Sunteți pe pagina 1din 4

1.

Introducere în Psihodiagnostic

 Psihodiagnostica ca modalitate de cunoaștere și evaluare


 Istoria dezvoltării psihodiagnosticii
 Abordările fundamentale ale psihodiagnosticii
 Funcțiile psihodiagnosticii
 Domeniile de aplicare a psihodiagnosticii

Studiind acest modul, studentul va fi capabil:


 Să definească termenul de psihodiagnoză
 Să determine etapele de dezvoltare a psihodiagnozei
 Să analizeze abordările fundamentale ale psihodiagnosticii
 Să argumenteze importanța psihodiagnozei în formarea ca specialist
 Să stabilească domeniile de aplicare a psihodiagnozei

INFORMEAZĂ-TE:
 Psihodiagnostica ca modalitate de cunoaștere și evaluare

Etimologia cuvîntului diagnoză are rădăcini în termenul grecesc “diagnosticus”-adică


capacitatea de a recunoaște. S-a dezvoltat în- domeniul medicinii, apoi în psihologie doar cu
semnificații suplementare. În psihologie termenul de diagnoză desemnează activitatea de
evaluare psihologică a persoanei cu ajutorul unor mijloace ştiințifice specific psihologiei. Aceste
instrumente sînt aplicate conform unor strategii care se soldează cu colectarea unor informații
privind o persoană dată. Ca final se obține un bilanț al caracteristiciilor psihice investigate.
Psihodiagnoza este modalitatea de cunoaștere și evaluare a diferitor caracteristici psihice de
natură cognitive, conative, atitudionale, precum și la personalitatea în ansamblul ei. Tot prin
psihodiagnoză se evaluează nivelul de dezvoltare a unor procese, activități și însușiri psihice,
gradul lor de declin sau detereorare precum și rezervele compensatorii de care dispune persoana
pentru a depăsi aceste dificite.
Psihodiagnoza nu se reduce doar la teste, dar și implică și alte metode la fel de importante:
1. Observația;
2. Interviul anamnezic;
3. Biografică;
4. Analiza produselor activităților.
Ca disciplină teoretică pasihodiagnoza studiază legitățile elaborări metodelor de cunoaștere,
depistarea și măsurare a particularităților psihologice ale persoanelor. În componenta
psihodiagnostică se inscriu:
1. Construirea probelor;
2. Definirea cerințelor față de acestea;
3. Elaborarea regurilor de desfășurare a examenului psihodiagnostiului;
4. Determinarea modalităților de prelucarea și interpretare a rezultatelor, definirea
valorilor și limitelor de probe, dar cea mai eficientă este acumularea de
informaţii despre particularitatile psihicului uman.

