EDUCATIE PENTRU CETATENIE DEMOCRATICA-CLASA A VII-A

Democratia
"In fapt, "democratia" insasi nu poate face nimic, de actionat nu pot actiona decat
cetatenii unui stat democratic (bineintles, inclusiv guvernul). Democratia nu este decat un
cadru in interiorul caruia pot actiona cetatenii." (Karl Raymond Popper)
Democratia este in acelasi timp o metoda de guvernare si o valoare. In prima ipostaza,
o societate poate fi considerata ca democratica atunci cand autoritatea publica este aleasa si
acceptata de cetateni. Ca valoare sau ideal, democratia presupune ca membrii unei societati
devin stapani pe propriul lor destin. Cum nicio societate nu a reusit sa realizeze in intregime
exigentele celei de a doua ipostaze, a rezultat o aspiratie permanenta spre indeplinirea
democratiei ca ideal. Astfel spus, chiar daca o societate a atins criteriile minimale ale unei
democratii, aceasta nu inseamna nici "sfarsitul istoriei" (Fukuyama) si nici stagnarea proiectului
de emancipare umana. Democratia nu este un patrimoniu, o stare finala sau o achizitie
definitiva. In orice moment, datorita naturii fiintei umane, exista riscul revenirii vechilor demoni
ai intolerantei si rasismului, ai autoritarismului si etatismului exacerbat.
Chiar daca este un concept relativ, experienta societatilor moderne confera totusi
cuvantului "democratie" un continut destul de precis. Etimologic, "democratia" provine de la
cuvintele grecesti "demos" (popor) si "kratos" (putere sau guvernare). Din combinarea lor a
reiesit definitia cea mai uzuala a democratiei: "guvernarea de catre popor". Democratia este,
in primul rand, acel tip de organizare politica sau forma de guvernamant in care poporul,
respectiv cetatenii, indiferent de avere, origine, pregatire profesionala etc., detin sau
controleaza puterea politica, participand la guvernare in mod direct (democratie directa) sau
indirect, prin reprezentanti sau alesi (democratie reprezentativa). In al doilea rand, democratia
este acea teorie a suveranitatii potrivit careia baza ultima a autoritatii politice este puterea
fiecarui cetatean de a se guverna el insusi.
La origine, democratia a insemnat guvernarea de catre popor (din grecescul demos). A
facut parte din clasficarea standard a formelor de uvernamant, alaturi de carmuirea exercitata
de un singur individ (monarhia) si cea exercitata de catre o minoritate (aristocratia). Fiind

1
inteleasa drept carmuire de catre cei multi, democratia a fost asociata de multe ori cu
carmuirea de catre "prostime" sau "gloata", cu subordonarea ratiunii fata de pasiuni (Platon)
sau privita ca sursa de tulburari si de acte politice nechibzuite (Aristotel). In epoca moderna,
idealul democratic a fost corelat uneori cu teoriile contractului social, care subliniau ca la
originea autoritatii se afla consimtamantul liber al cetatenilor.
Incepand cu secolul al XVIII-lea, democratia a devenit etalonul principal dupa care erau
judecate diferitele regimuri. In acest sens, era considerat nedemocratic orice regim care nu
asigura votul universal, care avea autoritate nelimitata, inclusiv in viata privata a indivizilor,
incalcand astfel drepturi si libertati fundamentale ale acestora, sau care punea interesele
comunitare mai presus de cele individuale.
Una dintre problemele importante ale democratiilor contemporane este in ce masura
guvernantii, parlamentul, partidele politice etc. servesc intr-adevar intereselor celor multi. Cu
alte cuvinte, este vorba de ruptura, uneori foarte mare, dintre cei care guverneaza si cei care
sunt guvernati. Din aceasta perspectiva, o alta problema, corelata cu prima, este aceea a
modului in care pot fi corectate erorile guvernarii sau, in ultima instanta, a modului in care
poate fi schimbat, evident prin mijloace democratice, un anumit guvern sau sef de stat.
Dintre cele mai importante dileme ale teoriilor si vietii democratice pot fi amintite:
a) subiectul guvernarii este poporul sau un numar mai mare sau mai mic de persoane?
b) beneficiarul guvernarii este poporul sau cei care conduc sau apropiati ai acestora?
c) guvernarea este limitata sau nelimitata, ecista limite in ceea ce priveste competentele
acesteia?
d) indivizii pot fi capabili sau sunt incapabili de guvernare?
e) criteriul unei guvernari bune este respectarea drepturilor si libertatilor individuale sau
asigurarea binelui public?
Trebuie subliniat ca nicio democratie nu poate fi viabila fara o societate civila
puternica, fara justitie independenta, care sa fie sustrasa intereselor politice si, mai ales, fara
o cultura democratica autentica, fara cunoasterea mecanismelor si institutiilor statului
democratic. Este adevarat ca nu exista o forma perfecta de democratie, dar aceasta s-a dovedit

2
a fi cea mai buna forma pentru asigurarea drepturilor si libertatilor indivizilor si pentru
solutionarea pasnica a conflictelor.
NATURA DEMOCRATIEI-ARISTOTEL-ETICA NICOMAHICA
"Exista trei forme de guvernamant si tot atatea forme de denaturare, adica de
corupere a acestora. Acestea sunt regalitatea, aristocratia si, in al treilea rand, cea
intemeiata pe cens, pentru care, evident, mai propriu ar fi termenul timocratie, dar pe care
majoritatea oamenilor obisnuiesc s-o numeasca regim constitutional. Cea mai buna este
regalitatea, iar cea mai rea timocratia. (...)Tirania este contrariul regalitatii, pentru ca tiranul
isi urmareste doar binele personal. (...)
Dintre formele de guvernamant corupte, democratia este cea mai putin rea, pentru ca
reprezinta doar o usoara deviere de la regimul constitutional. (...)Formele analoage si, ca sa
spunem asa, paradigme ale acestor forme de guvernamant putem asi si in comunitatile
domestice. (...) Democratia se intalneste mai ales in casele fara stapan (acolo toti aflandu-se
pe picior de egalitate) si in cele in care capul familiei esteslab si care e liber sa faca ce vrea."
Clasificarea aristotelica a formelor de guvernamant:
Statul poate fi guvernat:
1. de un sigur carmuitor;
2. de un grup mic;
3. de un grup mare.
Carmuitorii pot conduce:
a) in interesul tuturor;
b) in propriul interes.
Rezulta astfel sase constitutii de baza:
1. Trei "corecte": monarhia (1a), aristocratia (2a), guvernarea constitutionala (3a);
2. Trei "derivate": tirania (1b), oligarhia (2b), democratia (3b).

SOCIETATE CIVILA= termen generic pentru formele asociative de tip apolitic, care nu sunt
parti ale unei institutii a statului sau ale sectorului de afaceri (organizatii

3
nonguvernamentale, organizatii comunitare, sindicate, institutii culturale, miscari ecologiste,
mass-media etc.).
Democratia este un sistem de guvernare caracterizat prin participarea cetatenilor la
procesul de conducere. Acest regim politic se defineste prin: separatia puterilor in stat, alegeri
libere, pluralism, respectarea drepturilor si libertatilor oamenilor, domnia majoritatii si
protectia minoritatilor.
In secolul V I.Hr., Atena a cunoscut epoca sa de aur; la vremea respectiva cetatenii erau
solidari, democratia puternica, viata intelectuala bogata. Un om a reprezentat maretia acelui
secol: Pericle (prim-strateg intre anii 443-429 I. Hr.). In Atena, toti cetatenii puteau lua parte, in
mod nemijlocit, la adoptarea deciziilor de interes public. Exista o democratie directa. Cetatea
era condusa de un Sfat (Boulé) si de Adunarea poporului (Ekklesia). Sfatul era alcatuit din 500
de membri, cate 50 de reprezentanti din fiecare trib teritorial, desemnati prin tragere la sorti,
pe o perioada de un an si pentru maximum doua mandate. Pentru a deveni membru al
Sfatului, o persoana trebuia sa indeplineasca anumite conditii: sa aiba cetatenia ateniana,
varsta de minimum 30 de ani si sa promoveze un examen de moralitate.
Adunarea poporului era alcatuita de chiar societatea in totalitatea ei, exceptie facand
sclavii, femeile si strainii, care nu erau considerati cetateni. Adunarea putea decide prin
majoritate simpla asupra oricarei probleme de interes public. Judecatile se tineau in fata unor
jurii alcatuite din 501 membri, care luau hotarari tot prin vot majoritar.
Democratia directa a functionat aproximativ 200 de ani. Ea a fost posibila deoarece in
Atena numarul cetatenilor era mic, iar la intrunirile publice participau, in mod obisnuit, mai
putin de jumatate. Insa, pe masura ce comunitatile s-au dezvoltat din punct de vedere
demografic, conducerea acestora de catre toti cetatenii nu a mai fost, prectic, posibila. In epoca
moderna, locul democratiei directe a fost luat de democratia reprezentativa.
Evolutia ideii democratice in epoca moderna a avut trei faze.
La inceput, incepand cu secolul XVIII, democratia a fost vazuta ca un mijloc al libertatii.
In aceasta perspectiva, democratia este in primul rand un sistem de guvernare care tinde sa
includa libertatea in relatiile de conducere si supunere pe care orice forma de societate

4
structurata le impune. Autoritatea este indispensabila, dar ea trebuie sa fie compatibila cu
libertatea guvernatilor.
Evident, exista diverse interpretari politice ale cuvantului libertate. Cea din care s-au
inspirat fondatorii democratiei moderne este libertatea ca prerogativa inerenta a oricarei
fiinte umane. Este in acelasi timp o libertate-autonomie (absenta constrangerilor, indeosebi a
celor rezultate din arbitrarul politic) si libertatea-participare, care consta in implicarea
guvernantilor la exercitarea puterii (ceea ce impiedica instaurarea unei autoritati
discretionare). In aceasta perspectiva, democratia este un regim al libertatii politice, in care se
garanteaza atat autonomia guvernantilor, cat si asocierea lor la deciziile colective. Acest regim
este asigurat prin intermediul drepturilor politice, prin sistemul electoral si prin libertatile
incluse in cadrul drepturilor omului: libertatea de opinie, libertatea presei, libertatea de
asociere etc. Aceasta etapa, centrata pe ideea de libertate, marcheaza intreaga istorie a ideii
democratice incepand cu Reforma (secolul XVI), pana la filosofii iluministi din secolul XVIII (in
care opera cea mai reprezentativa este "Contractul social") a lui J.J. Rousseau) si "Declaratia
drepturilor omului si ale cetateanului" (1789-1791). Omul este liber prin natura sa, iar sistemul
politic trebuie sa-i garanteze si sa-i perfectioneze aceasta conditie naturala. Democratia
inseamna subordonarea libertatii politice fata de libertatea civila sau personala a individului.
In cea de a doua faza, democratia este vazuta ca un instrument al justitiei sociale ceea
ce implica deja extinderea ideii democratice la raporturile economice si sociale. Dupa ce, in
prima faza, postulatul libertatii fusese admis ca principiu fundamental al societatii politice,
primele efecte ale revolutiei industriale au pus o noua problema: cum sa se asigure egalitatea
in fata prosperitatii? Cu alte cuvinte, cum sa se impiedice transformarea libertatii intr-un
privilegiu doar pentru unii. Libertatea nu este efectiva decat atunci cand permite accesul la
servicii sociale si cand este coroborata cu echitatea si justitia sociala. In ultima instanta, nu are
prea mare importanta faptul ca omul este liber sa gandeasca si sa se exprime daca situatia sa il
condamna la marginalizare sau excludere sociala.
Asa a aparut ideea de democratie sociala care pune in discutie problemele cheie ale
proprietatii, ale conditiilor de munca, calitatii vietii si securitatii sociale. Ca sa devina autentica,

5
democratia trebuie sa asigure o repartizare cat mai echitabila a bunastarii si, in orice caz, sa
protejeze individul de constrangerile economice si sociale care ii por ingradi libertatea.
Cea de a treia etapa este si mai complexa si mai contradictorie, caci ea vizeaza
gestiunea cresterii si prosperitatii. Rolul puterii nu este doar de a garanta libertatile
individului si de a asigura o gestiune echitabila a saraciei, ci de a promova cresterea
economica si extinderea prosperitatii pentru toti. Este faza democratiilor industrializate, unde
s-a realizat un nivel de trai care satisface nevoile minimale ale majoritatii populatiei, astfel
incat s-a ajuns la un grad mare de omogenitate si coeziune sociala. Unii autori (Robert Dahl,
Samuel Huntington) o numesc democratie consimtita unde atat puterea, cat si corpul electoral
au un interes comun: extinderea bunastarii si cresterea economica. Alternantele la guvernare
nu se fac pe considerente ideologice si nu reprezinta neaparat schimbari de regim. Pur si
simplu, electoratul este atras de un program de gestiune sau altul, de consecintele prezumtive
ale unei guvernari din perspectiva bunastarii si cresterii economice.
Primele state democratice moderne sunt Marea Britanie si SUA, unde s-a trecut la
separarea puterilor in stat si la alegerea conducatorilor. In Anglia, in 1689. conform
Declaratiei Drepturilor, puterea a fost incredintata unui parlament ales in mod liber de
cetatenii cu drept de vot, iar in SUA, in 1787, a fost adoptata prima constitutie moderna. In
secolele urmatoare, sistemul democratic s-a extins in numeroase tari, indiferent de forma lor
de guvernamant-republica sau monarhie.
Statele actuale au milioane de locuitori, de aceea adunarea tuturor cetatenilor, pentru a
dezbate diferite probleme si pentru a lua decizii cu privire la intreaga societate, a devenit,
practic, imposibila. Cetatenii deleaga puterea unor reprezentanti pe care ii aleg, din randurile
lor, pentru a se ocupa de treburile publice. Alegerile legitimeaza dreptul reprezentantilor de a
decide in locul si in numele poporului.
Democratie directa= sistem de guvernare in care deciziile de interes public sunt luate
in mod nemijlocit de populatie.
Democratie reprezentativa= sistem de guvernare in care deciziile de interes public sunt
luate de catre reprezentantii alesi de cetateni.
Majoritate= 1. cea mai mare parte a unei colectivitati;

6
 2. numar reprezentand mai mult de jumatate din voturile exprimate in
alegeri. Majoritatea poate fi absoluta, atunci cand se obtine peste 50% din totalul voturilor,
socotind toti votantii, sau simpla, atunci cand se obtine un numar de voturi egal cu jumatate
plus unu din cei care s-au prezentat la urne.
DEMOCRATIA CA FORMA DE GUVERNARE
Desi democratia este deseori redusa la un sistem de guvernamant sau la o metoda de
alegere a guvernarii, problema centrala nu este mecanismul de luare a deciziei, ci relatia dintre
guvernanti si guvernati, dintre stat si societate, dintre elite si cetateni. In aceasta perspectiva,
pentru a intelege modul de functionare a democratiei moderne, este necesara clarificarea
relatiilor dintre:
- democratia directa si democratia reprezentativa;
- democratia majoritatii si democratia minoritatii;
- democratia guvernanta si democratia guvernata.
A) DEMOCRATIA DIRECTA SI DEMOCRATIA REPREZENTATIVA:
In cazul democratiei directe, guvernatii se identifica cu guvernantii si, la fel ca in
"Ecclesia" ateniana, decid nemijlocit asupra problemelor de interes general. Aceasta formula a
fost recomandata de Rousseau in "Contractul social" ca singura capabila sa garanteze
libertatea tuturor cetatenilor.
Deoarece democratia directa este astazi impracticabila, forma cea mai comuna de
exercitare a vointei populare este democratia reprezentativa. Alesii poporului capata
legitimitatea data de voturile unei majoritati si devin purtatorii sai de cuvant in raport cu
institutiile publice. Cel mai adesea, reprezentarea nu se face direct, prin delegarea unui
membru anonim al entitatii numite "popor", ci prin alegerea intre reprezentantii unei elite
aflate in competitie.
Democratia reprezentativa are limitele sale atat in ce priveste capacitatea de
reprezentare a vointei populare (prevalenta criteriilor statistice, limitarea alegerii la
alternativele oferite de elitele existente), cat si in ceea ce priveste puterea reala a
reprezentantilor poporului. Aceasta dubla limitare arata faptul ca mecanismele democratiei nu
sunt infailibile si ca definirea democratiei doar in termenii guvernarii este discutabila.

7
 B) DEMOCRATIA MAJORITATII SI DEMOCRATIA MINORITATII:
Una din regulile operationale ale democratiei a fost dintotdeauna echivalarea dorintei
poporului cu vointa majoritatii. Ca urmare, s-a instituit regula dupa care interesul general
predomina fata de interesul particular, iar vointa majoritatii trebuie sa se impuna asupra
minoritatii (aceasta regula a fost aplicata cu strictete de regimurile autoritare de tip
colectivist). Fie ca era vorba de un grup social, cultural sau etnic, fie de o clasa minoritara
(intelectualii, burghezia, aristocratia), minoritatea nu era considerata demna de a avea
drepturi politice.
Democratia nu este insa doar a majoritatii, ci si a minoritatii. "Poporul" nu este doar
cel care a ales guvernantii, ci si acea parte a populatiei care s-a opus alegerii acestora.
"Poporul" apare astfel ca o entitate complexa, care presupune doua atribute: consensul si
diversitatea. Chiar si in cazul unor minoritati permanente (de exemplu, minoritatile etnice),
trebuie sa se asigure exercitarea drepturilor fundamentale ale omului. Altfel spus, democratia
nu inseamna o distributie pur statistica, ci un sistem de valori impartasit de toti cetatenii.
C) DEMOCRATIA GUVERNATA SI DEMOCRATIA GUVERNANTA:
Prima forma de regim democratic a fost democratia guvernata. Poporul era necesar
pentru ca el era solicitat sa transeze disputele electorale in care era angajata clasa politica.
Aceasta suveranitate nu este insa decat aparenta: adeseori, deciziile finale nu sunt cele
anuntate in programele electorale. Intre vointa initiala a electoratului (din care rezulta o
anumita configuratie a guvernarii) si deciziile ulterioare ale clasei politice exista uneori diferente
considerabile
In cazul democratiei guvernante, clivajul dintre clasa politica si electorat este mai mic.
Datorita unor partide cu o baza populara considerabila, a asocierii populatiei la
definirea/evaluarea programelor politice si participarii ulterioare la deciziile colective,
guvernarea capata o sustinere publica reala. "Poporul" nu mai este anonim si abstract, ci se
manifesta in forme institutionale concrete: grupuri de influenta, asociatii, cercuri de opinie,
cluburi de sustinatori, parteneriat social, etc.
VALORI ALE DEMOCRATIEI:

8
 Democratia presupune existenta unor valori, precum: egalitatea, libertatea, dreptatea,
toleranta si diversitatea. Acestea reprezinta idealuri pentru care oamenii au luptat
dintotdeauna si, in acelasi timp, repere pe baza carora s-au creat normele ce reglementeaza
viata in societate.
Oamenii trebuie sa traiasca in libertate. De aceea statul democratic garanteaza si
promoveaza libertatile personale, in limitele stabilite de lege. Cetatenii trebuie sa aiba dreptul
la conduite si opinii proprii si, totodata, sa se bucure de securitate personala, a domiciliului si
a bunurilor pe care le poseda. Ei trebuie sa isi poata exercita libertatea de a se exprima,
precum si dreptul de a-si alege conducatorii si de a decide in probleme de interes public.
In viata de zi cu zi, acestea nu sunt usor de realizat, pentru ca, pe de o parte, pe terenul
libertatii de exprimare se pot confrunta valori de baza ale democratiei: credintele religioase,
ideile politice ale unor cetateni pot intra in contradictie cu ale altora. Pe de alta parte, anumiti
cetateni ai societatii democratice considera ca toate ideile ar trebui exprimate, iar cele
valoroase, dezbatute si puse in practica. Exista insa si persoane care considera ca sunt idei care
incita la violenta si ura si, prin urmare, acestea nu ar trebui exprimate. Esenta democratiei o
constituie participarea cetatenilor la viata publica. Aceasta inseamna preocuparea cetatenilor
pentru problemele comunitatii, responsabilitate, interes pentru evenimentele sociale majore
dezbatute in mass-media si chiar angajarea politica.
Libertatea si dreptatea sunt valori la care au visat si sperat generatii de oameni. Pentru
ca libertatea sa aiba sens si sa nu se transforme in dominatia celui mai tare asupra celor mai
slabi, este nevoie de legi care sa stavileasca vointa arbitrara. Libertatea are nevoie de un stat
de drept puternic care sa o protejeze, in care sa domneasca legea si oamenii sa nu se afle la
bunul plac al conducatorilor. Ea nu inseamna absenta autoritatii, ci se bazeaza pe aceasta.
Intr-un stat democratic, oamenilor le sunt recunoscute si respectate drepturile, iar autoritatile
intervin atunci cand se comit nedreptati.
Pentru ca un regim sa poata fi democratic trebuie:
- sa functioneze pe baza unui ansamblu de reguli si proceduri care stabilesc cu exactitate cine
sunt cei care iau decizii de interes public si cum sunt adoptate acestea;

9
- sa garanteze participarea unui numar cat mai mare de persoane, organizatii si institutii la
luarea deciziilor;
- sa protejeze drepturile si libertatile oamenilor, in special pe cele social-politice: libertatea
constiintei, libertatea de exprimare, dreptul la informatie, dreptul de asociere, libertatea
intrunirilor, drepturile electorale.
Democratia presupune si egalitatea in drepturi a cetatenilor, a oportunitatilor pe care
societatea le ofera, egalitatea in fata legii. O societate dreapta asigura membrilor ei sanse egale
de reusita in viata, fara privilegii si fara discriminari. Egalitatea nu inseamna uniformitate.
Oamenii se deosebesc intre ei prin capacitati, educatie, preferinte sau priceperi. Diversitatea
trebuie acceptata si respectata, pentru ca este un factor important al dezvoltarii si culturii.
Pentru ca democratia sa poata functiona, membrii societatii trebuie sa detina o cultura
politica specifica. In absenta acesteia, democratia nu poate supravietui, instituiile democratice
nefiind suficiente. Cultura politica se refera la receptarea (recunoasterea si deprinderea),
invatarea valorilor si modalitatilor de comportare specifice democratiei: cunoasterea
problemelor politice, exprimarea protestului, abilitati de negociere, dorinta de compromis si
priceperea de a-l realiza.
Numai in cadrul societatii democratice se pot naste si dezvolta oameni liberi. In acelasi
timp, doar existenta oamenilor liberi poate asigura trainicia democratiei.
In Atena, functiile publice erau platite pentru ca si saracii sa poata participa la viata
politica. Grecii cereau magistratilor sa depuna juramant in fata Adunarii. Cei care puneau
ambitiile personale inaintea binelui public erau ostracizati (adica indepartati din functiile
publice sau exilati). Adunarea poporului era convocata pe o colina in apropierea Acropolei
Atenei pentru a vota legile. De obicei, la adunare participau intre 2000 si 3000 de cetateni.
Sfatul se intrunea zilnic, in agora. In Atenta democratica s-au comis si acte de nedreptate, pe
care istoria nu le-a putut uita. Asa a fost condamnarea la moarte a lui Socrate, ganditorul care
le cerea atenienilor sa cerceteze ce este binele, adevarul si dreptatea si ii indemna la
autocunoastere.
"Acest oras nu sta in puterea unui singur om: Atena este libera. poporul este cel care
guverneaza; rand pe rand, cetatenii, magistrati pe durata unui an, administreaza statul.

10
Averea nu confera niciun privilegiu: caci saracul si bogatul au drepturi egale in aceasta tara.
(...) Sub ocrotirea legilor scrise (...), cel slab poate raspunde insultelor celui puternic, si cel mic,
daca are dreptate, il poate invinge pe cel mare." (SOFOCLE, "Rugatoarele:, cca 422 I. Hr.).
1. EGALITATEA:
Există două categorii mari de teorii asupra egalităţii: (1) teorii formale; şi (2) teorii
materiale. Să le analizăm pe fiecare în parte.
Teoriile formale ale egalităţii
Potrivit acestora, pentru a înţelege ce este egalitatea este necesar să se construiască un
criteriu general, formal al egalităţii între oameni (care să fie capabil să susţină anumite tipuri de
politici publice); dar de multe ori aceste teorii nu sugerează şi un conţinut concret al ideii de
egalitate. Aristotel formulează o astfel de teorie în cartea a V-a din Etica Nichomahică, atunci
când spune că nedreptatea apare atunci când egalii sunt trataţi în mod inegal, şi de
asemenea atunci când inegalii sunt trataţi în mod egal. Cu alte cuvinte, dacă două persoane
sunt egale într-o privinţă, atunci dacă tratăm pe una într-un fel, şi cealaltă trebuie tratată la fel.
Vedem aşadar că astfel de teorii sunt normative – ne spun cum trebuie să procedăm, plecând
de la conceptul de egalitate ca egalitate în privinţa unor considerente relevante moral.
Exemple de teorii formale sunt teoriile proporţionale asupra egalităţii. Teoriile
proporţionale se referă la felul în care oamenii pot fi trataţi în mod inegal. Teoriile
proporţionale ale egalităţii particularizează teza mai generală că, întotdeauna, cazurile similare
trebuie tratate similar. Să observăm însă că teoriile proporţionale ale egalităţii ridică cel puţin
două tipuri de probleme. Prima este aceea că ele nu au un conţinut determinat. O astfel de
teorie ne spune doar că trebuie să fim egali în faţa legii, dar lasă liberă orice alegere – deci a
proprietăţilor pe care le considerăm relevante pentru a trata două persoane. Însă intuiţia
noastră asupra ideii de egalitate ne cere să admitem că aceste caracteristici relevante în
tratarea oamenilor nu pot fi oricare; noi suntem tentaţi să admitem că – atunci când tratăm
oamenii ca egali sau nu în anumite contexte – numai unele dintre proprietăţile lor pot să
conteze. Atunci când avem în vedere cum să se voteze, nu considerăm că o persoană precum
un scriitor faimos (sau chiar un fotbalist ori cântăreţ faimos) are dreptul la mai multe voturi,

11
pentru că este faimos; tot aşa, nu considerăm că faptul că cineva are o funcţie importantă în
stat face ca acea persoană să aibă dreptul mai mult decât alta la asistenţă medicală.
A doua problemă pe care o ridică acest tip de teorii ale egalităţii este aceea că putem
foarte bine să le interpretăm atât ca teorii ale egalităţii, cât şi ca teorii ale inegalităţii: căci ele
justifică la fel de bine şi faptul că într-un context trebuie să tratăm două persoane ca egale, cât
şi faptul că le putem trata ca inegale. Aşadar, în ce sens sunt ele teorii ale egalităţii? Într-adevăr,
pe de o parte, o astfel de teorie este compatibilă cu o situaţie în care, prin aplicarea ei, ar creşte
diferenţele dintre persoane în privinţa modului în care ele sunt tratate, iar pe de altă parte, e
compatibilă cu teoria lui Aristotel, că oamenii sunt diferiţi de la natură.
Or, pentru a fi o teorie a egalităţii, ar trebui să i se adauge ceva în plus. Anume, ar trebui
să presupunem ca premisă în construirea unei proporţii precum cea de mai sus faptul că toţi
oamenii sunt egali. Însă atunci teoria este incompletă, iar adaosul era tocmai ceea ce teoria ar
fi trebuit să explice.
Teoriile materiale ale egalităţii
Întrebarea asupra cărora se concentrează aceste teorii este următoarea: în ce privinţă
sunt oamenii egali? (Iar dacă oamenii sunt egali, mai putem vorbi de existenţa unor inegalităţi
acceptabile?) Există două tipuri de răspunsuri: conform primului, oamenii sunt în mod absolut
egali (deci sunt egali în orice privinţă semnificativă), de aceea nu este acceptabilă nici o
inegalitate Cel de-al doilea relativizează egalitatea la anumite criterii; de aceea din această
perspectivă unele inegalităţi sunt permisibile.
Paradigmatic pentru primul tip de teorii materiale este Manifestul egalităţii, elaborat în
vremea revoluţiei franceze de Gracchus Babeuf şi Sylvan Marechal. Teza principală susţinută
acolo este că între oameni ar trebui să nu existe nici o altă diferenţă în afară de cele de vârstă
şi de sex. Cum toţi au aceleaşi nevoi şi aceleaşi facultăţi, să aibe de aceea aceeaşi educaţie şi
aceeaşi dietă. Ei se bucură de acelaşi soare şi de acelaşi aer pentru toţi; de ce nu le-ar folosi
fiecăruia aceeaşi parte şi aceeaşi calitate de hrană?
Astfel de teorii extreme par inacceptabile, însă ele ridică o problemă foarte importantă:
de ce ar conta o anume proprietate şi nu altele pentru a diferenţia între membrii unei societăţi?
Căci dacă, aşa cum acceptăm astăzi, proprietăţi precum rasa, originea etnică, sexul, vârsta, nu

12
sunt relevante moral şi deci politic, şi la fel contingenţele sociale, cum ar fi naşterea şi averea,
atunci ce calităţi pot fi considerate ca relevante pentru a diferenţia între oameni?
In cartea sa "O teorie a dreptatii" J. RAWLS sustine ca "nimanui nu i se cuvine locul in
distribuirea inzestrarilor naturale, mai mult decat i se cuvine locul initial de plecare in
societate" (p. 104), iar "distributia naturala nu e nici dreapta, nici nedreapta; nu este nedrept
nici ca oamenii se nasc in societate intr-o pozitie particulara. Acestea sunt fapte naturale pur
si simplu. Ce este drept si nedrept e modul in care institutiile trateaza aceste fapte" (p.102).
Ceea ce spune Rawls este ca nu e o deosebire morala intre faptul ca esti si cel ca nu esti
talentat: cei mai bine dotati nu sunt din aceasta pricina mai valorosi moral: "Desigur valoarea
morala a unei persoane nu variaza dupa cat de multi ofera abilitati similare, sau vor ceea ce
ea produce. Nimeni nu presupune ca atunci cand abilitatile cuiva sunt cerute mai putin sau s-
au deteriorat (ca in cazul cantaretilor), faptul moral de a merita e supus unei schimbari
asemanatoare" (p.311).
Să trecem acum la cel de-al doilea tip de teorii materiale asupra dreptăţii, conform
cărora unele inegalităţi sunt permisibile.Cei care susţin acest punct de vedere procedează în
felul următor: ei identifică mai întâi unele proprietăţi pe care diferite persoane le posedă în
mod diferit; apoi, argumentează că acele proprietăţi sunt relevante moral (şi politic). În
consecinţă, putem să apelăm la ele pentru a justifica faptul că tratăm persoane diferite în mod
diferit. Ca astfel de proprietăţi s-au propus, în mod tradiţional: (a) nevoile persoanei; (b) meritul
persoanei; (c) valoarea intrinsecă a persoanei. De aici, s-au propus principii egalitariste: (a’)
satisfacerea egală a nevoilor; (b’) fiecăruia după meritul său; (c’) egalitate a oportunităţilor.
EGALITATEA DE OPORTUNITATE
Egalitatea de oportunitate nu este egalitate în situaţia iniţială, nu implică faptul că
statul este justificat să intervină pentru a egaliza oportunităţile, ci este doar tratament egal sub
aceleaşi reguli.
După J. Rawls, această teorie formală, procedurală a egalităţii ca oportunitate nu este
acceptabilă, fiindcă ea nu elimină efectele norocului, ale distribuţiei talentelor şi abilităţilor
naturale, precum şi ale condiţiilor sociale. Or, aşa cum am văzut, potrivit lui Rawls talentele sunt
arbitrare din punct de vedere moral.

13
 Rawls respinge de asemenea ceea ce el numeşte teoria liberală a egalităţii de
oportunitate. Potrivit acesteia, poziţiile în societate şi carierele trebuie să fie deschise nu doar
în sens formal, ci să existe realmente o şansă echitabilă de a le obţine, ceea ce presupune
eliminarea circumstanţelor sociale. De exemplu, şansa de a dobândi cultură sau educaţie nu
trebuie să depindă de poziţia de clasă sau de veniturile persoanei; nu e acceptabil ca o persoană
să aibă şanse mai mici să înveţe în universitate pentru că s-a născut în mediul rural sau într-o
familie săracă. După Rawls, carenţa principală a acestei teorii liberale este aceea că, deşi
elimină luarea în considerare a circumstanţelor sociale, nu îndepărtează problema distribuţiei
talentelor şi a abilităţilor.
Rawls construieşte propria sa teorie a egalităţii de oportunitate, apelând la principiul
diferenţei. Conform acestuia, dacă nu există o distribuţie care face ca fiecare să fie situat mai
bine (în sensul obţinerii unei cantităţi mai mari de bunurile primare), atunci este preferabilă o
distribuţie egală a bunurilor. Principiul diferenţei nu acceptă ca inegalităţile dintre oameni să
apară datorită faptului că unii au anumite relaţii de prietenie sau de familie, nici datorită
posedării unor talente sau abilităţi: fiindcă nimeni nu are nici un merit în acest sens. Desigur,
egalitatea de oportunitate, exprimată prin principiul diferenţei, trebuie să se întemeieze pe
celelalte principii rawlsiene: atât pe primul, conform căruia este maximizată libertatea
individuală de alege, cât şi pe prima parte a celui de-al doilea, conform cu care competiţia
pentru poziţii, funcţii este liberă.
In matematica si logica, egalitatea se refera la caracteristicile care se pot inlocui
reciproc (de exemplu, simetria termenilor unei ecuatii, analogia logica a doua clase care se
contin reciproc sau identitatea a doua concepte care au aceeasi extensie semantica).
Din punct de vedere politic si moral, exista doua tipuri de egalitate:
1. EGALITATEA FORMALA SAU DE DREPT, conform careia legile trebuie sa se aplice la fel
pentru toti cetatenii, pe de o parte, si toti cetatenii se bucura de aceleasi drepturi, pe de alta.
Conform dreptului natural (din punct de vedere juridic, dreptul natural este implicit naturii
umane, indiferent de orice legislatie, spre deosebire de dreptul pozitiv, care rezulta din legi
scrise, create de oameni) oamenii sunt egali de la natura astfel incat puterea are obligatia
morala sa asigure un tratament politic egal. In acest sens, egalitatea este mai degraba o

14
valoare difuza, o aspiratie sau un ideal ("mai multa egalitate"), decat o realitate cotidiana.
Este sensul inscris in "Declaratia universala a drepturilor omului", conform careia toti cetatenii
au drepturi si obligatii civile egale.
2. EGALITATEA REALA SAU MATERIALA, dupa care doi indivizi ar fi identici din punctul de
vedere al competentelor, averii, puterii sau consumului. Acest sens se refera la modul de
distributie a bunurilor, unde aspiratia spre egalitate nu a fost posibila decat in planul utopiei
(vezi esecul egalizarii fortate in regimurile comuniste). De fapt, aceasta aspiratie nerealista la
egalitate absoluta nu face decat sa amplifice inegalitatile. Pe de o parte, oamenii sunt atat de
diversi din punctul de vedere al conditiilor de viata, al nevoilor si posibilitatilor, incat orice
tentativa de distribuire identica a resurselor nu face decat sa mareasca inegalitatea si sa
indeparteze si mai mult idealul egalitatii in drepturi politice. Pe de alta parte, democratia nu
este posibila fara un anumit nivel al egalitatii economice si sociale. Fara satisfacerea unor
standarde minime ale conditiilor de trai, cetatenii sunt exclusi din viata publica, ceea ce
afecteaza nu numai coeziunea sociala, dar chiar si principiul egalitatii politice care este la baza
democrtiei.
Cu alte cuvinte, distinctia dintre ideal si realitate, dintre politica si egalitatea social-
economica, este doar relativa. Realizarea sufragiului universal si a egalitatii in fata legii
(principalele creiterii ale egalitatii politice) este efemera in conditiile in care o mare parte a
populatiei nu are acces la informatie, la decizie sau la consum. In acest fel, inegalitatea si
marginalizarea social-economica devin, in ultima instanta, o forma de inegalitate politica.
Rezulta de aici ca, de fapt, democratia presupune patru forme de egalitate:
1. Egalitatea politica- toti cetatenii adulti au drepturi politice egale (de exemplu, dreptul de a
vota si de a fi ales);
2. Egalitatea juridica- toti cetatenii sunt egali in fata legii (ideea centrala a guvernarii
constitutionale);
3. Egalitatea sociala- nicio persoana sau grup social nu trebuie sa detina privilegii sau sa fie
sanctionata prin lege datorita apartenentei la o clasa sociala sau partid politic;
4. Egalitatea economica- toti cetatenii au dreptul la un minimum de conditii de trai, necesare
nu doar pentru satisfacerea nevoilor imediate, dar si pentru aceesul la viata civica.

15
 Aceste distinctii ne sugereaza ca, in aplicarea sa concreta, principiul egalitatii este
susceptibil de interpretari diferite. Din acest motiv, s-au introdus trei concepte adiacente care
circumscriu sau relativizeaza termenul de egalitate. Este vorba de egalitatea persoanelor,
egalitatea sanselor si echitatea.
A) EGALITATEA PERSOANELOR:
Atat in interpretarea sa crestina, cat si in versiunea laica, introdusa de Revolutia
Franceza, egalitatea oamenilor inseamna egalitatea in drepturi. Fie ca se invoca principiul
unicitatii (toate fiintele umane au aceeasi demnitate, fiind create de acelasi Dumnezeu), fie ca
se aduce argumentul justitiei umane, egalitatea inseamna de fapt participare egala la
demnitatea umana. Aceasta nu presupune ca oamenii sunt egali din toate punctele de vedere,
ci doar faptul ca societatea trebuie astfel organizata si condusa incat sa nu impiedice, pe
criterii artificiale (origine sociala, avere, sex, apartenenta etnica, credinta), accesul la
exercitarea drepturilor cetatenesti.
Definita astfel, egalitatea persoanelor nu exclude doua forme de inegalitate:
- inegalitatea naturala, rezultata din dotarea diferita a persoanelor umane (talente, aptitudin,
stare de sanatate, inteligenta, moralitate);
- inegalitatea artificiala, datorita conditiilor sociale si tratamentului inegal (functii,
recompense) in functie de contributia fiecaruia la realizarea bunastarii; oamenii nu sunt egali
nici la nastere (dependenta de posibilitatile materiale ale familiei) si nici in fata mortii (un copil
european are o speranta de viata de 75 de ani, iar un copil nascut intr-o familie africana, sub 50
de ani).
B) EGALITATEA SANSELOR:
Data fiind relativitatea egaliatii persoanelor, problema care se pune in cazul regimurilor
democratice este de a asigura de fapt o egalitate a sanselor. Acest principiu presupune
asigurarea unor conditii sociale si politice care sa permita fiecaruia dezvoltarea darurilor sale
naturale. In loc sa se forteze o distributie sociala egala pentru persoane de fapt inegale de la
natura (principiul dreptatii comutative), societatea moderna a instituit diferentierea dupa
merite ("meritocratia") sau principiul dreptatii distributive. Conform acestui principiu, devenit
criteriu de guvernare in societatile liberale, este inechitabil si ineficient sa fortam nivelarea

16
societatii in conditiile in care atat oamenii cat si conditiile de viata sunt inegale. Dreptatea
distributiva presupune ca oamenii inegali de la natura trebuie sa fie tratati diferentiat: prin
tipul de activitate, prin functii si venituri. Pentru a evita fatalitatea reproducerii sociale (cei
bogati devin si mai bogati, iar cei saraci sunt condamnati sa ramana saraci si in generatiile
urmatoare), democratiile incearca sa favorizeze mobilitatea sociala (promovarea in functie de
competente), prin instruire sau structuri compensatorii pentru persoanele in dificultate
(persoanele defavorizate, somerii pe termen lung, familiile fara adapost, emigrantii, persoanele
care traiesc sub nivelul saraciei). In acest fel, egalitatea sanselor se exercita in dublu sens: pe
de o parte, prin incurajarea inzestrarii naturale a fiecaruia, printr-un tratament social si
cultural diferentiat; pe de alta, prin asigurarea unui tratatment compensatoriu sau de a doua
sansa pentru cei care, singuri, nu pot sa acceada la standardele minimale de munca si viata.
Prin protectie sociala si multiplicarea oportunitatilor de reusita individuala, societatile
democratice se straduiesc sa diminueze atat inegalitatile naturale inerente, cat si consecintele
nefaste ale competitiei exagerate, ale stratificarii si excluderii sociale.
C) ECHITATEA:
Prin insasi natura sa, justitia este impersonala. Ea trateaza toate persoanele in acelasi
fel, in spiritul si litera legii. Data fiind insa inegalitatea naturala a oamenilor si a conditiilor
sociale, aplicarea stricta a drepturilor poate fi ea insasi sursa de injustitie: "summum jus,
summa injuria". Ca orice institutie creata de oameni, dreptul este imperfect. Pentru a
compensa limitele functionale ale justitiei, democratia face apel la echitate, "adevarata
justitie", care cere sa se aplice spiritul si nu litera legilor. In numele unei justitii ideale,
echitatea invoca prevalenta dreptului natural fata de dreptul pozitiv si ne reaminteste faptul
ca justitia trateaza cazuri individuale, rezultate din circumstante extrem de variate.
Propunandu-si sa completeze si sa umanizeze justitia, principiul echitatii tine cont de justitia
umana. Spre deosebire de justitia institutionalizata, reprezentata printr-o femeie legata la ochi
care nu are voie sa vada persoanele judecate, echitatea da o sansa in plus celui care deja este
defavorizat de la natura. Este "justitia temperata de intelegere" (Aristotel) care "are mila de
cel slab, de vaduve si saraci". Daca justitia legata la ochi nu face apel decat la balanta

17
mecanica, echitatea permite judecatorului sa ia in consideratie circumstantele atenunate sau
agravante ale oricarei situatii.
In numele drepturilor omului, codul civil al statelor democratice permite judecarea in
functie de circumstante. Evident, aceasta nu inseamna anularea tratamentului egal in fata
legii, ci doar umanizarea dreptului si atenuarea efectelor implacabile ale inegalitatilor sociale
si umane.
2. LIBERTATEA:
Problema libertatii a fost abordata la trei niveluri diferite.
La primul nivel, cel al limbajului comun, libertatea este o caracteristica a actiunilor
intentionate. A fi liber, in acest caz, inseamna a actiona conform propriei motivatii, fara o
constrangere exterioara. La acest nivel de intelegere, libertatea este atributul subiectului
responsabil, care decide sa actioneze intr-un anumit fel, in concordanta cu un proiect sau cu
un anumit scop. In acest sens praxiologic, libertatea inseamna in primul rand optiuni si
alegere: a mijloacelor adecvate scopurilor, a strategiei eficace, a alternativelor posibile etc.
In sensul moral si politic, cel de al doilea nivel, libertatea desemneaza o exigenta, o
valoare, o aspiratie, deci un nivel dorit al conduitei care nu exista inca in realitate. Ca urmare,
discursul despre libertate inseamna aici reflectia despre conditiile de realizare in viata
cotidiana, in istorie sau in activitatea institutionalizata. Spre deosebire de abordarea
pragmatica, discursul moral si politic nu consta in descrierea actiunilor considerate libere
(intentionate si motivate), ci in identificarea cailor de eliberare si emancipare. In acest sens
libertatea devine contextuala, astfel incat se vorbeste mai degraba de libertati: civile, politice,
economice si sociale. Aceste libertati nu exprima atat libertatea de a face sau a nu face ceva
(sensul pragmatic), cat dreptul de a intreprinde sau nu o actiune. Pentru a avea o anumita
conduita, nu este suficienta intentia sau motivatia individuala, ci trebuie sa societatea si
institutiile sale abilitate sa accepte aceasta actiune in virtutea unor drepturi sau criterii
publice. Vorbim in acest caz de libertati publice si nu doar de libertate, in general.
Cel de al treilea nivel, mai indepartat de contextul nostru, este sensul ontologic.
Libertatea este un mod de a fi astfel incat demersul pe aceasta tema cauta raspunsuri la
intrebarea: cum trebuie construita realitatea, astfel incat sa ne asigure libertatea de actiune

18
si gandire? Sau: cum trebuie sa fie aceasta realitate pentru ca omul sa devina responsabilul
propriilor acte? Cum trebuie organizata realitatea astfel incat sa permita un demers de
emancipare morala si publica?
Spre deosebire de dreptatea absoluta de care vorbesc metafizicienii sau de libertatea
de actiune din sensul comun, libertatea morala si politica este definita prin enunturi
contextualizate:
-prin definitia negativa, dupa care libertatea este absenta constrangerii;
-prin definitia la plural, conform careia exista tot atatea libertati cate constrangeri; este
sensul folosit de filosofii greci, dupa care a fi liber inseamna a te bucura de institutiile "Polis"-
ului (omul liber este contrariul sclavului);
-prin libertatea pozitiva care derivă din dorinţa individului de a-şi fi propriul stăpân, din dorinţa
de autoguvernare, de a fi eu însumi cel care decide pentru mine, şi nu alte forţe străine. Chiar
atunci când nu există constrângeri exterioare, sau interferenţe din partea celorlalţi, se poate
spune că nu eşti liber în măsura în care, de pildă, eşti supus pasiunilor, nu reuşeşti să te decizi,
suferi de boli care te împiedică să decizi, sau eşti ignorant. Conceptul de libertate pozitivă nu
este însă îndeajuns de bine precizat prin această caracterizare.
De obicei, desi libertatea este considerata o valoare indispensabila a democratiei, se
foloseste cu predilectie pluralul (libertati civile sau libertati publice) pentru a sugera diversele
ipostaze ale libertatii in viata publica. Avem astfel:
- libertatile personale, care se bazeaza pe dreptul fiecarui individ la securitatea
propriei persoane, a locuintei, a corespondentei, pe scurt, dreptul fiecaruia la propria viata
personala ("privacy").
- libertatile economice, care recurg indeosebi din regimul proprietatii: initiativa si
proprietatea particulara sunt riguros respectate in societatile democratice;
- libertatile politice, care implica dreptul de participare la deciziile colective (dreptul la
expresie libera, asociere, vot etc.); nicio persoana nu poate fi supusa intimidarii, hartuielilor,
santajului si oricaror presiuni care sa afecteze libertatile politice.
Exercitarea libertatilor publice presupune doua conditii: pe de o parte, acceptarea ideii
ca persoana umana este autonoma, atat in raport cu ceilalti, cat si in relatie cu puterea; pe de

19
alta, instituirea unui sistem de protectie legala contra constrangerilor care ameninta aceasta
autonomie. De fapt, idealul democratic poate fi rezumat ca un proiect de emancipare a
persoanei umane. Toate "Declaratiile" asupra drepturilor omului pleaca de la postulatul ca
oamenii se nasc si devin liberi. Institutiile politice nu trebuie sa ingradeasca aceasta libertate
naturala a fiintei umane ci, din contra, sa o promoveze si sa o dezvolte astfel incat libertatea
unui individ sa nu restranga sau sa ameninte libertatea altcuiva. Pentru aceasta, cel mai bun
sistem de protectie este asocierea tuturor persoanelor la decizia publica, care este principiul
fundamental al democratiei. Astfel conceputa, democratia este un sistem de protectie a
libertatilor care conciliaza ordinea si autonomia, solidaritatea si initiativa personala,
libertatea si egalitatea.
Spre deosebire de libertatea metafizica, libertatea civila este o forma concreta de
participare la viata publica. Societatea democratica, prin sistemul sau de protectie legala a
libertatilor civle, incearca sa armonizeze libertatea si autoritatea, sfera publica si viata
privata, libertatea si coeziunea sociala, libertatile individuale si cele colective. In ultima
analiza, guvernarea constitutionala comporta un echilibru sensibil intre aceste coordonate
aparent opozabile.
A) LIBERTATEA SI AUTORITATEA:
Sistemul democratic este astfel conceput, incat autoritatea si libertatea sa se limiteze
reciproc. Pe de o parte, autoritatea guvernantilor nu este discretionara, astfel incat sa
impiedice realizarea practica a drepturilor si libertatilor personale. Atat prin justitie, cat si prin
sistemul electoral sau prin controlul exercitat de societate (forma cea mai bine structurata de
manifestare a libertatilor publice), puterea este supusa unui control permanent. In orice
moment, autoritatea trebuie sa dea socoteala pentru actele sale, iar guvernantii stiu ca orice
abuz poate fi sanctionat pe cale legala sau electorala. Pe de alta parte, libertatea individului
nu este limitata. Orice persoana responsabila pentru conduita sa se autolimiteaza astfel incat
libertatea sa sa nu devina sursa de constrangere in exercitarea libertatilor altor cetateni, la
fel de liberi si autonomi. Cu alte cuvinte, ordinea sociala se bazeaza pe interdependenta si
interactiunea libertatilor individuale, garantate de statul de drept.
B) SFERA PUBLICA SI VIATA PRIVATA:

20
 Viata sociala comporta un spatiu civic comun, in care coexista interesele individuale si
interesele generale. Institutiile publice trebuie sa apere in acelasi timp ordinea publica si viata
personala a fiecarui cetatean. Codul civil prevede cu precizie limitele de toleranta dincolo de
care institutiile publice au dreptul sa intervina in viata personala sau in intimitatea unui
individ. De regula, criteriul care permite imixtiunea statului in sfera privata este amenintarea
la ordinea publica si constrangerea libertatilor civile ale altor persoane.
C) LIBERTATEA SI COEZIUNEA SOCIALA:
Viata sociala nu se reduce la suma libertatilor individuale. Societatea nu rezulta din
juxtapunerea unor segmente autonome si egoiste, care beneficiaza de libertati, protectie
sociala si dreptul la viata privata. Din contra, societatea democratica presupune participare,
responsabilitate comuna si solidaritate. Exercitarea drepturilor omului, care sunt drepturi
individuale prin excelenta, nu inseamna atomizarea societatii si transformarea ei intr-o masa
de indivizi izolati. Drepturile omului sunt astfel concepute incat incat punerea lor in aplicare
presupune participare civica, deci interes si implicare in viata publica. Aceasta participare
comporta forme de organizare sociala, asa cum sunt comunitatile, organizatiile ad-hoc,
grupurile de interese sau partidele politice. Mai mult chiar, cercetarile de sociologie politica
(Street) au demonstrat ca gradul de coeziune sociala este direct proportional cu oportunitatile
de exprimare a libertatilor publice.
D) LIBERTATILE INDIVIDUALE SI LIBERTATILE COLECTIVE:
Libertatile publice sunt libertati individuale, dar forma lor de manifestare este
colectiva. Cu alte cuvinte, desi evolutia conceptului si analizele teoretice s-au centrat pe
libertatile individuale, in realitate nu exista libertati individuale ca atare, "pure" sau extrase
din contextul lor, ci doar forme colective de manifestare. Libertatile personale nu pot fi
disociate de libertatile politice, sociale si economice. Cand vorbim de libertati politice sau
civile folosim pluralul tocmai pentru a evoca aceasta maniera pluralista si colectiva de
coexistenta a libertatilor individuale. Altfel spus, guvernarea constitutionala garanteaza
libertatile individuale, dar numai in raport cu libertatile tuturor cetatenilor. Libertatile
individuale sunt acceptabile doar in masura in care interactioneaza si sunt coroborate cu
libertatile colective.

