Colegiul Național „Calistrat Hogaș”

Zaharia Andreea-Elena
Clasa a X-a F
20 Februarie 2017

Baltagul
de Mihail Sadoveanu
-Relația dintre personaje-

Considerat cel mai prolific scriitor din literatura română, Sadoveanu a publicat peste o sută de volume
în lunga sa carieră și a rămas fidel, dincolo de schimbările majore din literatura timpului, aceluiași stil și
aceleași tematici. Paul Georgescu îl numește „un scriitor de tip arhaic, epopeic, mitic și tragic” într-o
perioadă în care romanul e analitic, psihologic, experimental și intelectualist. Tematica operei sale (natura,
istoria, iubirea, vânătoarea, pescuitul, viața socială etc.), multitudinea speciilor abordate (schița, povestirea,
nuvela, romanul, memorialistică) și volumul de opere publicate îi conferă calitatea de scriitor complet.
Nicolae Manolescu îl încadrează ca stil între Neculce și Creangă.
În perioada interbelică, încă, romanul românesc s-a sincronizat spectaculos cu proza modernă
europeană. Alături de romanul modern (numit roman de analiză de Garabet Ibrăileanu sau ionic de Nicolae
Manolescu), „romanul tradițional își atinge apogeul abia în deceniul al treilea al secolului al XX-lea” (N.
Manolescu). Un asemenea roman de creație, care „preferă psihologiei fapta, iar analizei epicul” este
Baltagul, publicat de Mihail Sadoveanu în anul 1930.
Cea mai cunoscută creație sadoveniană, inspirată din mitul existențial românesc (mottoul din Miorița),
ori din mitul egiptean al lui Isis și Osiris (Al. Paleologu), ilustrează perfect formula tradițională a romanului
realist de observație socială și de problematică morală. Reconstituind monografic viața muntenească din
Moldova începutului de veac XX, romanul Baltagul este sinteză a prozei sadoveniene, ducând la desăvârșire
formula realismului liric.
Titlul pune întregul univers al cărții sub simbolul dualității. Baltagul (toporul cu ascuțiș curb cu două
tăișuri) este un obiect simbolic - și unealtă și armă - , ambivalent: armă a crimei și instrumentul actului
justițiar, reparator, putând fi considerat un suprapersonaj. De remarcat că în roman același baltag (al lui
Lipan) îndeplinește cele două funcții. Baltagul tânărului Gheorghiță se păstrează nepătat de sângele
ucigașilor. Marin Mincu asociază baltagul cu labrysul, securea dublă cu care a fost doborât minotaurul,
monstrul mitic. Chiar numele protagoniștilor ar avea semnificații simbolice, desemnând victoria dreptății.
În profundă legătură cu multiplele coduri de lectură pe care le permite, tema romanului Baltagul are un
grad mare de generalitate: relația dintre ordinea reală și ce transcendentă a lumii, precum și condiția omului
care trăiește în zona de interferență a lumii vechi cu cea nouă. Din aceste teme se desfac, într-o rețea
complexă, celelalte teme subordonate. Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoveniene se
regăsesc aici: viața pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea. Romanul Baltagul
prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan
căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie
drumul parcurs de bărbatul său, pentru elucidarea adevărului și săvârșirea dreptății.
Sadoveanu scrie în numai 17 zile un roman complex, cu caracter mitic, simbolic și baladesc, roman al
transhumanței, în care zugrăvește o civilizație pastorală arhaică, roman filozofic, relevând o concepție
despre lume și om bazată pe credințe și rânduieli ancestrale, roman inițiatic, al riturilor de trecere oficiate de

