, adoptate în
baza respectivelor tratate nu sunt afectate”.
Articolul 10 alineatul 3 dispune că: „Prevederile de mai sus se aplică şi în cazul abrogării
Convenţiei din 25 martie 1957 privind anumite instituţii comune pentru Comunităţile Europene şi
Tratatul din 8 aprilie 1965 instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică ale Comunităţilor
Europene”.
În baza articolului 11: „Dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, ale
Tratatului instituind CE a Cărbunelui şi Oţelului şi ale Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice, care privesc competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene şi exercitarea acestei competenţe, sunt aplicabile didspoziţiilor prezentei părţi, precum şi
Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor, avut în vedere la articolul 98, paragraful 5”.

B3. Partea a treia – Dispoziţiilor generale şi finale

În articolul 13 al prezentului tratat se prevede ca dispoziţiile acestuia au o durată

nelimitată.

44
 Articolul 12 alineatul 1 dipune ca: „Articolele, titlurile şi secţiunile Tratatului privind UE şi
ale Tratatului institiund CE, modificate prin dispoziţiile prezentului tratat, sunt renumerotate
conform tabelului de echivalenţe care figurează la anexa prezentului tratat şi care face parte
integrantă din acesta”.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol dispune ca: „Referirile înscrucişate la articolele, titlurile şi
secţiunile din Tratatul privind UE şi din Tratatul instituind CE, precum şi între ele, vor fi adoptate
în mod corespunzător. Acelaşi regim îl vor avea şi referirile la articolele, titulurile şi secţiunile din
aceste tratate conţinute în celelalte tratate comunitare”.
Articolul 12 alineatul 3 dispune ca: „Referirile la articolele, titlurile şi secţiunile din
tratatele avute în vedere la paragraful 2, conţinute în alte instrumente sau acte, vor fi înţelese ca
referiri la articolele, titlurile şi secţiunile din tratat aşa cum au fost renumerotate conform
paragrafului 1 şi, respectiv, conform paragrafelor acestor articole, renumerotate prin anumite
dispoziţii ale articolelor 7 şi 8”.
În articolul 14 alineatul 1 se dispune ca: „Prezentul tratat va fi ratificat de Înaltele Părţi
Contractante potrivit normelor constituţionale respective: Instrumentele de ratificare vor fi dispuse
la guvernul Republicii Italiene”.
În articolul 14 alineatul 2 se prevede ca: „Prezentul tratat va intra în vigoare în prima zi a
celei de-a doua luni care urmează după depunerea instrumentului de ratificare de către ultimul stat
semnatar care va împlini această formalitate”.
În articolul 15, ultimul al acestui tratat, se prevede ca: „Prezentul tratat, redactat într-un
exemplar în limbile daneză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană,
olandeză, portugheză, spaniolă, suedeză, textele în fiecare limbă fiind egal autentice, va fi depus în
arhivele guvernului Republicii Italiene, care va retrimite câte o copie certificată pentru
conformitate fiecăruia dintre guvernele celorlalte state semnatare”.

Secţiunea a – III-a Simplificările şi completările aduse prin Tratatul de la Amsterdam

Cu referire la Consiliul European care defineşte principiile şi orientările generale a P.S.C.E.
(Politicii Externe şi de Securitate Comună), Tratatul de la Amsterdam reia şi completează aceste
dispoziţii.
Astfel prin articolul I 3 din Titlul V se menţionează faptul că decidentul asupra strategiilor
comune este Consiliul European, iar Uniunea Europeană va pune hotărârile în practică în
domeniile în care statele membre au interese comune importante. Pentru exercitarea practică a
acestor competenţe se creează comisii ad-hoc sau comitete de direcţii, care au obligaţia să

45
întocmească rapoarte referitoare la problema analizată, pe baza cărora se adoptă deciziile (ex:
Raportul Vedel privind crearea Uniunii Europene).
Uniunea Europeană ar trebui să se folosească mai mult de influenţa diplomatică şi de
capacitatea sa economică în relaţiile cu celelalte state membre şi pentru promovarea păcii.
Procedurile în adoptarea deciziilor de către Consiliul European vor fi prin intermediul acestui tratat
net ameliorate în două privinţe:
1. În primul rând umanitatea va rămâne regula pentru toate deciziile politice fundamentale,
se reduce astfel riscul impasului prevăzând o procedură de „abţinere constructivă”, ce permite unui
membru care prezintă o declaraţie finală la acest efect de a nu putea fi constrâns, de a aplica o
decizie specifică, acceptând ca această decizie angajează Uniunea Europeană.
2. În al doilea rând un vot al majorităţii calificate va fi regula pentru deciziile importante
ale P.E.S.C. , care sunt puse în practică de către strategiile comune adoptate de Uniunea
Europeană. Un stat membru are dreptul să se opună adoptării unei decizii din motive politice
naţionale importante.
Uniunea Europeană va avea capacitatea de a negocia şi de a concluziona acordurile
internaţionale în ceea ce priveşte punerea în operă a politicii externe şi de securitate comună.

46