21
 JUSTIFICAREA LIBERTATII:
Există două strategii dominante în demersurile de justificare a libertatea, deci de a arăta
că libertatea este o valoare: ele se bazează pe formularea de argumente de tip consecinţionist
sau de argumente de tip deontologist. Conform adepţilor primului tip de argumente, libertatea
e valoroasă pentru că promovează alte lucruri valoroase (deci este valoroasă în sens
instrumental). De exemplu, J. St. Mill afirmă în capitolul trei al lucrării Despre Libertate că
fericirea generală este cel mai bine promovată dacă libertatea fiecăruia este mai largă.
Să vedem care sunt argumentele lui Mill în general pentru libertate (i), precum şi în
favoarea libertăţilor speciale (ii):
(i) În primul rând, chiar dacă oamenii greşesc, este mai probabil ca fiecare din ei să aibă
dreptate în privinţa a ce îl sau ce o face să fie fericit(ă), decât altcineva. Fiecare dintre noi ştie
mai bine decât orice altcineva ce ne face sau nu plăcere. La un nivel general, independenţa
fiecăruia în judecarea fiecărei situaţii particulare duce la consecinţe mai bune decât
recomandările altora. În al doilea rând, cultivarea libertăţii individuale, argumentează Mill, duce
la dezvoltarea persoanelor. Cei ce nu cred în libertate, afirmă el, sunt mai puţin fericiţi, în
măsura în care nu-şi dezvoltă capacitatea de a alege. În al treilea rând, libertatea permite o
pluralitate de moduri de viaţă şi de tipuri de personalitate. O societate liberă tinde să devină
mai diversă, nu este omogenă. Dar de ce diversitate este ceva bun? Pentru că, în diversitate,
fiecare se poate dezvolta mai deplin; diversitatea duce la progres, iar progresul la fericire. Pe de
altă parte, pentru că se experimentează diferite moduri de viaţă, există modele diferite, iar
astfel cei care prin natura lor sunt mai puţin creativi pot evalua mai multe posibilităţi pentru a-şi
creşte satisfacţia proprie.
(ii) Una din libertăţile speciale evaluate de Mill ca instrumental valoroasă este libertatea
de exprimare. Când oamenii care trăiesc într-o societate beneficiază de libertatea de
exprimare, atunci, arată el, este facilitată căutarea adevărului, este garantată guvernarea
democratică şi este promovată autonomia individuală. Prin avansarea de idei diferite, iar apoi
prin critica acestora, libertatea de exprimare permite creşterea cunoaşterii. În ceea ce priveşte
ideile false, critica – posibilă fiindcă oamenii pot să exprime puncte de vedere opusă oricărei
idei (oricât de adânc încetăţenite în societate) – permite respingerea acestora; iar în ceea ce

22
priveşte ideile deja acceptate ca adevărate, prin supunere la discuţii critice, ele nu sunt lăsate să
devină dogme. Alegerile libere nu ar fi cu adevărat libere fără dezbatere şi critica politicilor
candidaţilor. Libertatea de exprimare permite combaterea corupţiei şi e o condiţie a impunerii
drepturilor individuale. Pentru că o viaţă fericită presupune capacitatea de a-ţi alege liber
planul de viaţă, iar libertatea de exprimare ajută oamenii să-şi exercite capacitatea de
raţionament, ea este esenţială pentru alegerea autonomă, şi se dovedeşte încă o dată
valoroasă.
Argumentaţia lui Mill ridică însă anumite probleme. Întâi, e problema dacă nu cumva
Mill este prea optimist în ceea ce priveşte natura umană. Am văzut că, în opinia sa, dacă
oamenii sunt liberi, ei îşi vor dezvolta o pluralitate de moduri de viaţă. Dar nu există nici o
garanţie că aşa ceva se va întâmpla. Mulţi oameni sunt leneşi, le place conformitatea, au o lipsă
de interes pentru a formula noi planuri de viaţă. Libertatea nu e aşadar o garanţie că societatea
va deveni mai diversă. Apoi, dacă este doar instrumentală, atunci libertatea nu e decât condiţia
suficientă pentru ca într-o societate fericirea să devină mai mare. Dar, tot în manieră utilitaristă,
s-ar putea afirma că am putea avea o astfel de societate şi fără libertate. Dacă de pildă un regim
autoritar ar colecta şi dirija în satisfacerea nevoilor oamenilor o mare parte din resursele
societăţii, atunci fericirea generală desigur că ar creşte. Dar acelaşi obiectiv s-a atins prin alte
mijloace decât prin asigurarea libertăţilor oamenilor.
A doua strategie în demersul de justificare a libertăţii este cea de tip deontologist:
conform acestei abordări, libertatea este intrinsec valoroasă; chiar dacă în cazuri particulare ea
duce la consecinţe care nu sunt optime, libertatea trebuie în continuare respectată (cu alte
cuvinte, între libertate mai mare şi utilitate mai mare întotdeauna trebuie să alegem libertatea).
Şi Rawls susţine cu argumente de tip deontologist ideea de libertate. Ştim că pentru
Rawls primul principiu al dreptăţii este cel al libertăţii. Pe de altă parte, Rawls formulează o
regulă de prioritate între cele două principii: primul are prioritate, în sensul că cel de-al doilea
principiu intervine pentru a distinge între două aranjamente sociale numai dacă ele sunt
echivalente potrivit primului principiu (deci dacă în ambele libertăţile sunt realizate în aceeaşi
măsură). Ceea ce înseamnă că pentru Rawls libertatea poate fi restrânsă numai de dragul
libertăţii.

23
 In cea de-a doua sa carte – Liberalismul politic – Rawls sugerează o altă abordare, care
pleacă de la caracteristicile morale ale persoanelor. Persoanele, arată Rawls, au două puteri
morale: 1) capacitatea pentru un simţ al corectitudinii morale; şi 2) capacitatea de a fi
raţionale (de a-şi făuri un plan de viaţă). Datorită primei capacităţi, oamenii, putându-se
închipui în minoritate, au fiecare o puternică raţiune pentru susţinerea ideii de libertate. Căci
fiecare doreşte ca libertatea sa, oricare ar fi locul pe care îl va deţine în societate, să fie cât mai
mare. Plecând de la a doua putere morală, capacitatea persoanei de a fi raţională, Rawls invocă
două argumente în favoarea libertăţii. Primul este consecinţionist: dacă eşti liber să-ţi exerciţi
capacitatea de a-ţi făuri un plan de viaţă, această libertate devine un mijloc pentru a atinge
binele personal. Al doilea este neconsecinţionist: avem un plan de viaţă, îl apreciem ca fiind
bun, dar dorim în plus ca această apreciere să fie parte a planului nostru de viaţă. Cu alte
cuvinte, ideea de a fi liber este în sine valoroasă, fiind parte a planului nostru de viaţă şi implicit
a modului nostru de a concepe viaţa.
3. DREPTATEA:
De la Platon şi Aristotel încoace, dreptatea a avut un loc privilegiat în filosofia moral-
politică. Într-una din primele fraze ale monumentalei sale lucrări O teorie a dreptăţii, John
Rawls reafirma cu forţă acest lucru: "Dreptatea este virtutea de căpătâi a unei societăţi". Cam
la fel cum este adevărul pentru un sistem de gândire: aşa cum o teorie - oricâte alte calităţi ar
avea ea - va trebui să fie respinsă ori cel puţin revizuită dacă nu este adevărată, tot aşa legile şi
instituţiile dintr-o societate - oricâte calităţi ar avea ele - vor trebui părăsite ori cel puţin
schimbate dacă nu sunt drepte.
Dreptatea este un termen revendicat in acelasi timp de justitie, morala si politica.
Toate aceste abordari pleaca de la un sens comun dupa care dreptatea este situatia in care
sunt respectate drepturile sau regulile. Aceasta acceptiune isi are originea in cuvantul grec
"diké" care desemna in acelasi timp justitie, echitate, reparatie si judecata.
Problema dreptatii apare in momentul in care o persoana intra in raport cu o alta
persoana (in acest sens, metafora balantei exprima perfect principiul dreptatii ca raport intre
doua parti). In aceasta perspectiva, filosofia politica s-a concentrat indelung asupra dilemei
daca omul este "bun" ca atare sau devine "rau" doar in raport cu semenii sai. Aparitia

24
proprietatii si extinderea nevoilor sociale au dus la instaurarea autoritatii pacificatoare a
statului. Cum statul, la randul sau, este format din oameni cu aceleasi interese si ambitii, a fost
nevoie de un alt mediator, care sa limiteze puterea autoritatilor publice. Asa au aparut
guvernarea constitutionala si statul de drept. Ideea de dreptate a evoluat astfel de la dreptul
celui mai puternic la instaurarea puterii dreptului.
Dreptatea este legata de o anumita ordine sociala, care fixeaza regului sau criterii de
conduita, care este creata si exercitata de autoritatile publice. Aceasta ordine de drept contine
propriile mijloace de constrangere care forteaza respectarea regulilor instituite.
Astfel definita, dreptatea desemneaza in acelasi timp un ideal universal (corolar al
egalitatii), o stare de fapt (o anumita ordine sociala aparata de justitie) si o virtute personala
(calitatea celor care respecta regulile si isi indeplinesc riguros indatoririle). Aceste trei sensuri
au in comun ideea de rigoare rationala, data de aplicarea consecventa a unor norme, de o
stare echitabila sau de rectitudinea unei conduite.
La fel ca in matematica, rectitudinea, rigoarea, echilibrul, obiectivitatea si
proportionalitatea sunt caracteristici valabile si pentru viata sociala. Inspirandu-se din
similitudinea acestor criterii, Aristotel a identificat trei forme de dreptate, recunoscute ca
valabile si in dreptul modern: dreptatea comutativa, dreptatea distributiva si dreptatea
corectiva.
a) DREPTATEA COMUTATIVA se aplica in cazul schimburilor si a contractelor. Ea pune
egalitatea in drepturi a contractantilor si echivalenta bunurilor schimbate. Este un tip de
dreptate bazat pe principiul echivalentei si a egalitatii de statut a persoanelor participante.
b) DREPTATEA DISTRIBUTIVA rezulta din reparatia valorilor sociale si a
responsabilitatilor in functie de situatiile-tip si de ierarhii. Aceasta forma de justitie este
fondata pe proportionalizarea situatiilor si principiul egalitatii sanselor. Dat fiind faptul ca
oamenii sunt inegali, iar contributia lor este si mai inegala, este echitabil si eficient ca
recompensele sa fie diferentiate. In acest fel, dreptatea distributiva instituie o egalitate
proportionala sau o ecuatie cu patru termeni: daca avem doi candidati si doua note
(recompense), candidatul bun va primi nota buna iar candidatul slab, nota slaba.

25
 c) DREPTATEA CORECTIVA intervine pentru a rectifica o nedreptate sau o eroare.
Aceasta forma de dreptate "de a doua sansa" se exprima prin dreptul de apel contra
abuzurilor sau greselilor justitiei, prin recursul la lege impotriva propriilor autoritati publice
(conform principiului statului de drept).
Din aceste trei forme clasice ale dreptatii decurg trei atribute ale dreptatii: ideea de
egalitate, ideea de merit si ideea de impartialitate. Cu alte cuvinte, dreptatea are in vedere
egalitatea in drepturi a tuturor persoanelor. Aceasta egalitate nu reproduce inegalitatile
naturale ale oamenilor, printr-un tratament de omogenizare fortata. Mai degraba, prin
diferentierea recompenselor sociale in functie de merite si contributii, se asigura o egalitate
de sanse mai realista si mai eficace decat nivelarea si egalitatea impusa. In sfarsit, dreptatea
presupune egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii, ceea ce permite interventia dreptatii
corective ca mecanism de descurajare a abuzurilor si nedreptatilor.
Desi apropiate, morala si dreptul au viziuni diferite asupra dreptatii:
- morala depaseste cadrul social (ea se aplica la individ sau la relatiile omului cu Dumnezeu);
- morala ia in considerare atat actele propriu-zise, cat si intentiile si dorintele, chiar si cele
ascunse;
- morala se adreseaza doar persoanelor fizice, singurele dotate cu constiinta, pe cand dreptul
ia in considerare si grupurile si comunitatile sociale;
- cu exceptia moralei pozitive inspirate de cuvantul revelat (comandamentele biblice), sursa
moralei este in interior, in constiinta individuala a fiecaruia; din contra, regulile dreptului sunt
impuse din exterior, in urma unor conventii sociale.
- morala nu opereaza cu constrangeri directe sau sanctiuni propriu-zise; executia fortata a unui
precept moral ar elimina tocmai ceea ce este mai important, anume caracterul constient si
asumat al actelor morale.
Dreptatea este o valoare complexa, care nu poate fi definita doar prin mijloacele
dreptului pozitiv. Judecata privind justitia sau injustitia unei situatii nu releva doar de
procedura judiciara ca atare. Dincolo de relatia juridica, care stabileste vinovatia sau
nevinovatia in raport cu anumite acte sau intentii, dreptatea implica relatii extralegale,
fenomene de constiinta individuala sau opinia publica. Altfel spus, dreptatea presupune o

26
judecata de valoare care depaseste evident posibilitatile si obiectivele dreptului pozitiv. In
aceasta perspectiva, este injust si inacceptabil ceea ce este inuman, care aduce prejudiciii unei
categorii de fiinte umane sau care pedepseste pe nedrept sau disproportionat.
In acest fel, ca sentiment, dreptatea se confunda cu umanismul, caritatea si
solidaritatea. De altfel, Aristotel a anticipat acest raport, afirmand ca dreptatea strict
matematica trebuie coroborata cu "philia" (sentimentul de bunavointa reciproca intre
persoane). Dreptatea instituie o masura comuna (legea), iar caritatea inspira intelegera
individuala a situatiilor.
Ca ideal si aspirati universala, dreptatea este in raport strans cu dreptul natural. In
momentul in care relatiile dintre oameni au inceput sa fie reglementate de o institutie
specializata (justitia), raporturile de forta au fost inlocuite cu raporturile de drept. Aceasta
institutionalizare a dreptatii nu trebuie sa se faca prin ignorarea fondului moral propriu-zis.
Codificarea dreptatii in raport cu o anumita ordine sociala nu trebuie sa ne faca sa uitam
esenta sa, care tine de un proiect uman si de o valoare perena a omenirii.
4. TOLERANTA:
Toleranta este opusul discriminarii. Chiar daca o persoana, institutie sau grup social nu
este de acord sau are interese contrare comportamentului altor persoane, institutii sau grupuri
sociale, acestea trebuie admise ca atare. Ele nu trebuie interzise, combatute sau impiedicate
sa-si exercite dreptul lor natural de a exista, care rezulta din diversitatea umanitatii si a vietii.
Toleranta este in acelasi timp o valoare sau un ideal si o atitudine sociala. In ambele
ipostaze, vorbim de toleranta pasiva atunci cand diferentele nu sunt respinse, ci sunt
acceptate sa existe de la sine, printr-un comportament de "laisser-fair". Se vorbeste de
toleranta activa in cazul in care nu ne multumim sa admitem dreptul al diferenta, ci militam si
intreprindem actiuni concrete pentru protejarea diferentelor.
Termenul de "toleranta" a aparut in secolul XVI in timpul razboaielor religioase, intr-un
context de intoleranta maxima. La inceput, el a avut un sens peiorativ, fiind sinonim cu
indiferenta fata de dogmele religioase si acceptarea ereziilor. Incepand cu secolul XVIII,
toleranta a fost opusa fanatismului, fiind considerata un atribut al libertatii de expresie.
Fiecare subiect este liber sa creada si sa faca orice, cu conditia ca libertatea sa sa nu

27
ingradeasca sau sa lezeze libertatea alor persoane. Toleranta este deci o valoare care
decurge din dreptul fiecaruia de a fi liber, intr-o societate permisiva, care ofera oportunitati
de manifestare si dezvoltare pentru toti indivizii si grupurile sociale.
Apelul la convietuire si toleranta este insa mai vechi. In crestinism, el merge pana la
dragostea altruista fata de aproapele nostru, exprimata prin una dintre cele doua
comandamente esentiale ale Noului Testament: "trateaza-i pe ceilalti ca pe tine insuti". Sau, in
versiunea populara a enuntului negativ: "sa nu faci altuia ceea ce tie nu-ti place." In acest sens,
toleranta este consecinta unicitatii fiecarei fiinte umane.
In versiunea care a fost instituita in secolul XVIII (toleranta este consecinta libertatii),
toleranta se preta la unele ambiguitati morale. Plecand de la premisa ca nu exista adevar
absolut si, ca urmare, toate opiniile au aceeasi valoare, toleranta era expresia scepticismul si
a relativismului moral sau ontologic. Este sensul pe care il da Locke in "Tratatul asupra
tolerantei" (1685-1686), unde toleranta exprima neincrederea in apriorisme innascute, in
certitudini si repere imuabile. Toleranta reflecta astfel constiinta noastra asupra limitelor
umane.
In sensul modern, toleranta decurge din drepturile si libertatile garantate de
"Declaratia Universala". Dat fiind faptul ca drepturile si libertatile omului sunt indivizible, ele
au valoare operationala doar ca un cod unitar, inteligibil numai in intregul sau. Ca urmare,
toleranta nu este asociata doar cu libertatea, ci este un corolar al tuturor drepturilor si
libertatilor care definesc conditia umana: dreptul la viata, la demnitate, proprietate,
protectia legii, tratament echitabil, la libertatea reuniunii si a expresiei, la diferenta si
alteritate, la prezumtia de nevinovatie, la azil si circulatie libera etc.
Ca atitudine sociala, ca mod de a fi in societate, toleranta a fost codificata prin
urmatoarele caracteristici:
- respectul diversitatii si alteritatii;
- respectul libertatii de alegere;
- solidaritate;
- dialog social;
- responsabilitate comuna;

28
- capacitatea de a te transpune in situatia altora (empatia).
Cercetarile de psihologie sociala au dezvoltat un intreg domeniu de studiu care
legitimeaza si explica toleranta ca atitudine cotidiana. Trei directii de cercetare sunt
interesante in mod special. Ele incearca sa explice mecanismele si constrangerile tolerantei ca
fenomen psihosocial. Aceste tendinte sunt: comportamentul prosocial, interpsihologia si
empatia/simpatia.
a) COMPORTAMENTUL PROSOCIAL:
Dupa Macauly si Berkowitz (1970), comportamentul prosocial este comportamentul
orientat spre consecinte pozitive, astfel incat beneficiaza de aprobarea si incurajarea
societatii. Exista trei tipuri majore de comportament social pozitiv:
- ajutorarea semenilor ("helping behavior");
- altruismul;
- toleranta.
Comportamentul prosocial este generat de trei tipuri de motivatii:
- motivatia normativa- comportamentul social corespunde standardelor cetatenesti si este
orientat in directia normelor acceptate de societate;
- responsabilitatea sociala- atitudinea altruista, toleranta si de intr-ajutorare decurge din
sentimentul responsabilitatii, din ideea ca fiecare are anumite obligatii fata de ceilalti si fata
de societate;
- responsabilitatea- comportamentul prosocial este recompensat printr-o atitudine similara,
ceea ce face ca grupurile si comunitatile sa fie mai intelegatoare fata de ceilalti, mai
permisive si mai deschise la comunicare.
b)INTERPSIHOLOGIA:
Desi psihologia este prin excelenta o stiinta a diferentelor, cercetarile din ultimele
decenii au pus accentul pe interactiuni si afinitati reciproce. S-a constat astfel ca, in pofida unei
varietati nelimitate a tipurilor, conduitelor si personalitatilor, indivizii au foarte multe elemente
in comun. Aceasta comunalitate interindividuala a fost explicata prin doua ipoteze complet
opuse:

29
 - similaritatea sau omologia psihica, care ar fi expresia valorilor comune, a conditiei
umane in general (drepturile fundamentale ale omului ar fi in acest fel codul civic si politic
care garanteaza aceasta egalitate de statut tuturor oamenilor);
- complementaritatea indivizilor, in cadrul unei specii caracterizate, ca orice
manifestare a vietii, prin diversitate si eterogenitate.
In ambele versiuni, toleranta este expresia afinitatilor si interactiunilor interpersonale.
In aceasta viziune, intoleranta apare atunci cand cele doua conditii (constiinta similaritatii si
complementaritatea functionala) nu sunt pe deplin asigurate: este cazul inegalitatii de statut
social, al prejudecatilor, al lipsei de cultura civica sau al manipularii politice.
c)EMPATIA SI SIMPATIA:
Toleranta este favorizata de situatiile de comunicare bazate pe rezonanta afectiva,
intelegere reciproca si cordialitate. Asa cum spunea Sf. Augustin: "nu cunoastem pe nimeni
decat prin prietenie". Intr-o comunitate animata de prejudecati si excludere reciproca, de
animozitati si ura mocnita, de violente deschise si conflicte interetnice, este evident ca nu se
poate vorbi de toleranta.
Toleranta comporta o hermeneutica sociala similara cu proiectia afectiva din empatie si
comunicarea simpatica. Prima isi are originea in relatia dintre creator si opera de arta. Lipps
(1906) a numit-o "contagiune afectiva" ("Einfühlung"), termen tradus in engleza de Titchner
prin "empathy" sau empatie. Pentru a intelege opera de arta, interpretul sau observatorul
trebuie sa faca un efort de traspozitie, astfel incat sa descifreze intentiile creatorului. La fel ca
in raportul interpret-opera de arta-creator, toleranta presupune un demers de intelegere a
"celuilalt": acesta este tot o persoana umana, cu acelasi statut civic, cu defecte si calitati, la
fel ca toata lumea; "celalat" nu este "strainul", "barbarul", "veneticul" sau "minoritarul", ci o
persoana identica cu mine, cu aceleasi drepturi si libertati. Forma cea mai avansata a acestei
comuniuni interpersonale este comunicarea simpatica. Dupa Max Scheler, simpatia transcede
afectivitatea. Ea nu se bazeaza doar pe analogie si reciprocitate, ci presupune deja implicare
existentiala, comuniune si solidaritate. Daca empatia poate provoca compatimire si
intelegere, simpatia inseamna deja actiune comuna si suprapunerea intereselor. In contextul
nostru, empatia este sursa tolerantei pasive, iar simpatia ar fi la originea tolerantei active.

30
 5. DIVERSITATEA:
Toti egali, toti diferiti- este sloganul sub egida caruia s-a desfasurat Campania contra
rasismului, xenofobiei, antisemitismului si intolerantei, organizata de Consiliul Europei in anii
'90.
Acest enunt subintelege o contradictie, care rezulta din incompatibilitatea reciproca
dintre egalitate si diversitate. Asa cum am vazut, egalitatea presupune simetria partilor aflate
in echilibru. Echivalentul acestei forme de echilibru mecanic este dreptatea comutativa, o
forma cantitativa de dreptate bazata pe ideea de egalitate a persoanelor. In aceasta ipostaza,
egalitatea tuturor inseamna identitatea sau omogenitatea dupa un anumit criteriu (este
modelul patului lui Procust).
Sloganul de mai sus si ideea diversitatii in general implica insa ceea ce am numit
dreptatea distributiva. Este o forma calitativa de echilibru care se realizeaza prin distributie
proportionala, echitate si egalitatea sanselor. Cum diversitatea este principiul de baza al
vietii si organizarii sociale, dreptatea distributiva incearca sa asigure un tratament echitabil
tuturor, printr-o egalitate in drepturi si prin accesul liber la sansele de reusita, in functie de
aspiratiile, capacitatile si contributia fiecaruia. Dreptatea distributiva nu-si propune
egalitatea rezultatelor (posibila doar in cazul utopiilor sau a regimurilor totalitare), ci
egalitatea statutului social si civic (egalitatea in fata legii, egalitatea in drepturi, egalitatea
oportunitatilor). In acest fel, dreptatea distributiva reuseste sa concilieze egalitatea si
diversitatea, in sensul preconizat de sloganul la care ne-am referit.
Diversitatea este un atribut intrinsec al naturii si culturii. In cazul naturii, diversitatea
speciilor si varietatea exemplarelor asigura echilibrul functional, insasi modul de manifestare a
vietii. In ceea ce priveste cultura, fara diversitate ea ar fi golita de continut. Valorile, credintele,
simbolurile, atitudinile, mentalitatile, obiceiurile, moravurile, normele etnice-sunt elemente ale
culturii care diferentiaza persoanele, grupurile sociale, comunitatile si natiunile. Chiar daca
exista un nucleu moral comun, oamenii se deosebesc in functie de elementele de cultura cu
care se identifica.
In viata sociala, in momentul intalnirilor interindividuale, aceste diferente naturale si
interculturale sunt amplificate. Se pune in acest caz o dubla intrebare:

31
- pana unde poate fi admisa diversitatea persoanelor, grupurilor si comunitatilor fara sa se
piarda coeziunea sociala?
- cum coexista identitatile individuale cu identitatile colective?
Prima intrebare reia de fapt vechiul principiu al unitatii in diversitate. Unitatea rezulta,
pe de o parte, dintr-un corp comun de norme, valori, conduite sau simboluri, valabile pentru
toata umanitatea, in ansamblul sau; pe de alta parte, aceste elemente ale culturii se transmit
de la o generatie la alta, sub forma de patromoniu comun, fara sa fie nevoie ca de fiecare data
sa fie redescoperit sau cucerit. Mircea Malita numeste civilizatie acel corp comun de
cunostinte, valori si tehnici care confera dimensiunea universala a existentei umane. Daca
civilizatia uneste si confera continuitatea necesara a istoriei, cultura diferentiaza si
particularizeaza. Ea este exclusivista si alimenteaza identitatile si alteritatea. Culturile nu
exista decat la plural, intr-o mare diversitate.
Istoria civilizatiilor a aratat ca unitatea si coeziunea sociala se pot realiza doar in jurul
unui proiect comun. Fie ca este vorba de proiectul autoritar al monarhului, fie de varianta
spirituala a coeziunii intru credinta, proiectul a fost cel care a legitimat un anumit tip de
societate si a mobilizat subiectii, enoriasii sau cetatenii pentru o cauza comuna. In cazul
democratiei, proiectul este egalitatea demnitatii umane, realizata prin guvernarea pentru si
de catre popor. Codul moral care legitimeaza acest tip de unitate civica este dreptul natural si
Declaratia universala a drepturilor omului. Conform acestui cod, fiecare cetatean este titularul
unor drepturi constitutionale care decurg din conditia de fiinta umana unica in esenta sa.
Drepturile unui individ nu trebuie sa intre in contradictie sau sa afecteze drepturile altui
individ, titular al acelorasi drepturi. Coeziunea sociala rezulta din aceasta interdependenta a
drepturilor fiecarui cetatean si din limitarea lor reciproca.
O forma interesanta de autolimitare este relatia dintre drepturile individuale si
drepturile colective. Din ce in ce mai accentuat, unele comunitati revendica drepturi colective,
care se aplica unui grup de indivizi (exemplu, o minoritate etnica sau un grup profesional).
Acest mod de abordare nu exclude principiul de baza al drepturilor omului, care sunt de fapt
drepturi individuale exercitate in forme colective. Cum viata sociala presupune doar forme
colective de existenta (grupuri, comunitati, asociatii, organizatii, institutii), rezulta ca

32
drepturile colective sunt in realitate tot drepturi individuale, dar contextualizate in functie de
domeniul public de referinta.
Cea de a doua intrebare aduce in prim plan problema controversata a identitatilor. O
persoana, un grup social sau o comunitate pot avea mai multe identitati in acelasi timp,
anumite roluri sociale, anumite stiluri de viata, apartenenta la o categorie profesionala sau la
o comunitate culturala. De exemplu, o persoana poate sa-si asume simultan o identitate
etnica (membru al unui grup etnic), una profesionala (exercitarea unei anumite meserii), una
lingvistica (ca vorbitor al unei anumite limbi), o identitate sexuala, o identitate familiala, una
politica, alta teritoriala etc. Acest proces de identificare cu anumite aspecte ale culturii, ea
insasi extrem de diversificata, accentueaza diferentele si varietatea indivizilor, grupurilor si
comunitatilor.
Dupa Mc Call si Simmonds, ca forme de manifestare a diversitatii culturale, identitatile
pot fi sursa unor conflicte sociale:
- datorita sensului diferit dat aceleiasi identitati;
- ca rezultat al tentativei de a-si impune propria identitate;
- prin excluderea intoleranta a identitatilor alternative.
Conform unei definitii simple (Smith, 1991), identitatile sunt acele forme ale culturii pe
care o persoana, grup social sau comunitate si le atribuie sau prin care doreste sa fie
recunoscut Identificarea are deci doua laturi: una de atribuire (asumarea unui simbol sau
element al culturii ca fiind o componenta a propriului eu) si alta de categorizare (revendicarea
apartenentei la o anumita categorie identitara). In cazul in care identificarea ia forme colective
(exemplu, apartenenta la o anumita comunitate profesionala, la un clan sau la un partid
politic), se vorbeste de identitati colective. In acest caz, ca si in situatia identitatilor personale
(construirea eului in raport cu anumite elemente ale culturii prin care persoana doreste sa fie
recunoscuta), intalnim acelasi dublu proces: de atribuire si diferentiere. In ceea ce priveste
asimilarea sau atribuirea, nu exista probleme deosebite. Pot insa sa apara situatii conflictuale
in cazul diferentierii in raport cu alte identitati colective. In acest caz, identificarea colectiva
poate lua forma diferentierii contra altei identitati colective.

33
 Un alt aspect legat de raportul identitatii individuale/identitatii colective este situatia
identitatii impuse sau a identitatii induse din exterior. In acest caz, individul preia o identitate
colectiva printr-un proces de identificare formala (de exemplu, nationalitatea), fara
discernamant, pe baza unei identitati intamplatoare (de exemplu, imprejurarea de a te naste
pe un anumit teritoriu). Fara ca nou-nascutul sa poata fi consultat, el primeste automat o
identitate colectiva.
Identitatile colective reprezinta o entitate superioara identitatilor individuale ale
persoanelor participante. Formele colective de apartenenta/atribuire sunt de obicei coagulate
in jurul unui ideal, a unei credinte, idei sau a unei cauze. De multe ori, identitatile colective au
un scop defensiv: ele securizeaza in jurul unei cauze amenintate de o identitate dominanta. In
general, exista trei mari forte centripete in jurul carora se formeaza identitatile colective:
traditiile culturale, fortele politice si confesiunile.
Problema identitatii colective se pune indeosebi in legatura cu existenta unui grup
minoritar. Este situatia tipica in care grupul minoritar face apel la o identitate colectiva
(etnica, culturala, politica sau sociala) intr-un dublu scop: pentru a asigura coeziunea interna
a grupului, pe de o parte, pentru a apara grupul minoritar de dominatia altor identitati
colective, promovate de grupul majoritar, pe de alta.
Cand vorbim de "grup minoritar", se impun doua precizari. Mai intai, minoritatea nu
este exclusiv etnica. Exista minoritati culturale, sociale, religioase, profesionale etc. Toate
aceste minoritati, la fel ca speciile de animale pe cale de disparitie, beneficiaza de o protectie
nationala si internationala particulara (de exemplu, in Rusia exista peste o suta de limbi
minoritare amenintate cu disparitia), ceea ce face ca, in multe situatii, problematica
minoritatilor sa preocupe mai mult opinia publica. A doua precizare se refera la relatia
minoritate-majoritate. Aceasta relatie nu este una pur matematica (o minoritate nu este
intotdeauna inferioara statistic), ci este un raport contextualizat. Nu exista persoana sau grup
care sa fie "minoritate" dupa toate criteriile si in toate imprejurarile. Sunt frecvente cazurile in
care o minoritate etnica detine de fapt controlul economic (de exemplu, Africa de Sud).
Drepturile omului actioneaza ca un cod moral si civic care instituie diversitatea,
toleranta, egalitatea si libertatea ca principii de convietuire in societatile multiculturale.

34
Datorita mobilitatii persoanelor si comunitatilor, a migratiilor si a urbanizarii, a intensificarii
schimburilor si comunicatiilor, societatile moderne sunt intens multiculturale. Situatia nu este
cu totul noua: marile metropole coloniale sau regiunile cu populatie mixta au fost
dintotdeauna multiculturale. Se apreciaza ca aproximativ 30% din populatia actuala a statelor
occidentale provine din emigratie. Ceea ce este nou, este asumarea constienta a apararii
drepturilor minoritatilor de catre majoritatea politica, economica si culturala, pe baza
principiului demnitatii egale.
Istoria moderna a cunoscut doua tipuri de politica privind grupurile minoritare:
asimilarea si pluralismul.
a) Asimilarea inseamna de fapt anularea diferentelor. Este un proces de omogenizare
in care cultura dominanta isi impune limba, obiceiurile, valorile, mentalitatile si credintele.
Referindu-se la situatia societatilor moderne create prin imigratie voluntara (SUA si Australia),
Gordon a identificat sase grade de asimilare, valabile pentru orice tip de societate:
1. Asimilarea culturala ("ascultarea"), prin care se realizeaza adoptarea formala a modelului
cultural dominant;
2. Asimilarea structurala, prin participarea si integrarea in institutiile, organizatiile sau
cercurile de putere ale societatii-gazda; dupa Gordon, acesta este momentul decisiv, cand
elitele minoritatii se solidarizeaza cu elitele majoritatii, intr-un sistem de cogestiune a puterii;
accesul la decizie si putere (economica, politica) a elitelor minoritare grabeste pierderea
identitatii colective a grupului minoritar de provenienta;
3. Asimilarea maritala, prin casatorii mixte;
4. Asimilarea psihologica, care se manifesta prin identificarea cu grupul dominant; grupul
minoritar inceteaza sa existe ca identitate colectiva, cel putin pentru persoanele asimilate;
5. Asimilarea comportamentala, prin mimetism comportamental;
6. Asimilarea civica, caracterizata prin absenta conflictelor de putere sau de interese intre
grupul minoritar si grupul majoritar.
Ca politica publica, asimilarea nu mai este practicata nici macar in statele formate
prin emigratie. Chiar si in Statele Unite, exemplul clasic de "creuzet multietnic" ("melting pot"),
alaturi de asimilarea noilor valuri de imigranti in jurul unei noi identitati, persista mari enclave

35
de diversitate culturala care-si pastreaza identitatea colectiva. In acest fel, in SUA exista de fapt
un model mixt, de asimilare si pluralism in acelasi timp ("multiculturalism rezidual").
b) Pluralismul este de fapt expresia politica a diversitatii culturale. Persoana umana se
construieste prin proiectie identitara in raport cu aceasta diversitate, astfel incat societatile
moderne devin multiculturale, multietnice, multirasiale, plurilingve. Pluralismul este
versantul politic al mozaicului cultural. Persoanele, grupurile si comunitatile care se definesc
ele insele ca diferite fata de tendintele sau modelele majoritare, au dreptul sa-si exprime
aceasta optiune, sa se organizeze in jurul unor criterii liber consimtite, sa intreprinda actiuni
sistematice pentru conservarea si confirmarea acestor diferente. Societatea pluralista este de
fapt locul puplic de manifestare si afirmare a diferentelor.
Dupa acelasi autor (Gordon), exista doua tipuri principale de pluralism:
1. Pluralismul egalitar, in care grupurile etnice doresc si obtin egalitatea in drepturi, dar
raman separate de grupul majoritar. Diferentele sunt incurajate si acceptate, dar pe baza
unor principii de coexistenta. Grupurile etnice participa la viata publica, au o contributie
economica si civica importanta, dar se manifesta ca grupuri de interese. Este un sistem de
"diferente competitive", care functioneaza pe principiul statului de drept. Gordon identifica
doua forme particulare de pluralism egalitar:
- pluralismul cultural, specific Statelor Unite , unde grupurile etnice continua sa-si
exprime identitatea culturala, in pofida unor puternice presiuni asimilatoare; dat fiind
dimensiunile societatii americane, care functioneaza pe baza unor standarde civice comune,
asimilarea nu mai este efectiva la nivel microsocial; modul de viata pluralist este impartasit de
toti cetatenii, ceea ce nu impiedica supravietuirea identitatilor colective de origine (etnice,
confesionale, lingvistice);
- pluralismul corporatist este cel care functioneaza in Canada si unele tari europene
(Elvetia, Belgia, Irlanda de Nord). Unitatile etnice sunt recunoscute formal de autoritatile
publice pana intr-acolo incat puterea politica este distribuita in conformitate cu ponderea
numerica a acestor grupuri etnice. Separarea institutionala si culturala sunt recunoscute
oficial, iar grupurile etnice sunt concentrate in enclave teritoriale bine conturate, unde
identitatile colective au puternice radacini istorice si culturale.

36
2. Pluralismul inegalitar este o forma anacronica de gestiune politica a diversitatii culturale.
Spre deosebire de politica de asimilare si pluralism egalitar, unde stratificarile sociale si
inegalitatile economice sunt atenuate de o bunastare comunca impartasita atat de
majoritari, cat si de minoritari, "pluralismul inegalitar" promoveaza separarea structurala pe
fondul unui acces limitat la putere si prosperitate. Pluralismul exista, dar intr-o forma
inechitabila. Din acest motiv, in locul consensului si legitimarii reciproce din pluralismul
egalitar, guvernarea inegalitara recurge la coercitie si impunerea vointei dominante. Acolo
unde bunastarea este limitata, grupul majoritar este tentat sa recurga la forta pentru a o
detine in mod exclusiv.
PRINCIPIILE DEMOCRATIEI:
1. PLURALISMUL:
Oamenii sunt diferiti, au nevoi, interese, valori, opinii si aspiratii diferite. Ei nu au aceeasi
identitate si nu traiesc aceleasi experiente sociale. Intr-o societate democratica, diversitatea
este acceptaa si respectata. Pentru ca interesele si aspiratiile lor sa fie cunoscute si luate in
considerare atunci cand se adopta deciziile, cetatenii se grupeaza in diferite organizatii si
asociatii, precum sindicatele, partidele politice sau alte organizatii nonguvernamentale.
Existenta si actiunea mai multor organizatii care mobilizeaza cetatenii pentru a-si apara
interesele se numeste pluralism. Exista pluralism de idei, valori, organizatii.
Intr-o exprimare concisa, pluralismul poate fi definit ca dispersarea puterii in cadrul
unor mari varietati de grupuri sociale. Spre deosebire de dictatura si regimurile autoritare,
unde puterea politica este concentrata in interiorul unei elite sau a Statului-partid, democratia
poate functiona doar in conditiile in care exista o pluralitate de centre de decizie politica. In
acest fel, pluralismul a devenit una din conditiile de baza ale societatii democratice.
Din punct de vedere istoric, termenul de pluralism a fost asociat la inceputul secolului
de o scoala de filosofie politica reprezentata de Laski ("pluralismul") al carei scop era
relativizarea puterii statului. Ulterior, in anii '50-'60, pluralismul a fost orientat indeosebi in
raport cu elitele si clasa politica. Reprezentantul principal al pluralismului modern este Dahl,
care a introdus o alternativa conceptuala, poliarhia ("polyarchy" sau opusul oligarhiei).
Democratia este o stare ideala, un proiect in curs de constructie, astfel incat situatia reala din

37
societatile occidentale este de fapt o poliarhie, o societate deschisa in care puterea este
multipolra. In aceste conditii, decizia politica se bazeaza pe un sistem de negociere colectiva,
pe dialogul si interactiunea diverselor formatiuni politice, grupuri de interese si organizatii
participante la viata publica.
Ca valoare primordiala a democratiei, pluralismul presupune urmatoarele conditii:
- acceptarea diferentelor de opinie, a opozitiei politice si a solutiilor alternative;
- practica dialogului si a negocierii colective;
- accesul tuturor grupurilor si organizatiilor la luarea deciziilor;
- participarea activa a societatii civile;
- pluripartidismul;
- competitia deschisa intre elitele si grupurile politice.
Unii autori (Madison, Tocqueville, Mill) au definit pluralismul ca o metoda de prevenire
a "tiraniei majoritatii". Acceptand ideea diversitatii si a repartizarii echitabile a puterii de
decizie, se evita riscul ca majoritatea sa impuna in orice conditii si in orice situatie propria sa
vointa. In ultima instanta, pluralismul inseamna o "guvernare impartasita" (Dahl) si accesul
minoritatilor la viata publica. Democratia nu este doar pentru o parte a populatiei, ci pentru
toti cetatenii, indiferent de apartenenta lor politica, sociala, etnica sau confesionala.
Pluralismul presupune: recunoasterea diferentelor socio-culturale, conditii pentru
mentinerea si afirmarea acestor diferente, reprezentarea diferentelor la nivelul factorilor de
decizie.
Intr-o societate pluralista, sistemul politic cuprinde trei tipuri de centre de decizie:
grupurile de interese, partidele politice si organizatiile alternative.
a) Grupurile de interese:
Grupul de interese este o organizatie sociala care are ca scop influentarea deciziilor
politice. Pentru ca aceasta definitie sa opereze o distinctie intre grupurile de interese si
partidele politice (distinctie greu de realizat, indeosebi in cazul partidelor mici), trebuie
precizat ca primele pot deveni partide doar in momentul in care isi desemneaza candidati
pentru alegeri.

38
 Data fiind marea varietate a situatiilor, exista foarte multe clasificari a grupurilor de
interese:
-Grupuri de aparare a unor avantaje si grupuri de aparare a unei cauze (Finer), pe care
Eckestein le numeste grupuri de interese si grupuri de atitudini; aceasta distinctie este totusi
arbitrara caci presupune ca primul tip nu comporta aderenta la anumite valori, iar al doilea
nu implica interese concrete, ceea ce este discutabil;
- Grupuri de interese economice (formatiuni spontane si de scurta durata) si grupuri de
interese non-asociative (grupuri informale constituite pe baza de rudenie, comuniune
religioasa etc.);
- Grupuri de interese speciale (constituite exclusiv pentru interesele propriilor membri,
cum este cazul cu Organizatia Studentilor Africani sau Liga Fermierilor Germani) si grupuri de
interese publice (de exemplu Organizatia Greenpeace, Grupul Ralph Nader);
- Grupuri de interese unice (de exemplu, uniunea oamenilor de afaceri italieni
"Confindustria") si grupuri de interese multiple (de exemplu, Liga Femeilor Votante din SUA);
- Grupuri de interese institutionale (constituite in cadrul aparatului de stat pentru a
sustine o cauza, pentru a apara institutia proprie sau pentru a obtine anumite avantaje) si
grupuri de interese asociative (organizatii voluntare, asociatii patronale, grupuri civice etc.).
Grupurile de interese pot actiona fie direct asupra unor persoane de decizie, fie prin
presiune indirecta prin influentarea opiniei publice de care trebuie sa tina seama orice
guvernamant. In acest scop, se folosesc cele mai diverse metode de persuasiune: campania de
publicitate, dialogul, manifestarile publice, gesturile simbolice (de multe ori spectaculoase,
pentru a capta interesul public) etc.
Organizatiile si initiativele cetatenesti cu caracter economic, cultural, religios, educativ
sau umanitar, care sunt independente fata de guvern, reprezinta societatea civila. Multe dintre
organizatiile existente mediaza intre cetatean si institutiile statului si ofera oamenilor
posibilitatea de a-si exercita drepturile si responsabilitatile pe care le au in calitate de cetateni
ai unei societati democratice.

