Identitatea personală:un cimitir de

iluzii învinse
În 1985 am crezut că înţeleg de ce societatea românească nu reacţionează la agresiunea
etică a regimului de exterminare fizică şi intelectuală impus de N. Ceauşescu. Explicaţia
mea era că patriotismul fusese deturnat de activiştii ideologici ai regimului, fiind
reinterpretat de către propaganda de partid într-o manieră care să paralizeze orice critică.
"Dacă ataci partidul şi critici statul, dacă doreşti schimbarea instituţiilor, atunci faci
jocul străinilor, al celor care, prin definiţie, nu ne vor binele". O veche şi sănătoasă
rusofobie politică, care ne făcuse în trecut prudenţi faţă de manevrele slavofile şi
panortodoxe, era acum mobilizată pentru a ne aservi ocupantului intern: comuniştilor
naţionali. Manevra, constatam în 1985, fusese încununată de succes. Dintr-un serviciu
adus ţării, patriotismul românesc devenise un alibi, chemat să cauţioneze un regim
criminal şi josnic, cel comunist. Succesul regimului era dublu: el reuşise nu doar ca
românii să nu se revolte, dar îi adusese în situaţia de a crede că nu o fac din motive înalt
patriotice. Răul, prin urmare, nu trebuia căutat numai în deformările propagandei
ideologice, ci şi în modul în care românii îşi concepuseră trecutul şi, finalmente, în
maniera în care se raportau la propria lor identitate naţională. Rezultatul acestei
descoperiri a fost consemnat într-o carte violentă - În chestiunea unei aberaţii:
patriotismul românesc -, în care mă răfuiam cu vulgata istoriografică naţională şi cu
adoraţia colectivistă şi dulceagă a "românismului" - termen barbar şi impropriu. Motivul
pentru care ucisesem în mine "românismul" era de natură în primul rînd etică:
descoperisem un lucru umilitor, acela că lucrurile care fuseseră inventate pentru a exalta
faptul de a fi român erau şi cele prin care ni se administra servitutea voluntară. Şi
nimeni nu părea să observe acest lucru - cu excepţia temnicerilor, care îl exploatau.
Aceasta era drama.

Evenimentele din decembrie '89 m-au găsit lecuit de iluzia vulgatei bunului român.
Nutream însă o alta, la fel de tenace: iluzia unităţii "poporului". Continuam să cred că în
faţa marilor încercări istorice o populaţie reacţionează asemeni unui individ: psihologic
coerent, cu o anumită inteligenţă a acţiunii eficace. Că popoarele sînt "construcţii"
culturale, iar naţiunile sînt corpuri politice "inventate" ştiam, - în special din pisăloaga
literatura politologică anglo-saxonă. Credeam, prin urmare, că "invenţia" mea şi
"construcţia" gînditorilor din trecut trebuiau cu necesitate să coincidă, în acţiunea
politică inspirată de marile evenimente, cu realitatea corpului social românesc. Anul
1990, care a început, în confuzie, cu demonstraţia din 12 ianuarie (cînd s-a cerut şi
acceptat, simultan, reintroducerea pedepsei cu moartea şi scoaterea în afara legii a
partidului comunist) şi s-a încheiat, en beauté, cu demonstraţia Alianţei Civice din 15
noiembrie (cînd un fel de unitate populară tot s-a realizat), a fost indiscutabil anul marii
schisme interne a societăţii româneşti. Am asistat devastat la ruptura din familia mea,
care o epitomiza pe aceea din poporul meu, şi am trăit, oripilat, reducerea la cenuşă a
iluziei că formăm un popor cu trăsături de comunitate civilizată. Dacă în 1985 m-am
înstrăinat de un anumit fel de a vedea istoria şi identitatea naţională, în 1990 m-am
înstrăinat de prezentul nostru popular. Totul trebuia regăsit: trecutul şi
contemporaneitatea.

