Proiectul Unirii Principatelor

Obiectiv major al revoluţiei de la 1848, ideea unirii Principatelor a devenit, după înfrângerea
Revoluţiei principalul element de coeziune al cercurilor liberale româneşti. Aflaţi în exil sau în ţară,
paşoptiştii au dus o intensă propagandă în favoarea creării unui stat naţional românesc, încercând să
câştige asentimentul opiniei publice europene şi al marilor puteri. În acest sens au fost publicate reviste,
cum a fost „ România viitoare”, au fost solicitate audienţe şi au fost trimise memorii unor cunoscute
personalităţi ( de exemplu, lui Napoleon al III-lea sau contele Walewski).
Contextul intern nu era favorabil unirii, mai ales după ce în 1849, prin convenţia încheiată între
Rusia şi Turcia la Balta Liman, autonomia principatelor a fost restrânsă şi mai mult: Adunările Obşteşti
nu mai au dreptul de a-l alege pe domnitor, iar domnia este limitată la doar şapte ani și Adunările
Obștești erau transformate în Divanuri.
Contextul extern a fost însă favorabil românilor deoarece s-a redeschis Problema Orientală, iar
din această cauză problema românească devine problemă europeană. În 1853-1855 s-a desfăşurat
războiul Crimeii, între Rusia, pe de o parte, şi Turcia, Anglia, Franţa şi Sardinia, pe de altă parte. În urma
acestui război Rusia a fost înfrântă. Congresul de pace s-a desfăşurat la Paris în 1856. Aici, Franța, a pus
pentru prima oară în discuţia Marilor Puteri dorinţa românilor de unire. Deoarece împotriva unirii
Moldovei şi Ţării Româneşti s-au pronunţat, Turcia şi Austria, la sfârşitul congresului s-a luat decizia să fie
întrebaţi românii, dacă doresc sau nu unirea, în cadrul unor Adunări Ad-hoc. Prin tratatul de la Paris din
1856 se prevedea: că Țările Române se aflau sub suzeranitate otomană şi sub garanţia colectivă a marilor
puteri semnatare ala documentului; astfel lua sfârşit protectoratul rusesc asupra Ţărilor Române; tot acum
erau retrocedate Moldovei cel trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad; românii urmau să
se exprime dacă doresc sau nu unirea în cadrul Adunărilor ad-hoc.
În cursul anilor 1856 şi 1857 se constituie societăţi şi comitete ale unirii şi se tipăresc foi volante şi
broşuri, desfăşurându-se o intensă propagandă unionistă. Alegerile pentru Adunarea Ad-hoc a Moldovei
au fost falsificate de către caimacamul Nicolae Vogoride, omul turcilor. Acest lucru a creat o stare de
tensiune internă şi internaţională. A fost nevoie de intervenţia Angliei (care nu susținea unirea) şi Franţei.
La Osborne s-au întâlnit împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria, unde au stabilit să susţină o
unire formală a celor două ţări române. Alegerile au fost refăcute, dând de data aceasta câştig de cauză
unioniştilor. În sept.-oct. 1857 au avut loc alegerile și și-au desfășurat activitatea cele două Adunări
ad-hoc. Cele două Adunări au votat rezoluții asemănătoare în cere se prevedeau unirea, prinț străin,
autonomia și neutralitatea.
Hotărârile Adunărilor Ad-hoc au fost prezentate în cadrul Conferinţei de la Paris ce s-a
desfășurat în 1858. Aici cele 7 Mari puteri au adoptat documentul numit Convenţia de la Paris care
urma să îndeplinească rolul de constituţie pentru noul stat format. Aşadar, potrivit Convenţiei, noul stat
format din unirea celor două Principate, urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.
La conducerea acestui stat trebuiau să existe doi domni şi două guverne, unul la Iaşi şi unul la Bucureşti,
existând doar două instituţii comune: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Comisia Centrală, ambele cu
reşedinţa la Focşani. Prin acest act reprezentanţii Marilor Puteri nu au ţinut cont de dorinţele românilor.
Românii nu au fost dezamăgiți de textul Convenției și au acţionat în direcţia unirii. La 5 ianuarie
1859 în Adunarea Electivă a Moldovei a fost ales ca domnitor Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie
1859 în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti a fost ales ca domnitor tot Alexandru Ioan Cuza. Europa
era pusă astfel în faţa faptului împlinit (astfel, începea politica faptului împlinit). Prin această dublă
alegere a ieșit victorioasă o dorința de unire a românilor.