39
 Pluralismul este premisa democratiei, pentru ca existenta mai multor grupuri aflate in
competitie si care exercita presiuni unul asupra celuilalt indeparteaza pericolul ca un singur
grup sa domine societatea, impunandu-si propriile puncte de vedere si interese.
b) Partidele politice:
Conform unei definitii celebre a lui Max Weber, partidele sunt organizatiile
specializate care vizeaza cucerirea si conservarea puterii politice: "Prin partide politice trebuie
sa intlegem acele asociatii fondate pe libera adeziune a participantilor care are drept scop
obtinerea puterii pentru elitele care le reprezinta si a unor oportunitati (ideale sau materiale)
pentru militantii activi".
Aceasta definitie larga se poate aplica oricarei forme de partizanat politic, fie ca este
vorba de asociatiile partizane dinainte de instaurarea sufragiului universal (de exemplu Guelfii
si Gibelinii in Italia medievala), fie ca ne referim la partidele moderne caracterizate prin
programe de actiune, profesionalism si participare activa la viata publica.
In general, in lucrarile de specialitate se accepta urmatoarea definitie data de La
Palombara si Weiner: "Partidele politice presupun: 1) continuitate in organizare-respectiv o
organizatie a carei durata de viata nu este dependenta de cea a liderilor care o creeaza sau o
conduc la un moment dat; 2) organizare manifesta si cvasi permanenta la nivel local, avand
comunicare regulata si legaturi permanente cu structurile locale si nationale; 3) vointa
explicita a liderilor locali si nationali nu doar de a influenta puterea, ci de a o cuceri si
exercita, singuri sau in coalitie cu altii; 4) in sfarsit, preocuparea de a obtine sprijin popular,
atat in perioada electorala, cat si intre alegeri."
Partidele politice au o capacitate mare de influenta sociala, superioara posibilitatilor
cetateanului izolat sau ale unui grup de interese. Ca organizatie sociala, partidele politice
reunesc pe toti cei care subscriu la un program, o ideologie sau o platforma politica, sunt
dispusi sa actioneze pentru o cauza comuna si sa respecte regulile vietii democratice.
Din perspectiva care ne intereseaza in acest context, cea a pluralismului ca principiu
fundamental al democratiei, partidele indeplinesc urmatoarele functii:
- orientarea alegatorilor, prin facilitatea optiunilor electorale pe baza unei oferte de
programe sau prioritati de actiune in cazul guvernarii;

40
 - sprijinul instantelor guvernamentale, prin facilitarea optiunilor electorale pe baza unei
oferte de programe sau prioritati de actiune in cazul guvernarii;
- educarea politica a electoratului, prin actiuni directe si "lobby", programe de formare,
campanii de informare si sensibilizare etc.
Intr-o analiza mai nuantata, Merton distinge intre:
- functiile manifeste, care contribuie explicit la echilbrul sistemului politic; este vorba
de o contributie explicita si dorita de participantii la sistemul politic, care poate fi exprimata sub
forma a trei functii specifice:
- functia electorala (influentarea si captarea opiniei publice);
- functia de control a guvernarii;
- functia de dialog politic.
- functiile latente sunt cele care "nu sunt nici incluse, nici dorite de participantii la
sistemul politic" (Merton); este vorba de:
- personalizarea masinariei politice, animate de controversele politice;
- asigurarea de schimburi de servicii sau functia de clientelism politic (care
exista, chiar daca nu este acceptabila);
- promovarea sociala si asigurarea mobilitatii sociale (de exemplu, in cazul
formarii noilor elite).
In sfarsit, intr-o alta versiune (Charlot), exista trei functii perene ale partidelor politice:
- functia de legitimizare-stabilizare;
- functia de reprezentare a electoratului;
- functia de critica sociala.
In ceea ce priveste tipologia partidelor politice, este de preferat constituirea unei grile
de analiza, decar o simpla descriere a situatiei existente (aceasta situatie poate fi trecatoare sau
dependenta de conditii locale, strict particulare). O astfel de grila a fost propusa de Duverger,
care distinge partidele de cadre de partidele de masa.
Partidele de cadre se centreaza pe integrarea unor personalitati a caror influenta
poate fi in beneficiul partidului. Prestigiul, averea sau charisma personala a unor elite devin o
componenta importanta a patrimoniului moral si/sau material al partidului (de exemplu, in

41
finantarea campaniilor electorale). Acest gen de partide a inceput sa predomine indeosebi dupa
generalizarea guvernarii reprezentative. Partidele de cadre au o vocatie electorala prin
excelenta, sunt descentralizate si cu o slaba omogenitate interna (indeosebi in ce priveste
disciplina de vot). Exemplele clasice sunt partidele americane sau partidul conservator britanic
(creat in secolul XIX din notabili locali, in conditiile sufragiului limitat).
Partidele de masa au aparut o data cu largirea bazei electorale si instituirea sufragiului
universal. Originea lor este legata de miscarea muncitoreasca europeana, ca o prelungire in
plan politic a conflictelor sociale. Aceste partide sunt puternic centralizate si ierarhizate; ele au
o baza larga de sustinere, dar depind foarte mult de elitele care le reprezinta. Din acest motiv,
aceste partide au initiat programe de formare civica si socializare politica a electoratului (vezi
in acest sens programele de "constientizare" ale lui Paolo Freire, demersurile de "cercetare-
actiune" ale lui Dolci sau interesul pentru educatia si emanciparea adultilor prin alfabetizare
functionala si formare tip "a doua sansa"). Disciplina interna este asigurata printr-un aparat
birocratic capabil sa incadreze si sa mobilizeze electoratul. Duverger face o distinctie intre
"partidele de masa totalitare" (comuniste si fasciste) si "partidele de masa specializate", cum
sunt partidele socialiste. De fapt, spune Duverger, partidele socialiste sunt o forma mixta: ele
au o baza populara, se centreaza pe protectie sociala si apararea intereselor celor saraci, dar in
acelasi timp sunt relativ descentralizate si promoveaza formarea unor elite alternative.
Existenta mai multor partide politice se numeste pluripartidism.
Pluripartidismul e o conditie necesara a democratiei, dar nu si suficienta. Prin simpla
lor existenta, partidele nu pot garanta democratia. Este nevoie si de alegeri libere, la intervale
regulate, prin care sa fie desemnati reprezentantii carora cetatenii le deleaga puterea si care
vor conduce in numele acestora. Alegerile sunt competitii periodice prin care cei ce urmeaza
sa ia deciziile politice sunt selectionati de catre cetateni.
Doar prin intermediul alegerilor se poate realiza un transfer pasnic, nonviolent de
putere de la un partid la altul, in functie de optiunile electoratului. De asemenea, ele
reprezinta modalitatea principala de a-i sanctiona si a-i inlocui pe cei care nu au stiut sau nu au
putut sa gestioneze treburile publice conform dorintelor si intereselor cetatenilor.
Avantajele pluripartidismului:

42
 - posibilitatea de a alege intre diferite opinii;
- promovarea gandirii si exprimarii;
- critica celor aflati la conducere;
- alegeri libere;
- impiedicarea aparitiei dictaturii.
Dezavantajele pluripartidismului:
- rivalitati si tensiuni generate de competitia politica;
- bani cheltuiti si timp consumat;
- confuzie;
- lipsa de unitate la nivelul societatii.
Pluripartidismul este expresia directa a pluralismului politic. Intr-un sistem pluripartid,
nu atat numarul formatiunilor politice conteaza (in primii ani de tranzitie, in Romania au
existat 200 de partide, in Bulgaria s-au inregistrat initial peste 100, iar in Ucraina aproape 300),
ci potentialul sau de guvernare si participarea la sistemul politic. In acest sens, Sartori
considera ca o forma eficienta a pluripartidismului poate fi sistemul pluralist polarizat in care
in care se coalizeaza doi poli politici puternici si durabili, capabili in orice moment sa-si asume
guvernarea. De fapt, existenta a doi poli puternici nu exclude diversitatea si complexitatea:
fiecare pol este constituit in realitate de o constelatie de partide sau de coalitii mai mult sau
mai putin consecvente. Acest "pluralism polarizat" (Sartori) face ca, in fapt, guvernarea sa fie
asigurata pe coalitii centru-dreapta sau centru-stanga, astfel incat extremele "pure" sa aiba
greu acces la guvernare. Aceasta polarizare comporta insa si unele neajunsuri notabile:
reducerea competitiei politice la guvernarea prin alternanta, polarizarea intregii societati,
disparitia diferentelor ideologice dreapta-stanga. Din acest motiv, Sartori crede ca solutia ar
putea fi sistemul pluralist moderat care functioneaza pe baza unor bipolaritati de referinta
(doi poli majori de atractie, organizati de regula sub forma de coalitii opozabile), dar presupune
o diversitate mai mare a optiunilor: un registru de 4-5 partide stabile si credibile, diferentiere
mai degraba pragmatica decat ideologica, competitia centripeta a partidelor (prin disputarea
aceluiasi electorat, aflat majoritar la centru). In acest caz, eficienta jocului politic rezulta nu
atat din capacitatea de a-si afirma si impune propria identitate, cat din abilitatea de a

43
participa si constitui coalitii politice. Aceasta noua tendinta a sistemului politic nu exclude
pluralismul si diversitatea, ci doreste sa previna consecintele instaurarii unui bipolarism
durabil, ceea ce ar diminua de fapt pluripartidismul.
c) Organizatiile alternative:
Este vorba aici de formatiuni politice constituite pe termen scurt, ca o alternativa la
grupurile de interese si partidele politice, pentru a rezolva anumite probleme specifice. In
aceasta categorie pot fi incadrate trei tipuri de organizatii:
1. Asociatiile de vecinatate constituite de rezidentii unei localitati in scopuri de aparare
sau autogestiune. Aceste forme de asociere sunt foarte frecvente in SUA. In Romania, formula
cea mai cunoscuta este cea a asociatiilor de locatari sau a asociatiilor de proprietari.
2. Coalitiile ad-hoc sunt constituite temporar, pentru a raspunde unor circumstante
particulare. In unele cazuri, aceste coalitii sunt formate vremelnic de partidele politice in cursul
campaniilor electorale. In alte cazuri, coalitiile sunt rezultatul fuzionarii diverselor grupuri de
interese, reunite intr-o organizatie mai puternica, pentru a rezolva probleme sociale
presante: Amnesty International, Adunarea Internationala Crestina, Liga Internationala a
Femeilor pentru Pace si Libertate etc.
3. Organizatiile teroriste sunt organizatii politice care doresc sa schimbe guvernul prin
mijloace violente (exemplu, Brigazile Rosii in Italia, Miscarea Basca "Patrie si Libertate",
"Armata Corsica" etc.). Astfel de grupuri creeaza deliberat panica si teroare, care sa suscite
reactia in forta a autoritatilor care, la randul sau, ar amplifica nemultumirile populare si ar crea
conditiile favorabile unei revolte de proportii. De cele mai multe ori, astfel de actiuni nu au
asentimentul populatiei, ceea ce face ca efectul sa fie mai degraba teroarea si violenta, decat
sprijinul si, in final, rasturnarea puterii instituite.
2. REPREZENTATIVITATEA:
Cuvantul democratie semnifica faptul ca puterea apartine poporului. Dar un popor este
alcatuit din mai multe milioane de oameni si exercitarea puterii de catre fiecare este
imposibila. De aceea poporul isi alege reprezentantii, care vor lua decizii in numele sau.
Aceasta este democratia reprezentativa. Guvernarea democratica moderna se realizeaza prin
intermediul reprezentantilor.

44
 Intr-un stat democratic, conducatorii obtin si exercita puterea doar cu acordul celor
condusi. Acest acord se asigura prin intermediul alegerilor. Prin alegeri nu se decid politici
concrete, solutii in problemele controversate, ci oamenii care vor hotari asupra acestora.
Astfel, cetatenii au posibilitatea de a participa la putere, de a-si exprima vointa politica, de a
controla puterea reprezentantilor alesi. Intr-un stat democratic, la fel de importanta ca si
puterea este opozitia, deoarece ea exprima tensiunile existente in cadrul societatii si, prin
negociere si compromis, asigura rezolvarea lor inainte ca acestea sa degenereze in violente.
Dar o democratie autentica presupune ca influenta poporului nu ia sfarsit o data cu
desemnarea reprezentantilor.
3. STATUL DE DREPT:
"Nimeni nu este mai presus decat legea". Aceasta asertiune simpla rezuma esenta
unuia dintre principiile primordiale ale democratiei, anume statul de drept ("the rule of law",
"l'Etat de droit").
Consecintele practice ale acestei asertiuni sunt urmatoarele:
- prevalenta legii in fata oricare puteri arbitrare;
- egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii;
- autonomia justitiei.
Este vorba de trei principii ale statului de drept care au fost formulate pentru prima
data de Diecy in analiza Constitutiei britanice (1885): "Aceasta inseamna, in primul rand,
suprematia absoluta sau predominanta legilor in opozitie cu influenta puterii discretionare,
ceea ce exclude existenta arbitrarului, a prerogativelor speciale si a autoritatii absolute a
guvernului. Aceasta inseamna, de asemenea, egalitatea in fata legii sau tratamentul egal al
tuturor claselor sociale in fata legii...In sfarsit, poate fi vorba de o formula care exprima faptul
ca legea constitutionala, sau regulile care in alte tari formeaza codul constitutional, nu sunt
sursa, ci consecinta drepturilor individuale, asa cum sunt ele definite in justitie, astfel incat
Constitutia sa fie rezultatul legilor tarii."
a) Prevalenta legii:
"Dincolo de lege incepe Tirania"-spunea John Locke (1690). Este o idee preluata din
"Magna Carta" (1215), care reapare constant in Constitutia americana, in Declaratia Universala

45
a Drepturilor Omului (1949), in toata legislatia nationala si internationala de protectie a
drepturilor individuale.
In esenta, prevalenta legii inseamna guvernare constitutionala unde puterea
autoritatilor este limitata printr-o lege fundamentala, respectiv Constitutia. Intr-o guvernare
constitutionala, orice decizie trebuie luata pe baza legalitatii, ceea ce exclude sau reduce
influenta preferintelor arbitrare, a presiunilor politice sau a opiniilor subiective. Intr-o
guvernare constitutionala, orice cetatean este aparat in fata arbitrarului si a abuzurilor
puterii. Mai mult, in Europa exista un tribunal supranational, Curtea Europeana a Drepturilor
Omului de pe langa Consiliul Europei, unde orice simplu cetatean poate depune plangeri si
initia actiuni de judecta impotriva statului de care apartine.
Existenta unui text constitutional nu echivaleaza cu guvernarea constitutionala. Marea
majoritate a tarilor lumii au adoptat legi constitutionale proprii, dar practicile curente arata ca
si in aceste cazuri exista situatii de violare a prevederilor constitutionale. Din contra, exista tari
care nu au o constitutie formala (Marea Britanie si Israel), ceea ce nu le impiedica sa practice
o guvernare constitutionala. Principalul criteriu care asigura functionarea guvernarii
constitutionale este independenta tribunalelor, care permite oricarui cetatean sa-si exercite
drepturile sale fundamentale, chiar si impotriva propriei administratii sau a puterii politice.
b) Egalitatea in fata legii:
Indiferent de functii sau atributii, indiferent daca sunt alesi sau numiti, daca sunt
guvernanti sau guvernati, toti cetatenii trebuie sa respecte legea. Cum consecintele respectarii
legii de catre persoanele cu putere de decizie afecteaza intreaga societate sau un numar
mare de cetateni, s-au introdus doua principii care sa asigure egalitatea tuturor in fata legii:
- responsabilitatea guvernamentala;
- justitia politica.
Ambele sunt concepte ca o contrapondere a puterii sau ca principii ale unui sistem de
control public al puterii.
In ce priveste responsabilitatea guvernamentala, aceasta comporta trei aspecte
particulare:

46
 - Responsabilitatea juridica, respectiv obligativitatea tuturor titularilor de functii
oficiale (elective sau nu), de a raspunde, daca se solicita acest lucru, in fata tribunalelor. Cu
alte cuvinte, justitia are dreptul sa ceara socoteala, la solicitarea cetatenilor, oricarei persoane
care ocupa vremelnic o functie publica, in legatura cu legalitatea actiunilor sale;
- Responsabilitatea politica, respectiv obligatia puterii executive de a da socoteala
parlamentului asupra rezultatelor guvernarii si de a justifica deciziile luate. Spre deosebire de
responsabilitatea juridica, care este bine structurata (este posibila trimiterea efectiva si
imediata in fata justitiei a persoanelor incriminate), responsabilitatea politica este mai
complexa. Administratia publica, armata, politia si serviciile de securitate sunt responsabile in
fata sefului executivului de care apartin, membru in guvern. Acesta, la randul sau, raspunde in
fata parlamentului (singurul care face obiectul sufragiului universal) care, la randul sau,
raspunde in fata poporului prin mecanismul electoral. Aceasta cale indirecta face ca
responsabilitatea politica sa fie exercitata pe termen lung, ceea ce poate amana sanctionarea
prompta a celor vinovati de ilegalitati si abuzuri. In plus, incriminarea politica este transferata
in lupta electorala, unde orice membru al unui partid poate beneficia de solidaritatea partinica
a colegilor, ceea ce diminueaza capacitatea operationala a responsabilitatilor politice.
- Responsabilitatea financiara limiteaza actiunea de folosire a bugetului doar in
limitele si in conditiile aprobate de parlament.
In ce priveste justitia politica, termen inca foarte controversat (Lysons), este vorba de
doua aspecte:
- instituirea unei contraputeri, care sa limiteze puterea executiva si cea legislativa (de
exemplu, responsabilitatea penala a membrilor executivului sau posibilitatea ridicarii imunitatii
parlamentare);
- instituirea infractiunii politice si a procedurii de sanctionare; spre deosebire de delictul
comun care lezeaza doar interesele unor persoane sau institutii, delictul politic este
infractiunea considerata extrem de periculoasa pentru stat (exemplu, cazurile de tradare a
intereselor nationale sau tentativele de destabilizare a ordinii publice prin actiuni violente),
astfel incat executivul poate cere interventia exceptionala a justitiei; in aceste situatii extreme,
justitia politica devine un instrument al puterii.

47
 O situatie particulara, prin amploarea consecintelor si prin prejudiciile aduse
democratiei, o reprezinta coruptia politica. Nu este vorba aici de simple delicte electorale sau
de situatiile de manipulare mediatica, ci de "exploatarea unei functii publice in scopul
imbogatirii personale" (Charvin). Cazurile foarte frecvente, cunoscute de obicei in urma unor
scandaluri publice, risca sa compromita insasi credibilitatea democratiei si a institutiilor sale.
Unele conditii favorizeaza in mod direct coruptia politica:
- remunerarea functionarilor si a responsabililor publici este insuficienta;
- constituirea sectorului privat depinde in mod discretionar de decizii personale ale
functionarilor publici;
- sanctiunile aplicate in cazurile identificate sunt slabe sau insuficiente.
c) Autonomia justitiei:
Aristotel spune ca o guvernare este buna doar atunci cand instituie "suprematia legilor,
nu a oamenilor". In acest sens, Aristotel impartea stiinta politica in doua ramuri, stiinta
legislativa si politica sau stiinta actiunii. Aceasta idee a dublei ipostaze a omului, autor si
executor al legilor, este la originea principiului separarii puterilor, enuntat cu claritate de
Montesquieu in secolul XVIII.
Evolutia democratiei a consfintit principiul separarii puterilor, conform caruia
guvernarea presupune de fapt trei directii de actiune:
- puterea executiva (sau Guvernul si reprezentantii sai locali), formata din autoritatile
publice numite; executivul elaboreaza si pune in aplicare politicile;
- puterea legislativa (parlamentul sau adunarea parlamentara), care elaboreaza legi si
controleaza executivul; membrii executivului sunt alesi si dau socoteala in fata electoratului si
a opiniei publice;
- puterea juridica (tribunalele) urmareste aplicarea corecta a legilor si intervine pentru
a identifica si condamna cazurile de infractiune.
Pentru ca orice persoana, indiferent de functie sau pozitie politica, sa poata raspunde in
faat legii, regimurile democratice garanteaza autonomia justitiei. Aceasta autonomie rezulta
din separarea puterilor (cel care judeca este independent de cel care face legile si de cel care le
aplica) si din garantarea constitutionala a autonomiei juridice. In acest sens, Articolul I al

48
"Principiilor fundamentale ale puterii judiciare" (ONU) stipuleaza clar ca "independenta
puterii judiciare trebuie garantata de toate statele si consacrata de Constitutie si legislatiile
nationale."
Desi separarea puterilor este o caracteristica definitorie a oricarei guvernari
democratice, exista o mare varietate de situatii in functie de forma de guvernare:
1. Regimurile parlamentare comporta un executiv dualist (un sef al statului si un sef al
guvernului) si responsabilitatea politica a executivului (guvernul) in fata legislativului
(parlamentul). Seful guvernului este responsabil in fata parlamentului si este numit printr-o
intreaga procedura de control: prezentarea unui program de guvernare, audieri in comisiile
de specialitate, interpelari. In caz de dezacord, guvernul poate lua decizia chestionarii
increderii, iar parlamentul poate prezenta o motiune de cenzura. In unele tari, indeosebi in
monarhiile parlamentare (Marea Britanie, Belgia, Spania, Olanda), in Germania, Franta si Italia,
exista un sistem dualist al executivului: un sef al statului (monarh, presedinte, cancelar) si un
prim ministru. In aceste cazuri, seful statului are foarte putine puteri executive . In SUA,
separatia puterilor se realizeaza intr-o maniera radicala, diversele componente ale guvernarii
fiind executate de grupuri de persoane diferite, fara sa fie posibil ca o persoana sa fie
membra in diverse componente ale guvernarii in acelasi timp. Spre deosebire de SUA, unde
presedentia si congresul sunt complet separate, in majoritatea tarilor europene functioneaza
sistemul parlamentar+cabinet, unde executivul si legislativul fuzioneaza la varf (ministrii pot fi
membri ai parlamentului si invers). Cazul extrem este in Marea Britanie, unde exista o functie
oficiala, Lordul Cancelar, care este membru in toate cele trei puteri in acelasi timp (legislativ,
executiv si judiciar).
2. Regimurile prezidentiale presupun separarea neta a puterilor, fara nicio
interferenta intre ele. Fiecare putere este aleasa separat (presedintele si executivul), iar
executivul este numit direct de presedinte, fara controlul parlamentului. Guvernul nu poate fi
rasturnat prin cenzura parlamentara, dar nici legislativul nu poate fi dizolvat de presedinte.
Alegerea directa prin sufragiu universalm atat a presedintelui, cat si a parlamentului le confera
ambelor o legitimitate puternica. In practica, presedintele dispune de dreptul de veto
legislativ, iar parlamentul este consultat asupra numirilor in guvern.

49
 3. Regimurile mixte sunt caracterizate prin existenta unui presedinte ales prin sufragiu
universal si a unui guvern responsabil in fata parlamentului ales tot prin alegeri generale (este
si cazul Romaniei). Aceste regimuri semi-prezidentiale (Austria, Irlanda, Islanda) confera
presedintelui doua functii majore: de reprezentare si de mediere intre diversele centre de
decizie, astfel incat sa se respecte prevederile constitutionale. Aceste doua functii se regasesc
si in Constitutia Romaniei.
Intr-un stat de drept toti cetatenii, indiferent de apartenenta etnica, religioasa, politica,
sex, varsta, sau situatie materiala se bucura de drepturile necesare pentru desfasurarea
normala a vietii lor si functionarea democratiei. Acestea sunt posibile doar daca legile sunt
respectate de catre toti si nimeni nu este mai presus de lege.
In acest sens, una dintre cele mai importante atributii ale statului este sa asigure
functionarea justitiei.
Domnia legii se realizeaza in primul rand prin respectarea legii. Pe de alta parte,
oamenii se pot adresa justitiei atunci cand considera ca le-au fost lezate interesele ori le-au
fost incalcate drepturile, iar in fata legii ei sunt egali. Incalcarea legilor este sanctionata de
catre institutii specializate ale statului, care au drept scop infaptuirea dreptatii. Pentru ca un
stat sa poata exista, el trebuie sa aiba capacitatea de a mentine ordinea, de a pedepsi
nedreptatile, dar procedurile trebuie sa fie juste si cunoscute de catre toti cetatenii.
Statul de drept esye opusul guvernarii arbitrare, bazate pe privilegii legale acordate
anumitor categorii de oameni.
Atributiile, actiunile, puterile conducatorilor si ale institutiilor statului sunt limitate prin
intermediul legii supreme, Constitutia. Prevederile ei ne obliga pe toti, deopotriva, sa ne
realizam interesele, scopurile in cadrul regulilor recunoscute ale jocului.
Intr-un stat democratic, puterea legislativa, executiva si judecatoreasca sunt separate,
pentru a-i apara pe cetateni de eventuale abuzuri din partea institutiilor statului. Cele trei
puteri sunt exercitate de autoritati publice distincte, fiecare dintre ele avand organizare si
componenta proprii, atributii specifice. Astfel, puterea legislativa are rolul de a adopta legile,
puterea executiva de a le pune in aplicare, iar puterea judecatoreasca de "a apara" legile.
Potrivit Constitutiei Romaniei:

50
- Puterea legislativa este exercitata de catre Parlament. Parlamentul este organul
reprezentativ suprem si unica autoritate legiuitoare a tarii.
- Puterea executiva este realizata de catre Guvern. Guvernul, potrivit programului sau de
guvernare, (...) asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si asigura conducerea
generala a administratiei publice.
- Puterea judecatoreasca este exercitata de catre instantele judecatoresti. Justitia se
infaptuieste in numele legii.
- Presedintele Romaniei vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a
autoritatilor publice. In acest scop, Presedintele exercita functia de mediator intre puterile
statului, precum si intre stat si societate.
Separarea celor trei puteri nu inseamna izolarea acestora, ci interdependenta si
controlul reciproc. De exemplu, legile sunt adoptate de catre parlament si sunt obligatorii
pentru celelalte autoritati ale statului-guvern, autoritatile judecatoresti etc. De asemenea,
parlamentul exercita un control asupra celorlalte autoritati publice, in cadrul legal stabilit de
Constitutie. Astfel, puterea autoritatilor este limitata, si cu cat puterea celor care conduc este
mai mica, cu atat mai mare este puterea celor care sunt condusi.
4. VOINTA MAJORITATII SI PROTECTIA MINORITATILOR:
Democratia se sprijina pe opinia si vointa majoritatii, dar, in acelasi timp, ofera garantii
care actioneaza ca un scut pentru drepturile si libertatile minoritatilor de toate felurile: etnice,
religioase, politice etc.
Istoria ne arata ca, de-a lungul timpului, adeseori, cei care constituiau majoritatea nu i-
au acceptat pe oamenii care erau altfel decat ei, nu le-a respectat dreptul la diferenta si i-au
persecutat. Insa, intr-un stat democratic, domnia majoritatii este limitata astfel incat sa se
respecte drepturile minoritatilor. Daca majoritatea ar exercita puterea fara limite, fara
restrictii ar aparea posibilitatea ca minoritatile sa fie tratate in mod inegal si nedrept.
Anumite persoane pot avea opinii, credinte, idei care nu au aprobarea majoritatii; cu
toate acestea, respectivele persoane trebuie sa aiba posibilitatea de a-si exprima optiunile.
Cetateanul unui stat democratic poate avea, la un moment dat, o opinie care sa
coincida cu cea a majoritatii; de exemplu, el poate crede ca statul ar trebui sa restitutie toate

51
proprietatile nationalizate. Dar isi poate schimba opinia-devenind, astfel, minoritar-, admitand
ca unele bunuri nu pot fi inapoiate fostilor proprietari sau urmasilor acestora. Faptul ca oricare
cetatean are posibilitatea de a-si schimba opinia este o dovada de libertate si democratie.
Vointa majoritatii si totodata protectia minoritatilor reprezinta o combinatie unica,
specifica doar democratiei, intre libertatea fiecaruia dintre noi si dreptul de a ne identifica cu
o comunitate etnica, religioasa sau sociala.
Termenul de minoritate nu trebuie inteles numai in sens numeric. Astfel, exista si
situatii in care minoritatea se defineste in raport cu drepturile recunoscute si garantate
membrilor societatii. De exemplu, in Africa de Sud, populatia de culoare, majoritara numeric, a
fost multa vreme minoritara din punct de vedere al drepturilor: nu a beneficiat de educatie, nu
a avut acces la bogatie sau la putere politica.
5. DREPTURILE OMULUI:
Sintagma "drepturile omului" pleaca de la sensul restrans al cuvantului "drept"; el
desemneaza capacitatea unei persoane de a face sau a nu face ceva, de a fi :indrituita" sa
aiba o anumita conduita. Este un sens normativ, spre deosebire de sensul juridic propriu-zis,
dupa care dreptul reprezinta ansamblul legilor sau al codurilor juridice. In limbaj juridic, acest
sens restrans este numit drept subiectiv.
Teoria drepturilor fundamentale ale omului se bazeaza pe acest sens restrans al
dreptului subiectiv. Ea pleaca de la premisa ca, indiferent de originea sa, de situatia
economica sau de mediul sau cultural si social, omul este detinatorul unor drepturi inerente
conditiei sale. Orice atingere sau ingradire a acestor drepturi naturale ale omului risca sa
afecteze sau sa compromita insasi esenta fiintei umane. Aceste drepturi sunt anterioare si
superioare oricarei legislatii, ceea ce face ca actiunea Statului sa fie limitata in raport cu
drepturile omului. Mai precis, nicio norma juridica sau putere executiva nu poate priva o
persoana de drepturile sale naturale. Mai mult chiar, conform postulatului drepturilor
naturale, legile trebuie sa existe pentru a consacra si a proteja, sub amenintarea sanctiunilor,
drepturile fundamentale cu care fiinta umana este inzestrata.
In aceasta viziune liberala, ale carei origini le gasim la stoici si la Aristotel ("Etica
Nicomahica", cartea a V-a), la Hobbes si Locke, la Rousseau si Hegel, drepturile omului rezulta

52
dintr-o suita de atribute sau valori perene ale fiintei umane, precum libertatea, dreptatea,
egalitatea.
Drepturile rezulta dintr-o combinatie a acestor atribute specific umane pe care teoria
politica moderna (incepand cu Hobbes) le considera drept piatra de temelie a statului liberal
si a guvernarii constitutionale. In acest sens, drepturile omului sunt mai degraba un cod
normativ, decat un concept cu un continut si definitii precise. Asa cum spune Freeden (1998,
p.34), conceptul respectiv se preteaza mai degraba la o definitie prescriptiva, decat la una
descriptiva: "De aceea, un drept al omului este o formula conceptuala, exprimata in forma
lingvistica, ce acorda prioritate anumitor atribute umane sau sociale considerate esentiale
pentru functionarea deplina a fiintei umane; si care e destinata sa serveasca ca ambalaj
protector pentru aceste atribute; si recurge la o actiune deliberata pentru asigurarea unei
astfel de protectii".
Fiind un concept prescriptiv, un sistem de protectie, mobilizare si legitimare a
caracteristicilor fundamentale ale fiintei umane, drepturile omului au devenit un pilier
important al actiunii politice. Utilizarea acestui concept in planul politicului s-a facut indeosebi
cu ajutorul declaratiilor privind drepturile omului. In momentul in care statele au optat pentru
un regim liberal, ele si-au asumat de facto respectarea drepturilor omului. De jure,
exprimarea formala a acestui angajament se face prin adoptarea la cel mai inalt nivel politic a
"Declaratiilor privind drepturile omului" (in diversele lor versiuni istorice). Prin intermediul
"Declaratiei", dreptul natural devine o lege scrisa sau o lege pozitiva.
La randul lor, constitutiile nationale si legile specializate au operationalizat de o
maniera explicita principiul drepturilor naturale.
Primele momente ale codificarii drepturilor omului au fost:
- Magna Carta (1215), un act constitutional edictat in urma intelegerii intre regele englez Ioan
fara de Tara si baronii exilati in Franta. Pentru prima data apar aici statuate doua principii ale
drepturilor omului, respectiv principiul legalitatii si interzicerea arestarii arbitrare;
- The Petition of Rights (1628), un document adoptat de Parlamentul englez, in care se
proclama inviolabilitatea domiciliului si obligativitatea legalitatii in aplicarea de noi taxe;

53
- Habeas Corpus Act (1679), document legislativ al Parlamentului englez, prin care se solicita
Curtiii de Justitie sa verifice obligatoriu legalitatea detentiei, pentru a evita orice abuz;
- The English Bill of Rights (1689), care se opune pedepselor corporale exagertae si inutile,
cerand utilizarea unor norme de drept;
- Declaratia de Independenta a Statelor Unite ale Americii (1776), evoca explicit principiul
dreptului natural:"Declaratia considera ca o realitate evidenta de la sine faptul ca oamenii se
nasc egali; Creatorul lor ii investeste cu anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la
viata, libertate si fericire. In 1787 a fost adoptata Constitutia Americana care preia aceste idei,
iar amendamentele la aceasta Constitutie ("The American Bill of Rights", 1791) reprezinta de
fapt o versiune a "Declaratiei drepturilor omului".
- Declaratia drepturilor omului si cetateanului (1789), desi nu a beneficiat de aceeasi valoare
legala ca textele precedente, adoptate de instante legislative, a avut o importanta covarsitoare
pentru istoria moderna. Este un document politic rezultat in urma Revolutiei Franceze, care
pune in primul plan drepturile naturale ale omului: "Oamenii se nasc si raman liberi si egali in
drepturi" (art. 1). Pentru prima data sunt garantate explicit o serie de drepturi fundamentale,
precum dreptul al libertate, proprietate si opinie, libertatea presei si a constiintei, egalitatea
in fata legii. Versiunea legislativa a principiilor "Declaratiei" sunt cuprinse intr-o anexa cu
valoare normativa, intitulata "Dispozitii fundamentale garantate de Constitutie".
- Declaratia universala a drepturilor omului a fost adoptata de ONU in 1948 si reprezinta cel
mai important instrument de protectie internationala a drepturilor omului. Spre deosebire de
documentele legislative elaborate in Parlamentul Britanic sau de documentele politice
consecutive Revolutiei Franceze si Revolutiei Americane, Declaratia universala are un dublu
avantaj. Pe de o parte, ea considera ca drepturile se aplica pentru orice persoana umana,
indiferent de locul de resedinta. Ele sunt valabile pentru toti indivizii, fara nicio discriminare
geografica, politica, economica, etnica, religioasa, lingvistica sau culturala. Pe de alta parte,
drepturile omului sunt indivizibile, in sensul ca formeaza un cod unitar care trebuie aplicat ca
atare, in integralitatea sa. Aceasta inseamna ca nimeni nu are latitudinea de a alege unul sau
altul dintre drepturi, sa le aplice discriminatoriu sau in diferite grade de realizare. Codul

54
drepturilor omului are propria sa rationalitate, care este data de un ansamblu de drepturi
naturale ce definesc atributele esentiale ale fiintei umane.
Spre deosebire de declaratiile nationale precedente, care aveau o putere legislativa
intrinseca, Declaratia universala nu are caracter de obligativitate juridica. Avand statutul de
Declaratie ONU, acest document nu poate obliga un stat sau altul sa-l aplice. El are insa o
imensa valoare morala si politica, fiind sustinut de societatea civila internationala (Amnesty
International, Medecins sans frontiéres, Human Rights Watch, Miscarea Pugwash, Organizatia
"Helsinki Watch" etc.) si de sistemul de sanctionare politica instituit de Natiunile Unite
(hotararile si recomandarile Consiliului de Securitate).
"Declaratia" cuprinde drepturile civile si politice conventionale recunoscute de
societatea occidentala: viata, libertatea, securitatea persoanei, egalitatea deminitatii,
aplicarea egala a procedurilor legale, libertatea opiniei, a expresiei, a asocierii si a
reprezentarii. In plus, "Declaratia" contine si drepturi specifice problemelor societatii
moderne: protectia impotriva torturii si sadismului, impotriva pedepselor inumane si
degradante, libertatea de a beneficia de protectie si azil in cazul persecutiei.
Alaturi de aceste drepturi civile si politice, "Declaratia" include a doua generatie de
drepturi, legate de problematica societatii industrializate, respectiv drepturile economice,
sociale si culturale: dreptul la hrana, dreptul de a dispune de imbracamine, de locuinta, de
sanatate, de securitate sociala, dreptul de a munci, de a fi remunerat corect si avantajos,
dreptul la odihna si timp liber, de asociere in uniuni comerciale, dreptul la educatie.
- Conventia Europeana a Drepturilor Omului este un tratat adoptat in 1950 de tarile membre
ale Consiliului Europei. Spre deosebire de "Declaratia ONU", "Conventia Europeana" prevede
obligativitatea statelor semnatare de a respecta drepturile omului si instituie chiar un
tribunal supranational (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg), care
protejeaza individul impotriva statului de care apartine. Mai mult, "Conventia Europeana"
obliga guvernele statelor membre sa intreprinda reforme institutionale si juridice, astfel incat
legislatia nationala sa nu fie in contradictie cu dispozitiile "Conventiei".
In mod concret, "Conventia" se refera la acelasi corp comun de drepturi civile si politice
incluse in "Declaratia universala":

55
- dreptul la viata;
- dreptul la libertate si securitatea persoanei;
- dreptul la o judecata echitabila sub aspect civil si penal;
- dreptul la respectul vietii private si familiale, a domiciliului si a corespondentei;
- dreptul la libertatea expresiei (inclusiv libertatea presei);
- dreptul la libertatea reuniunii si de asociere, inclusiv dreptul de a adera la sindicate;
- dreptul de a se casatori si a fonda o familie;
- egalitatea in drepturi si obligatii a celor doi soti;
- dreptul la respectul bunurilor proprii;
- dreptul la educatie;
- drepturile electorale;
- dreptul de libera circulatie si libertatea de a-si alege locul de rezidenta;
- dreptul de a parasi oricand orice tara, inclusiv propria tara.
In plus sunt incluse o serie de drepturi care decurg din interdictii fata de:
- tortura si tratamentul inuman sau degradant;
- pedeapsa cu moartea;
- sclavajul, servitutea si munca fortata;
- retroactivitatea legilor penale;
- discriminarea in aplicarea drepturilor si libertatilor garantate de "Conventie";
- expulzarea propriilor cetateni de catre un stat;
- expulzarea colectiva a strainilor.
Ulterior, sistemul protectiei internationale a drepturilor omului a fost completat cu o
serie de documente specializate:
- Conventia ONU privind Drepturile Femeilor (1953);
- Conventia Sociala Europeana (1961, Consiliul Europei);
- Conventia ONU privind Drepturile Civile si Politice (1966);
- Conventia ONU privind Drepturile Economice, Sociale si Culturale (1966);
- Conventia ONU privind Eliminarea Discriminarii Rasiale (1966);
- Conventia ONU privind Discriminarea Femeilor (1979);

56
- Conventia ONU privind Drepturile Copilului (1989);
- Conventia Cadru pentru Protectia Minoritatilor Nationale (1995, Consiliul Europei).
IDEALUL DEMOCRATIC. ROLUL CRITICII IN DEMOCRATIE.
Una dintre aprecierile cel mai des intalnite in privinta sistemelor democratice este ca
acestea se disting mai ales prin factorul de competitie politica. Prin alegerile generale, libere,
tinute la intervale regulate de timp, la care participa partide cu obiective diferite, sunt legitimati
cei care dobandesc puterea politica. Pe de alta parte, garantarea drepturilor omului limiteaza
aceste sisteme puterea detinuta de stat, creand astfel cadrul necesar exercitarii libere a
acestor drepturi si a actiunii politice insesi.
Sistemele democratice nu pot supravietui insa in conditiile in care opiniile si interesele
indivizilor sunt uniformizate. Libertatea de opinie si de exprimare este o valoare-cadru a
oricarui asemenea sistem. Aceasta implica inevitabil chiar critica sistemului respectiv si a
componentelor sale (institutii, agenti politici, decizii politice, actiuni etc.).
Chiar daca nu este o practica politica perfecta, democratia este singura dintre cele
cunoscute care permite corectarea pasnica a erorilor sau, cum spunea Karl Raymond Popper,
"in care se poate scapa de guvern fara varsare de sange."
Autoritarismul si totalitarismul sunt, si in acest sens, sisteme si practici politice opuse
democratiei. Un sistem totalitar, de pilda, este "inchis" fata de orice critica. Vointa poporului nu
este acceptata ca factor de limitare a puterii. Cei aflati la putere pretind ca stiu cum arata
societatea ideala, care este binele pentru toti si, mai ales, cum poate fi atins. Distinctia intre
viata privata si cea publica este,in general, estopmata, guvernul aband drept de imixtiune in
toate domeniile vietii. Un intreg aparat de opresiune si de cenzura este menit sa asigure
adeziunea libera a tuturor indivizilor la adevarurile oficiale, infailibile, si la drumul, unic, care
duce spre acestea.
Autoritarismul, la randul lui, desi este mai tolerant, este aproape in aceeasi masura
imun la critica. Se recunoaste existenta unei sfere private a indivizilor si libertatea de a avea
atitudini diferite, dar acestea din urma, mai ales cele critice, nu sunt permise in spatiul public si
sunt posibile numai in masura in care indivizii nu sunt adversari activi ai regimului.

57
 Cu alte cuvinte, amploarea si functiile criticii, posibilitatea cetatenilor de a avea si
sustine opinii divergente sunt fundamentale pentru orice democratie, prezentand principala
distinctie intre acestea si sistemele nedemocratice.
Karl Raymond Popper (1902-1994)= acest filosof englez de origine austriaca este
considerat unul dintre cei mai importanti filosofi ai stiintei din secolul al XX-lea si unul dintre cei
mai inversunati adversari ai totalitarismului si istoricismului (doctrina potrivit careia istoria
omenirii este guvernata de legi istorice obiective asa cum natura este guvernata de legi
naturale). A fost innobilat in 1965, iar in 1982 a primit titlul Companion of Honour.
Lucrari principale: "Cunoasterea obiectiva", "Logica cercetarii", "Mizeria
istoricismului", "Sinele si creierul sau", "Societatea deschisa si dusmanii ei", "Universul
deschis".
"Termenul "democratie", care inseamna "puterea poporului", reprezinta totusi un
pericol. Orice om din popor stie ca de fapt el nu are puterea si de aceea are impresia ca
democratia este o mare inselatorie. Aici se afla pericolul. E important sa se invete din scoala
ca termenul "democratie", incepand cu democratia ateniana, defineste in mod traditional o
constitutie menita sa impiedice o dictatura, o tyrannis." (K.R. Popper).
NATURA DICTATURII: "Orice dictatura este rea din punct de vedere moral. Iar
principiul moral fundamental al democratiei ne spune ca ea este acea forma de stat in care
guvernul poate fi destituit fara varsare de sange. Dictatura este rea din punct de vedere
moral, intrucat ii condamna pe cetatenii statului, in pofida constiintei lor, in pofida
convingerii lor morale, sa colaboreze cu raul, de si prin tacere. Dictatura il priveaza pe om de
raspunderea sa morala, fara de care el nu mai este decat o jumatate sau chiar o miime de
om." (K.R.Popper-"Lectia acestui secol").
OMUL FIINTA SOCIALA-GRUPURILE:CARACTERISTICI, TIPURI

Starea naturala a oamenilor este cea colectiva sau de grup. Intotdeauna, omul a simtit
nevoia unui aproape, a unui om. Neintegrati intr-o societate, ei sunt supusi unei tragice
alternative: sa moara sau sa se dezumanizeze. De aceea, se poate spune ca oamenii sunt fiinte
sociale. Pe de alta parte, fiecare persoana este singulara, absolut unica, identica doar cu sine.
Tocmai de aceea, orice relatie interumana trebuie sa se intemeieze pe recunoasterea

58
diferentelor, a diversitatii umane. Pentru ceilalti, noi suntem, inainte de toate: mister, mirare,
surpriza, intrebare permanenta. Ne deosebim de ei prin infatisare, aptitudini, obiceiuri,
cultura, opinii, pasiuni, interese, mod de a gandi etc.
Un prim pas spre o convietuire armonioasa intre oameni il constituie cunoasterea,
intelegerea si acceptarea acestor diferente care ii separa, dar ii si imbogateste in acelasi timp.
Ne orientam in viata dupa anumite valori. Putem alege diferite alternative in functie de valorile
la care aderam, acestea fiind diferite de la un individ la altul.
Grupurile sociale pot fi impartite in:
- grupuri sociale mici (care numara intre 2 si 40 de membri) si
- grupurile sociale mari (care numara mai mult de 40 de membri).
In grupurile sociale mici relatia este directa, „fata in fata”, persoanele comunica,
interactioneaza, colaboreaza. Grupurile sociale mici sunt caracterizate prin existenta rolurilor
sociale, a normelor, a sarcinilor si a valorilor comune.
Rolul social consta in atributiile pe care o persoana le cere in functie de locul pe care il
ocupa in cadrul unui grup. El este un ansamblu de comportamente pe care ceilalti il asteapta
de la o persoana. Prin interactiunile care au loc in cadrul grupului oamenii isi schimba in mod
pozitiv sau negativ imaginea de sine, atitudinile, sentimentele si uneori chiar randamentul
intelectual si profesional.
Normele dupa care se conduce un grup pot fi:
-formale (mentionate in documente, regulamente de functionare, coduri de conduita);
-informale (nescrise, pastrate prin traditie)
Grupurile sunt constituite dintr-un numar mai mic sau mai mare de membrii. In
interiorul grupurilor se pot stabili relatii diferite. Unele dintre ele sunt pozitive (de colaborare,
solidaritate respect si afectiune), altele sunt negative (conflict, autoritate abuziva, competitie
neprincipiala), relatiile de autoritate (se manifesta de la cei mai varstnici la cei mai tineri, de la
cel cu rol de decizie la subordonat), relatii de ajutor (altruism) etc.
Grupurile umane reprezinta o realitate inevitabila pentru individ si societate. În afara
grupurilor, individul uman nu poate trai decat temporar si nu poate ajunge fiinta umana
propriu-zisa. Procesul de socializare se desfasoara in grupuri si colectivitati umane (familie,

59
gradinita, scoala etc.), iar entitatile biologice lipsite de acest proces nu numai ca nu devin fiinte
sociale complexe, dar nu au nici caracteristicile fundametale ale omului vorbire, gandire
abstracta, mers biped.
Societatea nu exista si nu functioneaza în afara indivizilor si, mai mult, nu este o
simpla suma a acestora si nici macar produsul interactiunii simple dintre ei. Societatile si
culturile, incepand de la cele mai simple, si cu atat mai accentuat cele moderne, complexe, nu
sunt ceva amorf si monolitic, ci compuse din grupuri, comunitati, institutii. Grupurile
constituie, asadar, realitatea necesar intermediara dintre individ si societate. Realitate
intermediara insemnand, desigur, nu o simpla „curea de transmisie”, ci una organica,
fundamentala. Grupurile formale si informale sunt absolut necesare atat pentru functionarea
societatii ca intreg, cat si pentru existenta si implinirea personalitatii umane.
Tipuri de grupuri
Termenul „grup” are deopotriva in vorbirea curenta cat uneori si in stiintele
socioumane un inteles foarte larg, constituind ca sfera notionala genul proxim pentru o serie
de formatiuni si colectii de persoane de diferite marimi, cu variate caracteristici si functii:
formatiune de lucru, familie, cerc de prieteni, echipa sportiva, clasa de elevi, comunitati
etnice, clase si straturi sociale, natiuni, popoare etc. Daca avem in vedere aceasta acceptiune
foarte extinsa – ingloband inclusiv intelesuri din expresii de genul „un mare grup de oameni
asteptau la rand” -, se poate vorbi de urmatoarele principale tipuri de grupuri:
- Dupa ordinul de marime:
- grupuri mici (pana la 25-30);
- grupuri mijlocii cum ar fi familia, echipe sportive, formatii muzicale, grupa de
studenti;
- grupuri mijlocii (de ordinul zecilor si sutelor) de exemplu intreprinderile mici si
mijlocii, un an de studiu, un cartier;
- grupuri mari (etnii, natiuni, clase sociale, profesiuni).
- Dupa natura relatiilor dintre membrii componenti:
- grupuri primare, caracterizate prin relatii nemijlocite, „fata in fata”;

60
 - grupuri secundare, unde exista atari relatii, indivizii din cadrul lor nu se
cunosc nemijlocit.
- Dupa functia lor normativ-axiologica in raport cu individul concret:
- de apartenenta, din care individul face parte actualmente;
- de referinta, cel care constituie reperele sale normative (atitudinale, valorice,
comportamentale) si spre care tinde sa devina membru.
- Dupa statutul acordat legal (oficial):
- grupuri formale, unde exista organigrama, reguli de functionare scrise
(drepturi si obligatii);
- grupuri informale unde legile sunt „nescrise”, dar nu mai putin importante.
Ilustrari de grupuri formale sunt echipele de munca, echipa guvernamentala, colectivul
de medici ai unui spital, iar de grupuri informale un grup de prieteni, o banda de raufacatori, o
trupa muzicala.
Familia este un exemplu de grup atat formal (exista si reglementari juridice ale
relatiilor de familie), cat si informal (cea mai mare parte a vietii familiale se bazeaza pe legi
nescrise). De altfel, distinctia formal-informal este mai operanta pentru natura relatiilor din
grupuri decat pentru o tipologie ca atare a lor, intrucat in orice grup uman se dezvolta
raporturi ce depasesc cadrul prescris. In cazul grupurilor formale acest lucru apare evident. De
pilda, in orice organizatie, dincolo de organigrama si statutul oficial al membrilor, functioneaza
legi nescrise ale circulatiei informatiilor, simpatii si antipatii. Intotdeauna, dupa cum se va
vedea, organigrama este dublata, si uneori minata de o „sociograma”, o structura a relatiilor
afectiv-emotionale din grup. Dar chiar in cazul aranjamentelor sociale informale, se pot infiripa
legaturi, atitudini si conduite ce nu coincid cu habitusurile consacrate traditional. Vecinatatea
este un caz de acest gen.
- Dupa gradul de integralitate si stabilitate temporara a intereselor:
- grupuri naturale, cu interese si scopuri comune de „bataie lunga” (familia, un
colectiv de munca etc.);
- grupuri ocazionale, unde exista minime trasaturi si scopuri comune, dar de
foarte scurta durata (cei care asteapta un tren, publicul de la un spectacol de teatru etc.).