 Istoria dezvoltării psihodiagnosticii


Apariţia psihodiagnosticului a fost pregătită de cîteva orientări în dezvoltarea psihologiei,
cele mai importante fiind psihologia experimentală (1) şi psihologia diferenţială (2).
1. Apariţia psihologiei experimentale este legată de fondarea de către Wundt, în 1879, în
Germania, a primului laborator de psihologie experimentală. Ulterior, asemenea laboratoare au
fost înfiinţate şi în alte ţări: Franţa, Olanda, Suedia, S.U.A., Marea Britanie etc.
Biologul englez Galton a fost unul dintre cei care au pus fundamentele testării. La Expoziţia
Internaţională din 1884, Galton organizează un laborator antropometric, unde vizitatorii aveau
posibilitatea să-şi măsoare unele caracteristici fizice şi să-şi testeze acuitatea vizuală şi auditivă,
timpul reacţiei şi alte funcţii senzorial-motorii. Aplicarea unor asemenea metode contribuiau din
plin la acumularea primelor date sistemice despre diferenţele individuale în desfăşurarea
funcţiilor psihice elementare. Deosebit de importante în dezvoltarea testării psihologice sînt
lucrările psihologului american Cattell. Testele lui Cattell, influenţate de ideile lui Galton,
măsurau viteza mişcării, sensibilitatea la durere, acuitatea vizuală şi auditivă, timpul reacţiei,
memoria etc. Aceste teste erau tipice în şirul testelor elaborate la sfîrşitul secolului al XIX-lea.
Asemenea serii de teste se administrau elevilor, studenţilor, adulţilor. Multe serii de teste create
de psihologii europeni în această perioadă prevedeau măsurarea unor funcţii mai complexe.
Savantul german Kraepelin, preocupat de examinarea clinică a pacienţilor cu tulburări psihice, a
elaborat o serie de teste pentru măsurarea factorilor consideraţi de el de bază în caracteristica
individului. Aceste teste, utilizînd, de regulă, operaţii aritmetice elementare, aveau menirea să
măsoare efectele memoriei, surmenajului, distragerii atenţiei. Un alt psiholog german,
Ebbinghaus, a studiat legile memoriei, utilizînd, în acest scop, serii de silabe fără sens. El
considera că rezultatele obţinute astfel, nefiind influenţate de conştiinţa individului, au un
caracter mai obiectiv. Psihologul italian Ferrari a introdus în seriile elaborate, în afară de teste
fiziologice, teste de măsurare a volumului percepţiei şi de interpretare a imaginilor. Criticînd
majoritatea seriilor de teste existente pentru atenţionarea exagerată asupra caracteristicilor
senzoriale şi aptitudinilor speciale elementare, renumitul psiholog francez Binet propune mai
multe de teste pentru măsurarea unor asemenea funcţii ca memoria, imaginaţia, atenţia,
percepţia, sugestibilitatea, percepţia estetică etc. În aceste teste, se profilează tendinţele care,
ulterior, au condus la crearea renumitelor scale de inteligenţă ale lui Binet.
2. Psihologia diferenţială a constituit un alt izvor al apariţiei psihodiagnosticului. În afara
reprezentărilor despre particularităţile individual-psihologice, obiectul de studiu al psihologiei
diferenţiale, ar fi imposibilă apariţia psihodiagnosticului ca ştiinţă despre metodele studierii lor.
Psihologia diferenţială se constituia sub influenţa cerinţelor practicii pedagogice, medicale,
industriale. Necesitatea studierii şi tratării persoanelor cu retard mental şi a bolnavilor psihici a
contribuit, de asemenea, la constituirea psihodiagnosticului. Una dintre primele publicaţii
dedicate retardului mental aparţine medicului francez Esquirol. El evidenţiază diverse forme ale
manifestării acestui retard - de la prima treaptă a subnormalului pînă la profunda idioţie.
Totodată, savantul trasează deosebirea dintre bolnavii psihici şi cei retardaţi. Primii se
caracterizează prin tulburări emoţionale neînsoţite în mod obligatoriu de subdezvoltare
intelectuală. Ceilalţi se caracterizează, în cea mai mare măsură, prin defecte intelectuale
înnăscute sau obţinute în fragedă copilărie. Un alt medic francez, Seguin, a fost primul care a
acordat atenţie instruirii retardaţilor. Ignorînd opinia general acceptată că retardaţii mentali sînt
de nerecuperat, Seguin a utilizat un şir de metode, numite fiziologice, în instruirea cu succes a
copiilor cu retard mental pe parcursul mai multor ani. Multe dintre aceste metode sînt utilizate şi
în prezent în instituţiile de învăţămînt special.
Dezvoltarea psihodiagnozei în România (perioada interbelică) - 1927 Înfiinţarea
comisiei de orientare profesională - preşedinte C. Rădulescu Motru; - 1930 ia fiinţă ''
Secţia de psihotehnică a Institutului Român de Organizare ştiinţifică a muncii''
Sub conducerea M. Muncii se înfiinţează un centru de selecţie a personalului în
transporturi (tramvaie, 1925, CFR 1933 şi apoi auto). 1927 Centrul medical de aeronautică
din Pipera.
Se organizează laboratoare în armată, la Institutul Superior de Educaţie Fizică din
Bucureşti (1930), la Conservatorul de muzică (1931) şi la Institutul psihotehnic din
Bucureşti (1940) cu directori ai forului regional metodologic: C. Rădulescu -Motru, I. M.
Nestor, Gh. Zapan.
Sunt înfiinţate laboratoare în clinici. Se remarcă activitatea ştiinţifică a Institutului de
Psihologie a Univ Cluj ( Fl.Ştefănescu - Goangă, Al. Roşca, N. Mărgineanu, D. Todoran,
M. Peteanu ş. a.).
La univiversitatea din Bucureşti se distinge contribuţia în domeniul psihologiei aplicate a
următorilor psihologi şi profesori: I. M. Nestor, Gh.Zapan, C. Bontilă. (Perioada postbelică)
Cu toate vitregiile aduse de regimul comunist, prin activitatea prestigioasă a unor cercetători şi
profesori universitar (Gh. Zapan, Al. Roşca, Tr. Herseni, N. Margineanu, I. M. Nestor, G.
Bontilă, P.P. Neveanu, ş.a.) psihodiagnoza a continuat să se dezvolte în diferite forme
instituţionalizate (transporturi, minerit, energie electrică, armată etc.).