Domnia lui Cuza, întinsă pe durata a doar şapte ani, cuprinde mai multe etape caracterizate printr-
o febrilă activitate legislativă de modernizare a ţării. În prima etapă, 1859-1862, domnitorul a fost
preocupat de desăvârşirea unirii. Până la sfârşitul anului 1859 toate marile puteri recunoscuseră dubla
alegere a lui Cuza, ceea ce reprezenta un mare câştig. Rând pe rând, între 1859-1862, sunt unificate acum
armata, administraţia, telegraful şi vămile. În decembrie 1861 a avut loc Conferința de la
Constantinopol a Marilor Puteri, aici aceste puteri vor recunoaște unirea Țării Românești cu Moldova,
dar numai pe perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Ca urmare a acestui fapt în 22 ianuarie 1862
se forma primul guvern unic, se adopta numele de România şi capitala era stabilită la Bucureşti. În 24
ianuarie se formează prima Adunare unică a statului.
Cea de-a doua etapă, cea a domniei constituţionale s-a desfăşurat între 1862-1864. Cuza începe
acum marea activitate legislativă. În timpul guvernării lui Mihail Kogălniceanu în 1863 a fost votată legea
secularizării averilor mănăstireşti, prin care revenea statului român un sfert din terenul său, pe care îl
prelua de la biserici și mănăstiri. Următoarea lege pe care o dorea pentru România Cuza era legea agrară
sau rurală. Pentru că Parlamentul dominat de boieri se opunea adoptării acestei legi și a dat vot de blam
guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, Cuza a dat o lovitură de stat la 2 mai 1864, refuzând demisia
guvernului.
Prin acest act începea cea de-a treia etapă a domniei lui Cuza, etapa domniei autoritare. El a
modificat vechea constituţie a ţării printr-un act numit ”Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”.
Prin acest act domnul primea drepturi extraordinare şi promulga o nouă lege electorală (prin care se
mărește numărul alegătorilor). Potrivit ”Statutului” se instaura un regim autoritar, domnul avea un
inițiativă legislativă, drept de veto și era introdus Parlamentul bicameral ( format din Adunarea Deputaților
și Senat). Noua Constituţie a fost aprobată printr-un plebiscit. Acest ”Statut” a fost recunoscut de către
Marile Puteri.
Au avut loc alegeri pentru noul Parlament. Cu nou Parlament, favorabil, domnul continuă seria
reformelor. Astfel, legea rurală, promulgată la 14/26 august 1864, consacra împroprietărirea ţăranilor
în funcţie de numărul de vite pe care îl aveau. Peste 450000 de familii de ţărani au primit 1800000 de
hectare de pământ. Cu această ocazie erau desfiinţate claca şi alte obligaţii în muncă ale ţăranilor. Pentru
pământul primit ţăranii trebuiau să plătească despăgubiri timp de 15 ani pentru clăcășie.
În perioada următoare Cuza a continuat reformele. Au fost adoptate: Codul Civil şi Codul Penal
(decembrie 1864), legea instrucţiunii publice (1864 legea prin care se introducea învățământul primar
obligatoriu și gratuit), legea armatei (1864) etc..
Adversarii domnitorului, conservatorii şi liberalii-radicali, s-au unit, alcătuind o alianţă, „
monstruoasa coaliţie” în Adunare încă din 1863, al cărei scop era îndepărtarea lui Cuza. Printr-o
lovitură de stat care a avut loc în 11 februarie 1866, domnul unirii, care îşi exprimase încă din 1865
dorinţa de a părăsi tronul, a fost silit să abdice şi să părăsească ţara, la conducerea acesteia instalându-
se o locotenenţa domnească. Plecarea lui Alexandru Ioan Cuza în exil a marcat sfârşitul unei perioade
bogate în împliniri şi începutul unei noi perioade în istoria României moderne.

Proiectul monarhiei constituţionale

În 11 februarie 1866 Al. I. Cuza a fost obligat să abdice și să părăsească țara de către reprezentanții
”monstruoasei coaliții” . În acest context unirea era într-un mare pericol pentru că Imperiul Otoman și Marile
Puteri recunoscuseră unirea, doar pe durata domniei lui Al. I. Cuza.