61
- Dupa statutul ontic:
- grupuri reale, in care membrii, chiar daca nu se cunosc nemijlocit, sunt in
anumite relatii, au trasaturi comune, grupul exista ca atare;
- grupuri nominale, unde indivizii sunt adunati in grup dar pe hartie, cu numele.
Grupurile primare sunt grupuri mici, in care nu numai ca oamenii au relatii „fata in
fata”, se cunosc nemijlocit, dar aceste relatii sunt emotional-afective, de intimitate, caldura si
solidaritate. H. Cooley, sociologul american care a operat distinctia primar – secundar in
problematica grupului, afirma ca grupurile primare sunt „leaganul naturii umane” (1909).
Decisiv in formarea personalitatii noastre este grupul familial, dar mai tarziu si alte grupuri
devin vitale pentru siguranta si confortul nostru fizic si emotional (prietenii, asociatii etc.). In
grupurile primare scopurile si interesele sunt profund impartasite, subzistand o orientare
axiologica comuna, ele constituind, in principiu, microuniversul de satisfactie si implinire
afectiv-spirituala. A apartine unui grup primar este, de aceea, si un scop in sine si nu doar un
mijloc de a atinge alte obiective. Prin urmare, ele pot fi numite si grupuri expresive, adica cele
in care se indeplinesc nevoile noastre de exprimare si confirmare a starilor sufletesti, a
gandurilor si simtamintelor intime si ale aspiratiilor inalt spirituale.
In grupurile secundare, care sunt, in general, grupuri mijlocii si mari, raporturile afectiv-
emotionale apar mai palide, spontaneitatea si intimitatea mai reduse. Oamenii se angajeaza
in relatii cu ceilalti doar cu anumite aspecte ale personalitatii lor, si nu integral ca si in cazul
grupurilor primare, interactiunile au un caracter mai formal si de multe ori persoanele nu se
cunosc nemijlocit. Desi exista un interes comun, scopurile personale de baza sunt altele. Prin
grupurile secundare se satisfac nevoile specifice, pragmatice, de aceea ele pot fi numite si
instrumentale. De exemplu, asociatiile studentesti sau de alt gen, nu presupun relatii „fata in
fata” si nu implica scopuri personale durabile pentru indivizii concreti. Aceeasi situatie este in
cazul unei mari intreprinderi, a organizatiilor in general.
Oamenii fac parte concomitent atat din grupuri primare, cat si secundare. Mai mult,
exista si grupuri cu pozitie intermediara, in sensul ca sunt gupuri mici, functioneaza relatii
„fata in fata” si chiar de implicare integrala a personalitatii (inclusiv emotionala), dar sunt mai
temporare si nu angajeaza scopuri si valori comune fundamentale. Ele protejeaza cumva

62
indivizii fata de anonimat si impersonalitate, intr-o lume (moderna si postmoderna) ce are
tendinta de a pulveriza identitatea de sine. Prietenii de chefuri, variate grupuri de intalnire (cei
ce joaca fotbal, dupa care merg la o bere, si altele) constituie exemple de acest gen.
In stiintele socioumane se mai opereaza si distinctia dintre in-group si out-group, adica
cei ce sunt in interiorul unui grup si ceilalti, dinafara lui, dintre „noi” si”ei”. Distinctia nu indica o
simpla separare fizica, o apartenenta formala, ci incumba un complex de reprezentari si
sentiment, ce determina comportamente specifice. Suntem, astfel, de pilda, pe terenul
etnocentrismului, ceea ce inseamna considerarea propriului grup etnic ca cel mai valoros, si
ale carui standarde constituie criterii de evaluare a oricarei alte etnii. Dar si alte genuri de
stereotipuri si discriminari sunt bazate pe categorizarea in-group si out-group (de gender,
profesionale etc.).
Am putea disocia pe aceasta linie intre doua modele ale abordarii grupului:
1) Cel al coeziunii, al structurilor si dinamicilor obiective ce caracterizeaza grupurile, sustinut
de psihologia sociala experimentala;
2) Modelul identitatii, promovat de psihologia sociala cognitivista si de sociologie, in care
ceea ce conteaza prioritar este aderarea mental-emotionala a indivizilor la un grup (categorie
sociala).
Parametri si functii

I. Radu (1994) a sintetizat astfel principalii parametri ai grupului:

1. Marimea grupului se refera la numarul de membri ce alcatuiesc un grup. Desi in limbajul
curent un grup presupune mai mult de doi membri, in literatura de specialitate o atentie
speciala este acordata diadei, ca formatiune psihosociala (dragoste, prietenie, cuplu conjugal),
ea considerandu-se a fi grupul minimal, ale carui mecanisme si procese formeaza insa prin
multiplicare, infrastructura oricarui grup uman.
2. Aspectele de variabilitate sau omogenitate apar mai clar exprimate in ceea ce se numeste
compozitia grupului, adica totalitatea elementelor ce formeaza un grup si modul lor de
repartitie in functie de anumite trasaturi, exprimate in indici de dispersie. Compozitia se
refera, pe langa indicatori socio-demografici (varsta, sex, scolaritate, status social) si la aspecte
psihologice (interese, atitudini, trasaturi de personalitate).

63
3. Sarcina reprezinta factorul principal care genereaza multiple genuri de legaturi,
dependente reciproce, schimburi de informatii si activitati intre membrii grupului. De
remarcat ca in cazul grupurilor primare (de exemplu, familia) nu exista o sarcina specifica, ci
mai multe si cu un caracter mai difuz. In aceste grupuri esenta o formeaza insasi natura
puternic emotionala a relatiilor din interior.
4. Procesele de interactiune cuprind o gama larga de relatii intergrupale: raporturi ierarhice si
de conducere, comunicare verbala si nonverbala, atractii si respingeri socio-afective. In functie
de natura sarcinii si activitatii iau nastere, sau primeaza din tiparele existente, interactiuni si
raporturi functionale, se contureaza sau valideaza un lider. S-a constatat, de exemplu, ca intr-o
activitate de grup dedicata rezolvarii de probleme, se pot cristaliza doi lideri diferiti: unul pentru
sarcina (producerea de idei), altul pentru dimensiunea comunicational-emotionala a
interactiunii (cine cu cine schimba mesaje, inlaturarea blocajelor afective etc.).
5. Structura grupului reprezinta configuratia de raporturi intre membri, diferentierea acestora
in functie de status-rol. Conteaza si aici atat reteaua „obiectiva” – exprimata in grupurile
formale prin organigrama – cat mai ales felul in care diferite pozitii, prestigii si roluri sunt
percepute de cei ce formeaza grupul si valoarea afectiva a fiecarui component, ceea ce partial
se exprima in sociograma.
6. Constiinta colectiva, coagulata in jurul sentimentului de „noi”, de identitate de grup,
cuprinzand „idei-forta” ale grupului, norme, valori, reprezentari, traditii si obiceiuri, care dau
grupului coerenta si stabilitate transsituationala si transepisodica.
7. Eficienta grupului priveste in primul rand performantele in cadrul sarcinii, dar si viabilitatea
colectivului, gradul de satisfactie sufleteasca a membrilor, si alte beneficii pe care ei le obtin de
la grup: cunostinte, prestigiu, siguranta.
8. Un parametru fundametal al grupului il constituie coeziunea, „…rezultanta globala a
relatiilor interne si a succesului comun, efectul cunoasterii reciproce, a insusirii telurilor
grupului si a normelor sale, al climatului de incredere mutuala. Opusa coeziunii ar fi
´disocierea grupului´” (Radu, 1994, p. 113).
In ce priveste functiile grupurilor, am putea distinge intre functiile lor pentru indivizi si
functiile pentru societate.

64
 Din perspectiva individului grupurile sunt importante pentru ca (Paulus, 1989):
1) Prin grupuri ne satisfacem importante nevoi psihosociale, cum sunt aceea de a primi si oferi
atentie si afectivitate si de a ne confirma si exercita sentimentul de „a apartine la”. Grupurile
constituie intr-un fel antidotul la anonimat si singuratate;
2) Grupurile ne ajuta sa atingem scopuri pe care greu le-am putea realiza ca simpli indivizi
izolati. Ganditi-va, spre pilda, la miscari politice, umanitare etc;
3) Adesea membri grupurilor din care facem parte ne furnizeaza cunostinte si informatii
neaccesibile altfel. Sau, in tot cazul, sunt o puternica sursa de acordare a relevantei si
importantei sociale a unor atari informatii;
4) A apartine unui grup sau, cu atat mai mult, la variate grupuri inseamna siguranta si
protectie fata de reali sau potentiali dusmani, in general fata de vicisitudinile vietii (inclusiv
catastrofe naturale sau sociale);
5) Calitatea de membru al unui grup iti ofera o identitate (ti) sociala (e) pozitiva, care, la
randul ei, constituie componenta principala a imaginii si conceptiei de sine. Practic este vorba
de mai multe identitati sociale, deoarece facem parte concomitent din mai multe grupuri si
categorii sociale. Psihologii sociali considera ca doua identitati sociale au o puternica
semnificatie in economia identitatii (conceptiei) de sine: cea de gender (barbat - femeie) sau
cea etnica (asociata in general cu o anumita religie). Pe de alta parte, cu cat grupul din care
faci parte este mai prestigios (si restrictiv), cu atat, firesc, identitatea grupala conteaza mai mult
in conceptia de sine. A face parte din grupuri (cluburi) selecte este un mijloc important de
validare a valorii personale.
Formatiunile grupale indeplinesc insa functii si din perspectiva societatii de ansamblu,
mai ales pe linia controlului social, al formarii si comportarii indivizilor in acord cu dezirabilul
social. Aceasta se realizeaza nu doar direct prin institutii, organizatii si grupuri specializate in
acest sens (instante judecatoresti, politie, armata), ci inclusiv prin grupurile primare.
„Omul este un luptător al vieţii sociale. El nu poate fi conceput stând retras permanent
în „turnul său de fildeş” pentru a contempla de acolo, cu seninătate, felul cum se desfăşoară
drama omenirii, ci, dimpotrivă, el coboară între oameni, intră în vălmăşagul vieţii, caută să-şi

65
asigure poziţiile pe care le socoteşte mai prielnice. Mai mult decât atât, se asociază sau se
trezeşte gata asociat cu alte grupe de oameni a căror soartă o împărtăşeşte”.
GRUPUL SOCIAL este o pluralitate de indivizi aflaţi într-o situaţie de solidaritate mai
mult sau mai puţin accentuată care au ceva în comun, interacţionează unii cu alţii şi au un
sentiment de identitate comună.
La nivelul limbajului comun însă, folosim o serie de cuvinte care desemnează lucruri
asemănătoare cum ar fi: mulţime, echipă, adunare, gloată, clică, gaşcă etc. dar care sunt
total diferite de grupurile sociale.
Mulţimea este un tip aparte de grupare umană în care oamenii nu se cunosc între ei,
se întâlnesc întâmplător şi stau împreună pentru perioade scurte de timp (tinerii adunaţi la un
concert, spectatorii aflaţi în tribune la un meci de fotbal, mulţimea care priveşte un accident de
circulaţie, călătorii dintr-un tren, pasagerii unui autobuz sau tramvai).
Echipa este un tip aparte de grupare umană în care membrii au roluri bine definite şi
exersate pentru atingerea unui scop conştientizat şi asumat de toţi membrii dar nu sunt un
grup social (echipa de fotbal a liceului, echipa de dansuri populare, echipa de gimnastică etc.)
Categoria socială desemnează mai mulţi oameni care au caracteristici similare la
nivelul unei populaţii (profesorii, medicii, mecanicii, contabilii dintr-un judeţ) – formează o
categorie socială fără a forma un grup social.
Caracteristicile grupului social:
 Intercunoaşterea membrilor
 Sentimentul de apartenenţă la grup
 Între membrii grupului există interacţiuni
 Existenţa unor caracteristici comune (valori, credinţe, aspiraţii, obişnuinţe)
 Existenţa unor interese comune şi a unui scop comun
Constituind veriga de legătură între nivelul social şi cel individual, grupul îndeplineşte
următoarele funcţii:
* funcţia de realizare a sarcinii, care constituie însăşi raţiunea de a fi a grupului;
* funcţia de satisfacere diferențiată a trebuinţelor membrilor grupului;

66
* funcţia de menţinere a limitelor grupului (coeziune şi autoreglare), fără de care nu ar fi
posibilă realizarea primelor două
Preocupările privind structurile şi grupurile sociale au existat practic din cele mai vechi
timpuri, iar forţa pe care o reprezintă diferite grupe sociale a fost luată în consideraţie din cele
mai vechi timpuri. Aristotel deosebea 3 grupe de oameni:
1. Grupe bazate pe rudenie;
2. Grupe bazate pe prietenie;
3. Grupe bazate pe interese;
În epoca noastră studiul grupului s-a extins şi de această problemă se ocupă discipline
ca:
1. Sociologia, care studiază pe individ în cadrul grupului şi efectul grupului asupra individului;
2. Psihologia socială, care studiază pe individ în cadrul grupului, efectul grupului asupra
individului;
3. Antropologia culturală, care studiază influenţa culturilor asupra grupului şi indivizilor;
4. Etnografia, care studiază istoria grupurilor ca ramură umană;
Grupul social familial
Unul dintre cele mai importante grupuri sociale, cu rol deosebit în structurarea
personalităţii, în asigurarea securităţii individului este grupul familial. Din acest motiv familia
este studiată de numeroase ştiinţe, psihiatria socială fiind în mod deosebit interesată de studiul
acestui grup.
Familia normală. Se pare că importanţa familiei depăşeşte ca importanţă toate celelalte
grupe sociale, aceasta cel puţin în viziunea psihiatriei sociale. Acest lucru, deoarece, aşa cum
spune Măgureanu, ea este un "laborator"de formare a personlităţii. Pentru o lungă perioadă a
vieţii, familia alcătuieşte aproape întregul univers social, curba învăţării prin imprint (imitaţie)
fiind foarte mare şi desfăşurându-se în perioada dependenţei de familie.
Modificările sociale şi economice au avut o mare importanţă asupra structurii familiei,
influenţând nu numai mărimea sa dar şi relaţiile din cadrul ei, dependenţa de societate,
stabilitatea sa interioară. În acest context numeroase lucrări vin să clarifice o serie de probleme
ca: mariajul şi influenţa sa asupra personalităţii soţilor, influenţa familiei asupra formării

67
personaltăţii copiilor, relaţiile mamă-copil, rolul tatălui în familie etc. Stötzel enumeră
următoarele funcţii ale familiei:
- funcţia biologică;
- funcţia de identificare socială a indivizilor;
- funcţia economică;
- funcţia educativă;
- funcţia religioasă;
- funcţia recreativă;
Dacă unele din aceste funcţii par a fi stabile, altele au dispărut sau au progresat. Sthal
face şi el următoarea clasificare privind funcţiile familiei:
1. Funcţii interne:
- funcţii biologice-sanitare (de procreare şi asigurare a condiţiilor sanitare a membrilor săi);
- funcţii de solidaritate familială (ajutor reciproc între soţi, între părinţi şi copii etc);
- funcţii economice, ca: strângerea de venituri şi organizarea unei gospodării pe baza unui
buget comun;
- funcţii pedagogice şi educative (asigurarea educaţiei copiilor);
- funcţii morale (crearea unui climat moral şi cultural la nivel înalt);
2. Funcţii externe, cum ar fi funcţia de justă încadrare socială, încadrarea marilor familii în
procesul muncii, în sânul activităţii sociale;
Funcţia biologică este cea mai stabilă şi are rolul de perpetuare a speciei. Funcţia de
identificare socială în societatea modernă are un caracter mai secundar (Stötzel) prin
dispariţia rivalităţilor prin naştere.
Funcţia educativă este considerată esenţială în formarea personalităţii copiilor, deşi
familia a cedat foarte mult din prerogativele ei unor instituţii cu rol educativ. S-a considerat că
şcoala ar asigura instrucţia iar familia educaţia afectivă şi morală, ceea ce nu corespunde
realităţii întru totul. Nu trebuiesc uitate nici celelalte surse de educaţie (TV, radioul etc). În
prezent grupul familial are o mare mobilitate, în societatea modernă tradiţiile şi obişnuinţele
jucând un rol mai puţin important. S-a trecut în cadrul familiei de la un rol mai autoritar la
unul mai democratic, de la o lume mai închisă la una mai deschisă.

68
 Condiţiile de viaţă de familie influenţează asupra trăsăturilor psihologice ale membrilor
săi, dar, spune Stahl, şi profilul psihologic influenţează la rândul său condiţiile vieţii materiale.
Soţii vin în cadrul căsătoriei cu o personalitate proprie formată fiecare într-un mdiu de familie
deosebit. Dacă diferenţa culturală între ei este mare, avem de a face cu un "stres cultural",
stresul rezultând din aceste mari deosebiri.
Relaţiile interne din cadrul familiei depind de personalităţile membrilor ei, de mediul
cultural în care aceste personalităţi s-au format.
În afara psihologiei individuale, în cadrul familiei se formează şi o psihologie de grup.
Jung arată că fiecare individ nu este doar purtătorul unui inconştient personal ci şi a unuia
colectiv, constând din cunoştinţe simbolice şi generalităţi culturale. După Stahl psihologia
colectivă din cadrul grupului familial se formează prin sinteza a mai multor factori ca:
1. Reflectarea ideologică a condiţiilor materiale de viaţă ale familiei;
2. Adaptarea reciprocă între membrii de familie cu descoperirile lor psihologice;
3. Seria de "evenimente"care constituie istoricul grupului familial în care rol preponderent îl
au relaţiile acestei familii cu viaţa socială;
Kelle şi Kovalson arată că în privinţa conştiinţei sociale a familiei, aceasta există ca o
conştiinţă comună care cuprinte:
- experienţa empirică a muncii;
- normele morale;
Prin trăirile şi experienţa comună grupul familial devine purtătorul unor valori
comune, a unor norme de comportare faţă de diferitele evenimente exterioare ceea ce se
cristalizează sub forma unor tradiţii familiale. Pe baza acestor tradiţii comune familia îşi
fixează ţeluri şi scopuri comune, îşi face propria sa imagine de sine, o imagine ideală care dă
familiei propriul său profil psiho-social.
Forma legală a familiei este reprezentată de căsătoria legală, act liber consimţit şi
solemn. Există şi alte forme de convieţuire între sexe cum ar fi concubinajul. Lipsa familiei după
o anumită vârstă este o situaţie anormală, celibatul având cauze biologice sau psihologice
(egocentrism, lipsă de curaj, tendinţă la o viaţă uşuratică, fără responsabilităţi etc). Celibatarii
favorizează imoralitatea, concubinajele, adulterul, violul, sinuciderile, seducerea. Există de

69
asemenea situaţii de familie incompletă după abandon familial sau divorţ. Axul principal al
relaţiilor interne din cadrul familiei este constituit de relaţiile dintre soţi.
Relaţiile dintre soţi sunt reglementate atât prin legi juridice cât şi prin legi nescrise, legi
etice şi morale, fiecare societate a considerat necesar să reglementeze aceste relaţii. Soţii au o
bază materială comună şi îşi datoresc unul altuia întrajutorare. Egalitatea dintre soţi obligă la
respectarea poersonalităţii fiecăruia, stabilirea unor idealuri şi scopuri comune. Aceste lucruri
sunt uşor de realizat dacă soţii se respectă şi se iubesc. În cadrul relaţiilor dintre soţi există o
diviziune a obligaţiilor, un anumit sistem de luare a deciziilor. Deşi egali, în fapt unul dintre ei
are un rol dominant, existând şi o serie de obligaţii tradiţionale care revin soţului sau soţiei.
În ceea ce privesc relaţiile economice acestea se bazează pe un buget şi pe proprietate
comună asupra tuturor bunurilor dobândite. Dereglarea relaţiilor dintre soţi constituie un stres
pentru întreaga familie (adulterul, lipsa unui comportament etic, gelozia, scăderea
sentimentelor de dragoste şi stimă reciprocă). Lipsa de respect, atitudinea bazată pe
nedreptate perturbă relaţiile dintre soţi, ca şi consumul material exagerat şi nejustificat al unuia
dintre soţi.
Relaţiile părinţi-copii. Este vorba, în acest caz de o formă specială a relaţiilor
interpersonale. Spitz vorbeşte de dezvoltarea relaţiilor sociale în stare născândă la copii.
Relaţiile părinţi-copii sunt relaţii cu statut aparte, deoarece ele au la bază un temeinic substrat
biologic şi o mare putere de coeziune. Dacă părinţii nu reuşesc să satisfacă sentimentele de
nesiguranţă ale copiilor aceştia vor avea sentimentul de neajutorare. Cine satisface acest
sentiment devine "emoţional"tată sau mamă. Părinţii văd în copii o continuare a personalităţii
lor, în timp ce copiii îşi fac din părinţi adevărate "modele vii", acordând acestora o încredere
fără margini, părinţii apărând pentru copii ca atotputernici şi atotştiutori. În acest cadru rolul
mamei este mai important, mai ales în prima parte a copilăriei, apoi creşte al tatălui, pentru ca
apoi ambele roluri să scadă. Dacă copilul este născut în momentul unei crize familiale acesta
este afectat datorită modificărilor psihice ale mamei, prin fixarea unei atitudini faţă de feţele
duşmănoase (Alanen).
Familia asigură biografia educativă a copilului, continuitatea de factură psihică,
conservă numele precum şi valorile culturale care se oglindesc în mentalitatea lor (Ursula

70
Şchiopu). În cadrul relaţiilor cu părinţii are loc procesul de umanizare a instinctelor
fundamentale umane. În familie începe deci să se desvolte personalitatea copilului. În acest
sens o serie de factori sunt importanţi: gradul de cultură a mamei şi tatălui, profesia lor,
prezenţa afectivă a mamei (Spitz), numărul de copii, organizarea familiei.

ATITUDINI SI RELATII INTERPERSONALE IN GRUP/INTRE GRUPURI

Prin grup social intelegem un ansamblu uman structurat, ale carui elemente se
influenteaza reciproc. Exista un numar mare de varietati de grupuri: colecivul de elevi, echipa
sportive, cancelaria de profesori.
Suntem la scoala intre colegi, ne straduim sa respectam regulamentul de ordine
interioara, impartasim probleme similare, legate sau nu de invatatura. Suntem cu prietenii in
discoteca sau in excursie, suntem la antrenament cu echipa clasei, respectam regulile jocului si
ceea ce are fiecare de facut pe „locul"sau in cadrul echipei. Respectam tot ceea ce ne cere
antrenorul.
Semnificatia lui din toate aceste situatii consta in faptul ca exprima lingvistic situatii
conform carora fiecare dintre noi face parte din diferite grupuri, intra in relatii, respecta
reguli si comunica cu ceilalti.
DEFINIREA GRUPURILOR SOCIALE
Unele grupuri sociale se formeaza spontan (calatorii intr-un autobuz in cazul unui
accident), altele sunt institutionalizate (se manifesta constant intr-un cadru organizatoric dat).
Distingem intre tipurile de grupuri, mai intai, grupul de apartenenta. Este acel grup in
care subiectul este implicat efectiv in calitate de membru solidar al unui ansamblu de relatii,
de activitati si de valori care modeleaza conduitele sale sociale. Rolurile indeplinite de acest
tip de grup satisfac trebuintele de afiliere si de recunoastere ale membrilor sai, contribuie la
definirea identitatii lor sociale.
Asociat grupului de apartenenta este grupul de referinta. Acesta este grupul din care
am dori sa facem parte, dar nu putem, cel putin pentru moment. Grupul de referinta ne
serveste drept model, ne influenteaza formarea imaginii de sine. El procura motive de aspiratie

71
care permit schimbarea conduitelor, orientand astfel atitudinile sociale conform unei ierarhii de
valori.
Un tip aparte de grup de apartenenta este grupul de varsta, intalnit atat in
comunitatile traditionale, cat si in cele moderne. Incepand cu gradinita unde copii fac parte din
grupa maica, mare, mijlocie, continuand cu scoala unde apartin ciclului primar, gimnazial, liceal,
facem parte dintr-un gup de varsta. Apartenenta la un astfel de grup atrage dupa sine drepturi
dar si obligatii ce se modifica odata cu schimbarea categoriei de varsta, si dupa cum bine stim,
in timp, obligatiile sunt tot mai puternic afirmate ca cerinte ce trebuie asumate.
Grupul de presiune este un alt tip de grup, organizat in scopul apararii unor obiective
colective, exercitand in mod direct sau indirect presiuni in acest sens.
Indiferent carui tip de grup ii apartinem, importanta ramane relatia umana ce nu poate
exista in afara acestuia. Nevoile umane individuale de apartenenta, de realizare, de respect de
sine pot fi satisfacute numai in cadrul anumitor grupuri. Realizarea lor este esentiala pentru
manifestarea si implinirea personalitatii noastre.
RELATIILE INTERPERSONALE instituie valori, norme de conduita, modele de
comportare, stiluri de interactiune. Trairea impreuna a evenimentelor joaca un rol important in
dezvoltarea relatiilor umane, are un caracter "contagios", sistematic cultivat si canalizat de
practicile sociale.
a) Nevoia de afiliere
Oamenii nu pot trai izolati unul de altul. Nevoia de afiliere se refera la nevoia oamenilor
de a avea contacte relative frecvente cu ceilalti. Ea sta la baza formarii relatiilor
interpersonale.
b) Nevoia de intimidate
O distinctie utila pentru studiul relatiilor interpersonale este aceea dintre nevoia de
afiliere si nevoia de intimidate. Prima se refera la dorinta de a stabili cat mai multe contacte
sociale, iar cea de-a doua la preferinta pentru relatiile calde si apropiate.
c) Singuratatea
In viata de zi cu zi suntem inclinati sa consideram ca singuratatea inseamna lipsa
relatiilor sociale. Suntem singuri atunci cand relatiile noastre cu ceilalti sunt foarte putin

72
numeroase si inadecvate. Indivizii singuri sunt de obicei timizi si au o stima de sine scazuta. Ei
sunt, foarte adesea, depresivi, au opinii negative despre ceilalti si sunt prudenti din punct de
vedere social: evita situatiile interpersonale in care ar putea fi respinsi de ceilalti.
d) Atractia interpersonala
Termenul de atractie se refera la o stare motivationala: dorinta de a interactiona, de a
avea relatii cu o anumita persoana. Este opusul termenului de respingere (dorinta de a nu
initia o relatie sau de a pune capat unei relatii) si diferit de indiferenta.
TIPURI DE RELATII INTERPERSONALE
PRIETENIA
Psihologii considera ca relatiile interpersonale se afla in stransa legatura cu fericirea,
cu sanatatea fzica si mentala. Relatiile sunt foarte importante pentru oricare din activitatile
noastre zilnice, putand fi insa si o sursa de tensiune psihica si de nefericire atunci cand sunt
conflictuale.
PRIETENIA, DRAGOSTEA SI CASATORIA, RELATIILE CU PARINTI SI COPII sunt
principalele tipuri de relatii interpersonale. De ce avem nevoie de prietenie? Legatura de
prietenie il transforma pe om, il inalta, exprima adevarata masura a aspiratiei omenesti spre
perfectiune si implinire.
"Prietenia cutreiera in ritm de dans pamantul si ne invita pe toti sa ne redesteptam
pentru preamarirea fericirii."
Prietenul este o persoana cu care avem o relatie de admiratie si simpatie reciproca. Un
coleg de clasa, de exemplu, poate fi prieten, dar nu avem relatii de prietenie cu toti colegii.
Prietenia este specific umana, fapt semnalat inca de Aristotel, care considera ca „nimeni nu
poate trai fara prieteni, chiar daca stapaneste toate bunurile lumii." Insa, un vechi proverb
zice: „A avea un prieten e greu, iar a avea 2 e imposibil.”
Prietenia se dezvolta in timp. Putem sa simpatizam pe cineva imediat, dar nu ne vom
imprieteni cu el decat pe masura ce il vom cunoaste si vom descoperi la el interese similare cu
ale noastre. Multe relatii de prietenie nu dureaza toata viata, ci dispar treptat. Prieteniile intre
adolescenti sunt adesea foarte puternice. Pentru adolescent prietenia este uneori cea mai

73
importanta relatie. Adolescentii se imprietenesc de obicei pentru a petrece timpul impreuna si
mai putin pentru a se bucura de sprijinul material si emotional al celuilalt.
In cadrul grupurilor se creaza anumite relatii. Spunem ca suntem in bune relatii cu
colegii de clasa sau, dimpotriva, ca nu ne intelegem intre noi, suntem in conflict cu privire la
mai multe probleme. „In natura omului gasim trei cauze principale de cearta: concurenta,
neincrederea, gloria.” (Thomas Hobbes)
Conceptul de relatii umane ocupa un loc privilegiat in psihologia sociala. Din chiar
definitia acestei discipline rezulta ca principala sa preocupare este interactiunea intre actorii
sociali, relatiile intre personalitati intr-un camp social (grup, organizatie). Relatia sau legatura
este insasi modalitatea de a se exprima a individului uman, plasat intr-un context. Prin
interactiune se dezvolta, cum am vazut, inteligenta umana, se valorizeaza competentele, se
exercita influente sau se realizeaza socializarea umana. Relatia cu altul (altii), fie acestia
parinti, frati, grupuri de prieteni, institutii si organizatii, angajeaza pe fiecare individ intr-o retea
de legaturi, il insereaza, il solicita si-l stimuleaza sa-si dezvolte competentele. Avem nevoie de
altul pentru a ne confirma identitatea sau pentru a evalua critic atitudinile si comportamentele
noastre. Prin altul ajungem sa ne cunoastem mai bine; altul este imaginea noastra in oglinda,
un Alter-Ego. In acelasi timp altul reprezinta un suport pentru fiecare dintre noi: ne influenteaza
nivelul de aspiratii si ne imbogateste prin cunostintele sale si cultura sa, prin comportamentele
si atitudinile sale intelectuale; ne ajuta sa depasim situatiile critice, ne impune idei prin
autoritatea sa sau prin opozitia fata de unele dintre atitudinile si gesturile noastre inadecvate.
Relatiile interpersonale se pot infatisa ca simpla afiliere, exprimata prin cooperare sau
sociabilitate, prin atractia fata de altul (iubire, atasament afectiv), prin ura, datorita unor
sentimente de inferioritate si de culpabilitate, dar si prin solidaritate umana si angajament.
Studiul relatiilor interpersonale poate fi abordat din doua perspective: teoria armoniei
cognitive si teoriile intaririi. Prima teorie sustine ca oamenii incearca sa-si mentina o oarecare
armonie cu ceilalti datorita fricii ca, in lipsa acesteia, s-ar instaura o stare de indispozitie,
inconfort, rau. De aceea indivizii incearca sa stabileasca relatii de comunicare pozitive
(echilibru, simetrie, armonie) si sa evite pe cele negative. Aceasta teorie a fost influentata de
studiile lui Heider (1958) asupra echilibrului, de teoria simetriei a lui Newcomb (1961) si de

74
teoria disonantei cognitive (Festinger, 1957). Conform acestor teorii, pentru a ne mentine
armonia interioara avem nevoie de cei cu care ne asemanam si-i pretuim pe cei ce ne
impartasesc acest sentiment (principiul reciprocitatii). Teoriile intaririi isi extrag substanta din
studiul perceptiei reciproce a partenerilor. Intarirea poate veni din exterior, din partea
mediului social sau a celorlalti cu care venim in contact; (teoriile cognitive pun accentul pe
rolul individului si a rolului sau in "armonizare").
Postulatele teoriilor intaririi sunt urmatoarele:
a) existenta umana este hedonista, ceea ce inseamna ca scopul vietii este de a cauta si obtine
placerea, binele propriu, respingand greutatile si durerile si reducand cat mai mult costurile;
b) existenta umana este rationala, adica capabila sa selecteze informatiile, sa evalueze
probabilitatile si sa ajunga la decizii bune. Efortul individului este acela de a maximiza
aceasta competenta, reducand costurile.
Potrivit acestei ultime teorii relatia interpersonala este un schimb social (Homans,
1961). Interactiunile umane ar semana deci cu niste tranzactii economice. Pentru a ajunge la
resursele pe care le considera valoroase, individul incearca sa obtina aprobarea celorlalti,
afectiunea lor. Daca resursele sunt rare sau dificil de atins, el va intreprinde numeroase
schimburi sociale pentru a ajunge la sentimentul de "satietate", de satisfactie a implinirii
personale. Dupa Homans oamenii sunt recompensati, in efortul lor, in functie de
"investitiile"sociale. Exista deci o justitie distributiva in functie de costuri si profit.
Teoria interdependentei sociale (Thibaut si Kelley, 1959) postuleaza interdependenta
intre indivizi: fiecare depinde de ceilalti; individul se compara continuu cu altii pentru a obtine
noi informatii privind standardele de comportament ale grupului. In functie de aceste
informatii obtinute prin comparare isi augmenteaza oferta si isi poate dezvolta un sentiment
pozitiv.
FORME DE RELATII INTERPERSONALE
Relatiile intepersonale se pot desfasura la diferite nivele si pot lua diferite forme.
Astfel se poate identifica contactul zero, cand individul suporta prezenta altuia dar nu cauta
sa intre in relatie cu acesta; relatia superficiala presupune existenta unor centre de interes

75
comune (cinema, muzica, fotbal) dar intr-o maniera neangajanta. Acestea sunt relatiile
noastre cotidiene cu colegii, vecinii, cunoscutii.
Nivelul reciprocitatii inseamna impartasirea in comun a unor credinte, valori sau
sentimente, atasamentul unuia fata de altul sau chiar iubirea.
Teoriile prezentate mai sus ne sugereaza si formele in care relatiile interpersonale se
manifesta.
Afilierea exprima natura sociala a existentei umane, aceea de a fi cu ceilalti, nevoia de
a conta pe suportul colectiv. Individul uman este obligat sa coopereze pentru a putea trai intre
ceilalti; obtinerea resurselor existentei, in atingerea unor scopuri este imposibila in afara
acestor orientari atitudinale. Omul este deci dependent de altii, iar aceasta interdependenta
se manifesta prin nevoia de afiliere cu grupuri, structuri sociale sau indivizi care ne pot
sustine.
Atasamentul poate fi definit ca o relatie afectiva intre doua persoane. De exemplu,
relatia mama-copil se sprijina pe contactul fizic si expresia faciala (plans sau suras). Teoria
atasamentului cuprinde doua mari tendinte: una care considera relatia de atasament ca fiind
instinctuala, alta care o defineste ca o relatie sociala invatata, achizitionata. In ambele cazuri
conduita celor doi parteneri este interactiva, incurajand explorarea anturajului, sustinerea
prin numeroase semne exterioare a acestui comportament.
Atasamentul comporta deci un raspuns activ la solicitudinea celuilalt si creeaza legaturi
afective: grija fizica fata de copil si asigurarea securitatii sale afective.
Prietenia
Relatia de prietenie presupune:
a) impartasirea reciproca a unor opinii, valori sau trasaturi de personalitate;
b) satisfacerea unor nevoi sociale sau personale (de a fi incurajat, sustinut, pretuit, iubit);
c) inseamna adesea si o atractie fizica;
d) dezvolta un sentiment de placere, fericire, o stare de bine;
e) semnalizeaza atractia reciproca, pretuirea la celalalt a unor calitati intelectuale, fizice,
morale etc.;

76
 f) se manifesta prin nevoia de apropiere fizica de celalalt (prin acordarea increderii si
sentimentul de siguranta ce-l incearca in apropierea sa).
Prietenia inseamna ajutor reciproc, sprijin afectiv, sustinere in procesul de integrare
sociala.
Relatia de prietenie se sprijina pe trairea sentimentului similaritatii in idei, credinte,
apartenenta sociala. Ea apare si se dezvolta in timp, prin cunoastere reciproca, prin
parcurgerea impreuna a unor evenimente deosebite, prin probe care trebuie mereu reintarite.
Influenţa socială în grupuri: conformism şi comportament normativ
În literatura clasică, conformismul a fost descris ca o tendinţă spre medie, ca o
convergenţă atitudinală a membrilor grupului spre normă. Procesele considerate
responsabile au fost testarea realităţii de către indivizi (nevoia de informaţii veridice despre
mediu, pe care uneori indivizii le iau de la alţii) şi auto-prezentarea (nevoia de a crea cel puţin
aparenţa respectului normei, de teama sancţiunilor aplicate de ceilalţi). Totuşi, conformismul
poate să apară şi în condiţii ce nu pot fi explicate cu ajutorul niciunuia din cele două procese.
Teoria identităţii sociale a sugerat ideea că la baza conformismului se află procesul de
identificare socială:
1. Indivizii se categorizează şi se definesc pe ei înşişi ca membri ai unei categorii sociale
distincte (îşi asumă o identitate socială).
2. Ei iau cu ştiinţă despre normele categoriei.
3. Ei îşi asumă aceste norme; ca atare, comportmentul lor devine mai normativ pe msură ce
aparteneţa lor categorială devine mai salientă.
FAMILIA CA GRUP SOCIAL:DISTRIBUIREA ROLURILOR IN FAMILIE; FAMILIA CONTEMPORANA
Familia este un grup de persoane constituit pe baza legaturilor de casatorie, de sange
sau prin adoptie. Familia are un rol important in socializarea copiilor. In familie copilul afla ce
inseamna responsabilitatea, datoria, regula s.a. Familia are mai multe functii:
- Functia biologica face referire la perpetuarea speciei umane prin procreerea si cresterea
copiilor.

77
- Functia psiho-afectiva inseamna ca familia ofera individului caldura sufleteasca, ii ofera
acestuia sentimentul de siguranta si il ajuta sa depaseasca obstacolele si sa atinga echilibrul
emotional.
- Functia economica se refera la creearea conditiilor materiale necesare membrilor familiei.
-Functia educativa face referire la transmiterea limbii, obiceiurilor, modelelor
comportamentale. In familiile traditionale rolul barbatului era acela de sustinator al familiei, in
timp ce femeia se ocupa de treburile casnice. Astazi rolurile s-au schimbat, sotia putand
participa la realizarea veniturilor familiei.
Familia este o formă socială de bază, realizată prin căsătorie sau concubinaj neformal,
care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți).
Originea latină a termenului este familia care provine de la „famulus - sclav de casă”,
înțelesul cuvântului s-a schimbat în decursul timpului. In trecut familia era proprietatea
bărbatului (pater familias), ca soția, copiii, sclavii, sclavii eliberați și tot avutul, nefiind de fapt
între ei relații familiale ci era considerată o proprietate subordonată, astfel tatăl nefiind
numit pater ci genitor.
FUNCTIILE FAMILIEI
Sunt trei funcții sociale elementare a familiei:
- Funcția de socializare, ca și acea de educare, prin formarea capacității de adaptare și
motivare în conviețuirea socială.
- Funcția economică, o funcție importantă pentru multe familii, prin care se realizează
asigurarea materială și protejarea copiilor față de lipsuri și boli.
- Funcția politică, care asigură copiilor o poziție legitimă în societatea existentă, această
funcție a familiei poate duce la fetișism.
Din aceste trei funcții se poate distinge și:
- funcția religioasă a familiei, care de fapt joacă un rol în funcția de socializare a familiei, prin
transmiterea la generația următoare a tradițiilor religioase;
- funcția juridică a familiei, care este cuprinsă în constituție, și care are scopul protejării
familiei în societate (plătirea alocațiilor, întreținerii copiilor, stabilirea legilor de adoptare sau
moștenire etc.);

78
- funcția economică a familiei este întregită de funcția de timp liber și recreere a familiei (ca
sport)
MODELE:
Modelul tradițional:
Familia este o asociere, are un caracter privat, fiind alcătuită dintr-un bărbat, o femeie
și copiii lor naturali.
În această familie soțul își exercită rolul asupra soției și copiilor; este responsabil pentru
asigurarea mijloacelor economice necesare gospodăriei sale; reprezintă familia la nivelul sferei
publice. Mama/ soția răspunde de organizarea vieții domestice, conduce gospodăria, îngrijește
și educă copiii.
Există o diviziune clară între domeniul privat al familiei, asociat naturii și sfera publică,
a vieții social-politice, reglementată în mod convențional prin contractul social. De aici rezultă
că legile reglementează sfera publică, iar reprezentantul gospodăriei în sfera publică este
bărbatul. Legislația tradițională privind căsătoria se întemeiază pe diviziunea sexuală a
muncii în gospodărie și societate.
Modelul contractualist:
Punctul de pornire este individul autonom, stăpân pe sine și legat de ceilalți doar prin
acorduri. Căsătoria este un parteneriat încheiat conform voinței părților. Soții pot decide între
ei modul de administrare a relațiilor personale și financiare în timpul căsătoriei și în
eventualitatea unui divorț. Bazele căsătoriei, ale activității reproductive și ale vieții de familie
devin nediferențiate de acelea ale altor asocieri de tip civil sau economic. Statul nu se amestecă
în încheierea contractelor.
Susținătorii ordinii contractuale a vieții de familie argumentează că aceasta este
modalitatea prin care libertatea indivizilor este limitată doar de obligațiile autoasumate.
Avantaje ale contractelor:
- manifestarea pluralismului și a diversității în viața de familie;
- contractul este privit ca o modalitate de detașare de stereotipurile de gen;

79
- contractele ar putea facilita diverse căi de introducere a copiilor în familie, inclusiv a copiilor
născuți prin sarcini contractuale (Mama surogat); permit cuplurilor de homosexuali și lesbiene
să devină părinți, ca și persoanelor singure.
Teoriile bazate pe contract promovează libertățile individuale, dar neglijează valorile
sociale.
Rezerve:
- reglementările de tip contractual nu modifică mediul economic și condițiile sociale care
creează relații de dominare și subordonare între femei și bărbați;
- nu pot surprinde adecvat dependențele care se stabilesc în cadrul relațiilor umane.
Modelul comunitar:
Familia este expresia relaționărilor personale și sociale mai ample decât cele
individuale, nu se sprijină în primul rând pe înțelegeri contractuale și acorduri. Teoreticienii
comunitarieni arată că nici o persoană nu devine autonomă fără a parcurge mai întâi o
perioadă îndelungată de dependență. Personalitățile individuale sunt modelate de
apartenența la anumite comunități etnice, regionale și religioase ale căror valori pot fi diferite
de cele ale societății predominante.
Jean Elshtain susține că: familia constituie precondiția oricărei forme de viață socială,
iar un ideal specific al familiei este necesitatea de a crea o societate mai umană . Teoriile
comunitariene articulează valorile comune, dar păcătuiesc limitând libertățile individuale și
pluralismul social.
Modelul bazat pe drepturi:
Abordarea bazată pe drepturi a legislației familiale permite sublinierea importanței
privatității familiei. Recunoaște natura politică și caracterul negociabil al normelor și valorilor
sociale. Deoarece se ocupă de indivizi angajați în diferite relații, drepturile trebuie să țină cont
de inegalitățile și dependențele existente în rândul membrilor familiei.
Drepturi specifice relațiilor de familie:
- dreptul la divorț, drepturile maternale și paternale, drepturile la custodie, vizite și
întreținerea oferită copiilor se circumscriu dimensiunilor normative ale relațiilor familiale.
Există două poziții mai importante privind drepturile: prima, concepe familia ca pe o

80
entitate unitară, îndreptățită la a fi ocrotită de amestec sau de intervenție din parte statului;
a doua, atribuie drepturile fiecărui individ, care trebuie protejat de prejudiciile pe care statul
l-ar putea ridica în calea opțiunilor și comportamentelor sale intime.
Conflictul care se conturează este între drepturile individului și cele ale familiei. De
pildă, violența domestică face necesară intervenția statului pentru protejarea victimei. Dreptul
la contracepție este un drept al cuplului, dar și al individului, chiar împotriva deciziilor
partenerului său.
Drepturile articulează relațiile dintre oameni: fiecare libertate de acțiune a unui
individ impune o constrângere, aceea de a fi respectată de către ceilalți. Lucrarea lui John
Rawls: A Theory of Justice, stă la baza teoriilor despre drepturile individuale.
Modelul bazat pe drepturi și responsabilități relaționale:
Individul este o entitate distinct individuală, dar și o persoană puternic implicată în
relații de dependență, îngijire și responsabilitate.
Familiile sunt asociații cu caracter privat și entități modelate de ordinea politică. De
exemplu: respectarea gradelor de rudenie prohibite, adopțiile legale, care permit alcătuirea
unei familii fără a avea neapărat descendență biologică; măsura în care nelegitimitatea unui
copil conduce la ignorarea legală a relațiilor părinte-copil. Viețile oamenilor sunt concordante
modelelor culturale. Drepturile nu mai sunt privite ca aparținând indivizilor și fiind rezultatul
auto-conservării, ci, mai degrabă, imaginând drepturile ca pe revendicări fundamentale,
decurgând din relațiile umane de diferite grade de privatitate. Drepturile și responsabilitățile
relaționale ar remarca gama de responsabilități care decurg din relațiile umane, din
interdependențe. Se pot evidenția influențele relațiilor față de viața personală a celor
implicați, dimensiunea continuității relațiilor.
Relațiile din cadrul familiei se înscriu în contextul relațiilor de vecinătate, religioase,
etnice, etc. până la cercuri foarte largi de indivizi, incluzând chiar și pe cei ce stabilesc politica
publică. De aici necesitatea de a stabili o relație între viața de familie și ordinea politică și
economică. O teorie a drepturilor și a responsabilităților relaționale va cuprinde nu numai
libertățile individuale, ci și drepturile de a întemeia și menține asocieri private compatibile cu

81
concepțiile publice asupra responsabilităților pe care acele asocieri le atrag după sine,
subsumând conexiunile dintre familii și comunitatea lărgită.
FORME DE FAMILIE:
O formă de familie care a apărut în istorie a fost familia matriarhală (capul familiei
fiind mama) sau mai târziu patriarhală (capul familiei fiind tatăl).
În cultura occidentală se subînțelege sub termenul de familie o pereche căsătorită
compusă din tată și mamă care au copii, o familie cu copii fiind modelul ideal al unei familii în
societate.
Există și altă clasificare tipologică a familiei, respectiv familiile monogame (doar două
persoane sunt căsătorite), formă larg acceptată în prezent, și familiile poligame (îndeosebi un
singur barbat căsătorit cu mai multe femei).
Forme moderne de familie au apărut ca perechi necăsătorite care sunt considerați
parteneri cu sau fără copii proprii sau adoptați.
In decursul istoriei s-a diferențiat în Europa termenul de „familie mare” unde pot trăi
împreună mai multe generații, sau de „familie mică” cu un număr de membri de familie mai
restrâns.
Familia nucleară (numită si familie simplă) este acea familie compusă din soț, soție
împreună cu copiii minori care locuiesc și se gospodăresc împreună. Acesta combinație este
considerată unitatea minimală de organizare socială, ea reprezentand nucleul tuturor
celorlalte forme de structuri familiale.
Familia extinsă (numită și familie lărgită sau familie compusă) cuprinde pe lângă
nucleul familial și alte rude sau alte generații. Ea include suplimentar față de copii și părinții
acestora, bunicii copiilor (părinții celor doi părinți), unchii și mătușile copiilor (adică fratii și
surorile părinților împreună cu soții și soțiile lor), verii primari (fii și ficele unchilor și mătușilor
copiilor) dar uneori chiar și străbunicii copiilor (părinții bunicilor). De regula, într-o familie
extinsă traiesc și se gospodaresc împreună trei generații: copiii, parintii, și bunicii.
Familie monoparentală
Familia monoparentală este acel tip de familie în care copiii locuiesc doar cu unul
dintre părinți. Acest lucru se poate întâmpla ca urmare a divorțului, a separării părinților, a

82
decesului unuia dintre părinți, a înfierii de către un adult a unui minor sau ca urmare a deciziei
unei femei de a da naștere unui copil fără a fi căsătorită sau fără a locui cu un bărbat.
Definirea familiei:
Înregistrăm o mare varietate de conţinut a termenului „familie”, mergând de la
înţelesurile mai vagi atribuite de simţul comun, până la definiţii exacte cu care operează juriştii.
Abordarea sociologică vizează interacţiunea formal-informal în viaţa socială cu accent pe
ultimul. De aceea, în cazul noţiunilor care-şi propun să organizeze pentru mintea noastră
spaţiul social (este şi cazul familiei) nu pot fi date, mai exact nu sunt foarte utile, definiţiile de
tip sintetic, aristotelian. Ele ar lăsa în afară o multitudine de configuraţii care se găsesc într-un
număr semnificativ în societatea reală. Or, societatea „gândită” trebuie să se apropie din ce în
ce mai nuanţat de societatea reală. Această exigenţă cere elaborarea unor definiri ale familiei,
prin discutarea mai largă a caracteristicilor şi funcţiile ei în diferite contexte istorice şi
socioculturale. Iată două exemple de definiri:
1.„Familia este un grup social caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică şi
reproducţie. Ea include adulţi de ambele sexe, din care cel puţin doi au relaţii sexuale
recunoscute social şi au unul sau mai mulţi copii proprii sau adoptaţi, pe care îi cresc şi
îngrijesc” (G.Murdock, 1949).
Observaţii:
- Formularea „relaţii sexuale recunoscute social” sugerează că nu este vorba exclusiv de
recunoaşterea juridică.
- Formularea „cel puţin doi...” trimite la familia nucleară dar şi la cea extinsă completă sau
incompletă.
2. „Ce este familia? Vom folosi următoarea definiţie: este orice relaţie exprimată sexual sau
ca relaţie copil-părinte în care oamenii - de obicei legaţi de legături de rudenie, căsătorie sau
adopţie – 1. locuiesc împreună pe baza unui angajament, 2. formează o unitate economică şi
au grijă de cei tineri, 3. îşi găsesc identitatea ca membri importanţi ai grupului” (M. A.
Lamanna, A. Riedmann, 1991, p.7). Această definire are o flexibilitate mai mare decât prima,
deci mai multe valenţe descriptive şi explicative. Cele mai importante sunt următoarele:

83
1. Expresia „vom folosi” sugerează că este vorba de o opţiune bazată pe constatarea că în
societatea americană contemporană există o mare diversitate de configuraţii care trebuie
considerate familii.
2. „De obicei legaţi...” spune că membrii unei familii nu sunt în mod necesar legaţi prin
căsătorie, sânge sau adopţie.
3. Se sugerează că pentru a fi o familie nu toate rolurile (soţ, soţie, copil) trebuie incluse în
definiţie deoarece există familii monoparentale şi familii fără copii.
4. Sociologii nu mai consideră că o familie trebuie să aibă un tată aducător de venit şi o
mamă casnică. Nu poate fi ignorată existenţa familiilor cu dublă carieră, nici a celor cu roluri
inversate (soţia lucrează, soţul face gospodărie). Distribuţia rolurilor a devenit o problemă de
eficienţă nu de respectare a tradiţiei.
5. Se subliniază ideea că în societăţile avansate o comunicare intrafamilială semnificativă nu
este neapărat încorsetată de roluri sociale prescrise. Sigur, în anumite probleme soţul, soţia
alţi membri maturi ai familiei comunică în conformitate cu rolul tradiţional (când se discută
situaţia şcolară, comportamentul, starea de sănătate a copiilor). Dar părinţii şi copii pot
comunica la un nivel mai intim, pot sa-şi împărtăşească speranţe, temeri, bucurii. Această
comunicare nu decurge în mod necesar din statusuri şi roluri prestabilite.
6. Toţi membrii familiei se consideră şi sunt consideraţi componenţi esenţiali ai unui grup
particular şi distinct.
7. Familia poate fi văzută ca un grup primar ideal (oamenii comunică unul cu celălalt ca fiinţe
umane în toată integritatea lor), astfel de grupuri pot oferi sentimentul că eşti acceptat aşa
cum eşti.