 Abordările fundamentale ale psihodiagnosticii


Actualmente, psihodiagnostica, ca domeniu al ştiinţei, şi-a formulat trei abordări
fundamentale, care cuprind, practic, toată multitudinea probelor existente.
1. Abordarea obiectivă - diagnosticul se realizează pe baza succesului (rezultativităţii)
realizării activităţii. Abordarea obiectivă a dus la elaborarea a două tipuri de teste
tradiţional contrapuse: teste de inteligenţă şi teste de personalitate. Primul tip de teste este
orientat spre determinarea nivelului de dezvoltare intelectuală a personalităţii şi este
reprezentat de testele de inteligenţă, de aptitudini şi de cunoştinţe, al doilea vizează
măsurarea particularităţilor ei nonintelectuale şi pot fi divizate, la rîndul lor, în teste
acţionale şi teste situaţionale.
2. Abordarea subiectivă – diagnosticul se realizează pe baza informaţiei despre sine,
comunicate de subiect, a autodescrierii particularităţilor sale şi a comportamentului său în
diverse situaţii. Abordarea subiectivă este reprezentată de numeroase chestionare.
3. Abordarea proiectivă - diagnosticul se realizează pe baza analizei interacţiunii cu stimuli
externi neutri, care, în virtutea ambiguităţii lor, devin obiect al proiecţiei. Abordarea
proiectivă este reprezentată de variate metode proiective.
În cadrul fiecărei abordări pot fi uşor depistate grupuri de teste destul de omogene, iar unele
probe pot fi atribuite cu greu unei abordări concrete, ele plasîndu-se pe o poziţie intermediară.

 Funcțiile psihodiagnosticii

Psihodiagnoza ca activitate sistematică de evaluare psihologică are următoarele funcții:


- Capacitatea de a surprinde corect trăsături și capacități psihice individuale și de a
evidenția variabilitatea psiho -comportamentală intragrupală versus grup de referință
(eșantion);
- Evidențierea cauzelor care au condus spre o anumită realitate prezentă – în special în
cazul disfuncțiilor psihice;
- Funcția prognostică, privind anticiparea evoluției probabile a comportamentului
persoanei în anumite condiții și situații contextuale, în funcție de repere;
- Funcția de evidențiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau negativ de la normă
(etalon) de dezvoltare psiho comportamentală; se pune problema distincției dintre
normalitate și anormalitate;
- Formarea unor capacități de cunoaștere și autocunoatere;
- Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consiliere și orientare vocațională;
- Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie, asistență, consultanță
psihologica;
- Verificarea unor ipoteze științifice, testul fiind folosit ca instrument de cercetare.
-

 Domenii de aplicare a psihodiagnosticului

Domeniile de aplicare a psihodiagnosticului sînt foarte variate. Unul din cele mai importante
ţine de optimizarea procesului educaţional, de soluţionarea unui şir de probleme întîlnite de
lucrătorii instituţiilor de diverse tipuri: grădiniţe, şcoli, şcoli-internat etc. Determinarea
maturităţii şcolare, definirea cauzelor nereuşitei şcolare, diferenţierea instruirii, orientarea şcolară
şi profesională, tratarea individuală a elevilor, depistarea elevilor dotaţi, examinarea copiilor cu
nevoi speciale etc. - iată doar cîteva exemple de aplicare a psihodiagnosticului în învăţămînt.
Selecţia şi orientarea profesională constituie, de asemenea, o sferă largă de aplicare a
psihodiagnosticului. Aceasta are menirea să ajute orice persoană să îşi aleagă profesia potrivită,
să găsească modalitatea cea mai rapidă şi eficace în asimilarea cunoştinţelor profesionale, să
obţină calificarea dorită .
- Activitatea psihoterapeutică constituie un alt domeniu de aplicare a psihodiagnosticului. În
acest context, una din sarcinile primordiale ale acestei activităţi ţine de depistarea cauzelor
apariţiei unei probleme concrete la pacient (anxietate, fobii, complicaţii în relaţiile cu cei din jur
etc.) şi determinarea modalităţilor de rezolvare a ei . - În
consiliere, metodele psihodiagnostice sînt utilizate într-un spectru foarte larg de probleme: în
alegerea instituţiei de învăţămînt, în examinarea stărilor emoţionale şi a relaţiilor interpersonale,
în autocunoaşterea şi dezvoltarea personalităţii .
- Practica judiciară utilizează metodele psihodiagnostice în validarea expertizei psihojudiciare;
în examinarea inculpaţilor, martorilor, formulîndu-se concluzii despre trăsăturile de
personalitate, dezvoltarea intelectuală, particularităţile psihofiziologice ale acestora.
Aplicarea psihodiagnosticului însă nu se reduce numai la soluţionarea problemelor de ordin
practic.
Metodele psihodiagnostice sînt instrumente importante ale cercetărilor fundamentale.
Majoritatea studiilor apelează la diverse probe ca la o modalitate eficientă de acumulare a
informaţiei în scopuri ştiinţifice. Cercetarea particularităţilor psihologice, a deosebirilor de grup,
a factorilor biologici şi culturali care generează deosebirile comportamentale; studierea
schimbărilor de vîrstă în dezvoltarea individului; cercetarea eficienţei diverselor metode de
instruire; investigarea influenţei  rezultatelor psihoterapiei şi a diverselor programe sociale - iată
doar cîteva exemple de aplicare a metodelor psihodiagnostice în cercetare. Or, fără o bună
cunoaştere a acestora, devine imposibilă înţelegerea adecvată a principalelor orientări ale
psihologiei moderne.

S-ar putea să vă placă și