După abdicarea lui Al. I. Cuza la 11 februarie 1866 în fruntea României a venit o locotenenţă domnească.
Aceasta a propus tronul lui Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, care însă nu a primit. În acest context România
se găsea într-o situaţie de criză. Autorităţile de la Bucureşti au trimis reprezentanţi diplomatici pe lângă împăratul
Franţei, care a propus numele lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, înrudit cu suveranii Prusiei şi Franţei.
Carol de Hohenzollern – Sigmaringen a fost adus în ţară şi a devenit domn al României, prin depunerea
jurământului în faţa Parlamentului la 10 mai 1866. Domnia lui Carol a debutat cu adoptarea de către Parlament a
unei noi Constituţii, care făcea din România o monarhie constituţională ereditară.
 Proiectul partidelor politice

Contextul extern al apariției curentelor politice în spațiul românesc a fost dat de apariția
liberalismului și a conservatorismului în spațiul european. Aceste două curente s-au separat la începutul
secolului al XIX-lea.
În plan intern, în cadrul revoluției din 1821, s-a evidențiat conturarea celor două curente,
liberalismul și conservatorismul. În cadrul revoluției de la 1848, diferențele dintre cele două curente se
adâncesc, în privința rezolvării problemei agrare și a reformelor interne.
După 1862, în cadrul liberalilor apar două tabere: moderații și radicalii.
Liberalismul românesc își are originile în proiectele de reformă ale Partidei Naționale și în
programele revoluției de la 1848. Liberalismul românesc s-a inspirat din ideile Revoluției franceze.
Liberalii erau adepții ideilor de reformare a societății pe baza modelului european.
Ideile liberalismului, până la 1918, au fost:
- protejarea economiei naționale;
- protejarea micii proprietăți;
- încurajarea industriei și a sistemului bancar;
- constituționalismul;
- pluripartitismul (existența mai multor partide politice).
După 1918, ideile liberale au fost:
- întărirea poziției burgheziei;
- întărirea democrației parlamentare.
Partidul Național Liberal s-a realizat prin Coaliția de la Mazar-Pașa, în mai 1875. Programul
partidului susținea:
- respectarea drepturilor și libertăților cetățenești;
- respectarea regimului constituțional;
- organizarea învățământului și a armatei.
Doctrina liberală a fost ”prin noi înșine”. Programul liberal s-a modificat în funcție de realitățile
României. În 1892 partidul susținea luarea de măsuri pentru țărani și sprijinirea românilor din afara
granițelor.
În 1906 Partidul Național Liberal cerea lărgirea dreptului la vot. În 1913 liberalii cereau realizarea a
două legi: legea agrară și legea electorală, care să introducă votul universal.
Liderii liberali au fost: I.C. Brătianu (1875-1891), I.I.C. Brătianu (1909-1927) și I. Gh. Duca (1930-
1933).
Conservatorismul românesc își are originile în memoriile boierești de la sfârșitul secolului al XVIII-
lea și la începutul secolului al XIX-lea. Conservatorismul românesc merge pe linia premergătoare anului
1848, ce susținea menținerea structurilor existente, restrângerea dreptului la vot și menținerea
conducătorilor. ”Junimea” și ”Juna dreaptă” sunt două asociații care promovau ideile conservatoare.
”Junimea” se baza pe teoria ”formelor fără fond”.
Ideile conservatoare au fost:
- minimalizarea importanței burgheziei;
- intervenția statului pentru asigurarea armoniei sociale;
- statul trebuia să fie ”natural” sau ”organic”;
- transformările nu trebuiau să imite modelul occidental.
În 1880 se formează prima grupare conservatoare iar în jurul acesteia se va forma Partidul
Conservator. Programul partidului susținea:
- politica ”pașilor mărunți” (calea graduală de dezvoltare, în conformitate cu tradițiile istorice);
- menținerea privilegiilor proprietarilor de pământ;
- progresul lent și continuu.
În 1910 conservatorii au propus măsuri în favoarea țărănimii. Doctrina conservatoare a fost cea a
”porților deschise”. Liderii partidului au fost: Lascăr Catargiu (1880-1889), P.P. Carp (1907-1913) și
Titu Maiorescu (1913-1914).