PRINCIPALELE FUNCTII SOCIALE ALE FAMILIEI:

Expresia „funcţii sociale” indică faptul că ne concentrăm asupra aspectelor sociale, fără
a le neglija pe cele biologice. Pe de altă parte sugerează faptul că „naturalul”, „biologicul”,
„psihologicul” sunt indisolubil legate de social şi cultural, chiar asimilate de acesta până la
indistincţie.
Care sunt aceste funcţii?

84
1. Regularizarea comportamentului sexual - aceasta înseamnă că, aproape fără excepţie, pe
tot globul se practică tabu-ul incestului (sunt interzise relaţiile sexuale între rude apropiate).
Mijlocul formal de control este interzicerea căsătoriei între părinţi şi copii, fraţi - surori, unchi –
nepoţi. Mariajul poate fi supravegheat nu însă şi celelalte relaţii efective.
2. Reglementarea modelelor de reproducere – societatea permite sau interzice anumite forme
de căsătorie (monogamă sau poligamă). Pe de altă parte, prin promovarea unei anumite
concepţii despre divorţ şi recăsătorie, societatea încurajează sau nu reproducerea.
3. Funcţia economică - organizarea producţiei şi a consumului. În societăţile pre-industriale
sistemele economico-sociale depind esenţial de funcţia productivă a familiei. În societatea
industrială şi postindustrială funcţia economică principală a familiei este consumul, dar acesta
presupune organizarea bugetului adică repartiţia cheltuielilor.
4. Socializarea copiilor – familia este contextul propice pentru îndeplinirea acestei funcţii
deoarece dispune de mijloace eficiente de control şi de cunoaşterea personalităţii copilului.
Societatea trebuie să asigure condiţii (inclusiv pentru familie) astfel încât viitorii ei membri să-şi
însuşească valorile sociale dezirabile.
5. Crearea unui climat socio-afectiv propice pentru membrii săi – fiinţa umană are nevoie nu
numai de hrană şi locuinţă ci şi de căldură sufletească, protecţie, ajutor în momentele dificile.
Familia întruneşte cel mai adesea şi în cel mai înalt grad capacitatea de a le oferi.
6. Acordarea directă şi indirectă a statusului social – prin faptul că te naşti într-o anumită
familie, cu un anumit statut social şi istorie ţi se asigură premisele viitoarei tale integrări, iar
prin nivelul de şcolaritate pe care ţi-l asigură, familia îţi acordă indirect şansele unui status
social superior.
TIPOLOGIA FAMILIEI:
Taxonomia familiei poate cuprinde o varietate impresionantă:
1. Clasificări conjuncturale utile doar la gruparea unor date statistice sub sintagme ale
limbajului cotidian (bogate – sărace, tinere – bătrâne, active - pasive).
2. Clasificări care au fost elaborate în contextul, şi pentru necesităţile unor cercetări
sociologice concrete, pe anumite teme privind familia (agrare – non-agrare – mixte,
muncitoreşti – ţărăneşti – intelectuale, tradiţionale – moderne, reprimatoare – liberale).

85
3. Cu valoare generală pentru sociologia familiei (nucleară – extinsă, consangvină – conjugală,
patriarhală – matriarhală, biparentală – monoparentală).
Ne vom ocupa doar de cea de-a treia categorie. Începem cu binomul nuclear – extins:
- familia nucleară sau simplă este unitatea compusă dintr-o pereche maritală şi copiii
dependenţi de ei care locuiesc şi gospodăresc împreună. Este considerată unitatea pan –
umană minimală, este tipică pentru societăţile industriale şi post – industriale;
- familia extinsă, lărgită sau compusă - cuprinde pe lângă un nucleu familial şi alte rude sau
generaţii (de regulă trei). Este tipică, fără a fi exclusiv prezentă, în societăţile tradiţionale
rurale.
Familia nucleară şi extinsă, aşa cum au fost prezentate sunt tipuri ideale; cazurile
concrete fiind abateri, mai mult sau mai puţin semnificative, de la modelul teoretic. În ambele
tipuri identificăm familii complete şi incomplete.
Dacă examinăm tipurile de familie din diferite contexte socioculturale, ca şi cazurile
concrete de structuri familiale din interiorul acestor contexte, constatăm un continuu, nuclear
ideal extins. Între ele întâlnim mai multe variante intermediare. Cele mai semnificative sunt:
- familia tulpină – reuneşte trei generaţii: tată, mamă, unul dintre copii cu soţia şi copiii lor
precum şi copiii rămaşi celibatari. Toţi aceştia formează o casă.
- familia extinsă modificată - conceptul sugerează un fenomen mai des întâlnit în lumea
contemporană şi constă în următoarele: deşi noile cupluri devin independente se separă
teritorial de părinţi, familia continuă să se manifeste ca extinsă. între părinţi şi copii, între
fraţi, între bunici şi nepoţi se menţin puternice relaţii socioafective dar şi economice. Toate
deciziile şi evenimentele importante sunt trăite împreună.
În continuare vom analiza binomul familie consangvină – familie conjugală.
- familia consangvină – este familia din care provin indivizii - mamă, tată, fraţi, surori, bunici,
unchi, veri. Este principala sursă de socializare primară, de aceea mai este numită şi familie de
orientare;
- familia conjugală – este constituită de regulă prin căsătorie alcătuită din soţ/ soţie, copii,
socri, cumnaţi. Mai este numită familia de procreare. Cei mai mulţi adulţi (bărbaţi şi femei)
aparţin simultan celor două tipuri. Acest fapt aduce beneficii dar şi costuri importante.

86
- familia matriarhală şi patriarhală:
- în familia patriarhală relaţii economice, sociale şi politice sunt dominate de bărbaţi. În unele
societăţi este admisă poligamia. sunt legate de descendenţa pe linie paternă şi rezidenţa
patrilocală;
- în familia matriarhală relaţiile sunt dominate de femei; e mai puţin prezentă azi în forma
clasică. Este tipică pentru societăţile matrilineare şi matrilocale.
În societatea contemporană se înregistrează un număr tot mai mare de configuraţii
centrate pe mamă din care cele mai multe sunt monoparentale.

COMUNITATEA LOCALA; RAPORTUL STAT-COMUNITATE LOCALA

Cand vorbim despre noi sau cand ne prezentam cuiva, ne declinam propria identitate,
spunandu-ne in primul rand numele. Uneori mentionam si regiunea sau localitatea de unde
suntem sau, daca ne aflam in strainatate, tara de unde venim. Facem acest lucru petru ca viata
fiecaruia dintre noi este legata de cea a altor oameni, alaturi de care traim, ca si de spatiul in
care ne-am nascut, am copilarit si traim in prezent. Legaturile pe care le avem cu ceilalti
adauga trasaturi foarte importante identitatii noastre. In comunitatile in care traim, ne
bucuram de anumite drepturi si avem responsabilitati.
Oamenii care traiesc intr-o localitate formeaza o comunitate. Ei sunt uniti prin diferite
legaturi, pot avea contacte si relatii personale, sunt interesati de aspectul, functionalitatea si
securitatea asezarii lor. Au multe in comun, inclusiv drepturi si indatoriri, si, ceea ce este
foarte important, au un sentiment comun de identitate, sunt constienti de calitatea lor de
membri ai comunitatii. Viata in cadrul comunitatii mai inseamna probleme comune, precum si
participarea la rezolvarea lor.
Ce este comunitatea locala? Este forma de organizare a oamenilor care traiesc
impreuna intr-o localitate. Comunitatea cea mai apropiata de fiecare dinte noi este
comunitatea locala. In cadrul ei, oamenii au experiente comune. Cu cat legaturile dintre
membrii ei sunt mai complexe si mai solidare, cu atat comunitatea este mai puternica. Intr-o
comunitate, oamenii se intereseaza unii de altii, doresc sa se organizeze, astfel incat sa se ajute
intre ei si fiecare sa contribuie la deciziile care ii privesc pe toti.

87
 Oamenii pot locui in orase sau in sate si comune. Aceste doua tipuri de asezari sunt
diferentiate, in primul rand, dupa marimea suprafetei si a populatiei. Diferentele
semnificative intre ele exista si in ceea ce priveste relatiile dintre membrii comunitatii sau
oportunitatile de realizare personala pe care le ofera indivizilor.
Orasele sunt asezari mari, cu populatie numeroasa. Sute de mii si chiar milioane de
oameni locuiesc in cartiere si suburbii, desfasoara diferite activitati, se deplaseaza de acasa la
scoala sau la serviciu, fac cumparaturi, vor sa se recreeze si sa se distreze. Locuitorii unui oras
au contacte si relatii personale cu membrii familiei, prieteni, vecini sau colegi. De regula, cu alti
membri ai comunitatii nu se cunosc si se intalnesc doar intamplator. Locuitorii oraselor au mai
multe posibilitati decat cei care traiesc in sate sau comune.
Orasele medievale erau inconjurate cu un zid de protectie impotriva invadatorilor, iar
in oras se intalneau oameni de toate categoriile: nobili si servitori, preoti, negustori ambulanti
etc.
In zilele noastre cele mai mari orase sunt adevarate metropole: au suburbii care le
inconjoara si orase satelit.
Satele si comunele sunt asezari mici, cu populatie mai putin numeroasa; spre deosebire
de comune, satele nu dispun de o conducere proprie. Oamenii se cunosc intre ei, sunt informati
despre evenimentele importante din viata fiecaruia si, de cele mai multe ori, participa la
acestea. Asezarile umane sunt mai mult decat locuri de resedinta: ele sunt comunitati
organizate in scopul rezolvarii problemelor pe care le au oamenii. De aceea, intr-o localiatate
exista institutii, conducatori, reguli si norme de convietuire. Unele comunitati au propriile
obiceiuri si traditii.
Viata comunitatii se desfasoara in locuri publice, diferite de spatiul privat al fiecarei
familii. Asa sunt cladirile unde functioneaza institutiile, pietele, parcurile etc. Ele apartin
comunitatii. In general, cladirile publice sunt mai mari decat cele private, iar autoritatile "sunt
preocupate ca acestea sa arate frumos si impunator." Numele institutiilor pe care le gazduiesc
este inscriptionat vizibil.
Serviciile publice locale sunt transportul in comun, retelele de distribuire a apei,
electricitatii, gazelor, de termoficare, salubritate.

88
 CONDUCEREA COMUNITATILOR LOCALE:
Intr-o comunitate locala exista conducatori: primarul si membrii consiliului local. Ei
reprezinta autoritatile locale si sunt alesi de catre membrii comunitatii.
Primarul reprezinta localitatea. El se ingrijeste de rezolvarea problemelor acesteia, el
asigra ordinea si respectarea drepturilor cetatenilor, administreaza bunurile comune, asigura
intretinerea drumurilor publice, oficiaza casatorii. In general, se preocupa de normalitatea
vietii in comunitate.
Primarul conduce impreuna cu consilierii locali, cu care imparte responsabilitatile si
pune in aplicare hotararile luate.
Comunitatile locale sunt autonome din punct de vedere administrativ, ceea ce
inseamna ca membrii acestora si reprezentantii lor decid asupra modului cum trebuie
randuita viata comunitatii, insa o fac respectand legile tarii.
Autonomia locala este dreptul si capacitatea autoritatilor locale de a gestiona si
rezolva o parte din problemele colectivitatilor pe care le reprezinta.
Legea da dreptul autoritatilor locale sa instituie taxe si impozite pentru servicii
speciale. De asemenea, pentru a finanta servicii si lucrari de interes public, autoritatile locale
pot angaja imprumuturi.
Comunitatea este un grup de oameni cu interese, credinte si norme de viata comune.
Comunitatile pot fi:
- mici (clanul, satul, tribul), sau
- mari (poporul si natiunea).
Principalele diviziuni administrativ teritoriale din Romania sunt: comunele, orasele,
municipiile si judetele. Comunitatile locale sunt conduse de primar, consiliul local si consiliul
judetean.
Natiunea este comunitatea stabila de oameni constituita si aparuta pe baza unitatii
de limba, de teritoriu, de viata economica si de factura psihica, manifestate in
particularitatile culturii. O parte dintre caracteristicile unei natiuni sunt unitatea de teritoriu,
limba comuna, constiinta nationala si datini comune. Constiinta nationala reprezinta
totalitatea aspiratiilor, sentimentelor prin care membrii unei comunitati isi afirma identitatea

89
comuna. Oameni foarte diferiti ca rasa, origine, cultura, pot sa apartina aceleiasi natiuni.
Natiunea este aceea de care fiecare ne simtim atasati din nastere. Se spune ca patria este
numele sentimental al natiunii.
COMUNITATEA LOCALA:
Diferite forme de comunitate: popor, natiune si comunitate internationala.
Comunitatea cea mai apropiata de fiecare dintre noi este insa comunitatea locala. In cadrul ei,
oamenii au experiente comune. Oamenii din satul, cartierul sau orasul in care traim ne sunt, in
multe cazuri, cunoscuti.
Cu cat legaturile dintre membrii ei sunt mai complexe si mai solidare, cu atat
comunitatea este mai puternica. Intr-o comunitate, oamenii se intereseaza unii de altii,
doresc sa se organizeze, astfel incat sa se ajute intre ei si doresc sa se organizeze, astfel incat
sa se ajute intre ei si fiecare sa contribuie la deciziile care ii privesc pe toti.

Noţiunea de comunitate locală:

Analiza noţiunii de comunitate locală este primul pas în demersul nostru de a studia
buna administrare a comunităţilor locale. Prin urmare, înainte de analiza conceptul de bună
administrare, trebuie să studiem la ce aplicăm acest concept şi anume la comunitatea locală. În
acest sens, vom prezenta modul în care comunitatea se regăseşte în definiţiile date în
literatura de specialitate, evidenţiind rolul acestei organizări în cadrul sistemului administrativ
român.
Comunitatea locală, ca şi mod de organizare a unei colectivităţi umane, reprezintă una
din primele forme de organizare cu moduri de organizare, denumiri şi tradiţii locale specifice,
care s-au păstrat pentru o perioadă mare de timp. Odată cu dezvoltarea principalelor forme de
guvernare şi formarea statelor s-a dezvoltat şi consolidat administraţia publică atât
administraţia centrală dar şi cea locală. Privită din această perspectivă a evoluţiei în timp
relaţia administraţie-stat a evoluat constat cu aspecte pozitive şi negative în funcţie de formele
de guvernare adoptate.
Un alt aspect pe care l-am studiat este raportul dintre comunitatea locală şi stat,
raport de la parte la întreg. Analiza acestei relaţii ne relevă o caracteristică a acestor forme
de organizare şi anume rezistenţa lor în timp, unele denumiri există şi în prezent, iar membrii

90
diferitelor comunităţi locale mai păstrează încă unele caracteristici specifice zonei de unde
provin.
RAPORTUL DINTRE STAT SI COLECTIVITATEA LOCALA:
Relaţia naţional-local nu este o relaţie constantă ci una specifică, fiecare colectivitate
locală având nevoi şi interese specifie, care fac ca respectiva colectivitate să fie
individualizată, atât în rapot cu cea statală, dar şi în raport cu alte colectivităţi locale. În acest
sens, doctrina a definit colectivitatea locală ca reprezentând o specificitate de raporturi
economice, de relaţii de putere, de reprezentare ce evolueză în mod autonom, în funcţie de o
dinamică aparte fiecărei colectivităţi în parte, precum şi de o anumită relaţie de
interdependenţă, în contextul căreia se poate vorbi de o expresie de solidaritate locală.
Acestă specificitate este sintetizată prin noţiunile de identitate locală şi de sistem local.
Observăm că rolul statului nu este unul minor în această ecuaţie, dimpotrivă, faptul ca
o colectivitate locală poate să se administreze şi să se gospodărească potrivit nevoilor proprii,
presupune crearea de către stat a unui cadru legislativ adecvat care să ţină seama şi de
reglementările comunitare în domeniu. Din această perspectivă, statul este responsabil cu
conturarea cadrului legislativ care să asigure dezvoltarea la nivel local. Ca urmare,
colectivităţile locale au participat alături de stat la administrarea şi amenajarea teritoriului,
la dezvoltarea economică, socială şi stiinţifică, precum şi la protecţia mediului şi la
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
CONCLUZII:
Colectivitatea locală a reprezentat dintotdeauna un reper în societatea umană
indiferent de forma de organizare socială sau de regimul politic aflat la un moment dat în
acea ţară. Se poate spune că acţiunile clasei politice în domeniul social, economic sau cultural,
au un efect puternic la nivelul fiecărei comunităţi locale numai dacă acestea se pot implementa
cu succes la acea comunitate. Având la baza constituirii lor legături puternice între membri,
comunităţile locale au reuşit în decursul timpului să determine o conştiinţă a locului, fapt ce a
generat o serie întreagă de manifestări din partea membrilor acelei comunităţi, care pe de o
parte, au conştientizat apartenenţa la acea comunitate, iar pe de altă parte, atunci când au
vrut şi au putut, au considerat că e necesar să întoarcă comunităţii de unde provin un

91
beneficiu ce putea fi o donaţie, realizarea unei lucrări sau promovarea acelei comunităţi la
nivel naţional sau internaţional, ca semn al recunoştinţei lor.
Considerăm interesante următoarele aspecte privind comunităţile locale:
a) modul în care comunităţile locale au fost influenţate de evoluţia istorică a provinciei din
care face parte.
b) poziţia comunităţii locale în ecuaţia putere centrală-putere locală.
În prima situaţie menţionăm faptul că din punct de vedere istoric comunităţile locale
au trebuit să facă un adevărat test de adaptibilitate, numai dacă ne gândim la faptul că o
perioadă lungă de timp au făcut parte din provincii româneşti diferite cu forme de organizare
administrativ-politce diferite şi apoi după unirea Principatelor şi constituirea României Mari
au trebuit să se adapteze la noile realităţi politice. În acest sens este de remarcat efortul
legislativ, uman şi material făcut pe de o parte de legiutorul român care a dorit să modernizeze
statul român iar pe de altă parte a executivului de la acea perioadă care a avut voinţa politică
necesară pentru a pune în aplicare reformele în domeniul administraţiei publice.
Referitor la cea de-a doua situaţie comunitatea locală a suferit de-a lungul timpului
atât influenţe locale cât şi influenţe de la centru. Deşi a tolerat constituirea puterii locale
reprezentată prin boierii locali sau prin nobili ori oraşe cu o oarecare autonomie, puterea
centrală a avut un reprezentant al său care să îi reprezinte interesele. După constituirea statului
naţional român urmată de adoptarea instituţilor moderne această influenţă a puterii centrale în
teritoriu a căpătat forme moderne reprezentate fie prin instituţia prefectului fie prin serviciile
publice desconcentrate în teritoriu ori prin monopoluri exercitate de către stat.
Ca şi o observaţie referitoare la relaţia administraţie-stat putem spune că indiferent de
forma de guvernare şi de epoca la care ne raportăm activitatea administraţiei publice a fost
influenţată puternic de factorul politic. Relaţia dintre administraţie şi puterea politică include
pe de o parte raporturi dintre administraţie şi partidele politice şi raporturi dintre
administraţie şi puterea legislativă. În toate aceste relaţii puterea politică păstrează un atu
important: gestionarea şi distribuirea resurselor financiare necesare funcţionării aparatului
administrativ dar şi a realizării unei autonomii reale, eficace la nivelul colectivităţilor locale.

92
În practică de multe ori acest fapt se traduce în distribuirea banului public după criterii
politice sau de interese.
În doctrina recentă raporturile dintre administraţia publică şi puterea legiutoare sunt
clasificate în cinci categorii:
*Raporturi de subordonare (după critriul funcţional);
*Raporturi de colaborare (în procesul legislativ);
*Raporturi de organizare a executării şi de executare în concret a legilor;
*Raporturi de investire a Guvernului;
*Raporturi de control parlamentar.
În sfârşit, dar nu ultimul ca pondere şi influenţă, un alt factor ce influenţează relaţia
putere politică-administraţie publică îl reprezintă influenţa pe care o exercită grupurile de
presiune asupra puterii politice şi implicit asupra administraţiei. Susţinând financiar
campaniile electorale ale partidelor politice - în special sub forma unor donaţii - grupurile de
interese îşi susţin practic propriile interese şi în funcţie de rezultatul alegerilor vor face presiuni
pentru a obţine avantaje materiale sau a le menţine pe cele existente deja. Considerate
„guverne invizibile” grupurile de interese pot exercita o influneţă semnificativă asupra
administraţiei publice beneficiind de legăturile lor cu puterea politică. În privinţa raporturilor
dintre administraţia publică şi mediul juridic constatăm că există o subordonare a
administraţiei publice faţă de normele juridice. Avem în vedere în primul rând faptul că
activitatea administraţiei publice trebuie să se desfăşoare cu respectarea principiului
legalităţii care este unul dintre principiile fundamentale care guvernează activitatea
administraţiei publice.
ŞCOALA SI COMUNITATEA:
1. Şcoala este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă
abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea
funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educație, care au la rândul
lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile guvernamentale şi
neguvernamentale, poliţie, biserică etc.

93
2. Comunitatea este definită în Dicţionarul Explicativ al limbii române ca un grup de oameni cu
interese, credinţe sau norme de viaţă comune, totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei
ţări, totalitatea celor care trăiesc în acelaşi loc şi au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi norme de
viaţă etc.
În România putem vorbi despre câteva tipuri de comunităţi:
-comunităţi locale în mediul rural – indivizii stabilesc relaţii interpersonale frecvente, se
cunosc, îşi sancţionează abaterile de la normele comunităţii;
- comunităţi locale în mediul urban din oraşele mici – spiritul comunitar este prezent,
majoritatea oamenilor se cunosc, controlul comportamentelor funcţionează, dar nu este aşa
de sever ca în mediul rural;
- comunităţile din marile oraşe - nu putem vorbi de comunităţi locale, există comunităţi
diverse (comunităţi academice, comunităţi ale persoanelor cu o anumită orientare socială
etc.), normele sociale sunt complexe, iar valorile tradiţionale încep să se piardă.
PARTENERIATUL ŞCOALA-COMUNITATE:
Din punct de vedere juridic, parteneriatul se defineşte ca o înţelegere legală în care
partenerii definesc împreună scopul general al parteneriatului şi presupune colaborarea
strânsă şi combinarea avantajelor specifice pentru ambii parteneneri.
Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate fi definit ca
o modalitate eficientă în realizarea reformei managementului, prin schimbarea modului în
care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluţionarea lor să devină fezabilă prin
parteneriat. Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale, la
nivel comunitar, pentru atragerea altor resurse, în vederea rezolvării problemelor
comunităţii.
Ideea de parteneriat între şcoală şi comunitate trebuie să se bazeze pe principiul
complementarităţii serviciilor oferite de către organizaţiile care activează în comunitate.
Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică adoptarea unui management
bazat pe colaborare, comunicare şi acceptarea diversităţii, responsabilizarea partenerilor şi
implicarea reciprocă.

94
 Principiile care stau la baza parteneriatului Şcoală-Comunitate sunt stipulate în Legea
Educaţiei Naţionale (art. 3):
- Principiul echităţii - în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără discriminare;
- Principiul calităţii - în baza căruia activităţile de învăţare se raportează la standarde de
referinţă şi la bune practici;
- Principiul relevanţei - în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de dezvoltare personale şi
social-economice;
- Principiul eficienţei - în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate educaţionale
maxime prin gestionarea resurselor existente;
- Principiul descentralizării - în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicaţi
direct în proces;
- Principiul răspunderii publice - în baza căruia unităţile de învăţământ răspund public de
rezultatele lor;
- Principiul transparenţei - concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a deciziei şi a
rezultatelor;
- Principiul asigurării egalităţii de şanse;
- Principiul incluziunii sociale;
- Principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
- Principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
- Principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
- Principiul respectării dreptului la opinie al beneficiarilor direcţi ai sistemului de educaţie.
NECESITATEA PARTENERIATULUI ŞCOALA-COMUNITATE:
Ideea de a folosi şcoala în beneficiul comunităţii a apărut în anii 90 în SUA, când s-a
cristalizat convingerea că şcolile pot servi comunităţilor, prin furnizarea de servicii după orele
de curs: culturale, sportive, recreative, de socializare, de pregătire a forţei de muncă etc.
După anii 90, în Europa şcolile şi-au diversificat activităţile oferite comunităţii, derulând:
cursuri IT, concerte, conferinţe, cluburi pentru pensionari etc.
În contextul în care resursele acordate educaţiei nu sunt suficiente, parteneriatul şcoală-
comunitate poate fi o modalitate prin care se realizează o mai bună gestionare a resurselor

95
locale, de atragere a resurselor către şcoală şi de valorificare a resurselor şcolii în beneficiul
comunităţii. Şcolile sunt organizaţii puternic ancorate în comunitate, care prin statutul lor,
prin competenţele resurselor umane implicate în sistemul educaţional pot deveni promotorul
parteneriatului comunitar.
În relaţia de parteneriat pot interveni şi blocaje, datorate:
- raportării la valori diferite;
- lipsei unei politici a şcolii în ceea ce priveşte relaţia cu comunitatea;
- lipsei educaţiei civice;
- neidentificării avantajelor şi a finalităţilor;
- rezistenţei cadrelor didactice la colaborarea cu agenţii comunitari, în condţiile efectuării
unor activităţi neremunerate.
În consecinţă, se impune adaptarea şcolii la nevoile comunităţii, prin:
- adoptarea unui management participativ, care să implice şcoala în proiectele comunităţii şi
să conştientizeze agenţii comunitari asupra rolului pe care îl au în educaţia viitorilor cetăţeni;
- schimbarea mentalităţii angajaţilor şcolii;
- adaptarea curriculară la nevoile comunităţii locale;
- îmbunătăţirea ofertei de activităţi extracurriculare;
- implicarea reprezentanţilor comunităţii în procesul de dezvoltare instituţională a şcolii;
- includerea în obiectivele şcolii a dezvoltării spiritului comunitar.

NATIUNEA; CETATENIA
In antichitate cetatenia reprezenta calitatea de membru al unei cetati. In epoca
moderna cetatenia este calitatea de membru al unui stat-natiune si este obtinuta prin
nastere sau prin anumite proceduri juridice.
COMUNITATEA POLITICA: NATIUNEA
Popoarele au luat nastere in Antichitate. Ele se deosebeau prin limba, obiceiuri, port si
prin teritoriul pe care il ocupau. Incepand cu secolul al XVII-lea, se formeaza statele-natiune si
natiunile moderne. Natiunile sunt comunitati in sensul politic. Ele au anumite trasaturi in

96
comun cu popoarele: comunitatea de teritoriu, limba, obiceiuri, traditii. Statele-natiune
moderne au facut posibila, in plus, o unificare a pietei, a legilor si a institutiilor.
Uneori, pentru popor si natiune se foloseste acelasi cuvant, "natiune".
Unele natiuni (in sens de popor) nu traiesc in garnitele unui singur stat; altele nu au
avut un stat mult timp (ca poporul evreu) sau niciodata (ca romii).
Cetatenia reprezinta calitatea, recunoscuta juridic, a unei persoane de a fi membra
sau membru a unui anumit stat. Cetateanul beneficiaza de toate drepturile politice, de
avantajele si de protectia acordata de legile satatului respectiv.
Cetatenia trebuie deosebita de nationalitate, sub diferitele ei intelesuri. Termenul de
nationalitate difera ca inteles, in primul rand, dupa cum legam termenul de natiune (lat.
Natus) de cel de teritoriu sau cel de ascendenta.
Grupa de acceptiuni ale termenului de nationalitate, pornita de la ascendenta, se
aplica numai la persoana fizica si inseamna aparteneta ei la o natiune, evoluand de la
intelesul de entitate etnica pana la intelesul actual de entitate legata sufleteste, fiind
capabila si constienta de viata politica proprie.
Fata de un stat national unitar (care e expresia identitatii dintre membrii unei natiuni
si cetatenii unui stat), vom avea pe de o parte, natiuni fara stat, iar pe de alta, state fara nicio
legatura cu distinctiile nationale sau ai carei resortisanti sa reprezinte numai o parte dintr-o
natiune ori sa apartina mai multor natiuni; in acest ultim caz aplicandu-se principiul
nationalitatilor egale sau nu, acestea cautand a nu face deosebiri nationale ori asuprind pe
unele in favoarea altora.
Dificultatile terminologice privind cuvintele natiune si nationalitate nu se opresc aici.
Se ajunge astfel ca nationalitatea (apartenenta la un stat) sa aiba ca plural dubla
constitutionalitate in timp ce nationalitati (grupuri nationale din cadrul unui stat din lume) sa
aiba ca singular natiune. In aceeasi terminologie de specialitate, cetatenia apare ca
nationalitate de fapt, numita si nationalitate juridica iar nationalitatea propriu-zisa aparare ca
nationalitate de drept.
DREPTURILE CETATENILOR ROMANI

97
 Prin Constitutie se stabilesc drepturi fundamentale dar si obligatiile corespunzatoare
cetatenilor. Conform art. 22 alin. 1 cetatenilor li se garanteaza:
-dreptul la viata, fiind interzisa pedeapsa cu moartea (alin.3);
- dreptul la ocrotirea sanatatii;
-de a alege si de a candida in vederea constituirii autoritatilor statului;
-cetatenii romani participa la referendumuri si au initiativa legislativa;
-ei nu pot fi expulzati, nici extradati si se bucura in strainatate de protectia statului roman.
INDATORIRILE CETATENILOR ROMANI:
Pentru cetatenii romani, obligatiile depasesc caracterul lor juridic, fiind legate de
morala si religie. Constitutia declara ca "fidelitatea fata de tara este sfanta".
INDATORIRILE CONSTITUTIONALE SUNT:
-obligatiile, ca persoane civile in caz de riscuri grave, de catastrofe sau de calamitati naturale;
-contributia la cheltuieli publice prin impozite si taxe;
-orice ale prestatii in situatii exceptionale;
-obligatia de a respecta constitutia si legile statului;
-obligatia de a-si exercita drepturile si libertatile constitutionale cu buna-credinta;
-a nu incalca drepturile si obligatiile celorlalti;
-de a suporta sanctiunile legale ale incalcarii ordinii de drept.
"Nu-ti depasi niciodata drepturile, si ele vor deveni curand nelimitate"(Jean Jacques
Rousseau).
Prin națiune se înțelege:
Comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității
de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în
particularități specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune. (DEX
'98).
Comunitate stabilă de oameni constituită istoricește și apărută pe baza unității de
limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, manifestate în particularitățile
specifice ale culturii. (NODEX)

98
 Chestiunea definirii națiunii este una foarte controversată. Există, în mare, două viziuni
asupra existenței națiunii: una consideră națiunea ca existând în realitate, alta o consideră un
artefact cultural, despre care nu se poate spune că există ca grup social, ci doar virtual (teoria
națiunii ca comunitate inventată).

Definirea statelor naționale o găsim în trei cazuri, în afară de România: Ucraina,

Lituania și Croația, trei state noi, tinere, care au simțit nevoia de a se autodefini naționale, în
sensul etnic al cuvântului, pentru a putea să se apere.
Un al doilea grup de state, este cel al națiunilor civice, care sunt țări membre care nu
se definesc ca state naționale, dar, prin prevederile constituționale în care spun că puterea
emană de la națiune, că reglementează dreptul de națiune, aceste state sunt considerate
națiuni civice. Este vorba, printre altele, de Belgia, Franța, Polonia, Slovacia.
Alte state fac diferența între națiune și popor, de exemplu: Spania, Estonia, Ungaria,
Italia, Slovenia sau Grecia.
Sunt alte state care nu vorbesc de națiunile țării respective, ci de popoarele care
trăiesc pe teritoriul lor, ca de exemplu: Andorra, Austria, Republica Cehă, Finlanda,
Portugalia, Suedia, Germania, Elveția.
Un al cincilea grup de state care nu se definesc nici naționale și nu vorbesc nici în
numele poporului. Este vorba despre: Bosnia și Herțegovina, Cipru, Danemarca, Islanda,
Lichtenstein, Luxemburg, Norvegia, Olanda, fosta Republică a Iugoslaviei (Serbia,
Muntenegru) și Republica Macedonia.
În definiția clasică a națiunilor există două teorii clasice:
- teoria franceză care spune: un stat, o națiune; și
- teoria germană care spune că: părți ale națiunii pot trăi în afara hotarelor țării respective.
Națiunea civică înseamnă un contract între cetățean și cetate, între cetățean și stat, în
aceste situații statul acceptând multietnicitatea.
Dominique Schnapper isi finalizeaza studiul prin depasirea si totodata combinarea
celor doua ideologii cu privire la natiunea moderna: cea franceza, politica si voluntarista,
„colectie de indivizi” si cea germana, organica si culturala, reprezentata de „individul

99
colectiv”. Rezultatul si constructul teoretic e reprezentat de natiunea civica care si-a
construit aceasta opozitie a natiunii etnice, nu pe superioritatea morala sau politica, ci pe
revendicarea „pariului” universalist de integrare a indivizilor.

CETATENIA
Cuvantul englez "citizenship" (tradus in franceza prin "citoyenneté") are in limba
romana doua sensuri: cetatenie si nationalitate. Limba germana, foarte sensibila la nuante,
foloseste cuvantul "Bürgerlichkeit" ca echivalent al lui "citizenship" (apartenenta la o anumita
societate politica), dar adauga imediat doua sensuri derivate: "Bürgersturm" desemneaza
statutul de burghez (capacitatea de a face parte din clasa de mijloc) si Staatsangehörigkeit cu
sensul de nationalitate.
In lucrarile de specialitate, cetatenia desemneaza mai mult decat simpla apartenenta
recunoscuta in pasapoarte sau alte acte de identitate. Cum apartenenta la o societate politica
inseamna nu doar recunoasterea sa oficiala, ci si dreptul de a participa la viata civica, cei mai
multi dintre autorii care s-au ocupat de aceasta chestiune folosesc o definitie care integreaza
trei termeni cheie: apartenenta, loialitatea si participarea. In spiritul acestei definitii,
cetatenia inseamna dreptul pe care o societate politica il confera membrilor sai de a participa
la viata publica.
Din aceasta definitie, rezulta ca cetatenia comport trei componente:
- statutul politic si juridic al cetateanului, titular al drepturilor civice care rezulta din
apartenenta la un anumit stat; aceste drepturi sunt recunoscute si garantate de statul
respectiv pe baza unei conventii civice implicite: in schimbul dreptului de a fi cetatean,
individul este loial ordinii sociale si se angajeaza sa participe la viata publica (ca alegator,
contribuabil, membru al unei formatiuni politice sau al societatii civile);
- un anumit nivel de cultura civica, reprezentat de competentele necesare pentru exercitarea
statutului de cetatean;
- un mod de viata, respectiv un tip de conduita si anumite relatii sociale rezultate din practica
cotidiana a cetateniei.

100
 Cum societatea politica este diferita de la o epoca la alta, cetatenia a avut un caracter
evolutiv. La origine, cetatenia avea o functie religioasa. Cetateanul avea dreptul sa participe
la ceremoniile de cult dedicate zeului protector al cetatii. Dupa ce regii au disparut din cetatile
grecesti (cu exceptia Spartei), puterea a fost preluata de o oligarhie a marilor proprietari.
Acestia au constituit o adunare deliberativa ai carei membri detineau monopolul judiciar, fiind
singurii care cunosteau legile. O data cu reformele constitutionale ale lui Solon si, mai ales,
Clisthene (a doua jumatate a secolului VI I.en.), legea este cunoscuta de toti locuitorii liberi ai
"Polis-ului" care devin membri ai "Ecclesia" (adunarea populara). Acesta este momentul de
inceput al cetateniei ca forma de participare directa la deciziile colective. Cetatenia era un
drept al cetateanului liber, transmis din tata in fiu, pe baza apartenentei la Cetatea-stat.
Roma antica a preluat multe din elementele culturii grecesti, intre care si cetatenia
republicana. Incepand cu secolul V I. en., odata cu instaurarea Republicii romane, puterea este
detinuta de patricieni si sacerdoti (marii proprietari si aristocratii), singurii care cunosteau
secretul legilor si-l aplicau prin procedura judiciara. Acest drept de judecata se transmite oral,
din tata in fiu, fiind conservat si mostenit ca un bun de familie. Dupa aproximativ doua secole
de lupte sociale, plebeii (cetatenii fara drepturi) capata accesul al cunoasterea legilor (cele 12
tabele romane). Roma republicana, atat prin dimensiunile sale, cat si prin administratia sa
supranationala, nu a devenit niciodata o democratie similara cu "Polis-urile" grecesti. Atat
sistemul electoral al comitatelor, cat si puterea decizionala a Senatului (format exclusiv din
Patricieni), au redus considerabil drepturile cetatenilor plebei. Cuceririle teritoriale si
incorporarea de noi populatii duc la diluarea progresiva a cetateniei romane. Intr-o prima
etapa, in anul 88 I.e.n., toata populatia Italiei primeste cetatenia romana si beneficiaza de
protectia asigurata de dreptul roman; populatia din alte provincii se supun dreptului latin, un
drept inferior, limitat la dreptul civil. In aceste conditii de largire a masei de cetateni romani
(aproape un milion), a devenit practic imposibil sa se organizeze alegeri de magistrati.
Incepand cu Tiberiu, magistratii sunt numiti direct de Senat, singurele alegeri efectuate fiind
cele municipale. Aceasta evolutie culmineaza cu acordarea cetateniei roamne de catre
Caracalla, in anul 212 e.n., pentru toate provinciile imperiului. Sunt exclusi, evident, sclavii,
femeile si barbarii instalati pe teritoriul Imperiului. Aceasta extindere a teritoriului de referinta

101
a limitat cetatenia la exercitarea dreptului public si privat roman si la alegerea magistratilor
municipali.
In Evul Mediu, exista doar subiecti ai monarhului si locuitori ai unui teritoriu. Cuvantul
"cetatean", ca atare, reapare doar in contextul Revolutiei Franceze si al Declartiei drepturilor
omului si cetateanului (1789). Drepturile omului sunt considerate ca anterioare si superioare
oricarei organizari statale, astfel incat cetatenia este un atribut al tuturor fiintelor umane. In
practica insa, una din primele legi consecutive Revolutiei Franceze, anume legea sufragiului
universal (22 decembrie 1789), a revenit la criteriul averii ca atribut al cetateniei. Aceasta lege
spune ca toti cetatenii sunt egali, dar unii sunt mai egali decat altii, astfe incat se delimiteaza
trei categorii de cetateni:
1. cetatenii pasivi sunt cei exclusi de la exercitarea dreptului electoral; ei au dreptul la
protectia persoanei, a proprietatii si a libertatii, dar nu pot vota;
2. cetatenii activi sunt cei a caror contributie economica directa echivaleaza cu minimum
valoarea a trei zile de munca; intruniti in adunari populare, ei aleg municipalitatile si
electorii;
3. electorii reprezentau cam 50.000 de persoane (fata de 3 milioane cetateni pasivi si 4
milioane cetateni activi); ei aveau o contributie economica substantiala (minimum
echivalentul recompensei pentru 10 zile de lucru), ceea ce le dadea dreptul sa aleaga
deputatii, judecatorii si adunarile regionale.
Toata epoca moderna a asociat cetatenia de nationalitate si de apartenenta la un Stat-
natiune. Cetatenia are o calitate juridica intemeiata pe locul nasterii sau pe legea sangelui. La
fel ca in cetatile antice, apartenenta si loialitatea erau considerate atribute esentiale ale
cetateniei.
Odata cu dezvoltarea societatilor multiculturale (indeosebi in urma colonizarilor, a
migratiilor si a deschiderii frontierelor) si aparitia cetateniilor supranationale (exemplu
cetatenia europeana), relatia dintre teritoriu si cetatenie s-a relativizat. Transmiterea
parentala si "dreptul pamantului" nu mai sunt obligatorii. Cetatenia se poate obtine si prin
naturalizare sau afiliere. Mai mult, indeosebi in limbajul Consiliului Europei, se vorbeste astazi
de cetatenie multipla. Cum cetatenia se defineste prin spatiul public de referinta, aceeasi

102
persoana poate sa-si asume in acelasi timp o cetatenie locala, o cetatenie regionala, o
cetatenie nationala si o cetatenie europeana. Aceasta relativizare extrema a cetateniei,
valabila indeosebi in cazul Uniunii Europene, arata clar faptul ca cetatenia este mai mult o
constructie mintala, o reprezentare personala a drepturilor si responsabilitatilor, decat un
cadru normativ exterior, circumscris unui teritoriu strict delimitat.
Majoritatea definitiilor moderne ale cetateniei includ o caracteristica obligatorie:
participarea. Cetatenia este un contract istoric intre stat si cetateni, care confera titularilor
dreptul de a participa la viata publica.
Aceasta definitie, acceptata aproape unanim, ascunde insa o contradictie de fond care,
dupa Heater, erodeaza idealul cetatenesc. Este contradictia dintre "traditia liberala" si
"traditia republicana".
Traditia liberala se centreaza pe drepturile si libertatile individului. Cetatenia este un
statut politic realizat incepand cu secolul XVII, prin emanciparea treptata a individului fata de
puterea autoritara a statului. Aceasta viziune liberala a cetateniei se caracterizeaza prin
urmatoarele trasaturi:
- cetatenia este un statut relativ; acest statut este realizat in mod diferit de diverse persoane,
in locuri si momente diferite;
- cetatenia presupune ca toti indivizii sunt egali in drepturi; realitatea nu este decat o
aproximatie imperfecta a acestui ideal;
- cetatenia comporta o tensiune functionala intre individ si stat; in realitate, aceasta relatie are
o baza contractuala mult mai pasnica decat lasa sa se inteleaga ideea de lupta si conflict
social;
- sistemul drepturilor si libertatilor civice protejeaza indivizii, astfel incat acestia nu au nevoie
sa le invoce in fiecare situatie cotidiana; bunii cetateni se manifesta doar in situatii electorale
sau ca platitori de impozite.
Traditia republicana isi are originea in cetatenia clasica (greaza si romana), in filosofia
politica a Renasterii (in special Machiavelli), in gandirea lui Rousseau si idealismul politic
american. Cuvantul-cheie al acestei viziuni este "virtutea civica". Spre deosebire de
individualismul liberal, care a evoluat ca o atitudine impotriva statului, cetatenia clasica a

103
aparut ca un statut special, cu care detinatorii se mandreau. Acest statut a coincis cu abolirea
tiraniei exercitata de patriarhi, patricieni sau monarhi si instaurarea republicii.
Spre deosebire de traditia liberala, unde cetatenia se bazeaza pe drepturile dobandite
de predecesori, cetatenia legitimata prin traditia republicana este motivata doar prin virtutea
civica sau prin serviciile publice pe care o persoana este capabila sa le indeplineasca. Din
aceste comparatii rezulta patru trasaturi ale cetateniei in viziune republicana:
- relatiile dintre cetateni sunt la fel de importante ca relatiile dintre cetateni si stat; cetatenia
inseamna viata comunitara si responsabilitate comuna;
- cetatenia presupune loialitate fata de propria tara;
- cetatenia inseamna un bun echilibru intre drepturi si responsabilitati;
- activitatile in serviciul public nu trebuie neaparat recompensate; spiritul comunitar inseamna
solidaritate, voluntariat si activitati filantropice.
In ultima analiza, traditia liberala si traditia republicana nu sunt atat de diferite cum
par la prima vedere. Ele au in comun cel putin trei trasaturi:
- ambele definesc cetatenia ca participarea la o comunitate politica, posibila prin calitatea de
membru al acelei comunitati;
- ambele definesc cetatenia ca un statut juridic care reglementeaza raporturile individului cu
statul sau relatiile dintre cetateni si grupurile sociale;
- ambele definesc acest statut pe baza principiilor drepturilor naturale.
Diferentele sunt date de entitatea politica de referinta: individul in cazul cetateniei
liberale, comunitatea, in cazul cetateniei clasice.
Intr-o definitie larg citata, Marshall (1950) incearca sa combine cele doua traditii in
jurul a trei concepte de baza: apartenenta (la o comunitate politica), drepturile si
responsabilitatile. Rezulta astfel o definitie "mixta" care tine seama atat de definitia clasica,
cat si de cea liberala: "Cetatenia este un statutu garantat tuturor celor care sunt membri cu
drepturi depline ai unei comunitati. Toti cei care beneficiaza de acest staut sunt egali in ce
priveste respectarea drepturilor si responsabilitatilor care decurg din statutul respectiv."
Atributul principal al cetateniei este participarea la viata publica. Indiferent de
comunitatea politica de referinta (cetatea-stat, republica supranationala, statul-natiune sau

104
statul multicultural), cetatenia consta in dreptul si virtutea de a participa, ca membru cu
prerogative depline, la deciziile colective ale comunitatii. In lumea antica greceasca, cetatenia
se identifica cu statutul privilegiat al grupului conducator in statul-cetate. In statul modern,
cetatenia presupune drepturi si responsabilitai mult mai ample. Marshall vorbeste in acest
sens de o "coeziune interna" a cetatenilor care rezulta din trei componente interdependente:
1. dimensiunea civica, rezultata din drepturile si libertatile conferite individului (este
interpretarea liberala a cetateniei);
2. dimensiunea politica se refera la participarea la exercitarea puterii politice (indeosebi prin
accesul la decizia colectiva);
3. dimensiunea sociala se refera la repartizarea bunastarii si a pozitiilor sociale.
Indeosebi cea de a treia componenta referitoare la dreptul la bunastare si la activitatile
publice ("welfare rights"), a fost sursa unor dezbateri extrem de controversate. Ceea ce s-a
reprosat modelului lui Marshall a fost indeosebi incompatibilitatea celor trei componente,
construite prin aditionarea a trei etape din evolutia cetateniei. In plus, spune de exemplu
Barbalet (1978), cele trei dimensiuni sunt reciproc incompatibile pentru ca au un continut
diferit.
Ceea ce trebuie retinut din aceste controverse este faptul ca cetatenia, ca si
democratia, este un ideal. Omenirea se apropie de acest ideal in mod constant, parcurgand mai
mlute etape. Dupa dobandirea drepturilor civile si politoce, puterea a fost dispersata in cadrul
mai multor centre de decizie si au aparut chiar focare de contrapunere. Unul dintre acestea,
spune Marshall, este miscarea sindicala, singura capabila sa obtina garantarea drepturilor
sociale si economice. In acest fel, chiar daca nu elimina stratificarea si inegalitatile sociale,
cetatenia asigura o mai buna coeziune si participarea mai echitabila la deciziile publice si la
distribuirea bunastarii.
Departe de a oferi o solutie acceptabila pentru toata lumea, modelul tridimensional al
lui Marshall are meritul de a atrage atentia asupra interdependentei drepturilor civile,
politice si sociale. Egalitateta in drepturi ramane un ideal indepartat atat timp cat detinatorii
de drepturi civile si politice nu au un nivel minim de bunastare care sa le permita efectiv

105
participarea la viata publica. In acest fel, statutul de cetatean trebuie completat cu o conditie
esentiala: asigurarea unor standarde minime ale conditiilor de viata si de munca.
Astăzi, cele mai multe Constituţii şi legi folosesc termenul de cetăţenie pentru a
desemna apartenenţa unui individ la stat dar, iniţial, cetăţenia a fost desemnată prin
termenul naţionalitate, termen ce mai poate fi întâlnit şi astăzi în unele Constituţii.
În România prima reglementare juridică a cetăţeniei s-a făcut prin Codul civil de la
1865. Calitatea de cetăţean, ca urmare a unei reglementări legale, nu a existat până la
adoptarea codului. Acest lucru şi-a pus amprenta asupra regulilor instituite atunci, legiuitorul
având în vedere acordarea calităţii de cetăţean român locuitorilor ţării. Dobândirea cetăţeniei
era guvernată, ca şi astăzi, de principiul jus sanguinis.
Existau următoarele moduri de dobândire: naştere, naturalizare, căsătorie şi
repatriere.
Pierderea cetăţeniei avea loc:
- prin naturalizarea dobândită într-o ţară străină;
- prin primirea unei funcţii publice de la un guvern străin fără autorizaţia legală a statului său
de origine;
- prin supunerea faţă de o protecţie străină;
- prin intrarea în serviciul militar străin fără autorizarea Guvernului ţării sale de origine;
- prin căsătoria unei femei românce cu un străin.
Textul scoate în evidenţă diferenţele care apar în dreptul românesc între noţiunile de
cetăţenie şi naţionalitate din punct de vedere terminologic şi juridic.
Sub aspect juridic, cetăţenia se deosebeşte de naţionalitate după cum asociem
termenul de naţiune de teritoriu (ca element constitutive al statului) sau de ascendenţă
(urmasi ai unei anumite persoane). În prima situaţie, prin naţionalitate se întelege
apartenenţa la o ţară. Această situaţie este aplicată persoanelor fizice, în situaţia în care
acestea devin cetăţeni ai unui stat, sau persoanelor juridice. În cea de-a doua situaţie,
termenul de naţionalitate porneşte de la accepţiunea de ascendenţă şi defineşte apartenenţa
unei persone fizice la o naţiune. Prima situaţie se întâlneşte, în special, în statele Europei
occidentale, unde termenii de naţionalitate şi cetăţenie au acelaşi înţeles. Cea de-a doua

106
situaţie se întâlneşte în statele central şi est europene, inclusiv în România, unde se face
distincţia între naţionalitate şi cetăţenie.
În sens larg, cetăţenia desemnează un ansamblu de drepturi ataşate unei persoane,
raportul instituţionalizat stabilit între indivizi şi stat, sentimentul de apartenenţă la un anumit
teritoriu, calitatea de membru într-o comunitate, o idee filosofică sau un ideal moral.
Pornind de la clasica taxonomie propusă acum o jumătate de secol de T. H. Marshall
(1950) , cetăţenia presupune trei componente: civilă, politică şi socială, cărora le corespund
trei perioade istorice distincte.
Componenta civilă a cetăţeniei a apărut, odată cu dezvoltarea burgheziei, cu creşterea
urbanizării şi avântul industrializării, în secolul al XVIII-lea. Ea se fundamentează pe
generoasele principii iluministe şi presupune promovarea unui set de drepturi individuale:
libertatea, egalitatea în faţa legii, asocierea liberă, proprietatea.
Componenta politică a cetăţeniei, manifestată prin accesul la polii de decizie politică,
sufragiul universal, dreptul de a alege şi de a fi ales, reflectă cererile clasei muncitoare pentru
cetăţenie şi corespunde secolului al XIX-lea. Este perioada expansiunii statului naţional şi a
revoluţiilor purtate în numele naţiunii, a romantismului căutării unei lumi mai bune şi a
egalităţii sociale.
Componenta socială a cetăţeniei, care presupune accesul lărgit la bunăstare,
securitate personală, educaţie şi servicii sociale, defineşte cetăţenia în secolul al XX-lea.
Aceasta este perioada disoluţiei statului naţional, a globalizării, a descentralizării conceptuale şi
a desemantizării cetăţeniei.
Concepte precum cetăţenie postnaţională sau multiculturalism lărgesc aria semantică a
unui termen încărcat de istorie, dar care a revenit de curând în actualitatea cercetărilor de
specialitate. Cetăţenia nu se mai raportează la teritorialitate, astfel încât limitele cetăţeniei nu
mai corespund graniţelor statului-naţiune, după cum cetăţenia nu se mai raportează nici la
categorii precum etnicitatea sau naţiunea. Şi este evident că în democraţiile contemporane,
unde se confruntă identităţi naţionale, regionale, etnice sau religioase dintre cele mai diverse,
calitatea cetăţeniei asigură funcţionarea şi stabilitatea acestor democraţii într-o măsură mai
mare chiar decât sistemul de checks and balances.