Despre cultura română, I.P. Culianu spusese că este lipsită de orice valoare majoră. În
ultimul său an de viaţă construise teoria că "etica ortodoxă", care ne-ar caracteriza,
 constituie un handicap insurmontabil în calea adoptări unui capitalism eficient, care ar
depinde de un ethos opus. Adept incondiţionat al capitalismului liberal, am simţit
imediat că această teorie trebuie combătută. Am făcut-o susţinînd că logica internă de
funcţionare a capitalismului matur nu are nimic de-a face cu contextul descoperirii sale.
Teza de imposibilitate enunţată de Culianu se referea, destul de banal, la contextul
inventării capitalismului, cînd, evident, mediul etic şi comportamental al
protestantismului (teza Weber) ori al civilizaţiei publice catolice (teza Sombart) au fost
hotărîtoare pentru naşterea sa. Teza Culianu devenea falsă atunci cînd capitalismul,
odată ajuns la maturitate, nu mai avea nevoie de justificări etice, morale ori religioase:
propria sa logică de funcţionare îi ajungea. Or, şi acesta era argumentul meu, logica
pusă în joc de funcţionarea capitalismul este universală, tot atît de universală ca şi
logica funcţionării ştiinţei matematice a naturii, după ce aceasta a devenit matură. Nu
contează că eşti ortodox, şintoist ori musulman, atunci cînd faci capitalism. Îţi trebuie
doar concurenţă şi proprietate privată. În termeni epistemologici, Culianu confundase
contextul descoperirii, care e particular şi irepetabil, cu contextul justificării, care e
universal şi reproductibil.

Deşi continuu să cred că argumentul meu este logic valid, astăzi mă tem că el este bazat pe o iluzie
antropologică. Liberalismul a postulat un tip de om care respectă regulile, ia decizii raţionale,
calculează riscurile, caută confortul personal şi respectabilitatea socială, preţuieşte libertatea, este
generos, are cultul muncii şi al lucrului bine făcut, respectă ordinea, nu suferă tirania, este tolerant
chiar şi faţă de intoleranţă, e lipsit de pasiuni religioase, nu agreează spiritul de turmă, e capabil să
se supună constrîngerilor liber consimţite (legale) etc. Ei bine, aveam să înţeleg din 1995 încoace,
acest tip de om nu este universal. Dificultatea argumentului meu este că teoria liberală stă sau cade
împreună cu acest tip de om. Spre pildă, epoca comunistă a confecţionat un cu totul alt tip de om:
este omul care, spre deosebire de omul liberal, nu respectă regulile, ia decizii arbitrare, nu
calculează nimic, iubeşte fastul, se dă în vînt după faţada socială, doreşte să aibă el totul,
dispreţuieşte libertatea celorlalţi, e incapabil să-şi ajute dezinteresat semenii, urăşte munca, face
numai treabă de mîntuială, respectă doar forţa, e servil cu puternicii şi abject cu subordonaţii, e
intolerant, superstiţios, "curajos" doar în turmă, încalcă orice regulă, nu respectă nici un contract, e
incapabil să se supună constrîngerilor legale etc. Poţi să faci capitalism liberal cu un astfel de om?
Răspunsul e sec: numai prin constrîngere. Dar, dacă o faci prin constrîngere, nu mai ai liberalism, ci
altceva, situat dincolo de graniţele libertăţii (singurele cu adevărat interesante).
Finalmente, cred că universalitatea liberalismului se bazează pe o iluzie antropologică şi culturală:
iluzia că tipul uman liberal este universal. Asta nu înseamnă deloc că liberalismul nu ar fi universal.
El este universal, dar nu este universal tipul uman care îl face cu putinţă. Acest tip uman trebuie
"produs". E clar că fără oameni civilizaţi nu avem civilizaţie. În acelaşi fel, fără valori liberale nu
avem liberalism, iar fără un comportament economic liberal nu există capitalism. Aveam să înţeleg
că toată problema funcţionării capitalismului (ca şi a democraţiei) nu se reducea la importarea unui
mecanism juridico-instituţional, ci la un tip de adecvare comportamentală, care, de fapt, fie se baza
pe o afinitate etică, fie implica un soi de convertire culturală. Chiar dacă logic greşise, din punct de
vedere cultural Culianu avusese dreptate, iar eu mă înşelasem.
Dacă din 1985 m-am înstrăinat de trecut, iar din 1990 de prezent, din 1995 trăiesc înstrăinarea de
tipul uman dominant al culturii mele. Acestea sînt şi etapele apropierii posibile de ceea ce, cu
oarecare emfază, oamenii credincioşi numesc "Dumnezeu". În cuvintele lui Duns Scot, acest proces
poate fi descris astfel: "Persoana este ultima singurătate". Căci, pentru a trece de la o realitate cu
ghilimele la una fără, identităţile nu mai sînt de folos nici măcar în chip de cîrje.
Horia-Roman PATAPIEVICI