1
 Colegiul Național „Calistrat Hogaș”
Zaharia Andreea-Elena
Clasa a X-a F
20 Februarie 2017

Vitoria (care re-pune în contact două lumi antagonizate vremelnic prin dispariția lui Lipan) și al inițierii lui
Gheorghiță, roman de dragoste, roman al familiei și chiar roman cu intrigă polițistă. Romanul Baltagul
prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan
căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie
drumul parcurs de bărbatul său, pentru elucidarea adevărului și săvârșirea dreptății.
Romanul este structurat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (reconstituirea monografică
a lumii pastorale și căutarea adevărului) și aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal).
Orizontul mitic include modul de înțelegere a lumii de către personaje, tradițiile pastorale, dar și
comuniunea om-natură și mitul marii treceri. Căutarea constituie axul romanului și se asociază cu motivul
labirintului.
Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere temporale care marcează calendarul popular în
care se încadrează viața pastorală: „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 martie”. Cititorul atent
la indicii temporali observă că timpul evenimențial la care se raportează personajele se plasează între două
mari sărbători creștine, cu corespondent în calendarul pastoral: Sâmedru (Sfîntul Dumitru – 26 octombrie),
patronul iernii pastorale încuie vara și desfrunzește codrul și Sângiorz (Sfîntul Gheorghe - 23 aprilie)
readuce codrul la viață și alungă iarna.
Cadrul acțiunii este Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și cel de câmpie, Cristești, în
Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu Gheorghiță, pe
urmele lui Nechifor, conține toponime existente pe hartă. Scriere ficțională cu valențe mitice, romancierul
însă imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, și utilizează toponime simbolice (satul Doi Meri, râul
Neagra). Ca în toate romanele tradiționale, structura narativă este perfect echilibrată, cu planuri clar delimitate,
dinamizate de conflicte puternice. Prim-planul este cel al existenței individuale și familiale. Este un plan epic,
urmărind călătoria explorativă a Vitoriei și este dinamizat de un conflict exterior de interese care a dus la moartea lui
Nechifor.
Narațiunea se face la persoana a III-a (heterodiegetică), iar naratorul extradiegetic, omniprezent și
omniscient reconstituie în mod obiectiv (focalizare zero), prin tehnica detaliului și prin observație, lumea
satului de munteni și acțiunile Vitoriei. Vocea care relatează e a unui „narator supraindividual”, demiurgic
(N. Manolescu). Deși naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului, Vitoria preia rolul naratorului.
Inteligentă și calculată ca un „un Hamlet feminin”, ea reconstituie crima pe baza propriilor deducții și o
povestește veridic celor prezenți, ceea ce îi determină pe criminali să recunoască vin în fața satului și a
autorităților. Perspectiva narativă adoptată în incipitul romanului este construită pe principiul telescopic.
Legenda rostirii etniilor, auzită de Nechifor de la un baci înțelept, este evocată de Vitoria, „stând singură pe
prispă în lumina de toamnă torcând”.
Incipitul de tip clasic rezumă o legendă cosmologică, având funcții multiple. Ea integrează cosmic
existența muntenilor, schițează un portret al personajului colectiv – ciobanii cărora Dumnezeu le-a dat „o
inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; și cel cu
băutura; și s-aveți muieri frumoase și iubețe.” – și introduce personajul absent al cărții: „Povestea asta o
spunea uneori Nechifor Lipan la cumetrii și nunți, la care era nelipsit”. Incipitul deschide romanul pe un

2
 Colegiul Național „Calistrat Hogaș”
Zaharia Andreea-Elena
Clasa a X-a F
20 Februarie 2017

ton liturgic, preluând parcă misiunea de a continua textul biblic al Genezei și de a dezvălui întâmplările care
au urmat: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam.”
Finalul romanului prezintă ieșirea personajului principal din împărăția morții și reluarea ritmurilor
firești ale existenței. Mandatul justițiar al Vitoriei s-a împlinit, ritualul integrării cosmice a celui dispărut s-a
finalizat, deci viața poate să meargă înainte în familia Lipanilor, condusă de acum de Gheorghiță. Putem
observa că finalul intră într-un raport de simetrie cu incipitul, prin destinul exponentului exemplar al
oamenilor de la munte Vitoria.
Personajele sadoveniene din acest roman sunt construite pe o trăsătură dominantă de caracter, ilustrând
așadar o tipologie general-umană („caractere”). Sunt personaje de mare coerență, în construirea lor fiind
accentuat ceea ce este tipic, definitoriu. Vitoria Lipan și soțul ei sunt reprezentativi pentru profilul moral și
modelul comportamental al personajului colectiv. Ca toți eroii tradiționali, ei sunt orientați spre lume, văzuți
în relație cu ceilalți, cu comunitatea.
Semnificația numelor este foarte importantă pentru configurarea sensurilor profunde ale romanului.
Provenit din latinescul victor (victorie, biruință), numele eroinei concentrează statutul ei în raport cu răul
(demască și pedepsește ucigașii), în raport cu prejudecățile lumii (refuză interpretările preotului sau ale
babei Maranda), în relație cu moartea (înfăptuiește ritualul marii treceri) și chiar în raport cu sine (găsește
puterea de a înnoda firul vieții de acolo de unde l-a rupt dispariția lui Nechifor). De cealaltă parte, marele
dispărut poartă un supranume atribuit în mitologia greacă lui Zeus și unor divinități: Nikephoros (purtător de
biruință) este triumfător asupra morții, pentru că supraviețuiește prin iubire și prin integrarea în marele Tot.
Gheorghiță, numele diminutivat al sfântului care a ucis balaurul, moștenește numele adevărat al tatălui
său, acel nume de taină pe care îl rostea uneori Vitoria și pe care îl strigă cu disperare în momentul coborârii
în râpa morții.
Protagonista romanului este Vitoria Lipan, personaj reprezentativ pentru comunitatea „locuitorilor de
sub brad”, „un exponent al speței” (G. Călinescu) în relație cu lumea arhaică, dar și o individualitate: „În
căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta și aplicație de detectiv […]. Vitoria e un Hamlet
feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și
când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării ”. Personajul complex este realizat prin tehnica basoreliefului și
individualizat prin caracterizare directă și indirectă (prin fapte, vorbe, atitudini, gesturi, relații cu alte
personaje, nume).
Personaj construit in absentia, Nechifor este adevăratul factor ordonator al mișcării și al tensiunii
epice. Imaginea sa o urmărește necontenit pe Vitoria și intervine constant pe durata acțiunii. Ca și Vitoria el
descinde din mitul mioritic, fiind păstorul moldovean ucis la apus de soare, de către alți doi păstori. În
termenii poeziei populare, el este „dalbul pribeag” care va săvârși „marea călătorie” de dincolo de moarte.
Prosopografiile ambilor protagoniști sunt foarte bine structurate și detaliate, aceștia fiind, astfel,
caracterizați în mod direct de către narator. Înfățișarea fizică a lui Nechifor Lipan e cea a unui bărbat matur,
cu musteața neagră și ochii cu „sprâncene aplecate”; îndesat și spătos, oierul fusese om puternic și iubitor
de viață. Întrebarea care conține și descrierea înfățișării sale fizice constituie laitmotivul romanului: „Să-mi
spuneți cine ați văzut pe un om de la noi călare pe un cal negru țintat în frunte și-n cap cu căciulă
brumărie”.
3
 Colegiul Național „Calistrat Hogaș”
Zaharia Andreea-Elena
Clasa a X-a F
20 Februarie 2017