107
 Conceptul de cetăţenie este contemporan cu primele comunităţi umane organizate şi
se fundamentează pe criteriul apartenenţei sau non-apartenenţei la acea comunitate. Odată
cu dezvoltarea comunităţilor umane în forme statale un alt criteriu al cetăţeniei se impune:
participarea. Apartenenţa şi participarea conferă cetăţeniei trăsăturile care o definesc şi o
particularizează şi care delimitează raportul care se instituie între cetăţean şi stat. Ca individ,
parte a unui anumit grup etnic sau naţional, o persoană aparţine statului; ca cetăţean,
participant la viaţa publică, persoana este parte a acelui stat.
Relaţia dintre cetăţean şi stat, bazată pe concepţia filosofică ce consideră omul ca o
fiinţă înzestrată cu virtuţi sociale, a fost analizată de Aristotel în Cartea a III-a a Politicii.
Pentru Aristotel raportul dintre individ şi stat este analog celui dintre parte şi întreg, individul
neputând exista în afara statului. Însă individul nu este un element pasiv al statului, cetăţenia
exersându-se şi fiind constiuită prin participare. Calitatea de cetăţean aparţine omului politic
în măsura în care acesta este capabil să ia parte la administrarea treburilor cetăţii.
Definită, în sens aristotelian, prin participarea la realizarea justiţiei şi la punerea în
practică a deciziilor puterii executive, cetăţenia devine extrem de restrictivă. Ea este direct
participativă, căci a fi cetăţean implică în mod necesar calitatea de a fi membru al ecclesiei şi a
juriilor, după cum cetăţenia este limitativă, căci nu poate fi extinsă la colonii sau la cei lipsiţi
de drepturi politice. Înţelegerea aristoteliană a cetăţeniei derivă din concepţia sa teleologică
privind natura statului şi atributele care definesc esenţa cetăţeniei.
Atributele cetăţeniei nu se rezumă la calitatea de membru al statului, căci agricultorii,
muncitorii sau sclavii aparţin şi ei statului dar simpla apartenenţă nu îi transformă în cetăţeni.
După cum simpla descendenţă nu poate transforma un individ, membru al polis-ului, în
cetăţean. Căci, în acord cu logica aristoteliană, cetăţenii sunt făcuţi şi nu născuţi. Urmând firul
gândirii lui Aristotel, ceea ce caracterizează în cel mai înalt grad un cetăţean este participarea
directă la actul de decizie, la alegerea membrilor comunităţii politice şi la stabilirea legilor.
Persistă totuşi o ambiguitate epistemiologică în ceea ce priveşte dreptul egal de a
conduce pe care-l pot împărtăşi cei aleşi să stabilească legile şi cei aleşi să le pună în practică.
Filosofia politică aristoteliană trebuie înţeleasă în legătură cu etica sa, cu preocuparea stabilirii
cadrului adecvat în care individul îşi poate exersa virtutea morală. Din această perspectivă,

108
graniţa dintre drepturile individuale şi binele comun, veritabil subiect de dezbatere pentru
teoriile politice ale modernităţii, devine indistinctă. Individul nu se poate realiza deplin decât
prin practicarea virtuţii iar aceasta la rândul ei nu se poate exersa decât în interiorul cetăţii.
Virtuţile individuale se relevă şi se practică în interiorul comunităţii. De aceea, reflecţia
asupra a ceea ce este cetăţeanul şi a naturii cetăţeniei este, în ultimă instanţă, o reflecţie
asupra naturii umane şi a noastră, a tuturor.
Alături de gândirea politică greacă, celălalt pol intelectual care defineşte cetăţenia în
perioada clasică îl reprezintă tradiţia juridică romană unde cetăţeanul se defineşte nu ca un
membru al polis-ului, ci al respublica. Cele două concepţii privind cetăţenia diferă în mod
fundamental prin raportarea la practica guvernării. Relaţia lui politis cu politeia, în acord cu
gândirea politică greacă, este una duală: cetăţeanul guvernează şi este guvernat determinând
în egală masură legile cărora trebuie sa i se supună.
Practica juridică romană extinde sensul cetăţeniei dincolo de graniţele cetăţii, căci
cetăţeanul nu participă în mod direct la administrarea treburilor statului, dar acesta îi asigură
protecţia sa şi a bunurilor sale. Glisarea de sens de la înţelegerea politică a cetăţeniei la cea
juridică are loc în Roma antică, unde politis este îndreptăţit la civilis de către guvernanţi.
Înţelegerea politică a cetăţeniei, desemnată prin participare, în sens aristotelian,
împreună cu concepţia juridică a cetăţeniei mijlocită prin legea menită să-l protejeze pe
cetăţean, s-au păstrat până în zilele noastre. Cele două semnificaţii ale cetăţeniei, cea politică
şi cea juridică, au înregistrat evoluţii istorice diferite: într-un sens, filosofia politică şi practica
guvernării, care a evoluat de la simpla participare la consacrarea principiului
reprezentativităţii, în celălalt sens, teoria dreptului şi istoria constituţionalismului.
În statul-naţiune modern, datorită dimensiunilor mari ale comunităţii politice, cetăţenia
presupune o serie de caracteristici definitorii. Pe de o parte, cetăţenia implică o extindere a
nivelului participării la întreaga societate şi nu doar la cei care exercită puterea; pe de altă
parte, cetăţenia implică o limitare, în sensul în care participarea cetăţenilor nu mai este
directă ci mediată, prin reprezentanţi, datorită mecanismului alegerilor.
Cetăţenia aşa cum o înţelegem astăzi, constituită prin teoria drepturilor omului, cu
rădăcini în iluminismul secolului al XVIII-lea, a urmat practici diferite în statele moderne. Ea

109
este construită pe fundamentul naţiunii fiind modelată de şi înrădăcinată în înţelegerea
diferită a naţionalităţii. În stabilirea legăturilor de cetăţenie statul apelează la categorii
determinate precum teritoriul şi la categorii pre-existente, precum naţionalitatea sau
etnicitatea, bazate pe sentimentul originii comune, al unei limbi şi fond cultural reciproc
împărtăţite, al unor relaţii sociale stabilite mutual.
Cetăţenia modernă, aşa cum o cunoaştem astăzi, „nu reprezintă o esenţă imuabilă, ci o
istorie”. Ea presupune deopotrivă posesie, achiziţie şi practică, exerciţiu. Există în primul rând
un sens juridic al cetăţeniei, ce presupune apartenenţa la o anumită comunitate politică
naţională prin beneficiul drepturilor civile şi politice şi prin obligativitatea participării.
Cetăţeanul devine actor politic prin practica exerciţiului electoral. Instituţia votului unifică sau
stratifică societatea, în funcţie de procedurile legislative aflate în vigoare.
Cetăţeanul este o parte a naţiunii – ceea ce-i conferă sentimentul egalităţii şi al
mândriei naţionale – şi se identifică cu aceasta. Există în al treilea rând un sens al
apartenenţei. Cetăţeanul aparţine unui stat care-l protejează şi-i oferă o serie de privilegii în
raport cu străinii: fie că aceştia sunt necreştini, cei care nu deţin proprietăţi sau alte grupuri
excluse şi în raport cu care statutul cetăţeniei nu se aplică. Statul stabileşte în acest fel graniţele
comunităţii naţionale şi ale comunităţii politice.
În sfârşit, cetăţenia nu este imuabilă, ea nu este un dat, nu este universală şi nu se
defineşte în termeni esenţialişti; dimpotrivă, cetăţenia este exerciţiu şi practică şi ea
dimensionează procedurile statului şi acţiunile indivizilor.
În acest sens, discuţia tehnică despre cetăţenie implică o serie de elemente care o
presupun:
i) existenţa unui stat sau a unei formaţiuni politice autonome;
ii) un număr de persoane fizice determinate care să fie înregistrate ca cetăţeni;
iii) un set prescriptibil de drepturi fundamentale de care aceştia beneficiază în virtutea
calităţii lor de fiinţe umane şi un set de drepturi politice de care beneficiază în virtutea
apartenenţei la ordinea politică a statului sau a formaţiunii politice existente;
iv) o conştiinţă colectivă şi o formă de ataşament afectiv faţă de stat şi de ordinea pe care
acesta o presupune;

110
v) egalitatea presupusă a cetăţenilor în faţa ordinii de drept;
vi) o superioritate limitată a cetăţenilor în raport cu străinii;
vii) o corelare între caracterul voluntar şi cel permanent al cetăţeniei.
Ea presupune un statut de dezirabilitate, drepturi şi obligaţii asumate, un statut de
egalitate în raport cu legislaţia statului şi de inegalitate în raport cu străinii, o stare de
necesitate şi o diversitate de sensuri, de situaţii, de cazuri.
Perspectiva etnonaţională a autodefinirii naţiunii a condus la ideea conform căreia jus
sanguinis păstrează şi conservă identitatea şi substanţa naţiunii. Jus sanguinis a creat
comunitatea de origine şi, prin prisma viziunii sale etnonaţionale, naţiunea este o comunitate
de origine.
În ceea ce priveşte cazul românesc, ideea de cetăţenie este ataşată mai curând
modelului german, centrat etnic, decât modelului francez, omologat teritorial, dar cu care se
înrudeşte prin prisma sursei de inspiraţie pentru Codul Civil. Ceea ce face să poată fi admisă
„definiţia română a cetăţeniei este bazată pe o definiţie etnoculturală a apartenenţei la
naţionalitate sau la calitatea de român anterioară constituirii statului român”.
Modelul românesc al cetăţeniei a privilegiat modelul german centrat pe înţelegerea
etnică a naţiunii, filtrată prin ideea comunitaţii de origine, într-un mod analog celui în care
naţionalismul românesc s-a dezvoltat cu surse intelectuale germane şi a fost de asemenea
centrat etnic.
Presiunea externă exercitată vreme de secole asupra Ţărilor Române a generat o contra
reacţie internă, astfel încât nu este întâmplător faptul că modelul românesc al cetăţeniei a fost
mai puternic influenţat de modelul german bazat pe concepţia etnoculturală a naţiunii
considerată ca o comunitate de origine decât de modelul francez al incluziuni teritoriale. Atât în
cazul abordării cetăţeniei cât şi în cazul autodefinirii naţiunii componenta identitară, cu
accentul pus pe comunitate şi nu pe individ, a fost primordială.
În definirea şi argumentarea juridică a cetăţeniei convingerea legislatorilor români era
aceea că jus sanguinis putea crea un tip de comunitate „bazată pe ascendenţă”. Ascendenţa
conduce la consolidarea solidarităţii naţionale şi, reciproc, ataşamentul faţă de statul-naţiune se

111
bazează pe ascendenţă şi nu pe teritorialitate, care poate fi accidentală şi contingentă, ceea ce
face dificilă naturalizarea străinilor.

COMUNITATEA INTERNATIONALA; INTEGRAREA EUROPEANA

In lumea de azi, legaturile dintre oameni se exrind dincolo de granitele statelor. Aceste
legaturi sunt atat de numeroase, de diverse si de puternice, incat viata tot mai multor oameni
depinde de ele. Datorita acestor interdependente, se creeaza o noua forma de comunitate:
comunitatea internationala. La constitutirea ei contribuie, in primul rand, circulatia
informatiilor, schimburile de bunuri si servicii, precum si contactele directe dintre persoane.
Faptele care se petrec in diferite tari din lume ne afecteaza pe toti, direct sau indirect.
Granitele dintre state nu reprezinta bariere pentru fenomene ca poluarea, bolile sau crizele
economice. Apar probleme care sunt ale tuturor oamenilor. Acestea poarta numele de
probleme globale, iar cresterea interdependentelor dintre diferite comunitati umane se
numeste globalizare.
Care sunt problemele globale?
Comunitatea internationala se confrunta cu o mare diversitate de probleme, pe care
cercetatorii le-au grupat in mai multe categorii:
- Problemele economice sunt legate de posibilitatile de dezvoltare pe care le au, in
prezent, economiile diferitelor tari si economia mondiala in ansamblul ei. In unele tari,
economia s-a dezvoltat foarte mult, ajungandu-se la abundenta. Asa sunt SUA, statele din
Europa Occidentala sau Japonia. In multe tari se manifesta insa fenomenul subdezvoltarii, care
este insotit de foamete, analfabetism, inegalitate etc. Pentru aceste tari, dezvoltarea
econmica este problema cea mai importanta. Toate tarile lumii se confrunta in prezent cu
somaj, inflatie si crize economice.
- Poluarea este un fenomen negativ, care a insotit dezvoltarea economica. Oamenii
sunt de acord ca dezvoltarea economica este pozitiva, pentru ca face posibila o viata mai buna.
Insa degradarea calitatii aerului, apei sau solului prin diferite activitati industriale afecteaza
sanatatea si, uneori, pune in pericol viata oamenilor. Poluarea este consecinta tratamentului
lipsit de responsabilitate aplicat mediului inconjurator.

112
 - Alte probleme grave sunt bolile si violenta. Desi stiinta a progresat enorm, in zilele
noastre oamenii sufera de multe boli pentru care nu s-au gasit remedii, prin amploarea si prin
consecintele sociale si economice pe care le genereaza, unele dintre aceste afectiuni sunt
considerate probleme de ordin mondial. Asa sunt SIDA, cancerul, bolile de inima etc. La fel de
multa suferinta produce in prezent violenta, manifestata in relatiile dintre indivizi sau dintre
state. Multi oameni sunt victime ale violentei, terorismului sau banditismului, traiesc intr-o
atmosfera extrem de nesigura, datorita crimei organizate, anarhiei si frecventelor lovituri de
stat.
Anarhia este o stare de dezorganizare, in care autoritatile statului nu mai sunt
respectate.
O mare parte din populatia globului este alimentata necorespunzator. Asa sunt
somalezii, etiopienii, haitienii. In Bolivia exista foarte multi copii malnutriti.
ORGANIZATII MONDIALE:
Dupa Al doilea razboi mondial, omenirea a devenit tot mai constienta de nevoia
cooperarii internationale in spiritul pacii si respectului reciproc. Pentru a rezolva problemele
care apar intre state s-au creat diferite organizatii internationale.
In acest scop, in 1945 a fost creata Organizatia Natiunilor Unite, ca organism menit sa
vegheze la binele comunitatii internationale. O.N.U. isi are sediul la New York, in SUA.
Numarul statelor membre ale ONU a crescut mereu. In 1945, faceau parte din aceasta
organizatie 51 de state. In anul 1995, numarul lor era de 185, in prezent fiind de 193 de state
membre, adica aproape toate statele lumii. Desi dorinta Romaniei de a face parte din ONU a
fost exprimata oficial din anul 1946, aderarea tarii noastre a fost blocata pana in 1955. La 14
decembrie 1955, Adunarea generala a ONU a decis primirea Romaniei in ONU, alaturi de alte
15 state.
ONU actioneaza pentru mentinerea pacii si securitatii internationale, pentru apararea
drepturilor omului, colaborarea si cooperarea intre state, respectand suveranitatea fiecarei
tari. Principiile care stau la baza ONU sunt inscrise in Carta Organizatiei Natiunilor Unite, care
a fost adoptata la 26 iunie 1945.

113
 ONU are mai multe organisme specializate care actioneaza in domenii precum cultura
(UNESCO), sanatatea (OMS), alimentatia (FAO), protectia refugiatilor (Inaltul Comisariat al
ONU pentru Refugiati), protectia copiilor (UNICEF) etc.
Comunitatea internațională desemnează un ansamblu de state unite prin interese
economice, politice și culturale comune.
1. ONU-Organizația Națiunilor Unite
2. Consiliul Europei
3. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
4. Comunitatea Europeană (U.E)
5. NATO-Pactul Atlanticului de Nord
ONU are rolul de a veghea asupra binelui comunitatii internationale. Consiliul Europei
are rolul de a sprijini libertatile, democratia si drepturile omului; sediul acesteia este la
Strasbourg, in Franta, iar Romania a devenit membra din 1993.
Conventia Europena a Drepturilor Omului este un document care permite unui stat
membru sau unei persoane particulare sa depuna plangere impotriva unui stat membru (ex:
incalcarea drepturilor)
Comunitatea Europeana este reprezentata de UE, are sediul la Bruxelles, in Belgia.
Romania este membra din 1 ianuarie 2007.
NATO- Pactul Atlanticului de Nord. Romania a devenit membra din 2004.
1. ONU
-in 1945 a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
- rol: să vegheze la binele comunităţii internaţionale
2. Consiliul Europei
- Consiliul Europei a fost infiintat la 5 mai 1949, reunind la inceput zece state membre. Astazi,
el numara 47 state membre la care se adauga o serie de state cu statut de observator
(Canada, Vatican, Japonia, Belarus-dupa intelegerea de la Lisabona, SUA, Mexic si Israel) ,
reprezentand majoritatea tarilor europene care s-au angajat sa respecte principiile
democratiei si drepturile omului. Sediul sau este in Franta, la Strasbourg, un oras aflat la

114
intersectia unor importante cai de comunicatie si regiuni europene. Limbile oficiale ale
Consiliului Europei sunt engleza si franceza.
-Romania a devenit stat membru al Consiliului Europei in 1993.
-rol: sprijină libertaţile, democraţia, drepturile omului;
- Scopul Consiliului Europei este de a sprijini constructia unei Europe unite, pe temeiul
libertatii, democratiei, al drepturilor omului si al statului de drept.
3. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (pe numele ei intreg Conventia europeana
privind protectia drepturilor omului si apararea libertatilor fundamentale) este un document
cu valoare juridica. Pe baza lui, Consiliul Europei a instituit o procedura juridica unica in lume,
care permite unui stat membru sau unei persoane particulare sa depuna plangere impotriva
unui stat membru, daca se socoteste victima unei violari a Conventiei. La Strasbourg
functioneaza Curtea Drepturilor Omului, careia i se adreseaza cei care au de facut plangeri
privind incalcarea drepturilor omului.
4. Comunitatea Europeană
-este reprezentată de Uniunea Europeană
-sediul ei este la Bruxelles, Belgia
-România este memebră de la 1 ianuarie 2007
5. NATO - Pactul Atlanticului de Nord
-Romania a dvenit membră din 2004
COMUNITATEA INTERNATIONALA
Uniunea Europeana- este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este
compusă din 27 state;
Funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și
interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre. „Peste șase decenii
a contribuit la progresul păcii și reconcilierii, democrației și drepturilor omului în Europa”.
FUNCTII:
- Imparte cu Consiliul UE puterea bugetară și are ultimul cuvânt asupra aprobării sau
respingerii bugetului general al UE;

115
- Exercită supravegherea democratică asupra tuturor instituțiilor UE, inclusiv asupra Comisiei
Europene, numind membrii Comisiei și putând demite Comisia prin moțiune de cenzură;
- Decide asupra proiectelor de directive și regulamente ale UE;
- Ratifică tratatele negociate de Comisie și Consiliu;
- Are sediul la Strasbourg, Luxembourg şi Bruxelles;
- Asigură interpretarea unitară a legislației europene;
- Decide asupra disputelor legale dintre statele membre UE, instituțiile UE, companii și
indivizi;
- Formează alături de băncile centrale naționale Sistemul European al Băncilor Centrale și
astfel decide politica monetară a zonei Euro;
- Asigură stabilitatea prețurilor în zona euro prin controlarea fluxului de bani;
- Indeplinește alături de Parlamentul European puterea legislativă;
- Imparte alături de Parlamentul European puterea bugetară;
- Asigură coordonarea politicilor economice și sociale și stabilește liniile generale pentru
Politica Comună pentru Afaceri Externe și de Securitate;
- Incheie acorduri internaționale.
ISTORIC
Ideea unei Europe unite a fost sustinuta de-a lungul secolelor de imparati si intelectuali
deopotriva, dar numai dupa cel de-al doilea razboi mondial statele europene au
institutionalizat forme de cooperare internationala, cu competente in domenii specifice, cum
ar fi: Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OCEE), Organizatia Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizatii au pus
bazele unei solidaritati mai stranse intre statele europene, dar inca manifestau trasaturile
clasice ale unei uniuni a statelor si ale cooperarii interguvernamentale.
Inceputul procesului de integrare europeana - caracterizat prin trasaturi originale si
specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul
1950, cand ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea
catorva state europene intr-un proiect de cooperare mai stransa, comparativ cu formele
traditionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de

116
suveranitate catre o organizatie cu puteri de constrangere asupra membrilor sai. Initiativa a
constat in integrarea productiei de carbune si otel a Frantei si Germaniei, in cadrul unei
organizatii deschise participarii si altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe
unite, acesta a fost primul pas catre o cooperare largita: o integrare sectoriala ce ar fi putut
influenta si alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarata, insa obiectivul politic imediat
il constituia alipirea Germaniei la Europa si eliminarea rivalitatilor existente intre Franta si
Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului.
In 1951, negocierile desfasuarate intre sase tari - Franta, Germania, Italia, Belgia,
Olanda si Luxemburg - au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se infiinta
Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Comparativ cu alte organizatii
internationale existente la acel moment, principalul element de noutate il constituia caracterul
supranational al acestei Comunitati, reprezentat de transferul de competente catre o
institutie (Inalta Autoritate) responsabila cu luarea de decizii, independent de consensul
Statelor Membre.
O alta initiativa sectoriala este reprezentata de crearea unei Comunitati Europene de
Aparare (CEA), initiativa care a esuat insa, datorita faptului ca Tratatul aferent - semnat in
1952 - nu a fost niciodata ratificat de catre Parlamentul Frantei.
O relansare in forta a "initiativei europene"a avut loc in anul 1955, in cadrul Conferintei
de la Messina, la care ministrii afacerilor externe ai CECO au cazut de acord asupra infiintarii
unei uniuni economice bazata pe o piata comuna si asupra crearii unei organizatii pentru
energia atomica. O comisie de experti condusa de Paul - Henry Spaak, ministrul belgian al
afacerilor externe, a elaborat doua proiecte ce au condus la semnarea, in 1957, a celor doua
Tratate de la Roma - cel prin care se infiinta Comunitatea Economica Europeana (CEE) si
tratatul Comunitatii Europene pentru Energie Atomica (EURATOM).
Dupa prima experienta sectoriala a CECO, CEE constituie un exemplu unic de
organizatie supranationala - adica o organizatie creata prin transferul de suveranitate de la
Statele Membre la "Comunitate". In acest context, transferul de suveranitate inseamna o
delegare - de la membrii fondatori ai Comunitatii catre anumite institutii comune - a puterii de
decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democratiei si statului de drept. In

117
acest scop au fost create mecanisme de decizie si un cadru institutional complex, capabile sa
asigure reprezentarea intereselor guvernelor Statelor Membre, a interesului general al
Comunitatii, precum si a intereselor cetatenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 si intrat in
vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei "piete comune"si de abordarea
progresiva a politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue si
echilibrate, a unei cresteri accelerate a standardelor de viata si a unor relatii mai stranse intre
Statele Membre.
Crearea unei piete comune nu inseamna numai eliminarea tuturor barierelor existente
in calea liberei circulatii a bunurilor si stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamala); piata
comuna inseamna si liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulatie a persoanelor,
serviciilor si capitalului) si stabilirea unor politici comune in domenii strategice (agricultura,
comert, transport si concurenta) pentru crearea unor conditii omogene in vederea cresterii
performantei activitatilor economice. Astfel, in 1968, CEE avea deja incheiata uniunea vamala
si avea o piata agricola comuna.
Incepand cu 1950, gradul de integrare europeana a crescut progresiv, atat din punct de
vedere geografic - prin aderari succesive - cat si din punctul de vedere al dezvoltarii de politici
si structuri institutionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economica cu sase
membri, in momentul de fata s-a ajuns la o uniune politica a 27 de tari (cu negocieri in plina
desfasurare pentru admiterea de noi membri).
EXTINDEREA INTEGRARII EUROPENE
Extinderea integrarii europene inseamna extinderea geografica (sau integrarea pe
orizontala) si consta in aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare
s-a desfasurat in sase valuri succesive de aderare, etapele intregrarii geografice fiind
urmatoarele:
Membri fondatori: 1957 - Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg;
Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie ;
A doua extindere: 1981 - Grecia;
A treia extindere: 1986 - Portugalia, Spania;

118
A patra extindere: 1996 - Austria, Finlanda, Suedia;
A cincea extindere: 2004 - Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria.
A sasea extindere: 2007-Romania si Bulgaria.
ADANCIREA INTEGRARII EUROPENE
Procesul de adancire a intregrarii europene (sau integrarea pe verticala) a demarat in
anii '50 si are in vedere urmatoarele aspecte:
a) cresterea progresiva a obiectivelor comune, pe care SM decid sa le realizeze impreuna, prin
extinderea ariilor politicilor comune;
b) intarirea caracterului supranational al Comunitatii, prin utilizarea extensiva a sistemului de
vot majoritar (in locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt
reprezentate interesele nationale ale fiecarui SM, precum si prin intarirea rolului
Parlamentului European (unde sunt direct reprezentati cetatenii europeni).
Tratatul CEE a fost amendat de cateva ori si suplimentat prin Tratatul Uniunii
Europene, pana la consolidarea sa finala intr-o Constitutie. In tabelul de mai jos sunt prezentate
tratatele prin care a fost amendat Tratatul UE:
Tabelul 1: Tratatele Uniunii Europene

Anul Documentul
1986 (ratificat in 1987) Actul Unic European
1992 (ratificat in 1993) Tratatul de la Maastricht
1997 (ratificat in 1999) Tratatul de la Amsterdam
2001 (ratificat in 2003) Tratatul de la Nisa
Aceasta abordare are in vedere dezvoltarea graduala a procesului de integrare, centrata
pe tratarea acelor aspecte asupra carora se poate ajunge la un acord si pe amanarea acelor
chestiuni care nu sunt inca in stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii.
Dupa Tratatul de la Roma, procesul de adancire a integrarii a fost cuprins in Actul Unic
European, semnat la 17 februarie 1986 si ratificat la 1 iulie 1987.
In urma unui preambul ce exprima intentia statelor membre de a transforma
Comunitatea Economica intr-o Uniune Politica (intentie care se va concretiza cativa ani mai
tarziu, prin Tratatul de la Maastricht), au fost introduse urmatoarele inovatii:

119
* institutionalizarea formala a Consiliului European (format din sefii de stat sau de guvern si
de presedintele Comisiei Europene), ca principalul organism responsabil pentru stabilirea
directiilor de dezvoltare ale Comunitatii;
* introducerea sistemului de vot al majoritatii calificate in cadrul Consiliului, pentru
adoptarea acelor deciziilor care au in vedere finalizarea pietei interne, politica sociala,
coeziunea economica si sociala si politicii cercetarii;
* intarirea rolului Parlamentului European (PE), prin introducerea procedurilor legislative de
cooperare si a necesitatii acordului PE pentru deciziile privind aderarea de noi SM si
acordurile de asociere;
* infiintarea Tribunalului Primei Instante, alaturi de Curtea Europeana de Justitie (CEJ);
* cresterea numarului politicilor comune, prin adaugarea politicilor de mediu, cercetare
stiintifica, coeziune economica si sociala;
* stabilirea unei date (31/12/1992) pentru definitivarea pietei interne (notiunea de "piata
interna"fiind mai puternica decat cea de "piata comuna", implicand nu numai realizarea celor
patru libertati - libera circulatie a bunurilor, libera circulatie a serviciilor, libera circulatie a
persoanelor si libera circulatie a capitalului - ci si implementarea a noi politici si a coeziunii
economice si sociale).
Schimbarea peisajului politic european dupa caderea regimurilor comuniste din Europa
Centrala si de Est a condus la un proces de regandire a structurii Comunitatii Europene, in
directia crearii unei uniuni politice si a uniunii economice si monetare. Baza legala a noii Uniuni
Europene este reprezentata de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 si ratificat
la 1 nov 1993. Uniunea Europeana (UE) inseamna, pe de o parte mentinerea si extinderea
acquis -ului Comunitatii Europene si, pe de alta parte noi forme de cooperare in domeniul
Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC) si al Justitiei si Afacerilor Interne (JAI). Astfel,
conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o
constructie cu trei piloni, care va fi mentinuta si dezvoltata continuu.
STEAGUL:
Steagul, cu cele 12 stele, asezate in cerc, pe un fond albastru, inseamna unitatea si
identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezinta solidaritatea si armonia, iar stelele, in

120
numar de 12, reprezinta perfectiunea (si nu numarul statelor membre UE cum s-ar putea
crede). Istoria steagului incepe in 1955. Intai, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizatie
internationala aparatoare a drepturilor omului si valorilor culturale europene. In anul 1985,
statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunitatilor Europene (CEE), incepand cu 1986
el este utilizat de catre toate institutiile Uniunii Europene.
IMNUL
Tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, in 1972, ca "Oda bucuriei"(ultima parte a
Simfoniei a IX-a de Beethoven) sa devina imnul sau, iar in 1985, Statele Membre UE l-au
adoptat, si ele, ca imn oficial al Uniunii Europene.
Uniunea Europeana nu a urmarit, prin aceasta decizie, sa inlocuiasca imnurile nationale
ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniaza aspiratia spre valorile comune,
unitatea in diversitate si idealurile de libertate, pace si solidaritate care stau la baza Uniunii
Europene.
DEVIZA UNIUNII EUROPENE
"Unitate in diversitate"este deviza Uniunii Europene. A fost folosita pentru prima data
in 2000 (cu aproximatie) si a fost pentru prima data mentionata oficial in Tratatul de instituire
a unei Constitutii pentru Europa, incheiat in 2004. Articolul I - 8 enumera simbolurile UE.
Semnificatia devizei este ca, prin Uniunea Europeana, europenii isi unesc eforturile pentru a
lucra impreuna pentru mentinerea pacii si pentru prosperitate, si ca numeroasele culturi,
traditii si limbi diferite care coexista in Europa sunt un atu pentru continentul nostru. Deviza
apare in cele 20 de limbi oficiale in postere publicate cu ocazia zilei de 9 mai, Ziua Europei.
MONEDA UNICA - EURO
La originea conceptului de moneda unica se afla tratatele care stau la baza Uniunii
Europene. Tratatul de la Roma (1957) declara ca piata comuna este unul dintre obiectivele
Comunitatii Europene ce va contribui la o "uniune mai stransa intre popoarele Europei".
Tratatul Uniunii Europene (1992 - Maastricht) introduce Uniunea Economica si Monetara si
pune bazele monedei unice. Iar in decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca
moneda unica sa poarte numele de "euro".

121
 Incepand cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis in circulatie si in buzunarele
cetatenilor europeni. In acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior
li s-a alaturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele si bancnotele
nationale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circulatie pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafica a monedei unice a fost inspirata de litera greceasca epsilon, ea
trebuind sa faca legatura atat cu leaganul civilizatiei si democratiei europene, cat si cu prima
litera din cuvantul "Europa". Cele doua linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al
stabilitatii euro.
ZIUA EUROPEI - 9 MAI
Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas catre crearea a ceea ce este astazi Uniunea
Europeana.
In acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Frantei, Robert Schuman, a citit presei
internationale o declaratie prin care chema Franta, Germania si celelalte popoare ale Europei sa
isi uneasca productiile de otel si carbune, ca "prima fundatie concreta a unei federatii
europene".
Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunitati in cadrul careia membrii sa isi puna
sub control comun productia de otel si carbune - ca baza a puterii lor militare -, in scopul evitarii
izbucnirii unui nou razboi. Tarile carora li se adresa in primul rand aceasta provocare - Franta si
Germania - fusesera in razboi timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea razboi mondial
aproape ca le distrusese. In 1985, cand proiectul constructiei europene era deja clar conturat,
cele zece state membre care formau la acea data Comunitatea Europeana, au hotarat ca ziua de
9 mai sa devina Ziua Europei.
OBIECTIVELE PRINCIPALE ALE UNIUNII EUROPENE
Principalele obiective ale Uniunii sunt:
- asigurarea pacii si a valorilor sale (respectul pentru demnitatea umana, libertate,
democratie, egalitate, domnia legii precum si respectarea drepturilor omului si ale
minoritatilor);
- asigurarea bunastarii cetatenilor sai.
Pe langa acestea, Uniunea isi propune sa promoveze:

122
* un spatiu al securitatii, libertatii si dreptatii fara frontiere interne;
* o piata interna in cadrul careia libera concurenta sa se desfasoare nestanjenita;
* dezvoltare durabila bazata pe crestere economica si stabilitate financiara, o economie de
piata competitiva care tinde catre progresul social si eliminarea somajului, un nivel ridicat de
protectie a mediului;
* dezvoltarea progresului stiintific si tehnic;
* combaterea discriminarii, promovarea dreptatii sociale si a protectiei cetatenilor,
egalitatea dintre femei si barbati, solidaritatea dintre generatii precum si protectia
drepturilor copilului;
* asigurarea coeziunii sociale, economice si teritoriale, precum si a solidaritatii intre statele
membre.
Pe langa aceste obiective, Uniunea se angajeaza sa respecte si sa pastreze specificul
cultural si diversitatea lingvistica a statelor membre.
ACTE SI TRATATE IMPORTANTE
Actul Unic European (1987)
Stabilea ca data de referinta 1 ianuarie 1993 pentru implementarea deplina a celor
patru libertati fundamentale": libera circulatie a marfurilor/persoanelor/serviciilor/capitalurilor;
Tratatul de la Maastricht (1993)

Tratatul de constituire a Uniunii Europene care are la baza trei piloni:

a) Comunitatile Europene (Comunitatea Economica Europeana, Comunitatea Otelului si
Carbunelui, Comunitatea Europeana a Energiei Atomice) si Institutiile UE stabilite prin
tratatele fondatoare: Comisia Europeana, Parlamentul European, Consiliul European si Curtea
Europeana de Justitie;
b) Tratatele care au la baza inceputurile unei politici externe si de securitate comune;
c) Introducerea cooperarii in justitie si afaceri interne.
Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul pregateste temeiul pentru a aduce Uniunea Europeana mai aproape de
cetateni, de a o face mai puternica, mai eficienta si de a o pregati pentru primirea unor noi
membri. Acest tratat vizeaza si Agenda Sociala (directivele care stabilesc cursul actiunilor cu

123
caracter social pe urmatorii cinci ani).
Tratatul de la Nisa (2000)
Este un acord referitor la problemele institutionale si la cele legate de procesul de
largire al Uniunii Europene.
Declaratia cu privire la Viitorul Uniunii Europene se refera la
- drumul spre largirea UE este deschis, incheindu-se procesul de schimbare institutionala
necesara pentru primirea noilor membri;
- incurajarea dezbaterilor intre partile implicate in procesul de largire a UE, inclusiv cu statele
candidate;
Procesul de largire a UE trebuie sa aiba in vedere urmatoarele probleme:

- cum sa se stabileasca si sa se monitorizeze mai precis competentele intre UE si statele

membre reflectand principiul subsiariditatii;
- simplificarea tratatelor pentru a le face mai clare si mai bine intelese fara a le schimba
semnificatia;
- rolul parlamentelor nationale in realizarea arhitecturii europene.
Tratatul Constitutional al Uniunii Europene (2004)
La 29 octombrie 2004, sefii de state si de guverne ale celor 25 de State Membre si 3 tari
candidate au semnat Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, unanim adoptata de catre
ei in 18 iunie acelasi an. Tratatul va intra in vigoare doar cand va fi adoptat de catre fiecare
dintre tarile semnatare in concordanta cu propriile proceduri constitutionale, Statele Membre
avand doi ani la dispozitie pentru ratificarea textului Constitutiei.
Constitutia Europeana este un punct de cotitura in constructia Europei. Ea are rolul de a
raspunde provocarilor unei Uniuni care traverseaza cea mai mare extindere din istoria ei si, nu
in ultimul rand, unei Europe unite in care locuiesc peste 450 milioane de locuitori. Acestora
trebuie sa le asigure un mediu de viata aflat sub semnul democratiei, libertatii si
transparentei, aproape de fiecare dintre ei.
Constitutia Europeana nu va inlocui constitutiile nationale ale statelor membre, ci va
inlocui principalele Tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar.

124
Constitutia Europeana defineste competentele si rolul Uniunii, atat in interior, cat si in
exterior. Uniunea Europeana nu inlocuieste cu structurile sale structurile nationale, fiecare
functionand in continuare. Nou si important insa, in contrast cu textele constitutionale si
institutiile nationale, Constitutia si institutiile europene se aplica uniform pe intreg teritoriul
Uniunii, tuturor cetatenilor - fara deosebire, drepturi si obligatii -, la fel ca si jurisdictia
acestora. Noua Constitutie va imbunatati gradul de transparenta si eficienta al deciziilor si
actiunilor Uniunii Europene si ii va oferi flexibilitatea necesara in atingerea scopurilor propuse.
Constitutia este structurata in patru sectiuni
Prima sectiune defineste Uniunea Europeana, valorile, obiectivele, prerogativele,
procedurile si institutiile sale. A doua parte cuprinde Carta Drepturilor Fundamentale, a treia
descrie politicile si modul de functionare al Uniunii Europene, iar a patra sectiune cuprinde
prevederile finale, inclusiv procedurile de adoptare si revizuire a Constitutiei.
Alte prevederi importante cuprinse in Tratatul Constitutional se refera la:
 Carta Drepturilor Fundamentale, ca parte integranta a Constitutiei (sectiunea a doua);
 Un mecanism de "avertizare timpurie"pentru parlamentele nationale in monitorizarea
noii legislatii;
 Posibilitatea ca un milion de cetateni comunitari sa inainteze spre dezbaterea Comisiei
un proiect legislativ;
 Noi fundamente legale in domeniile energie, sport, turism, zboruri spatiale si
cooperare administrativa;
 Noi drepturi pentru grupul Euro, care vor putea acum impune politici de impozitare
comune;
 Baza legala pentru infiintarea Oficiului Procurorului European;
 clauza de solidaritate in cazul atacurilor teroriste.
Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competenţelor Uniunii şi instituirea unei
politici comunitare a ocupării forţei de muncă, transferul unei părţi din materiile care intrau
anterior sub incidenţa Cooperării în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne, măsuri menite să
apropie Uniunea de cetăţeni, posibilitatea unor cooperări mai strânse între anumite state

125
membre (cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta extinde procedura de codecizie,
precum şi votul cu majoritate calificată şi simplifică şi renumerotează articolele tratatelor.
Tratatul de la Nisa (2001)
Tratatul de la Nisa este consacrat în special „reminiscenţelor” de la Amsterdam, şi
anume problemelor instituţionale cu privire la extindere, care nu au fost soluţionate în 1997.
Este vorba despre componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în Consiliu şi despre
extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea
procedurii de cooperare consolidată şi eficientizează sistemul jurisdicţional.
Tratatul de la Lisabona (2007)
Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme instituţionale. Acesta elimină vechea
arhitectură instituţională introdusă de Tratatul de la Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea
Europeană cu Uniunea Europeană. Acesta introduce, de asemenea, modificări semnificative
privind modul de funcţionare al instituţiilor europene, procesul decizional şi repartiţia
competenţelor între UE şi statele membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de
adoptare a deciziilor într-o Uniune extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la Lisabona modifică,
în plus, numeroase politici interne şi externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituţiilor
să legifereze şi să ia măsuri în domenii politice noi.
Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:
Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994), care creşte numărul statelor
membre ale Comunităţii Europene la cincisprezece.
Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei,
Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003)
Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la
cincisprezece la douăzeci şi cinci.
Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005).
Acest tratat creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la douăzeci şi
cinci la douăzeci şi şapte.
AUTORITATEA-TEORII DESPRE STAT
AUTORITATEA SI MANIFESTAREA EI:

126
 Ce este autoritatea?
Atunci cand judecam faptele oamenilor, se intampla, de multe ori sa ne intrebam daca o
persoana avea sau nu dreptul sa actioneze intr-un anumit mod, daca dispunea de autoritatea
necesara pentru a lua decizii si a impune reguli. Autoritatea se intalneste in diferite situatii si
se manifesta in multiple moduri.
Prin autoritate se intelege:
1. dreptul de a comanda, de a da dispozitii sau de a impune ascultare;
2. institutia statului competenta sa ia masuri si sa emita dispozitii cu caracter
obligatoriu; reprezentant al unei asemenea institutii este statul;
3. prestigiul de care se bucura cineva sau ceva; persoana care se impune prin
cunostintele sale, prin prestigiul sau.
Unii oameni confunda autoritatea cu puterea, care consta in capacitatea de a actiona,
de a atinge anumite scopuri. Fata de putere poate exista opozitie, si, in asemenea situatii,
este folosita forta sau alt mijloc de constrangere. Persoana cu autoritate nu are nevoie sa
apeleze la forta. Ea se afla intr-o pozitie care ii permite sa dea ordine, iar dreptul sau de a
comanda sau de a stabili anumite reguli este recunoscut si acceptat de ceilalti. Autoritatea
este puterea bazata pe prestigiu si respect, exercitata in mod legitim de catre cei care au
dreptul sa o foloseasca.
Puterea poate fi:
- legitima, atunci cand este exercitata de cei indreptatiti la aceasta. Dreptul legitim de a
exercita puterea nu este pus la indoiala de cetateni, chiar daca actiunile care decurg din
aceasta nu sunt privite cu simpatie;
- nelegitima, atunci cand este exercitata de cei care nu au dreptul acesta. Puterea nelegitima
se bazeaza pe constrangere si consta in folosirea fortei sau in amenintarea cu forta de catre
persoane care nu au dreptul s-o faca, pentru a-i obliga pe oameni sa o accepte.
Autoritatea se intemeiaza pe:
1. Traditie. Autoritatea se poate baza pe obiceiuri, datini sau traditii culturale. In decursul
timpului, s-au impus anumite norme pe care oamenii le respecta neconditionat. De exemplu,
persoanelor in varsta li se da ascultare in virtutea obiceiului existent din vremurile vechi de a

127
apela la sfatul batranilor in caz de necesitate. Monarhii domnesc in virtutea dreptului
mostenit din familie, pe baza unor traditii respectate de demult.
De exemplu, tatal este o autoritate in familie, indeosebi datorita faptului ca, prin
traditie, acesta avea un rol economic important: era persoana care asigura veniturile casei.
Desi, in prezent, la constituirea veniturilor familiei contribuie mai multi membri, totusi traditia
este deosebit de puternica si tatal ramane o autoritate.
2. Legi. In societate exista un sistem de legi si norme prin care se reglementeaza exercitarea
puterii. Prin lege se stabileste ce sunt si ce nu sunt autorizate sa faca persoanele care detin
diferite functii, ce atributii au si ce responsabilitati isi asuma. Autoritatea legala nu este
asociata unei persoane, ci unei pozitii sociale.
De exemplu, un sef de stat poate convoca parlamentul sau poate gratia persoane
condamnate prin hotarare judecatoreasca, dar numai atat timp cat exercita functia suprema
in stat. Dupa ce paraseste functia , nu mai este autorizat sa faca nimic din toate acestea. Un
sef de stat nu are voie sa abuzeze de functie. El nu poate lua din magazine bunuri fara sa
plateasca, dupa cum nu se poate sustrage de la plata impozitului datorat statului. Obligatia de
a plati bunurile cumparate sau impozitele catre stat nu tin de functia de sef al statului.
3. Calitati personale. Exista persoane cu calitati exceptionale, care inspira celorlalti incredere,
atasament si ascultare si care reprezinta autoritati incontestabile. Asemenea persoane pot fi
conducatori politici. Dar exista si altfel de personalitati, stiintifice, culturale sau sportive, care
au contribuit la progresul umanitatii. Despre acestea se spune ca sunt autoritati intr-un
domeniu de activitate.
Autoritatea pare să presupună că această putere mai are o anumită caracteristică: ea
este legitimă. Când am discutat depre cele trei sensuri pe care le dăm expresiei „a avea
autoritate” am folosit termeni precum „drept”, „permisiune” sau „expert”. Toţi aceştia au o
încărcătură normativă. Ca urmare, spre deosebire de conceptul de putere, cel de autoritate
este normativ; autoritatea este o putere legitimă (în acest sens, se spune adesea că statul
diferă de alte entităţi care au putere fiindcă folosirea de el a forţei fizice este legitimă; că el
are monopolul violenţei fizice etc.). Hobbes formula explicit această idee că autoritatea
exprimă o cerinţă morală atunci când scria că:

128
 "Aşa cum dreptul la posesie e numit dominion; tot aşa dreptul de a face o acţiune e
numit autoritate. Aşa că prin autoritate se înţelege întotdeauna dreptul de a face o acţiune."
(Leviathan, XVI)
Pe de altă parte, a avea autoritate în acest sens de legitimitate nu înseamnă şi a
deţine în mod efectiv puterea. Aceasta, fiindcă din faptul că cineva, de exemplu, are un drept
legitim la jurisdicţie asupra unui teritoriu nu decurge şi că oamenii recunosc acest drept; sau
comanda cuiva nu este ascultată, sau dacă este ascultată, acest lucru se întâmplă nu pentru
că oamenii recunosc dreptul cuiva, ci din teamă. După cum se poate întâmpla şi invers: cineva
nu are nici un fel de autoritate legitimă, dar celalţi cred că o are (cum se întâmplă de pildă în
romanul Prinţ şi cerşetor).
De aici decurge că pentru a înţelege autoritatea trebuie să avem în vedere că aceasta
presupune două feluri de actori: 1) cei care exercită autoritatea; şi 2) cei cărora autoritatea li
se aplică. Şi se poate vorbi de autoritate atunci când sunt îndeplinite simultan două condiţii:
pe de o parte, coerciţia este exercitată legitim; pe de alta, subiecţii autorităţii o recunosc ca
legitimă.
TREI TIPURI DE TEORII ALE AUTORITATII POLITICE:
Înainte de aceasta să tratăm pe scurt fiecare dintre tipurile de teorii menţionate ale
autorităţii politice. Dacă cineva susţine că cineva sau ceva are dreptul să conducă pe
altcineva, trebuie să arate în ce constă şi de unde vine acest drept. Esenţa argumentului
anarhist este aceea că un astfel de drept nu poate fi dedus din anumite aranjamente sociale –
fiindcă nici un astfel de aranjament nu poate să întemeieze faptul că cineva este legitim în a
comanda cuiva. Atunci o cale promiţătoare este aceea de a sugera că dreptul de a conduce pe
alţii este independent – şi deci, în sens logic, anterior – oricăror aranjamente sociale. Cineva ar
avea dreptul natural de a conduce – e natural în sensul că nu depinde de convenţii,
constrângeri sociale. Atunci se va conchide: cineva are dreptul de a-l conduce pe altcineva
dacă natura lui e astfel încât e potrivită pentru a-l conduce pe al doilea, iar natura acestui al
doilea e astfel încât să fie condus de primul.
Teoria autorităţii politice ca drept natural descrisă aici se întemeiază pe o teorie a
subordonării naturale. Aceasta trebuie să cuprindă două tipuri de susţineri. Mai întâi, că

129
natura face ca unii oameni să fie conducători iar alţii conduşi. În al doilea rând, aceste
caracteristici naturale impun pentru unii oameni obligaţia de a se supune şi acordă altora
dreptul de a conduce.
În gândirea politică tradiţională, unele dintre cele mai cunoscute teorii ale autorităţii
politice ca permisiune sunt cele ale autorităţii divine. Ele au două componente. Prima este
aceea că există o autoritate de care nu ne putem îndoi: Dumnezeu. Nu ne putem îndoi de
legitimitatea puterii Sale asupra oamenilor. A doua este aceea că un conducător este legitim
dacă această autoritate a lui vine de la cea divină.
Autoritatea ca drept divin ca permisiune poate fi înţeleasă, la rândul ei, în două feluri.
Permisiunea este dată unor oameni în mod direct (precum în cazul profeţilor sau regilor lui
Izrael) sau indirect. Această a doua teorie este expusă de exemplu de Filmer în Patriarcha
(1631). Ideea lui Filmer, simplu spus, este că Dumnezeu a dat această autoritate lui Adam în
Eden, iar Adam a lăsat-o urmaşilor săi, până la monarhii din acel moment. Monarhii au
aşadar aceeşi putere pe care o are Dumnezeu; cum spunea Locke referindu-se la concepţia lui
Filmer, urmează că „oamenii nu se nasc liberi, şi de aceea nu au niciodată libertatea de a-şi
alege fie conducătorii, fie formele de conducere. Prinţii au putere absolută şi, datorită
dreptului divin, sclavii nu pot avea dreptul la un legământ sau consimţământ”.
Dificultăţile cele mai mari pe care le ridică teorii de acest tip sunt următoarele. Mai
întâi, e imposibil ca acestea să poată fi probate empiric. Ni se cere pur şi simplu să credem
lucruri care par să nu aibă nici o bază faptică. În al doilea rând, ele nu lasă nici un loc
posibilităţii de a justifica o anumită limitare a guvernării. Puterea nu poate fi decât absolută.
Teoriile politice ale autorităţii ca expertiză sunt interesante pentru că nu implică
obligaţia de a te supune cuiva; de aceea ele pot constitui un tip de răspuns la provocarea
anarhistă. Conform acestor teorii, dacă ai o expertiză mai mare decât o altă persoană într-un
domeniu, atunci ai autoritate asupra ei în acel domeniu. Dacă discutăm despre încălzirea
globală, cercetătorul în domeniu are autoritate faţă de noi ceilalţi în ceea ce priveşte părerile
sale.
Rezumând, am putea indica o sumă de condiţii care am văzut că apar ca necesare
pentru o teorie a autorităţii legitime. În primul rând, teoria trebuie să justifice dreptul cuiva să

130
conducă. Dar, în al doilea rând, acest lucru nu trebuie să intre în conflict cu recunoaşterea
autonomiei personale. Autoritatea politică nu poate să impună obligaţii contrare autonomiei
personale. În al treilea rând, o teorie satisfăcătoare a autorităţii politice nu trebuie să justifice
decât acea autoritate necesară pentru a atinge anumite obiective: ea trebuie să arate că o
autoritate este legitimă, dar trebuie să specifice şi criterii valide de limitare a acestei
autorităţi. În al patrulea rând, o teorie acceptabilă a autorităţii politice trebuie să îşi specifice
clar obiectul: să arate că normele sunt legitime şi, de asemenea, să indice motivele pentru care
persoanele individuale trebuie să le respecte.
AUTORITATE SI IERARHIE:
Desi autoritatea poate fi intalnita la mai multe persoane sau in mai multe institutii, ea
nu se manifesta pretutindeni la fel, cu aceeasi eficienta sau in aceeasi masura. Putem constata
ca unele persoane au autoritate mai mare decat altele, ca persoane cu autoritate se supun , la
randul lor, ordinelor date de alte persoane, ca activitatea pe care o desfasoara unele autoritati
este indrumata si controlata de cele superioare. De exemplu, intr-o scoala directorul are
autoritate mai mare decat profesorii. Autoritatea profesorilor se exercita asupra elevilor, in
timp ce autoritatea directorului se exercita atat asupra elevilor, cat si asupra profesorilor si a
celorlalti angajati ai scolii. Intr-o intreprindere sau institutie putem constata ca exista sefi si
subalterni, cei din urma aflandu-se in situatia de a executa dispozitiile primite si de a da
socoteala pentru modul in care le-au indeplinit.
In statul roman, Parlamentul este autoritatea publica suprema, cu drept de a cere
socoteala Guvernului pentru activitatea desfasurata, desi Guvernul exercita si el autoritate la
nivelul intregii tari. Exista o ierarhie a autoritatilor in societate, intre ele stabilindu-se relatii
de subordonare.
Intr-o institutie, relatia de subordonare presupune:
1. pozitii ierarhice: sefi si subalterni;
2. Sefii au autoritate formala, au dreptul de a distribui sarcini, de a controla actiunile
subalternilor, de a sanctiona si de a recompensa;
3. Subalternii raspund in fata sefilor de actiunile lor, de modul in care indeplinesc sarcinile
primite.

