O scrisoare pierdută- Relaţia Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiec ăruia dintre personajele alese din textul dramatic studiat;
Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale este considerat cel mai
mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru c ă se încadreaz ă într-o tipologie
comică, având o dominantă de caracter şi un repertotiu fix de trăs ături. Cuplul Ştefan Tipătescu- Zoe Trahanache
reflectă viaţa de familie şi moravurile „aristocraţiei” provinciale – marcate de adulter.
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în func ţia de prefect al jude ţului.
Superior celorlalţi prin pregătire, avere, statut social, Tip ătescu are aere senioriale şi îşi foloseşte func ţia învestit ă
ca privilegiu personal, în avantaj propriu, dovedind moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor pentru
Camera Deputaţilor . În cadrul partidului, Trahanache este şef politic al puterii locale- “prezidentul”, iar Tip ătescu-
reprezentant al puterii centrale. El întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manier ă
clasică la câteva trăsături dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tip ătescu o iubeşte pe so ţia
acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate de an după ce ea se c ăsătoreşte cu neica Zaharia, dup ă cum observ ă acesta cu
naivitate : „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul F ănic ă, totuna e… E un om cu care nu
trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an dup ă ce m-am însurat a doua oar ă. De opt ani tr ăim
împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
Zoe este soţia lui Zaharia Trahanache, unul dintre “stalpii “puterii locale şi amanta lui Tipatescu. Reprezint ă tipul
cochetei adulterine, dar este şi femeia voluntară, impunându-şi deciziile atât asupra so ţului, cât şi asupra prefectului,
speculând sentimentele de dragoste ale ambilor şi jucând comedia sensibilit ăţii . Rolul important al acesteia este
subliniat de Farfuridi, în replica:”Adică partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi şi ai
noştri…”. Când Zoe îi dă lui Ghiţă ordin contrar celui dat de Tip ătescu, şi anume să-l elibereze şi s ă-l aduc ă pe
Caţavencu, cuvintele ei oglindesc poziţia sa: “Dac ă ţii la tine, dac ă ţii la familia ta, Ghi ţă”. Lipsit ă de vulgaritate sau
ridicol, scăpând de tuşa caricaturală, asemenea lui Tipătescu, este între personajele caragialiene distinse prin limbaj
şi prin anume calităţi intelectuale sau de comportament. Dincolo de aparen ţe, în cuplul pe care îl formeaz ă cu
Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra rela ţiei.
– evidenţierea, prin două episoade/citate/secven ţe comentate, a modului în care evolueaz ă rela ţia dintre cele dou ă
personaje;
Un prim episod relevant pentru relaţia între cei doi este cel din actul II, când Zoe, speriat ă de şantajul lui Ca ţavencu,
încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile acestuia. Zoe trece de la lacrimi şi invocarea
vulnerabilităţii poziţiei sale de femeie expusă blamării la energice amenin ţări, jucând cu abilitate cartea şantajului
sentimental. Tipătescu este dominat psihologic de la început pân ă la sfârşit. Solu ţiile sale- fuga în lume, amenin ţările
adresate lui Caţavencu-sunt lipsite de consisten ţa realismului şi ignorate de Zoe. Cu o mai lucid ă viziune asupra
“blestematei de politică”, ea ajunge uşor la concluzia- “Ei!ş-apoi!mai la urmă, Ca ţavencu poate fi tot aşa de bun
deputat ca oricare altul!…”. Uzând de sentimentele cele mai sensibile ale prefectului, dar f ăr ă a-şi clinti hot ărârea,
Zoe îi învinge orgoliul şi îl determină să accepte compromisul:” Poţi fi tu duşmanul liniştii mele? F ănic ă…”
O altă secvenţă ce surprinde dinamica acestui cuplu este cea din actul IV, în care Tip ătescu şi Zoe întâmpin ă pe
Agamiţă Dandanache, sosit pentru a-şi vizita colegiul. Cu orgoliul înc ă alterat de încercarea de a se fi supus lui
Caţavencu, Tipătescu apără pe Dandanache, care se dovedeşte decrepit, în fa ţa Zoei: “E simplu, dar e onest”. Femeia
nu l-a iertat pentru îndărătnicia lui, şi îl face să se simtă vinovat, simţind înc ă amenin ţarea scrisorii. Când
Dandanache mărturiseşte fără reţineri periplul propriei scrisori de amor devenit ă arm ă de şantaj, cei doi sunt
bulversaţi. Dandanache e, în limitarea lui, mai canalie decât Ca ţavencu, pentru c ă nu şi-a pus nicio clip ă problema
înapoierii scrisorii. După ce o linişteşte pe Zoe de dragul aparen ţelor, Tipătescu are un monolog în care
conştientizează deşertăciunea luptei sale cu Ca ţavencu: “Iaca pentru cine sacrific atâta vreme liniştea mea şi a
femeii pe care o iubesc…” El recunoaşte astfel superioritatea intui ţiei feminine chiar în chestiunile de “politic ă”.
– ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului dramatic studiat, semnificative
pentru analiza relaţiei dintre cele două personaje (de exemplu: ac ţiune, conflict, intrig ă, scen ă, nota țiile autorului,
replici, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);
Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condus ă pe parcursul celor patru acte, particularizeaz ă
concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii provinciale, în care cuplul Ştefan Tip ătescu- Zoe
Trahanache joacă un rol hotărâtor. Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda aparen ţei de lips ă de însemn ătate-
folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tip ătescu şi a deciderii exprim ării opiniei unui
colegiu importanţa majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă ini ţial atmosfera este de
calm şi rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu semnalarea periplului scrisorii de la cetăţeanul turmentat la
Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în scen ă a altei scrisori, al cărei traseu va continua şi “ aldat ă”, cât va fi
nevoie, ciclic. Strădaniile personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea
poliţelor de către Trahanache, intervenţiile poliţiei prin Pristanda, sfor ţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a
înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte interesele unora sau altora. Cu privire la
Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Ca ţavencu”. Deşi
subliniază ideea realităţii politice a tuturor timpurilor, personajele nu ies din caricatur ă, aspect evident în finalul
împăcării festiviste în care satisfacţia personală a fiecăruia îmbrac ă masca binelui ţării. Binele lui Tip ătescu este de
a-şi fi păstrat superioritatea poziţiei, iar al lui Zoe de a p ăstra în continuare aparen ţele. Cei doi nu particip ă la
spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl accept ă şi îl contempl ă cu o oarecare medita ţie de la
distanţă.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a dou ă fac ţiuni: reprezentan ţii partidului puterii ( Tip ătescu, Zoe,
Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independent ă constituit ă în jurul lui Nae Ca ţavencu,
ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpa ţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul
Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizeaz ă prin intr ările
repetate în scenă ale cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creeaz ă o stare de tensiune niciodat ă
rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu. Cuplul Tipătescu-Zoe ajunge s ă de ţin ă o pozi ţie central ă în
ambele conflicte.
Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în m ăsura în care subliniaz ă prin
progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi fariseismul metodelor celor implica ţi. O
serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de situa ţie, elemente-surpriz ă, anticip ări, amân ări-complic ă
situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive, ac ţiunea capăt ă propor ţiile unui uriaş bulg ăre de z ăpad ă ce
ameninţă a strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile s ă ia o întors ătură neaşteptat ă, şi,
conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru to ţi.
Caracterizarea directă a lui Tipătescu este realizată prin intermediul didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” şi
al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cump ăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face
pentru un prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, fonctia foncfie, coana Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii
lui Trahanache”( Pristanda). Zoe este, de asemenea, caracterizat ă direct de Trahanache şi Cet ăţeanul turmentat ca
“simţitoare”, sau “damă bună”, sau se autocaracterizează în fa ţa lui Ca ţavencu: “Eu sunt o femeie bun ă… am s ă ţi-o
dovedesc”. Numele eroinei e sugestiv pentru natura ei plină de vitalitate, energic ă (Zoe – via ţă); îşi cunoaşte
interesul, îşi impune punctul de vedere. Caracterizarea indirect ă reiese din prin gesturi, atitudini, mimic ă, ton, prin
intermediul mediului social in care traiesc personajele. Astfel, Tipătescu dovedeşte constiinta inechitatii si falsitatii
sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se opune sau de a-l modifica. Ironic, Cet ăţeanului turmentat ii
raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata limpede, cu simt politic nu se poate mai bun reprezentant decat
d. Catavencu (apasând) onorabilul d. Catavencu!” Zoe, în schimb, este mai pragmatic ă, în ţelege lucrurile din
perspectiva strictă a protejării echilibrului şi bunăstării universului său, f ără orgolii sau ambi ţii ideologice deşarte.
Când este învingătoare, are nobleţea de a ierta şi de a întinde o mână învinsului, şi flerul de a şi-l face pe Ca ţavencu
un susţinător. Tipătescu, care sacrifică plecarea la centru şi o carieră la Bucureşti pentru traiul comod al ături de
Trahanache şi de soţia acestuia, are o iubire înc ă imatură, cu momente de exalt ări. Zoe iubeşte cerebral: “Te iubesc,
dar scapă-mă!”
Cuplul Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă un etalon al moravurilor în înalta burghezie provincial ă. Nu întâmpl ător,
Dandanache îl confundă pe Tipătescu cu so ţul lui Zoe. Existen ţa acestui cuplu e un prilej pentru Caragiale de a
satiriza morvurile societăţii, vidul moral, imoralitatea din planul vie ţii conjugale, consonant ă cu cea din planul politic.
Dacă în comedia tradiţională, conflictul se rezolva prin reinstituirea unor valori care triumf ă în disputa bine – r ău,
adevăr – minciună, în comedia modernă, finalul nu mai reinstituie valori autentice. Din aceast ă perspectiv ă, teatrul lui
I.L.C. anticipează teatrul absurdului, şi Eugen Ionescu mărturiseşte c ă vede în Caragiale un precursor.