Portretul fizic al Vitoriei, care pune în evidență o frumusețe sobră, austeră, spiritualizată, alunecă
astfel spre trăsătura de caracter: „Nu mai era tânără, dar avea o frumuseță neobișnuită în privire. Ochii îi
străluceau ca-ntr-o ușoară ceață în dosul genelor lungi și răsfrânte în cârligașe”; „Ochi e căprii, în care
parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duși departe. Acei ochi aprigi și încă tineri căutau zări
necunoscute.” Rolul Vitoriei este unul complex: ea este agentul justiției, al dreptății, joacă rolul inițiatorului
ce modelează personalitatea unui inițiat, este vocea unei gândiri milenare și este femeia ce caută să-și
întregească unitatea pierdută a iubirii.
Gheorghiță, unul dintre personajele secundare ale romanului, fiul lui Nechifor și al Vitoriei este „unul
din cei șapte prunci cu care-i binecuvântase Dumnezeu” și din care le rămăseseră doar doi. Era îndrăgit de
mamă, care-l ocrotea și-l apăra ori de câte ori în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea. El purta „numele
adevărat și tainic al lui Lipan”, căruia îi moștenise nu numai numele, ci și multe calități.
La cei șaptesprezece ani ai săi, era „un flăcău sprâncenat ș-avea ochii căprii ai Vitoriei. Avea un
zâmbet frumos de fată și abia începea să-i înfiereze mustăcioara”. După datina oierilor de la munte purta un
chimir nou și o bondiță înflorită. Asemeni mamei sale, era ager la minte. Spre deosebire de dânsa, însă, era
știutor de carte. Băiatul îi comunică mamei sale despre întârzierea tatălui. Ajuns la adolescență, își amintește
cu nostalgie de copilăria lipsită de griji, petrecută în mijlocul naturii. Gheorghiță trece de la starea de
inocență a copilăriei la maturitate, alăturându-se mamei sale în tentativa acesteia de a-l găsi și pedepsi pe
asasinul tatălui său.
Concluzionând, romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu aparține realismului mitic, fiind „romanul
unui suflet de munteancă”. Este un roman tradiționalist, pentru că recompune imaginea unei societăți
arhaice, păstrătoare a unor tradiții care au supraviețuit în vârful muntelui de pe vremea „craiului nostru
Burebista”. În opinia mea, drumul pe care îl parcurg Vitoria Lipan și Gheorghiță reprezintă un stadiu de
cunoaștere, în care vor fi profilate calitățile: respect față de tradiții, înteligență, perseverență și spirit
justițiar. În esență, tot ceea ce Sadoveanu o prezintă pe eroină a fi. Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea
adevărului pentru a restabili ordinea firească tulburată de crimă prin aflarea adevărului, surprinde prin
coeziunea sa. Cei doi acționează împreună într-o coordonare aproape perfectă și par să se completeze unul
pe celălalt. Atât prin acțiunea subiectului romanului, cât și prin caracteristicile definitorii pentru Vitoria și
Nechifor Lipan, romanul Baltagul menține freamătul baladei populare, care a stat la baza conturării acestei
opere.