131
 Ierarhie= sistem de subordonare a functiilor si autoritatilor inferioare fata de cele
superioare.
Armata este institutia cu cea mai stricta organizare ierarhica. Pozitia pe care o ocupa
un militar in ierarhie se exprima printr-un anumit grad: general, colonel, maior, capitan,
locotenent, sergent etc. Gradele militare se acorda in ordine, de la cel mai mic la cel mai mare,
in functie de vechimea in armata si de meritele persoanei. In ierarhia militara se poate avansa
pana la gradul de general. In armata, autoritatea comandantului nu poate fi pusa la indoiala.
De aceea, intre militari, ordinele nu se discuta, se executa.
AUTORITATEA IN SPATIUL PRIVAT SI IN SPATIUL PUBLIC
Autoritatea se poate manifesta acasa, la scoala, pe strada, in intreprinderi, institutii,
tribunale, unitati militare etc. Astfel, parintii au autoritatea de a impune copiilor respectarea
anumitor reguli si de a-i pedepsi atunci cand gresesc. Profesorii pot pretinde elevilor sa invete,
sa trateze despre diferite subiecte la teze sau la examene, sa respecte regulamentul scolii etc.
Parlamentul este autoritatea suprema in stat si singura indreptatita sa adopte legile. Politistii
au dreptul de a ne impune sa respectam legile, judecatorii sunt autorizati sa stabileasca
sanctiuni pentru incalcarea legilor, comandantii au autoritatea de a instrui soldatii, patronii
unor intreprinderi au dreptul de a angaja sau de a concedia lucratori. De asemenea, exista
persoane autorizate sa semneze documente oficiale, sa controleze calitatea produselor oferite
spre vanzare, sa supravegheze zona de frontiera etc.
Ne putem intreba de ce exista autoritate sau daca este cu adevarat nevoie de ea.
Pentru a intelege de ce avem nevoie de autoritate, sa ne gandim ce s-ar intampla daca ea nu ar
exista. Cine ne-ar conduce? Cine ne-ar apara drepturile? Cum s-ar rezolva problemele si
conflictele? Lipsa de autoritate duce la violenta si teroare. Atunci cand oamenii nu se mai
inteleg, problemele sunt solutionate prin forta. Autoritatea poate fi folosita pentru a proteja
viata, libertatea si proprietatea oamenilor, pentru a asigura ordinea si securitatea, pentru a
rezolva conflictele in mod pasnic.
Autoritatea se poate manifesta prin:
 impunerea unor pareri, convingeri, norme sau comportamente;
 adoptarea unor decizii;

132
  stabilirea unor interdictii;
 acordarea unor recompense sau sanctiuni.
Profesorii au autoritate in scoala si in afara ei.
Acasa, fiecare om are o viata personala, traieste in spatiul privat de care dispune el si
familia sa.
In comunitatile preistorice, batranii reprezentau o autoritate incontestabila ce
provenea din experienta acumulata de acestia de-a lungul mai multor zeci de ani de viata. Ori
de cate ori trebuia luata o decizie importanta pentru comunitate, se apela la sfatul lor.
Asemenea practici exista si astazi in multe treburi.
La daci, marele preot Deceneu se bucura de mare autoritate. Stiinta pe care o poseda ii
permitea sa faca lucruri neobisnuite pentru vremurile in care a trait. Se spune despre Deceneu
ca stia sa vindece diferite boli si sa descifreze tainele astrelor. Oamenii au fost uimiti cand
prezicerile lui referitoare la producerea unor eclipse de soare s-au adeverit, iar de atunci nimeni
nu i-a nesocotit vreodata autoritatea.
In situatia in care un copil ramane fara parinti, sau acestia nu mai pot sa il ocroteasca, el
este incredintat unei autoritati tutelare. Autoritatea tutelara functioneaza pe langa consiliul
local, asigura protectia copilului si respectarea drepturilor sale.
TEORII DESPRE STAT:
Termenul „stat” isi are originea in latinescul „status”, cu sensul de stare a unui lucru,
semnificand ideea de ceva stabil, permanent. Acest cuvînt se folosea pentru a desemna
cetăţile, republicile de tipul celei romane şi alte forme de organizaţie politică a societăţii.
Acesta nu înseamnă că la etapa timpurie de existenţă a statului nu au fost încercări de a
fundamenta idei clare despre stat. Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi
întalnite, de exemplu, la gînditorii din antichitatate, cum ar fi Aristotel, Platon. Vechii greci
defineau statul cu notiunea de polis- stat cetate, ca asezare delimitata de alta, dar si ca
institutie de exercitare a conducerii sociale.
La randul lor, romanii, pentru a face o mai mare distinctie intre stat ca teritoriu,
asezare si stat ca institutie, foloseau doi termeni distincti: de "civitate"- stat in sensul de
teritoriu si "res-publica"(pentru perioada republicii) - ca institutie politica, definea ideea de

133
conducere a vietii publice sau a statului. Asadar, „status rei publicae” insemna pentru
magistratii si popoprul roman „starea lucrarilor publice” sau „situatia conducerii vietii
publice”. Si vechii germani au vazut in stat atat o organizare teritoriala, cat si una politica,
definindu-l cu notiunea de land.
Pentru intaia oara notiunea de stat - "statio"este folosita de N. Machiavelli in scrierea
sa „Principele” (1513), cand se refera la ideea unitatii. In Evul Mediu, pentru stat se folosea
termenul de regat, tara, principat sau republica, notiuni care exprimau ideea de intindere a
teritoriului statal si ideea de puterea regelui, a principelui, a corpului politic local de a
comanda si de a cere sa li se dea ascultare .
Incepand cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, in sens de putere si institutie politica
cu rol major in organizarea si conducerea societatii, se impune treptat in limbile moderne.
Dupa aceasta perioada notiunea de stat va fi folosita in sensul de institutie politica sau de
comunitate umana aflata sub o anumita autoritate, acceptiune care si astazi si-a pastrat
valabilitatea.
În sensul său modern noţiunea de „stat” se foloseşte mult mai tarziu, incepand cu
secolul al XVI-lea. De obicei folosirea acestui cuvînt în sensul său modern e legată de numele
lui Niccolo Machiavelli. Notiunea de Stat capata insa un sens modern in Europa medievala
incepand cu epoca Renasterii. Unul dintre promotorii intelegerii moderne a notiunii de stat
este Jean Bodin, in opera „Le six livres de la Republique”.
Cand termenul „status” a inceput sa fie utilizat in expresii precum: „status rei române”
si „status rei publicae” situatia conducerii vietii politice” a dobandit si o semnificatie politica.
In cadrul oricarei societati o componenta importanta a sistemului politic o constituie
institutiile politice. Ele asigura derularea si realizarea efectiva a vietii si practicii politice.
Principala lor caracteristica este aceea ca au ca obiect de activitate puterea politica,
organizarea, transmiterea, exercitarea, conducerea si legitimarea ei.
In cadrul oricarui sistem politic se intalnesc doua tipuri distincte de institutii politice:
a) institutii politice statale care au in centrul lor statul, cea mai importanta si cea mai veche
institutie a societatii si care in functie de natura puterii exercitate se impart in:
- institutia politica executiva – guvernul;

134
- institutia legislativa – parlamentul;
- institutia sefului statului.
b) institutii politice extrastatale din care fac parte partidele politice.
Cea mai importanta si eficienta institutie in exercitarea puterii politice a fost si
ramane statul. Ea este in acelasi timp si prima institutie politica structurala, organizata si
institutionalizata de detinere, exercitare si legitimare a puterii politice. Acest fapt a facut ca
nu de putine ori statul sa fie identificat cu puterea politica, iar aceasta din urma sa fie definita
prin stat, ca putere de stat. Si intr-un caz si in altul avem de-a face nu numai cu o suprapunere
de termeni ci si cu o lipsa de rigoare, o identificare de continuturi si semnificatii.
Statul nu se rezuma numai la putere, insasi puterea politica nu e doar cea detinuta si
exercitata de grupul sau clasa sociala aflata la conducere, ci ea implica si fortele sociale asupra
carora se exercita si care dau opozitia politica.
Activitatea si actiunea statului e mult mai cuprinzatoare decat puterea politica, ea e
generalizanta, are ca spatiu de actiune si alte forme ale puterii sociale, cum ar fi cea
economica, sociala, spirituala etc.
O problema mult disputata care nu si-a gasit nici astazi o rezolvare deplina, este aceea
a definirii si genezei statului. Diversitatea de pareri si opinii a fost si este determinata de mai
multi factori cum ar fi:
- momentul istoric si perioada in care a fost analizat statul;
- nivelul dezvoltarii stiintelor sociale;
- interesele sociale, economice si politice care au primat in studiul problematicii statului;
- criteriile de la care s-a plecat si care au primat in cercetarea statului;
- domeniile stiintei din perspectiva carora a fost definit si investigat statul.
De-a lungul vremii, problema definirii originii si continutului statului a generat mai
multe teorii:
1. Teoriile teocratice
Acestea sunt proprii societatilor antice si feudale. Potrivit acestora, statul este o creatie
divina, rezultatul vointei lui Dumnezeu, acceptarea si supunerea fata de acesta este o obligatie
religioasa.

135
 In feudalism are loc o coabitare intre puterea laica si biserica, ce a avut ca efect
imprimarea unui pregnant caracter divin atat puterii cat si institutiilor sale politice, fapt ce a
determinat o justificare si o legitimare supranaturala a acestora.
In acelasi timp biserica, prin dogma sa teologica a contribuit in mare masura la
fundamentarea pe un temei divin a doctrinei monarhice absolute. Potrivit acesteia, monarhul
este reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant, el primeste si exercita puterea de la Dumnezeu,
iar pentru faptele si actele sale nu este raspunzator decat in fata divinitatii.
Cei mai de seama reprezentanti ai teoriei teocratice au fost Aurelian Augustin cu
lucrarea De civitate Dei, si Toma D’Aquino cu Suma Teologica.
Aurelian Augustin este primul teolog al bisericii crestine care pune problema
raportului dintre statul pamantesc si statul lui Dumnezeu, deschizand lupta pentru hegemonie
dintre biserica si puterea laica.
La randul sau, calugarul Toma d’Aquino va crea la mijlocul secolului al XIII-lea asa cum
spunea si papa Leon al XIII-lea, „singura si cea mai autentica filosofie a bisericii catolice”, care
era un mixaj intre credinta si ratiune, la care se adauga numeroase referiri din Sfanta
Scriptura.
In aceeasi teorie se incadreaza si conceptia lui Platon care in "Republica" realizeaza o
constructie teoretica a statului pe principii divine, dar cu multe elemente de elitism politic si
de utopie. Statul, dupa Platon, reprezinta o organizare de tip artistocratica, bazat pe caste,
unde conducerea este asigurata de elita filosofilor si inteleptilor.
2. Teoria patriarhala
Aceasta teorie este foarte apropiata de cea teocratica. Ea sustine ca statul ar fi luat
nastere direct din familie, iar puterea monarhului din puterea parinteasca a lui Dumnezeu.
Elemente ale unei asemenea teorii intalnim la Aristotel, dar si la unii politologi contemporani
ca Robert Filmer, care in lucrarea sa Patriarhul (1953) considera ca monarhul, ca mostenitor,
al lui Adam, este creat de Dumnezeu, ar detine puterea de la acesta si deci implicit ea ar avea
un caracter, o natura divina.
3. Dreptul natural

136
 Dreptul natural este o veche teorie sociala, ea aparand inca din antichitate, fiind
sustinuta si promovata de ganditori ca Mo-tzi, Men-tzi, scoala stoica greceasca, Epicur etc.
Despre un drept natural nescris aflam si de la Sofocle si Cicero, acesta din urma, in
scrierea sa "De republica" face distinctia intre dreptul natural si cel legal.
In feudalism, dreptul natural a fost inlocuit cu cel divin, intreaga explicare si
reglementare a relatiilor sociale se va face prin divinitate.
In perioada descompunerii feudalismului si trecerii la capitalism, dreptul natural isi va
recapata caracterul laic, rational si va deveni o arma ideologica in lupta burgheziei contra
feudalitatii.
Dreptul natural exprima pozitia, atitudinea noii clase in ascensiunea burgheziei fata
de problema preluarii si organizarii puterii politice.
In acceptiunea dreptului natural, statul nu este o institutie de esenta divina, vesnica si
imuabila, ci o creatie umana, supusa unor continui transformari, schimbari.
4. Teza contractualista a statului
Este in stransa legatura cu dreptul natural, care de altfel constituie temeiul,
fundamentul acesteia. Ea marcheaza un pas inainte in evolutia teoriilor despre stat, in sensul
ca inlatura vechea ipoteza teocratica potrivit careia statul ar fi ca o creatie si o vointa divina.
Desi originile teoriei contractualiste se regasesc in antichitate, ea a fost fundamentata
si dezvoltata in epoca iluminista, avand ca principal protagonist pe Montesquieu si mai ales pe
J.J.Rousseau. Acesta din urma, intr-o lucrare cu titlul semnificativ "Contractul social", considera
ca statul a aparut dintr-o nevoie naturala, pe baza unei intelegeri intre putere si cetateni,
cand acestia din urma si-au delegat atributiile lor puterii pentru a le folosi in numele
comunitatii, a binelui comun.
Aflati intr-o lupta deschisa pentru putere cu vechea clasa si monarhia absoluta,
reprezentantii politici si ideologici ai noii clase – burghezia, merg si mai departe, sustinand ca
in cazul in care una din parti, cum era cazul in acel moment al puterii feudale, nu-si respecta
obligatiile asumate prin contract, acesta poate fi anulat, ceea ce in practica politica insemna
inlocuirea puterii.

137
 In felul acesta se justifica si legitima revolutiile burgheze care urmareau abolirea vechii
puteri si a vechiului stat de esenta feudala.
5. Teoria organicista
A aparut ca o riposta spirituala, ca o contrarevolutie ideologica a vechii clase feudale si
a bisericii fata de burghezie, de revolutie si doctrina sa liberala.
Ea este o varianta a conservatorismului politic din perioada cand aceasta se prezinta si
se manifesta ca o ideologie antiburgheza.
Teoria organicista este o analogie mecanicista intre organismul uman si cel social.
Statul este sinonim cu organismul uman si este format din mai multe parti intre care exista o
legatura indestructibila. El dispune de un cap care sa conduca, sa orienteze activitatea, acesta
fiind sinonim cu aristoctratia feudala, un stomac care sa consume, adica aceeasi aristocratie, si
unii membrii care sa produca tarani, muncitori, comercianti.
Altfel spus, statul este un organism viu cu manifestari in viata sociala si care, ca si
individul, are si el perioada de crestere, apogeu, declin si moarte.
Aceasta teorie a urmarit sa justifice, sa legitimeze existenta statului feudal, a
inegalitatilor sociale din cadrul acestuia, sa evidentieze predestinatia rolului si statutului
claselor si categoriilor sociale, in special al uneia de a conduce aristocratie si a celorlalte de a se
supune si de a fi conduse.
6. Teoria violentei
A incercat sa explice aparitia statului ca o simpla necesitate naturala a oamenilor de a
curma violenta din societate, de a statua ordinea intre oameni, clase si grupuri sociale.
Thomas Hobbes considera ca statul nu rezulta dintr-o inclinatie a omului spre viata
sociala, ci, dimpotriva, din necesitatea temperarii agresivitatii lui naturale.
7. Teoria psihologica
Conform acestor teorii, statul este rezultatul unor factori biologici, psihologici, cum ar
fi: vointa, dorinta de a trai impreuna, existenta acelorasi obiceiuri, facturii psihice, elemente
ce au ca impus si inchegat statul.
8. Teoria juridica

138
 In viziunea teoriei juridice, statul a aparut din necesitatea reglementarii prin acte
normative de esenta juridica a relatiilor, raporturilor dintre oameni, grupuri si clase sociale, a
statuarii rolului si locului acestora in societate. Fondatorul acestui curent, Hans Kelsen, vedea
aparitia statului ca „personificarea totala a dreptului” sau „personificarea ordinii juridice”.
9) Paradigmele doctrinar politice moderne si contemporane
Sunt cele care analizeaza puterea statala din perspectiva politica. Ele pun accentul pe
locul si rolul statului in societate, pe atributele si prerogativele institutiilor sale.
Doctrinele politice clasice – liberalismul si conservatorismul – confera statului un rol
minimal, acela de a crea cadrul social, economic, politic si juridic pentru buna functionare a
societatii. La randul lor, neoconservatorismul si mai ales neoliberalismul vor realiza trecerea la
statul cu rol maximal, integratoriu in societate. El este esenta, motorul dezvoltarii moderne a
societatii.
Alte doctrine democratice, cum este cazul celei democrat-crestine, dar mai ales social-
democrate, incearca sa faca din stat un element de echilibru, de mediere al societatii, de
realizare a pacii si protectiei sociale.
Un cu totul alt statut confera paradigmele nedemocratice puterii statului, in special
doctrina fascista si comunista. Acestea au facut din stat principalul mijloc pentru realizarea si
impunerea politicii lor dictatoriale si totalitare.
Desigur, toate aceste teorii, luate fiecare in parte, contin intr-o anumita masura unele
mai mult, altele mai putin sau chiar deloc, anumite adevaruri. Toate in schimb au acelasi
numitor comun: sunt partinice, partizane, promoveaza interesele si aspiratiile celor care le-au
creat si pus in circulatie.
In general, statul este considerat de cei mai multi analisti drept acea forma de
organizare, institutie prin care se exercita puterea politica in limitele unui anumit teritoriu de
catre un grup de oameni organizati care isi impun vointa si interesele asupra societatii.
Istoriceste, momentul aparitiei statului difera de la o societate la alta, dar ca proces
istoric el are loc in perioada de trecere de la socitetatea gentilica la cea sclavagista.
Procesul aparitiei statului a fost unul obiectiv, determinat de urmatorii factori:
- dezvoltarea de ansamblu a societatii in plan social, organizatoric, economic si politic;

139
 In plan organizatoric, trecerea de la triburi la uniunea de triburi si tendinta acestora de
constituire in popoare a determinat un cadru politic superior- statul.
- trecerea la sedentarism a impus existenta si apararea unui teritoriu si in stransa legatura cu
acestea, existenta unei institutii politice adecvate, concretizate in stat;
- aparitia proprietatii private, diviziunea sociala a muncii si a plusprodusului a determinat de
asemenea aparitia unor institutii politice autonome care sa reglementeze relatiile dintre
producatori, dintre membrii societatii.
Toate aceste modificari si transformari pe care le-a cunoscut societatea, au impus
aparitia unui organism si a unor institutii specializate care si-au gasit exprimarea in stat, precum
si anumite persoane carora li s-au incredintat anumite functii de organizare, aparare si
conducere sociala. Asa cum precizeaza si L. Dauguit, „statul este pur si simplu produsul unei
diferentieri naturale, uneori prea simple, alteori prea complexe intre oameni, unii apartinand
aceluiasi grup social, de unde rezulta ceea ce se numeste puterea politica”.
Statul este organizația care deține monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu
delimitat de frontiere. Statul este titular al suveranității și personifică din punct de vedere
juridic națiunea. Din punct de vedere social, statul nu trebuie confundat cu societatea, el fiind
o instituție separată care poate să reflecte mai mult sau mai puțin interesele societății.
O teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat nu există nici în acest moment, dezbateri
despre natura, formele, funcțiile statului existând și astăzi în cercurile specialiștilor din
variatele domenii (politologie, drept, sociologie, filozofie) care cercetează și analizează viața
socială.
Discuții despre ce este, despre ce ar trebui să fie și în ce fel ar trebui să acționeze statul
pot fi identificate încă din antichitate, chiar dacă nu era utilizat termenul de stat, el fiind
originar în perioada modernă. Articularea unor teorii coerente despre stat pot fi întâlnite în
discursul gânditorilor din Grecia antică. Timp de milenii a fost acceptată, oarecum apriori,
ideea că statul trebuie să asigure nevoile cetățenilor, să urmărească un bine public și să fie
implicat în atingerea intereselor comunității pe care o reprezintă.
O perspectivă de ansamblu asupra acestor definiri este oferită prin împărțirea acestora
în definiții organizaționale și definiții funcționale.

140
Definire organizațională
Din punct de vedere organizațional, statul este privit ca o sumă de instituții de
guvernare și are cinci caracteristici principale. Aceste caracteristici nu sunt prezente în toate
statele, mai ales dacă avem în vedere diversele forme statale anterioare statelor moderne. Un
alt aspect care trebuie menționat este că prin definirile organizaționale nu este urmărită
aprecierea legitimității statului sau a instituțiilor care îl compun, precum nici opinia indivizilor
despre o eventuală legitimitate a statului. Statul este un ansamblu de instituții distinct de
restul societății, care creează sfere publice și sfere private.
Din punct de vedere al autorității, statul este o putere supremă și suverană, precum și
legislativă într-un anumit teritoriu. Pentru a-și putea exercita aceste forme de manifestare a
puterii, statul are monopolul asupra forței. Statul își exercită puterea printr-un aparat
birocratic.
Statul are puterea de a impune și de a colecta taxe de la populație.

Definire funcțională
Definirea funcțională subliniază ideea că statul este o sumă de instituții care
îndeplinesc un anumit scop sau obiectiv. Principala distincție dintre acestă definire și cea
anterioară constă în faptul că statul poate fi identificat cu o instituție sau organizație care
îndeplinește una din funcțiile statului. Un alt punct care deosebește definirea funcțională de
cealaltă este aprecierea statului prin consecințele acțiunii sale, cea mai comună fiind
stabilizarea socială în interiorul teritoriului controlat de acesta.
Noțiunea Stat de drept este, în general, utilizată pentru a sublinia diferențele existente
între regimurile democratice și regimurile autoritare (dictatoriale). În teoria politică, prin stat
de drept se înțelege un stat bazat pe o ierarhie a normelor generatoare de ordine juridică. În
statul de drept, statul este garantul libertăților și drepturilor individuale, totodată, asigurând
securitatea internă și externă a cetățenilor prin instituții democratice. Instituția superioară
căreia i se subsumează alte legi și norme este Constituția. Din perspectiva statului de drept,
Constituția - ca normă superioară - este o expresie a cetățenilor și reprezintă puterea

141
populară. Prin mecanismele democratice de control prevăzute într-un stat de drept este
asigurată conformitatea normelor inferioare cu cele superioare.
În accepțiunea contemporană raportarea diverselor ideologii la problema statului aduce
în discuție noțiunea de sferă de influență a statului. Au fost conturate două astfel de sfere.
Prima accentuează rolul statul în crearea unui cadru social - legalitatea, ordinea, securitatea
teritoriului față de agresori externi, susținerea unor valori morale tradiționale fiind
principalele caracteristici ale statului. A doua sferă are în vedere intervenția statului în
economia statului, reglementarea sau intervenția în factorul de producție, implicarea
acestuia în problema proprietății (inclusiv în proprietatea privată), susținerea redistribuirii
veniturilor și a unor principii diferite de cele ale economiei de piață, folosite în asigurarea
unor bunuri și a unor servicii.
Viziunea liberală despre stat
Ideea generală a liberalismului din care decurge întreaga sa argumentare împotriva
implicării statului în binele concret este libertatea individuală. Liberalismul susține că fiecare
individ este capabil să-și urmărească propriul scop în viață și să acționeze în funcție de
resursele de care dispune pentru a-și îndeplini dorințele. Statul nu trebuie să-și propună
asigurarea fericirii tuturor cetățenilor și, de altfel, nici nu ar putea să ducă la îndeplinire acest
deziderat, spun liberalii. Ceea ce poate asigura statul este un climat bazat pe reguli formale
(instituționale), iar în acest climat individul trebuie să aibă posibilitatea să-și ducă la
îndeplinire propriile dorințe și proiecții asupra viitorului său, în funcție de capacitățile și
resursele deținute.
În viziunea liberală aceste premise au ca rezultat pentru individ libertatea, utilă în
urmărirea propriului scop. Singura îngrădire a libertății individului apare atunci când individul
recurge la încălcarea libertății celorlalți pentru satisfacerea propriilor nevoi. În acest sens, J. S.
Mill afirmă că este autorizată subordonarea spontaneității individuale unui factor extern,
cum este statul, numai atunci când acțiunile unui individ aduc atingere celorlalți.
Respingerea implicării statului în problemele concrete ale societății este susținută și
prin rezultatele pe care le-ar putea avea o astfel de acțiune. Bunăoară, Friedrich Hayek, în
"Drumul către servitute", analizează această problemă și ajunge la concluzia că, dacă statul

142
imaginează și impune tot felul de legi care să prevadă cazuri particulare și concrete,
rezultatul este unul singur: abuzuri sistematice. Prin urmare, spune Hayek, statul trebuie să
formuleze reguli și legi suficient de generale (opuse ordinelor speciale), astfel încât să
funcționeze în împrejurimi care să nu poată fi prevăzute în detaliu. Dacă printr-o anumită lege
imaginată de stat pot fi făcute previziuni detaliate asupra efectelor acesteia, respectiva lege
se transformă într-un instrument prin care statul obligă indivizii să se îndrepte spre
obiectivele fixate de acesta.
Viziunea anarhistă despre stat
Apărut în secolul XIX, anarhismul nu s-a bucurat de o prea mare susținere de-a lungul
timpului, existând în rândul gânditorilor un oarecare consens în ceea ce privește nevoia unei
guvernări. Chiar dacă aplicarea lui în realitățile sociale este destul de dificilă, ca doctrină și ca
exercițiu teoretic, anarhismul este necesar, căci este răspunsul negativ la întrebarea: Trebuie
să existe stat? Printre susținătorii acestei doctrine se numără Stirner, Proudhon, Bakunin, toți
trei oferind propriile temeiuri pentru care o dezordine rezultată din lipsa unei autorități
politice este preferabilă unei puteri instituționalizate.
Ca doctrină, anarhismul a apărut ca reacție împotriva teoriei statului minimal, acesta
fiind perceput de anarhiști ca o entitate care nu se îngrijește de nevoile propriilor cetățeni.
Principalele direcții dinspre care au fost atacate teoriile care susțin statul pot fi exprimate
prin două idei: orice stat este tiranic, el împiedică libera exprimare socială a individului sau,
din contră, statul este pasiv față de nevoile individului.
Proudhon consideră statul o întreprindere care are ca obiect de activitate jefuirea
cetățenilor de o parte din munca lor. Pentru îndeplinirea acestui scop aceasta se folosește de:
bir, taxă, impozit, etc. Prin aceste acțiuni Proudhon acuză statul și pe reprezentații acestuia,
guvernanții, de impunerea propriei voințe, iar acest aspect are ca efect anularea libertății
individului.
Bakunin încearcă să demonteze idea necesității statului prin sublinierea caracterului
de constrângător al acestuia. Deoarece statul este forță, ordin și constrângere, Bakunin
consideră că statul nu are nicio legitimare pentru existența sa. Chiar dacă acțiunea statului

143
poate apărea ca având scopul urmăririi unui bine public, acest bine public se transformă în
ceva rău, deoarece este impus și, deci, contravine libertății individului.
Viziunea de stânga despre stat
Marxismul, ca doctrină de stânga, împrumută o parte din ideile anarhiste despre stat.
Karl Marx accentuează ideea anarhiștilor conform căreia statul este un instrument de lupta de
clasă, el reprezentând interesele clasei aflate la guvernare și nu interesele cetățenilor, în
schimb trece în umbră ideea acestora despre libertatea absolută a indivizilor. Doctrina
marxistă susținea nevoia implicării statului în acțiuni care să compenseze lipsa de resurse a
celor defavorizați, prin redistribuire veniturilor.
Spre deosebire de anarhism, marxismul proclama necesitatea existenței statului, dar
cu o transformare a acestuia din reprezentant al unei minorități, adică a celor privilegiați, în
reprezentant al majorității defavorizate și lipsite de resurse. Toate acestea fiind necesare
pentru a putea îndeplini un ideal al indivizilor, conform marxismului, și anume egalitatea pe
toate planurile: politică, juridică, socială, economică.
Social-democrația ca doctrină reprezintă o evoluție a teoriilor de stânga din secolul al
XIX-lea. Diferența majoră dintre teoriile social-democrate și, bunăoară, cele marxiste în ceea
ce privește imaginarea statului, rezidă din eliminarea utopiilor specifice începutului mișcării
de stânga și anume: statul nu trebuie să asigure fericirea tuturor, nu trebuie să conducă toate
aspectele economice și nici nu trebuie să-și facă un scop din eliminarea tuturor inegalităților.
Doctrina socială-democrată are ca principală caracteristică, la nivelul discursului,
susținerea bunurilor publice, prin acest lucru accentuând rolul pe care trebuie să îl aibă statul
în sfera privată. Statul, în viziunea social-democraților, trebuie să acorde asistență socială și
protecție socială celor defavorizați și, totodată, să asigure un anumit nivel de cultură și
educație, în acest sens, susținând accesul gratuit la diversele forme de învățământ.
Viziunea conservatoare despre stat
Statul este o organizație politică formată din reprezentanți ai populației de pe un
anumit teritoriu, care sunt investiți cu atribuții de putere, care constau în posibilitatea de a
putea lua decizii obligatorii, în numele întregii populații, decizii concretizate în norme de

144
drept sau în acte de aplicare a dreptului care, dacă nu sunt respectate de bună-voie, sunt
aduse la îndeplinire prin forța de constrângere.
"Statul reprezintă suveranitatea unei populații numită națiune, așezată pe un
teritoriu", sau "autoritatea pe care o organizație publică o deține și care-i dă libera facultate,
de organizare și de creare a dreptului pe teritoriul respectiv". Statul este o putere organizată
asupra unei populații, pe un anumit teritoriu.
Viziunea naționalistă despre stat
Mihai Eminescu definește astfel Statul național:
„Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări
este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de
Stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvânt geniul lui să
rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare”....
„Voim Statul național, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari
să producă, nu meri pădureți”.
Trăsăturile statelor
Statul organizează şi gestionează puterea pe un teritoriu. Suveranitatea statului
constă în dreptul său de a exercita puterea politică pe propriul teritoriu. De asemenea, statul
are o relaţie specială cu populaţia de pe teritoriul său - definită ca cetăţenie - această relaţie
variind în funcţie de cultura statului respectiv, de la „statul în slujba cetăţeanului” la
„cetăţeanul în slujba statului”. Orice stat exercită puterea în mod legitim, având autoritate
asupra cetăţenilor săi şi orice stat îşi dezvoltă un sistem de legitimare a autorităţii sale; orice
stat cultivă şi se bazează pe un anumit naţionalism; orice stat are un grad de autonomie în
raport cu guvernarea şi guvernanţii dintr-un anumit moment, autonomie asigurată de
neutralitatea politică a statului.
Ceea ce face diferenţa între stat şi formele ce l-au precedat (trib, clan etc.) este faptul
că statul nu mai este constituit pe baza unei asocieri spontane a indivizilor. În cazul statului,
este vorba de voinţa de asociere. Faptul că statul este titular al puterii, nu înseamnă că deţine
puterea absolută, deoarece puterea sa este totdeauna supusă dreptului. Autoritatea puterii
politice, etatice este legitimă atunci când este recunoscută şi acceptată în mod liber de toţi

145
indivizii unei colectivităţi sau cel puţin de majoritatea acestora. Aceasta presupune şi
acceptarea normelor pe baza cărora statul funcţionează, norme care sunt de două feluri:
sociale (legi nescrise) şi juridice (care instituţionalizează normele sociale într-un cadru
organizat politic).
Funcţiile statului
Indiferent de forma statului, acesta îndeplineşte anumite funcţii ce urmăresc să
asigure concordia, bunăstarea şi securitatea externă. Funcţiile generale ale statului sunt:
crearea unităţii etatice, ierarhizarea relaţiilor, diferenţierea specifică.
Statul de drept, bazat pe separaţia puterilor în stat, pluripartidism, constituţionalism
îndeplineşte următoarele funcţii specifice:
- funcţia legislativă (prin intermediul parlamentelor - constă în stabilirea normelor generale şi
de conduită);
- funcţia executivă (organizează aplicarea legilor, aplicarea politicilor guvernamentale,
conducerea statului în momentele de criză);
- funcţia judecătorească (sancţionarea prin intermediul legilor şi soluţionarea litigiilor
juridice);
- funcţia economică (organizează activitatea economică în cadrul proprietăţii de stat)
- funcţia socială (prin intermediul unui sistem de protecţie socială asigură un trai decent
tuturor cetăţenilor);
- funcţia culturală (asigurarea unor condiţii corespunzătoare de educare şi instruire a tuturor
cetăţenilor);
- funcţia ecologică (stabilirea unor legături cu alte state).
Potrivit lui Michael Mann, pe lângă menţinerea ordinii interne, statul, pentru a depăşi
anumite interese de grup din interior, mai îndeplineşte şi alte funcţii, cum ar fi: apărarea ţării,
menţinerea infrastructurii de comunicaţii, redistribuţia economică şi legislaţia.
ELEMENTELE INTERNE ALE STATULUI:
Statul se caracterizeaza prin cateva elemente sau dimensiuni istorice si politice,
cumulate calitativ.Acestea sunt:
 Teritoriul;

146
  Populatia (natiunea);
 Autoritatea (puterea) publica sau executiva;
 Suveranitatea.
Dimensiunile statului au o importanta majora. Ele conditioneaza atat aparitia, cat si
disparitia sau reinvierea statului.
Teritoriul
Teritoriul este dimensiunea materiala a statului. Desi, la prima vedere, teritoriul pare
sa fie o notiune geografica, el reprezinta, de asemenea, un concept politic si juridic. Toate
acestea reies din functiile pe care acesta le are:
 Teritoriul este factorul care permite situarea statului in spatiu, localizand in asa mod
statul si delimitandu-l de altele;
 Prin intermediul teritoriului statul stabileste legaturile cu cei ce-l locuesc, definindu-le
calitatea de apartinenta la statul respectiv, calitatea de supusenie sau de cetatenie;
 Teritoriul determina limitele extinderii puterii publice si contribuie la structurarea
autoritatilor publice in dependenta de organizarea teritoriului;
 Teritoriul este simbolul si factorul de protectie a ideii nationale.
Populatia
Populatia constituie dimensiunea demografica, psihologica si spirituala a statului. Un
stat fara populatie nu poate sa existe, e de neconceput. Statul este o societate umana
organizata, o societate stabilizata in interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc pe
un teritoriu delimitat de frontiere si sunt supusi aceleiasi puteri pot avea fata de acesta ori
calitatea de cetatean, de membru al statului respectiv, ori calitatea de strain, ori cea de
apatrid.
Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetatenii se bucura de deplinatatea
drepturilor si poseda deplinatatea obligatiilor stabilite de stat.
Autoritatea (puterea) politica exclusiva sau suveranitatea.
Aceasta constituie cel mai caracteristic element specific al statului. Puterea este un
fenomen legat de autoritate, care se caracterizeaza prin:
 Posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei vointe supreme;

147
  De a comanda;
 De a da ordine si necesitate de a se supune acestei comenzi.
Prin urmare autoritatea presupune coordonarea, comanda si supunere.
Puterea se infaptuieste sub mai multe forme. Ea poate fi nepolitica sau politica,
nestatala sau statala etc. Intr-o societate exista mai multe categorii de putere:
 Puterea familiara.
 Puterea unui colectiv.
 Puterea unui grup social.
 Puterea unor partide.
 Puterea altor organizatii social-politice.
Puterea statala insa este cea mai autoritara putere. Ea se caracterizeaza prin
urmatoarele trasaturi:
 Este un atribut al statului care se identifica cu forta. Aceasta forta se materializeaza in
diverse institutii politico-juridice (autoritati publice, armata, politie, etc.);
 Are un caracter politic;
 Are o sfera generala de aplicare;
 Detine monopolul constrangerii: numai ea are posibilitatea sa foloseasca
constrangerea si dispune de aparatul de constrangere.
Puterea de stat este suverana.
Forma de stat reprezinta o categorie complexa ce determina modul de organizare,
continutul puterii si structura interna a acestei puteri. Forma de stat e caracterizata de trei
elemente componente:
 forma de guvernamant;
 structura de stat;
 regimul politic.

EXERCITAREA PUTERII IN STAT. FORME DE GUVERNARE SI REGIMURI POLITICE: REGIMURI

DEMOCRATICE, AUTORITARE SI TOTALITARE

148
1. Definirea statului: Statul poate fi definit ca autoritatea politica ce isi impune puterea prin
intermediul legislatiei.
2. Definirea puterii: Posibilitatea de a determina pe cineva sa realizeze o actiune, sa produca
un efect;
- functie a statului ce corespunde unui anumit domeniu si este exercitata de anumite organe;
- puterea este legitima atunci cand se bucura de acordul celor guvernati;
- legitimarea puterii in statele democratice moderne este posibila prin intermediul votului
liber exprimat.
3. Definitia formei de guvernamant: Mod de organizare si de exercitare a puterii de stat.
- formele de guvernamant principale sunt monarhia si republica;
- monarhia poate fi absolutista sau parlamentara;
- in cadrul monarhiei in fruntea statului se afla un rege, monarh, care in prezent are functie
preponderent simbolica, puterea in stat fiind exercitata de Guvern si Parlament;
- republica poate fi parlamentara, prezidentiala sau semiprezidentiala;
- in cadrul republicii in fruntea statului se afla un presedinte ales pentru o perioada de timp.
4. Definitia regimului politic: Prin termenul de regim politic sunt desemnate caracteristicile
principale ale exercitarii puterii politice care deosebesc statele intre ele, inclusiv in cadrul
aceleiasi forme de guvernamant.
- intr-o republica poate exista un regim totalitar, autoritar sau democratic, monarhiile pot fi
absolutiste, tiranice sau democratii parlamentare.
5. Definitia totalitarismului: termenul de totalitarism este folosit pentru caracterizarea
regimurilor in care nu erau respectate principiile democratiei si ale drepturilor omului
indiferent ca era vorba de state fasciste sau comuniste.
6. Democratiile liberale moderne au aparut in jurul secolului XVIII in Europa Apuseana si in
America de Nord.
- democratiile pot exista fie in cadrul republicilor, fie in cadrul monarhiilor;
- principiile democratiei liberale:
- separarea puterilor in stat
- existenta opozitiei, controlul puterii

149
- alternanta la putere realizata periodic prin mecanismul votului
- posibilitatea cetatenilor de a se implica in deciziile politice.
CONCEPTUL SI ESENTA REGIMULUI POLITIC
Regimurile politice sunt concepute ca reprezentind modalitati de exercitare a puterii
intr-un spatiu institutional dat. Regimurile politice reprezinta formele prin care se
exteriorizeaza actiunea puterii, prin intermediul organelor constitutionale vizind 'puterile
statului', actiunea lor reciproca, rolul si functiile organelor statului reglementate prin
constitutii, legi, acte normative etc. Regimul politic nu provine exclusiv din regulile
constitutionale, ci el rezulta din combinarea sistemului constitutional cu sisteme de partide
care modeleaza viata politica.
In definirea regimului politic se confrunta conceptii si tendinte diferite cum sunt:
 cea liberala;
 autoritara;
 democratica;
 tehnocratica;
 elenista - avind drept repere legitimitatea puterii si modul in care se exercita ea.
Motivatia ideologica fundamentala in doctrinele oficiale practicate in Vest si Est sta si
la baza disjunctiei regimurilor politice, asa cum s-au cristalizat si au evaluat ele in Europa
postbelica, astfel ca, in timp ce democratiile occidentale consemnau pluralismul politic ca
valoare axiala a regimului politic pluripartidist, ideologia marxista, considerind clasa
muncitoare ca principala forta a progresului istoric, legitima politic monopartidismul si
monopolismul ideologic al acestei clase sociale.
Regimul politic exprima modul in care practic se exercita puterea integrind ca elemente
constitutive conditiile in care se realizeaza atributiile de sef al statului, raporturile specifice se
stabilesc intre organul chemat sa indeplineasca aceste atributii si celelalte categorii de
organe, indeosebi parlamentul si guvernul.
Republica - spre exemplu – semnifica acel regim politic in care puterea este 'un lucru
public' (res publica), ceea ce implica, in mod necesar exercitatea puterii nu in virtutea unui
drept propriu (drept divin, ereditar), ci in virtutea unui mandat conferit de catre corpul social.

150
Astfel definita, republica se opune monarhiei sau regatului, dar nu se confunda cu democratia,
asa incat, o monarhie poate fi democratica, iar o republica poate fi monocratica.
Regimul politic nu se identifica cu forma de guvernare care se refera la raporturile
dintre diferite organisme ale statului si procesul lor de constituire. In acest sens, pot sa existe
ca forma de guvernare:
* monarhii absolute sau constitusionale;
* republici prezidentiale sau parlamentare.
Din perspectiva doctrinar-ideologica este de mentionat ca doctrina liberala slabeste
autoritatea celor care guverneaza in folosul libertatii celor guvernanti, in vreme ce doctrinele
autoritare, totalitare, pun accentul pe intarirea autoritatii guvernamentale in detrimentul
celor guvernanti. In sens restins, termenul de regim politic se aplica numai la structura
guvernamentala a unui tip particular de societate omeneasca: natiunea, in care, organizarea
guvernamentala este cea perfectionata.
In sens larg, se numeste regim politic, forma pe care o ia, intr-un grup social dat,
deosebirea generala dintre conducatori si condusi.
Procedeele de alegeri se pot grupa in doua categorii si anume:
a) procedee democratice, prin care se incredinteaza direct celor guvernati alegerea
guvernantilor;
b) procedee nedemocratice, respectiv cele care fac ca alegerea celor care guverneaza sa se
sustraga oricarei actiuni din partea celor guvernanti.
Primele corespund doctrinei liberale, iar intre ele sunt procedee mixte. Astfel,
regimurile autocratice au ca trasatura comuna sustragerea alegerii celor care guverneaza de
la orice actiune din partea celor guvernati: guvernul se recruteaza oarecum 'de catre el insusi',
de unde si termenul de autocratie.
Cucerirea puterii se poate realiza in moduri diferite ca:
1) revolutia, care foloseste forta populara;
2) lovitura de stat, care foloseste forta guvernului precedent pentru a-l distruge si a-l inlocui;
3) 'pronunciamento', varietate deosebita a loviturii de stat folosita de militari s.a. In mod
frecvent procedeele se combina.

151
 Tipologia regimurilor politice. Regimuri democratice si nedemocratice
Esenta regimului politic democratic se afla in sistemul drepturilor si libertatilor omului,
in accesul liber si egal al cetatenilor la viata politica, in determinarea prin vointa lor a
dinamicii si calitatii regimului politic.
Un regim politic este democratic in masura in care libertatea, democratia, pluralismul
si parlamentarismul fundamenteaza existenta societatii civile. Esenta democratica a
regimului politic presupune ca statul sa fie liber, puterile sale de natura politica, economica,
educationala, culturala etc., sa nu fie acaparate sau subordonate nici uneia din gruparile care
le disputa, caci orice identificare cu acestea in detrimentul majoritatii cetatenilor, poate sa
conduca la un regim politic antidemocratic, totalitar, dictatorial.
Determinant si specific acestui cadru democratic este faptul ca grupurile si cetatenii
poseda libertate si autonomie fata de puterea statului, ceea ce face posibila manifestarea
opozitiei ca factor de control al puterii de edificare a voturilor democratice. Legitimitatea
functionarii regimului politic democratic este data de votul cetatenilor in cadrul alegerilor
electorale, activitate prin care se exercita un control atit asupra regimului puterii, cit si asupra
opozitiei. Intr-un astfel de regim, sistemul politic se caracterizeaza prin lipsa puterii personale
nelimitate, prin limitarea mandatului si responsabilitatea celor alesi in fata alegatorilor. In
acest mod, puterea este dispersata, limitata, controlata democratic si concurential, ceea ce
detrmina reproducerea puterii politice a regimului in procesul dezvoltarii democratice.
Regimul politic dictatorial este caracterizat prin detinerea puterii de catre o persoana
sau un grup restrins (de exemplu, junta militara). Puterea dictatoriala este obtinuta adesea
prin violenta si mijloace neconstitutionale, fiind exercitata fara restrictii sau cu putine
restrictii din partea puterilor legiuitoare, in masura in care acestea mai functioneaza separat.
De regula, in regimurile dictatorile, separarea puterilor este inlocuita cu unitatea
puterilor. Ca forme posibile de dictaturi sunt cea civila, militara si religioasa, care se sprijina pe
principiul suprematiei absolute a legii divine asupra altor legi sociale (de exemplu, unele state
islamice) astfel incit, forta credintei religioase, face din acest tip de dictatura, un regim
intolerant ca si-n cazul unei dictaturi civile sau militare.

152
 Regimurile dictatoriale incearca sa obtina o ligitimitate si, in acest scop, decurg la
invocarea unor imprejurari exceptionale cum ar fi: intrarea unei tari intr-o stare de criza
economica, agravarea starilor tensionale interna, pericolul izbucnirii unui razboi sau vointa
de a transforma un sistem social in altul diferit de cel existent. Legitimitatea este intarita prin
plebiscit sau elaborarea unei constitutii noi. Termenul de 'dictatura' este de origine latina
('dictatura', derivat din 'dictare' = a afirma, a porunci) insemnind dominatia nelimitata a unui
grup social, a unei persoane. Dictatorul (de la latinescul 'dictator') este persoana care exercita
conducerea fara nici un control al statului si societatii civile, avind puteri directionale.
In politologie, termenul de dictatura este identificat cu cel de totalitarism, absolutism,
despotism, autocratie, existind o diversitate de pareri cu privire la trasaturile definitorii ale
dictaturii, dar apreciindu-se ca dictaturile au in comun: caracterul absolut al autoritatii
supreme, absenta unor norme de succesiune, lipsa unor legi sau schimbari in virtutea carora
dictatorii sa raspunda pentru faptele lor, concentrarea puterii in mianile unei singure
persoane.
Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentale de ideologia si partidul
politic de extrema dreapta (fascismul) sau de extrema stinga (totalitarismul din fostele tari
socialiste), ale caror mijloace sau practici de guvernare au atins formele cele mai arbitrare ale
puterii absolute prin teroare, manipulare programatica, asasinat politic etc.
Regimurile totalitare au la baza aparitiei si mentinerii lor - existenta unui singur partid
care isi subordoneaza statul, anulind principiile statului de drept, ideologii singulare,
absolutiste, cu caracter mesianic, care in cazul fascismului s-a manifestat in exprimarea
popoarelor si indivizilor apartinind altor comunitati, rase sau conceptii considerate
„inferioare”, mitul dominatiei charismatice, mitologia sefului predestinat sa conduca,
creindu-se cultul personalitatii, intretinut prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului,
impuse pina la dimensiunile unei isterii colective etc.
Statul totalitar, ca regim politic se identifica mai mult cu interesele celor care dau
ordine, decit cu interesele poporului in general. Regimurile totalitare sunt in pericol de a fi
rasturnate violent, in masura in care, recurg la reprimare ca mijloc de rezolvare a conflictelor.
Guvernarea totalitara provoaca violenta in sensul ca represiunea politica si sociala serveste la

153
cimentarea puterii grupului conducator (al nomenclaturii), iar in plan economic genereaza si
determina stagnarea care duce si ea la o schimbare incontrolabila, rapida si radicala.
In esenta, totalitarismul, reprezinta un regim politic caracterizat printr-o dominatie
nelimitata, prin suprimarea drepturilor si libertatilor democratice, a societatii civile, prin
subordonarea domeniilor vietii politice si chiar private a cetatenilor, folosind in acest scop
toate mijloacele, inclusiv cele de constringere violenta, brutala. Monopolul unui singur partid
apreciat si consacrat prin Constitutie, ca centru vital al intregului sistem social, monopolul
statului asupra intregii puteri si asupra tuturor convingerilor, activitatilor economice,
profesionale, stiintifice, rolul unic si determinant al ideologiei oficiale de stat, faptul ca totul
este judecat dupa criterii ideologice si politice s.a. reprezinta trasaturi ale totalitarismului ca
regim politic.
Raymond Aron remarca faptul ca fenomenul partidelor devine esential deoarece
unicitatea sau pluralitatea acestora este criteriul determinant in constituirea si structurarea
guvernarii.
Alti autori disting, in esenta, trei tipuri de regim politic si anume:
* Liberal - corespunde societatii occidentale,
* Totalitar - ii sunt proprii monopolul unui singur partid, ideologia oficiala de stat unica,
intangibila, monopolul statului asupra intregii activitati economice, sociale, educationale si
de cultura, totul este judecat dupa criterii ideologice si politice etc.,
* Autoritare - specifica noilor natiuni, pe cale de a-si defini structurile politice.
Clasificarea regimurilor politice se raporteaza frecvent, prin contributia unor autori
recunoscuti in cercetarea politicului (E. Finer) la urmatoarele criterii:
1. cit de implicat este publicul in procesul de guvernare, ceea ce reprezinta dimensiunea
participare – excludere;
2. pina la ce punct masale se supun conducatorilor lor de frica sau din convingere – aceasta
fiind dimensiunea constringere – persuasiune;
3. in ce masura sistemul ii obliga pe guvernanti sa reflecte valorile masei sau ii autorizeaza sa
le omita in numele continuitatii si al valorilor viitorului – constituind dimensiunea ordine –
reprezentativa.

154
 Raportând democraţia la funcţiile regimului politic, M. Duverger sublinia că aceasta nu
înseamnă doar dreptul de a participa din când în când la alegeri, ci presupune egalitatea din
punct de vedere social, economic şi un ansamblu de instituţii prin care masele să poată
realmente realiza politica, să poată conduce. Funcţiile de tipologie ale regimurilor politice au
fost:
* adunări consultative cu rolul de a formula deciziile de care guvernul este liber să nu ţină
seama;
* adunări deliberative care adoptă direct decizii obligatorii;
* adunări democratice – alese;
* adunări autocratice – numite, ereditare, cooptate;
* camera unică sau sistem bicameral, camera corporativă alături de o cameră democratică de
tip normal, astfel că oficial sistemul pretinde să asigure o reprezentare a profesiilor, a
grupurilor sociale, servind la diminuarea influenţei partidelor politice şi la restrângerea
democraţiei.
Esenţa autoritarismului constă în faptul că puterea nu este disputată. Deşi regimurile
autoritare sunt relativ uşor de distins de cele democratice, nu e la fel de uşor să se stabilească
criterii de analiză prin care să se diferenţieze regimurile autoritare între ele. Acest lucru e
valabil în special în cazul unui tip particular de regim autoritar, şi anume regimul totalitar. Cele
două tipuri de autoritarism sunt: unul conservator în care elitele politice şi regimul pe care îl
sprijină şi căruia îi dau substanţă încearcă să menţină forţele societale dominante, în special
structura claselor sociale.
În acest tip de autoritarism defensiv, conducerea politică încearcă să menţină status-
quo-ul existent împotriva forţelor noi care încearcă să impună schimbări.
Al doilea tip de autoritarism este cel radical. Acesta este transformator şi mobilizator,
care impune schimbări în structura socială. Este asociat cu grupuri sau clase noi care încearcă
să înlocuiască status-quo-ul existent. Toate formele de autoritarism se caracterizează prin
instabilitate. Există un conflict între elitele politice aflate în competiţie, unele încercând să se
menţină la putere, iar altele să obţină puterea. Conflictul se poate muta şi pe plan economic,
atunci când intervine lupta între elitele politice şi cele economice.

155
 În regimurile autoritare, ca şi în cele totalitare, organizarea conducerii se
caracterizează prin concentrarea puterii în mâinile unei elite politice limitate numeric. În multe
regimuri autoritare există o distincţie clară între stat şi societate. Se permite existenţa
grupurilor autonome, mai ales a celor care au apărut înaintea regimului, de exemplu, Biserica
şi multe grupuri politice active, lucruri ce dau o uşoară senzaţie de pluralism politic.
Regimurile autoritare încearcă prin eforturile de a mobiliza populaţia, de a-şi impune
ideologia şi de a organiza consimţământul să dezvolte un consens popular larg, dar nu în sens
democratic, ci e vorba doar de o aprobare din partea populaţiei.
Regimurile autoritare se liberalizează mult mai rapid decât un regim totalitar. În plus,
guvernele din regimurile autoritare pot fi înlăturate mult mai uşor şi mai des decât cele din
sistemele totalitare. Instabilitatea, conflictul dintre stat şi societate, lipsa pluripartitismului,
lipsa participării active a societăţii la procesul de luare a deciziilor, etatismul exagerat,
economia centralizată sunt doar câteva dintre dezavantajele regimurilor de tip autoritar.
J. Louis Quennonne propune o definitie simplista si clara a regimului politic = ansamblu
de elemente ideologice, institutionale, sociologice care concura la formarea guvernului, intr-o
societate data si intr-o perioada determinata.
Dupa Raymond Aron, singurul criteriu viabil este acela al numărului: câţi actori politici
îşi împart puterea, câţi participă la luarea deciziilor sau luptă pentru preluarea puterii politice.
Puterea se exercită de:
– (toti) (poporul/demos) Politeia vs. Democraţia = Ochlocraţia
– (câţiva) Aristocraţia vs. Oligarhia
– (unul) Monarhia vs. Tirania
Dupa gradul de participare sau de neparticipare al poporului la alegerea puterii
politice, regimurile politice pot fi clasificate in democratice si nedemocratice.
A.REGIMURI DEMOCRATICE. Puterea politica este rezultatul unei competitii politice
(intre mai multe partide) iar poporul, pe baza unor alegeri libere, este cel care hotaraste. Au
un ideal comun, bazat pe o serie de caracteristici: echilibrul şi separarea puterilor în stat,
alegeri libere, societate civilă, guvern răspunzător pentru acţiunile lui. În practică, apar variaţii
ale democraţiei în funcţie de gradul de implicarea acestor criterii.

156
 B. REGIMURI NEDEMOCRATICE. Regimurile nedemocratice pot fi impartite in regimuri
totalitare si autoritare. Includerea acestor doua categorii în aceeaşi specie a regimurilor
nedemocratice se bazează pe faptul că ambele urmaresc reducerea sau eliminarea
pluralismului politic, adica a competiţiei politice.
– Regimurile totalitare. Puterea aparţine în totalitate unei persoane sau unui grup de
persoane. Spre exemplu, puterea pe care o întrupează statul, prin partidul unic, poate
strapunge usor barierele de protectie ale vieţii si drepturilor particulare ale fiecărui cetaţean.
– Regimurile autoritare. Monopol puterii aparţine fracţiunilor politice, economice sau militare
şi presupune un pact social potrivit căruia societatea nu ia în discuţie puterea politică, iar
guvernul permite un anume grad de libertate civică a cetăţenilor. Autoritarismul dupa parerea
unor autori (G. Burdeau) se caracterizeaza prin „dominatia sefului statului si limitarea libertatilor
politice”. În accepţiunea lui Hannah Arendt, regimurile autoritare (spre deosebire de regimurile
totalitare legitimate charismatic), sunt legale şi supravieţuiesc morţii/dispariţiei liderului charismatic.
Majoritatea regimurilor politice nedemocratice sunt autoritare.
Formele de guvernământ: MONARHIA si REPUBLICA
Forma de guvernământ este un concept din științele politice care se referă la modul în
care este organizată puterea executivă în stat, în principal la modul cum este numit și
legitimat conducătorul statului. In Europa, se diferențiază astfel două mari forme de
guvernământ: monarhia, cu un conducător cu mandat transmis ereditar, și republica, în care
conducerea statală este aleasă prin vot.
I. MONARHIA – Este un regim politic în care puterea este simbolizată de o singură
persoană numită monarh. Aceasta formă de guvernământ a fost una obișnuită în întreaga
lume în perioadele antică și medievală în care monarhul, un adevarat autocrat ereditar
(împărat, țar, sultan, rege, domnitor) dispunea integral de puterea supremă în stat, poporul
fiind total lipsit de drepturi (monarhie nelimitată).
In prezent, este o forma de guvernământ cu un monarh al carui mandat este transmis
ereditar – numite monarhii ereditare, iar in alte situatii, monarhul este ales numite monarhii
elective (spre exp. Papa, suveranul Vaticanului este ales de către Colegiul Cardinalilor).
Cu toate acestea, exista in prezent state care desi au conducători ereditari sunt considerate
republici (cum ar fi Marele Consiliu de Șefi în Fiji).
157
 Din punct de vedere al intinderii puterii monarhului, Monarhia este de doua feluri:
absolută si constituțională.
A. Monarhia absolută (in prezent: Vaticanul, unele monarhii musulmane, Swaziland, Arabia
Saudita, cele din Asia exemplu Nepal etc.). În această formă de guvernământ, monarhul deține
puterea absolută in stat. Parlamentul, daca există, are numai un rol decorativ, puterea
executivă fiind exercitată în totalitate de monarh.
Monarhia absoluta s-a manifestat in formele sale clasice în timpul dinastiilor Tudor,
Bourbon, Romanov ș.a. si a fost înlăturata în apusul Europei prin revoluțiile burgheze din
Țările de Jos, Anglia si Franța. În centrul și estul Europei, absolutismul se va menține îmbrăcând
forma absolutismului luminat (despotismul luminat) care, prin reforme, va prelungi pentru o
perioada și existența monarhiei absolutiste, dar și a formelor feudale.
B. Monarhia limitata/ constituțională (in prezent: Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord, Suedia, Belgia, Olanda, Spania). Seful statului este monarhul, care deține de regulă
puteri limitate iar puterea executivă a statului este deținută de Guvern prin Primul-Ministru.
Monarhiile constituționale moderne, de obicei respecta principiul „separarii puterilor”,
unde monarhul e capul ramurei legislative sau doar are un rol ceremonial.
Conducerea statală, cea care detine puterea executiva, este aleasă prin vot. (ex:
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord).
Această formă de guvernământ este considerată stabilă, întrucât șeful statului, deși
nu este ales direct de către cetățeni, este imparțial din punct de vedere politic și nici nu se
implică la nivel public în politica statului (de exemplu, Regina Marii Britanii nu face niciodată
afirmații publice referitoare la politicile Guvernului, însă are o întâlnire săptămânală cu
primul-ministru in care își exprimă punctul de vedere legat de acțiunile acestuia).
Ca forme derivate ale monarhiei constitutionale, doctrina mai vorbeste si despre
Monarhia parlamentara dualista (în care monarhul si Parlamentul se afla, din punct de vedere
legal, pe o pozitie egala) sau despre Monarhia parlamentara contemporana, întâlnita astazi în
Anglia, Belgia, Olanda, tarile scandinave, ca o expresie a traditiei si istoriei acestor tari, are
mai mult un caracter simbolic (in care monarhul pastreaza unele prerogative precum dreptul

158
de a dizolva Parlamentul, dreptul de numiri în functii superioare, dreptul de a refuza semnarea
unor legi).
II. REPUBLICA. Se caracterizeaza prin aceea ca intreaga conducerea statală este aleasă
prin votul natiunii.
A. Republica parlamentară (in prezent: Germania, Italia). Conceptia clasica a acestei forme de
guvernamant a constat in alegerea sefului de stat de catre Parlament. Astazi notiunea s-a
nuantat astfel incat Parlamentul numeste executivul (Guvernul) si, în unele cazuri,
Președintele țării.
Prim-ministrul sau cancelarul (ex: Germania), este șeful guvernului, autoritatea
executivă în stat, pe cand Presedintele are funcții simbolice (rolul de a media conflictele
politice și de a reprezenta pe plan extern țara, neavând atribuții executive).
În aceste republici, Parlamentul, pe langa functia sa naturala de a adoptă legile, decide
şi cine va fi reprezentat în Guvern. Spre exemplu, in Germania, partidele politice prezintă în
alegerile parlamentare nu doar o listă de candidaţi, ci şi candidatura pentru funcţia de Cancelar
federal. Astfel, orice alegător ştie din timp cine va fi în fruntea Executivului german dacă
votează pentru un partid sau altul.
B. Republică prezidențială (In prezent: SUA). Conceptia clasica a acestei forme de
guvernamant constat in alegerea sefului de stat de catre cetateni fie direct prin vot universal,
egal, secret si liber exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale. Doar ca seful
de stat in cazul SUA intrupeaza si functia de șef al guvernului (executivul), asa ca se poate
spune ca natiunea este cea care alege implicit si executivul. Asadar, in SUA nu există prim-
ministru iar Președintele țării este si executivul ales, de către cetățeni.
Cu toate acestea, acțiunile Președintelui sunt puternic controlate de Parlament, desigur
cu scopul prevenirii abuzurilor.
In cadrul prezidenţialismului de tip american puterile statului sunt geometric partajate,
conform „trinităţii lui Montesquieu”, parintele separatiei puterilor in stat, in formula:
legislativ, executiv si judecatoresc.
C. Republica semiprezidențială (Franța, România). Aceasta eticheta taxonomică, „semi-
prezidenţială”, reprezinta o formula de guvernamant mixta si a fost inventată în anul 1978 de

159
către politologul Maurice Duverger pentru a sublinia particularităţile Constituţiei franceze din
1958 („a Cincea Republică Franceză”) si potrivit careia primul ministru și președintele sunt
ambii participanți activi în administrația statului.
Seful statului (presedintele) este ales prin vot universal, având un rol sporit fata de
republica parlamantara si mai diminuat fata de cea prezidentiala.
Guvernul este desemnat de Președinte, dar votat de Parlament și este responsabil în fața
acestuia, care îl poate și demite printr-o moțiune de cenzură.
In Romania, executivul (Guvernul) depinde atat de Parlament, de Presedinte, cat si
Primul-ministru, astfel:
– Presedintele este ales direct de către cetățeni.
– Primul-ministrul este propus de Presedinte si este validat de Parlament;
– Guvernul este propus de Primul-ministru si numit de Presedinte;
Primul-ministru este șeful guvernului, împărțind totuși puterea executivă cu Președintele
statului. Acesta din urmă are atribuțiuni importante mai ales în domeniul politicii externe, de
apărare și celei de securitate.

AUTORITATEA SI REGIMURILE POLITICE:

AUTORITATEA IN STATUL DEMOCRATIC
Intr-un stat democratic, autoritatile se bazeaza pe cetateni, care au dreptul sa fie
implicati in procesul politic, in adoptarea deciziilor, in alegerea conducatorilor. In mod
obisnuit, cetatenii aleg periodic persoanele care sa-i reprezinte in luarea deciziilor politice
(sistemul reprezentativ). In alegeri se asigura egalitatea politica: fiecare cetatean are dreptul
la un singut vot, de aceeasi valoare ca si votul celorlalti, iar reprezentantii sunt selectati in
urma unei competitii care are loc in conditii de egalitate. Decizia finala apartine majoritatii.
Alegerile sunt si o modalitate prin care cetatenii isi spun cuvantul despre serviciile
guvernantilor, pe care ii pot realege sau schimba, in functie de calitatea prestatiei lor politice.
Alegerile sunt foarte importante intr-un stat democratic, dar ele singure nu garanteaza
existenta democrtiei.

160
 Puterea guvernantilor este limitata de lege, dar si de valorile si normele care s-au
impus in decursul timpului. Legea stabileste atributiile autoritatilor publice si pana unde se
intinde puterea lor. Pentru ca puterea sa nu poata fi controlata de o persoana sau de un
anumit grup, ea este impartita intre mai multe autoritati: centrale si locale, legislative,
executive si judecatoresti.
Cetatenii au dreptul de a fi informati. Ei trebuie sa fie informati prompt si corect in
legatura cu masurile preconizate sau adoptate de autoritatile publice, trebuie sa aiba acces
neingradit la sursele de informare publica, sa aiba posibilitatea de a receptiona radioul si
televiziunea. Refuzul de a oferi informatii, sau furnizarea de informatii false submineaza
democratia.
Informatia il face pe cetatean mai puternic, deoarece:
 il ajuta sa-si formuleze prorpiul punct de vedere;
 micsoreaza riscul de a fi manipulat de anumite grupuri;
 este baza adoptarii unor decizii corecte;
 permite desfasurarea unor actiuni eficiente.
Cum procedam atunci cand dorim sa avem mai multe informatii?
- ne adresam specialistilor: cercetatori, profesori, oameni politici;
- mergem la institutiile care ne pot furniza informatii certe: ministere, departamente,
consilii, agentii, primarii etc;
- urmarim mass-media;
- mergem la biblioteca;
- dezbatem problema cu altii.
Exista toleranta fata de cei care au opinii diferite de ale guvernantilor si este acceptata
opozitia. Majoritatea nu trebuie sa devina tiranica, ci trebuie sa respecte dreptul fiecaruia de
a-si sustine parerile. De asemenea, cei care nu sunt de acord cu majoritatea nu trebuie
considerati neloiali sau distructivi pentru societate.
Intr-un stat democratic, cetatenii beneficiaza de pe urma sistemului politic si il sustin.
De aceea, intr-un stat democratic este nevoie de mai putina constrangere decat in alte forme
de guvernamant.

161
 Sunt alegerile o garantie a democratiei?
- In anul 1933, in Germania au avut loc alegeri in urma carora a ajuns la putere Adolf
Hitler. El a devenit cancelar in calitate de lider al partidului care a obtinut cele mai multe voturi
pentru parlament.
- In tarile comuniste se organizau alegeri. Toti candidatii erau propusi, fara exceptie, de
unicul partid politic existent, iar cetatenii ii puteau alege doar pe acestia.
- In anul 1984, in Nicaragua s-au organizat alegeri, pe care toate fortele politice le-au
considerat frauduloase. Puterea a fost preluata de partidul care a fost declarat castigator,
Frontul Sandinist de Eliberare Nationala.
- In Irlanda de Nord, intre 1922 si 1972, ca urmare a discriminarii practicate de
autoritatile britanice, populatia irlandeza majoritara a fost marginalizata. Irlandezii erau
tratati ca niste cetateni de rangul al doilea: cu greu obtineau locuinte si locuri de munca in
sectorul public, in locul lor fiind preferati englezii. Cu toate acestea, in alegeri a castigat
mereu, cu o majoritate clara de voturi, Partidul Unionist pro-englez.
AUTORITATEA IN STATUL TOTALITAR:
Intr-un stat totalitar cetatenii nu pot controla puterea, care nu are nicio limita. Statul
cauta sa intervina si sa reglementeze practic orice aspect al vietii sociale, acorda cetatenilor
sai putina libertate si foloseste ca principale arme forta si teroarea.
Din vechime au existat numeroase regimuri autoritare: state despotice, absolutiste,
conduse de tirani si dictatori. In Antichitate, erau numiti tirani conducatorii care detineau
singuri intreaga putere si dadeau dovada, de multe ori, de cruzime fata de supusi. In secolul al
XVIII-lea, in Europa s-a raspandit absolutismul, care a avut ca model domnia regelui Ludovic al
XIV-lea. "Statul sunt eu", sustinea monarhul francez, a carui putere nu era limitata de nicio
alta putere. Statele totalitare sunt o inventie a secolului al XX-lea, cele mai cunoscute fiind
Germania nazista si Rusia stalinista. Conducatori, precum Hitler si Stalin, dar si Mussolini (in
Italia) sau generalul Franco (in Spania), sunt dati exemplu pentru teroarea pe care au
raspandit-o in statele lor sau in lume.

162
 Intr-un stat totalitar, puterea este monopolizata de catre o persoana, un grup sau un
partid. Dictaturile sunt conduse de catre persoane adeseori numite sau impuse, care fac
abuzuri, nu dau socoteala pentru faptele lor, considerandu-se mai presus de legi.
Dictator= persoana care detine intreaga putere politica si pe care o exercita in mod
arbitrar.
Regim autoritar= regimul politic in care cetatenii sunt exclusi de la viata politica, iar
conducatorul nu poate fi indepartat de la putere prin mijloace legale.
Dictatorii acced la putere, de cele mai multe ori, prin falsificarea alegerilor, dar si pe
cale democratica. De exemplu, in Romania, dictatura comunista a fost impusa prin
falsificarea alegerilor din 1946, dar in Germania, in anul 1933, Hitler a ajuns la putere in urma
unor alegeri libere, desfasurate in mod democratic.
Viata politica este dominata de un singur partid, celelalte fiind declarate ilegale, iar
societatea civila este practic inexistenta. Initiativele cetatenilor sunt inabusite, astfel incat
acestia sa nu poata influenta adoptarea deciziilor de catre cei aflati la putere. Ideologia
partidului unic devine singurul adevar oficial in stat. Pentru raspandirea acestuia sunt folosite
forta si dezinformarea. Conceptia conducatorilor despre lume si despre felul cum trebuie
traita viata este inoculata si impusa prin educatie si prin propaganda.
Legile elaborate servesc interesele conducatorilor, dar incalcarea acestor legi este
considerata tradare fata de popor, iar ordinea inseamna supunere oarba fata de ei.
Activitatile economice sunt controlate aproape in totalitate de catre stat. Statul
totalitar dirijeaza resursele care vor fi folosite pentru atingerea unor obiective economice si
politice stabilite in mod arbitrar de catre conducatori. Acestia decid care dintre necesitatile
oamenilor vor fi satisfacute, hotarand de ce bunuri si servicii si in ce cantitati va beneficia
populatia.
Intr-un stat totalitar opozitia este anihilata. Cei care doresc democratizarea tarii si nu
sunt de acord cu conducatorul sunt arestati, detinuti in mod arbitrar, torturati sau exilati. Ei
nu beneficiaza de o judecata dreapta, impartiala. Pentru a preintampina opozitia, cetatenilor
le este interzis sa se asocieze in grupari politice; mai mult chiar, sunt constransi sa se inscrie in
partidul unic, daca doresc sa-si pastreze functiile pe care le detin.

163
 Drepturile cetatenilor nu sunt respectate, iar libertatea este incalcata.
Cetatenii sunt supravegheati atat la locul de munca, cat si acasa, intimitatea le este
incalcata prin violarea domiciliului si a corespondentei. Ei nu au voie sa se deplaseze si sa se
stabileasca acolo unde doresc, sa intre si sa iasa din tara. Cetatenii pot fi deposedati de
bunurile lor, care trec in mod abuziv in posesia statului. Nimeni nu isi poate exprima liber
opinia si chiar informarea corecta implica riscul de a fi arestat.
Individul este anihilat prin inrolarea sa fortata, inca din copilarie, in diverse grupari (de
copii si tineret) menite sa serveasca puterea.
Datorita propagandei mincinoase si in lipsa unei informari reale, numeroase persoane
au consimtit si au colaborat cu astfel de regimuri; pana la un moment dat, multi dictatori chiar
s-au bucurat de increderea marii majoritati a cetatenilor.
Istoria a demonstrat, de fiecare data, esecul unor astfel de regimuri, dar dezastrele
produse de ele sunt incalculabile.
Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost denumit si deceniul democratiei mondiale.
Democratia cunoaste o raspandire fara precedent, prin destramarea lagarului comunist din
Centrul si Estul Europei. Astfel, circa 2 miliarde de oameni, care traiau in statele comuniste, si-
au recapatat libertatea fie in urma unei preluari pasnice de putere, cum s-a intamplat in
Polonia sau Cehoslovacia, fie in urma unor manifestatii de strada reprimate cu violenta, cum
s-a intamplat in Romania.
CONSECINTE ALE LIPSEI SAU ALE EXCESULUI DE AUTORITATE
Dictatura este aproape la fel de veche ca si democratia si a aparut pentru prima data, ca
tip de regim politic in istoria cetatilor grecesti. In Roma antica, ori de cate ori Republica se
afla in pericol, romanii apelau la serviciile unui dictator caruia ii incredintau intreaga putere,
pe o durata strict limitata de sase luni.
Statele totalitare, de tip fascist sau comunist, au favorizat coruptia demnitarilor si a
altor functionari publici. Neexistand limite care sa ingradeasca puterea si actiunea celor care
detineau o functie in stat, acestia au savarsit numeroase abuzuri si au folosit puterea in
interesul lor personal, ori de cate ori au avut ocazia.

164
 In a doua jumatate a secolului al XX-lea, dictatori, precum "Papa Doc" Duvalier (in
Haiti), Juan Peron (in Argentina), Ferdinand Marcos (in Filipine), generalul Augusto Pinochet
(in Chile), Nicolae Ceausescu (in Romania), Mao Zedong (in China), au acaparat puterea si au
folosit-o impotriva poporului. Cu toate acestea, unii dictatori, precum Nicolae Ceausescu, au
pretins omagiul populatiei, dispunand organizarea de spectacole in care copiii si tinerii sa-si
arate admiratia fata de ei.
Exista si indivizi, numiti anarhisti, care resping orice guvernare si autoritate. Ei neaga
legile si regulile, autoritatea statului, a diferitelor organizatii sau persoane, considerand ca
fiecare poate face ce vrea. Desi au existat destui anarhisti, anarhie, in adevaratul insteles al
cuvantului, nu a existat niciodata.
Anarhie= dezordine si dezorganizare in lipsa guvernarii, a legilor si a autoritatii.
Intr-un stat democratic, cetatenii au dreptul de a-si manifesta nemultumirile prin
actiuni de protest desfasurate in mod pasnic-greve, marsuri, manifestatii de strada. Dar,
cand acestea isi pierd legalitatea si inlocuiesc protestul civilizat si dialogul cu forta, ia nastere
violenta. Astfel de actiuni au fost, la noi in tara, mineriadele din 1990,1991 si 1999, care au
incercat sa restabileasca, prin violenta, ordinea in capitala, sa schimbe guvernul si conducerea
aleasa in mod democratic de catre cetateni.

RAPORTURI INTRE CETATENI SI AUTORITATI

RAPÓRT, rapoarte, s.n. 1. Legatura intre doua sau mai multe persoane, obiecte,
fenomene, notiuni pe care gandirea omeneasca o poate constata si stabili; relatie. 2. (mai ales
la pl.) Contact, legatura intre mai multe persoane, institutii etc.; relatie. 3 Comunicare scrisa
sau orala facuta de cineva in fata unei adunari, a unei autoritati etc., cuprinzand o relatare
(oficiala) asupra unei activitati personale sau colective; textul acestei comunicari. 4 Scurta
prezentare orala asupra situatiei trupei facuta de un militar in fata superiorului sau; ora,
momentul cand se face aceasta prezentare.
1. statul este responsabil de securitatea personala a cetatenilor si de siguranta publica
2. statul trebuie sa intervina si sa resolve conflictele privind violentele si folosirea fortei
3. statul asigura protectie sociala

165
Autoritatile publice din: cea mai buna cale de a evita concentrarea puterii in mainile unei
singure persoane a fost separarea puterilor in stat.
Autoritatile publice in: in competenta si atributiile diferitelor puteri in stat sunt stabilite prin
constitutie si legi specifice.
Autoritatea legislativa
Autoritatea executiva
Autoritatea judecatoreasca
Presedintele
Autoritatile locale
Explicarea termenilor:
Autoritarian = puterea de a-ti impune propria vointa celorlalti in conditiile in care
acestia o accepta, considerand-o legitima;
Control = analiza permanenta a unei activitati sau situatii pentru a urmari mersul si
pentru a lua masuri de imbunatatire;
Respect = atitudine sau sentiment de stima, consideratie fata de cineva sau ceva;
Cooperare = munca in comun, colaborare;
Societate civila = raporturi diferite dintre cetateni si organizatiile statului;
Abuz de putere = delict savarsit de cineva prin depasirea atributiilor sale.

Autoritatile publice sunt:

 autoritatea legislativa: Parlament;
 autoritatea executiva: Guvernul Romaniei, ministere, prefecturi, primarii;
 autoritatea judecatoreasca: Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Schema raporturilor intre autoritati si cetateni:
CONTROL↔RESPECT↔COOPERARE
Controlul autoritatilor publice poate sa aiba in vedere activitatatea pe care o
desfasoara si deciziile publice pe care le iau. Privind activitatea pe care o desfasoara se poate
evidentia ca orice cetatean al unei societati democratice are dreptul si responsabilitatea sa fie
informat despre modul in care autoritatile publice isi realizeaza responsabilitatile (folosirea

166
banilor proveniti din taxe, aplicarea legii, organizarea alegerilor). Privind deciziile pe care le
iau, se pot pune în evidenta mijloace directe si indirecte de control al deciziilor publice luate de
autoritati. Putem mentiona mijloace directe precum: implicarea in activitatea unui partid
politic, participarea la un referendum, depunerea candidaturii pentru o funcție publica, iar ca
mijloace indirecte putem mentiona: alegerile, campanile de presa.
Intr-un stat democratic, respectarea autoritatilor publice este o necesitate. Prin
comportamentul si prin eficienta actiunii lor, autoritatile trebuie sa merite respectul
cetatenilor. Autoritatile sunt obligate sa rezolve cererile si reclamatiile cetatenilor. Cetatenii
trebuie sa plateasca impozite, sa raspunda la apelurile autoritatilor si sa colaboreze cu
reprezentantii acestora.
Respectul autoritatii fata de cetateni se manifesta prin comportamentul
reprezentantilor acestora. Respectul fata de cetatean presupune: egalitatea in fata legii,
egalitatea in drepturi si indatoriri, sanse egale, participarea cetatenilor la actul decizional etc.
Cooperarea intre cetateni si autoritati, intre societatea civila si stat se impune ca solutie a
rezolvarii problemelor intr-o societate democratica. Societatea civila are un rol important
prin: apararea cetatenilor de manifestarea abuziva a autoritatilor publice, furnizarea unor
mijloace de influentare si de control a deciziilor publice.
Dezvoltarea societatii civile si implicarea cetatenilor in viata societatii din care fac
parte este o conditie esentiala pentru functionarea democratica a unei societati.
În democraţiile liberale autorităţile primesc puterea de la cetăţeni pentru a o exercita
în numele şi în interesul acestora. La noi în ţară, cele mai importante autorităţi publice sunt:
parlamentul, guvernul, preşedintele, autoritatea judecătorească şi autorităţile locale.
Controlul autorităţilor de către cetăţeni este important pentru a se preveni abuzul de
putere şi utilizarea ei în interes personal şi împotriva cetăţenilor.
Cetăţeanul se poate implica în treburile publice prin intermediul votului, al structurilor politice
sau al societăţii civile. Cetăţenii nu se subordonează autorităţilor, ci, prin iniţiativele pe care le
au, determină autorităţile să adopte decizii responsabile.
O societate democratică nu poate să funcţioneze în lipsa respectului faţă de autorităţi,
iar acestea, la rândul lor, trebuie să merite respectul cetăţenilor.

167
Cetăţenii au dreptul de a critica activitatea autorităţilor sau de a le acţiona în justiţie atunci
când este cazul şi obligaţia de a plăti impozitele, de a răspunde la solicitările autorităţilor, de
a colabora cu acestea.
Autorităţile au obligaţia de a-şi fixa un program de lucru cu publicul, a folosi un ton
civilizat, a reacţiona prompt la solicitări, a rezolva în mod eficient problemele cetăţenilor şi a
nu supune cetăţeanul unei birocraţii umilitoare.
In democratiile liberale moderne, cetateanul este implicat in viata publica nu numai
prin dreptul la vot ci si prin posibilitatea de a candida la functii publice, de a se asocia cu alți
cetateni pentru a-si urmari scopurile comune. In societatea moderna neimplicarea
cetateanului reprezinta o atitudine gresita care vine din neintelegerea corecta autoritati –
cetateni.
Respectul cetateanului fata de autoritati:
Este adevarat ca o autoritate mai ales publica trebuie sa se bucure de respectul
cetatenilor, dar acest lucru se obtine si prin comportamentul corect nediscriminatoriu al
autoritatilor. Atunci cand autoritatile vor doar ca cetatenii sa-si achite obligatiile si nu sa le
rezolve problemele administrative risca sa-si piarda respectul cetateanului.
Respectul autoritatilor fata de cetatean:
Respectul autoritatilor se manifesta printr-un program stabilit de relatii cu publicul,
prin raspunsuri prompte la sesizarile si cererile cetateanului, printr-un ton civilizat al
persoanelor ce intra in contact direct cu cetatenii, prin cunoasterea relatiilor si problemelor
de comunitate si mai ales prin intelegerea faptului ca autoritatile sunt in slujba cetateanului si
nu invers.
ADMINISTRATIA constituie un corp intermediar, creat în vederea actiunii, ea este
făcută pentru a actiona si de aceea este subordonată, ierarhizată, ordonată, remunerată,
civilă si laică.
Autorităţile administraţiei publice alcătuiesc în statul de drept un subsistem în cadrul
sistemului autorităţilor publice, astfel cum acesta a fost stabilit prin Constituţie, pe criteriul
separarii celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească.
a) Relatiile de cooperare:

168
 Acestea pot fi: DIRECTE:
Aceste relatii isi pun baza pe sprijinul pe care cetatenii sunt chemati sa-i dea
administatiei publice in vederea misiunii acesteia si trebuie sa reflecte existenta unei legaturi
necesare intre administratia publica si cetateni.
Mai pot fi si INDIRECTE:
Apar in cazul in care cetatenii sprijina actiunea autoritatiilor administratiei publice
fara sa participe la activitate in mod direct.
Exemplu: oferta de a sprijini actiunea prin modalitatiile de care dispun (contractele de
furnizare de produse cerealiere sau animaliere, ajutorul in caz de incendiu sau inundatii).
Guvernul, ca autoritate publica de varf a puterii executive si raspunzator pentru conducerea
generala a administratiei publice, coopereaza in indeplinirea atributiilor sale cu organismele
interesate.
b) Relatiile de utilizare a serviciilor publice:
Din punct de vedere juridic, relatiile dintre administratia publica si cetateni pentru
prestarea de servicii pot fi de doua tipuri:
Relatii ce se statornicesc in baza normelor de drept administrativ (regim juridic
administrativ);
Relatii ce se statornicesc in baza normelor de drept civil.
Ministerele si celelalte organe de specialitate ale administratiei stabilesc cu
autoritatile publice care exercita puterea legislativa – relatii de cooperare sau de control prin
delegare, nu numai indirect prin Guvern, ci si in mod direct.
Exemplu: Guvernul, ca autoritate publica de varf a puterii executive si raspunzator
pentru conducerea generala a administratiei publice, coopereaza in indeplinirea atributiilor
sale cu organismele interesate.
c) Relatii de autoritate:
(de subordonare a cetatenilor fata de autoritatile administratiei publice)
Aceste relatii sunt determinate de vointa unilaterala a autoritatilor administratiei
publice, ele sunt impuse si cetatenilor, nefiind necesar acceptul celor care sunt chemati sa
participe in aceste relatii.

169
 Analiza tipurilor de relatii la care participa autoritatile administratiei publice, implica
precizarea unor aspecte in legatura cu raporturile dintre autoritatile administratiei si cele care
exercita puterea legislativa.
Consiliile locale si primarii sunt autoritati ale administratiei publice locale prin care se
realizeaza autonomia locala la nivelul unitatilor administrativ-teritoriale.
Cât de mult contează relaţia cetăţeanului cu instituţiile publice?
Percepţia cetăţenilor asupra organizaţiilor publice este un subiect de mare interes
pentru cercetători, managerii instituţiilor publice, politicieni, mass-media şi nu în ultimul rând
este, sau ar trebui să reprezinte, o preocupare pentru cetăţeanul interesat de performanţa
instituţiilor publice.
Un sistem administrativ profesionalizat trebuie să ţină cont de percepţiile grupurilor-
ţintă, de nivelul de încredere al beneficiarilor, deşi situaţia de monopol, în care se află multe
instituţii ar descuraja aceste forme de feedback din partea unora dintre instituţii. Un semn al
preocupării pentru imaginea instituţională în România este faptul că, periodic, diverse
institute de cercetare anunţă rezultate ale unor cercetări legate de încrederea cetăţenilor în
instituţii.
Pentru a se preveni abuzul de putere in Constitutiile statelor democratice se prevad
urmatoarele:
-separarea puterilor in stat;
-obligatia autoritatilor de a raspunde in fata cetatenilor;
-posibilitatea de a revoca si schimba conducatorii;
-limitarea perioadei de timp in care o persoana poate detine o functie;
-alegeri la anumite perioade de timp.
Puterile se echilibreaza una pe cealalta si se controleaza reciproc. Reprezentantii pot fi
revocati din functie daca se constata ca acestia nu-si indeplinesc mandatul pe care-l au fata de
popor. Alegerile sunt o forma de control deosebit de importanta pe care o au cetatenii.
Autoritatile au obligatia de a-si face publica activitatea. Ele trebuie sa ofere informatii presei.
Principalele institutii ale statului au angajati care se ocupa de relatiile cu presa.
RAPORTURI INTRE CETATENI SI AUTORITATI:

170
 Intr-un stat democratic autoritatile primesc puterea de la cetateni pentru a o exercita
in numele si in interesul acestora. Menirea autoritatilor este sa ii protejeze pe cetateni, sa
vegheze la respectarea drepturilor, a libertatilor lor, sa asigure rezolvarea pasnica a
conflictelor.
1. Statul este responsabil de secutitatea personala a cetatenilor si de siguranta
publica. El stabileste si aplica legile si alte reguli ce trebuie respectate, astfel incat fiecare sa se
poata bucura de drepturile sale, fara ca persoana, bunurile sau libertatea lor sa fie
amenintate. In comunitatile mici, cu traditii puternice, normele erau sustinute si aplicate de
intreaga comunitate. Pe masura ce societatile au devenit mai mari si mai complexe, s-au
produs schimbari sociale rapide, iar traditia nu a mai fost suficienta pentru a impune normele.
A fost nevoie de legi si de mijloace de impunere a lor. Responsabilitatea adoptarii legilor si a
aplicarii lor a revenit statului, autoritatea politica suprema.
In societate apar diferite conflicte, indeosebi in legatura cu repartizarea resurselor
existente. Statul trebuie sa intervina si sa rezolve conflictele in calitate de mediator impartial
sau arbitru, prevenind violentele si folosirea fortei.
De asemenea, statul trebuie sa intervina impotriva celor care nu respecta legea-fura,
ameninta, agreseaza etc.- impiedicandu-i sa comita nelegiuiri si sanctionand faptele respective.
Incalcarea legii trebuie sanctionata. Statul are datoria de a asigura functionrea justitiei, de a
instaura domnia legii si autoritatea judecatorilor.
2. Statul asigura protectie sociala. Statul asigura protectia categoriilor sociale
defavorizate, oferind mijloace de subzistenta. Exista foarte multi oameni care au nevoie de
sprijin din partea statului pentru a trai decent si a se putea bucura de unele drepturi
fundamentale, cum ar fi dreptul la educatie sau la asistenta medicala. Statul acorda asistenta
sociala persoanelor fara venituri (alocatii pentru copiii minori aflati in intretinerea parintilor,
pensii de urmas copiilor orfani sau sotiilor care nu au fost incadrate in munca, pensii de
invaliditate persoanelor bolnave sau handicapate/cu nevoi speciale, burse sociale sau de merit
elevilor si studentilor etc.) si vegheaza asupra sistemului de asigurari sociale (asigurarile de
sanatate si de batranete).

171
 Asistenta sociala= actiunea statului de ajutorare a acelor cetateni care nu au mijloace
suficiente de trai.
Bunastarea oamenilor depinde de activitatea care se desfasoara in intreprinderi,
societati de transport, banci etc. De aceea, statul sprijina dezvoltarea economiei, o incurajeaza
prin legi stimulative.
3. Relatiile cu alte societati. Orice societate are relatii cu alte comunitati: economice
(schimburi de bunuri si servicii), politice (aliante si tratate), militare (de aparare) etc. Acestea
sunt cunoscute sub denumirea de relatii internationale. Aliantele intre natiuni sunt posibile
doar daca fiecare tara este reprezentata de o singura autoritate politica, imputernicita sa-si
asume angajamente si sa incheie tratate.
La noi in tara, cele mai importante autoritati publice sunt:
- Parlamentul este autoritatea legislativa (adopta legile). Conform Constitutiei, Parlamentul
este alcatuit din doua camere: Camera Deputatilor si Senatul. Deputatii si senatorii sunt alesi
prin vot universal, direct, egal, secret si liber exprimat, o data la 4 ani.
- Guvernul este autoritatea executiva (asigura aplicarea legilor). Guvernul este alcatuit din
primul-ministru, ministrii si alti membri. El este format, in urma alegerilor, de partidul sau
coalitia care a obtinut majoritatea voturilor alegatorilor.
- Presedintele este seful statului, avand rolul de a media intre autoritatile publice, precum si
intre stat si societate. Presedintele este ales, de asemenea, prin vot universal, direct, egal,
secret si liber exprimat, o data la 5 ani, pentru cel mult doua mandate.
- Autoritatea judecatoreasca este incredintata, in principal, judecatorilor si procurorilor, care
au sarcina de a sanctiona incalcarea legilor. Judecatorii stabilesc daca o persoana acuzata ca a
incalcat legea este vinovata sau nu si sanctioneaza in caz de vinovatie. Procurorii reprezinta in
instanta interesele generale ale societatii si drepturile cetatenilor.
- Autoritatile locale sunt primarul si consiliile locale. Acestea au capacitatea de a gestiona si
rezolva o parte din problemele colectivitatilor pe care le reprezinta.
O functie publica nu inseamn numai o anumita pozitie in ierarhia sociala, ci si
responsabilitatea indeplinirii unor atributii. De aceea, persoanele care detin si exercita functii
publice trebuie sa poseede cunostinte si abilitati corespunzatoare autoritatii pe care o

172
exercita si, in plus, si calitati morale deosebite. Cunostintele si abilitatile necesare sunt, de
obicei, diferite de la o functie la alta. De exemplu, pentru a fi un judecator bun trebuie sa
posezi cunostinte temeinice in domeniul dreptului, in schimb, pentru a fi primar trebuie sa fii, in
primul rand, un bun gospodar. Indiferent insa de functia pe care o detine, o persoana aflata
intr-o pozitie de autoritate trebuie sa fie onesta, sa respecte legea, cetatenii si nevoile lor, sa
fie capabila sa-si asume responsabilitati.
Dreptul= stiinta care studiaza totalitatea regulilor si normelor juridice dintr-un stat.
De la o persoana care detine o functie publica se cere: competenta, corectitudine,
disponibilitate, respect fata de lege, respect fata de drepturile cetatenilor, capacitatea de a
lucra cu alte persoane.
COOPERAREA CETATENILOR CU AUTORITATILE:
CONTROLUL AUTORITATII:
Intr-un stat democratic, controlul autoritatilor de catre cetateni este deosebit de
important. Numai astfel se poate preveni abuzul de putere si utilizarea ei in interes personal
sau impotriva cetatenilor.
Pentru a preveni abuzul de putere, in constitutiile statelor democratice se prevede:
- separarea puterilor in stat;
- obligatia autoritatilor de a raspunde in fata cetatenilor;
- posibilitatea de a revoca si schimba conducatorii;
- limitarea perioadei de timp in care o persoana poate detine o functie;
- alegeri la anumite intervale de timp.
"Experienta ne invata ca cei care au detinut o functie un timp mai indelungat tind sa
abuzeze de ea." (Montesquieu, ganditor francez din secolul al XVIII-lea, autorul unei lucrari
celebre, intitulata "Spiritul legilor").
Autoritatile publice exercita puteri diferite: parlamentul exercita puterea legislativa,
guvernul, pe cea executiva, iar instantele de judecata au puterea judecatoreasca. Separarea
puterilor in stat este menita sa previna abuzul de putere care ar putea sa apara daca puterea
ar fi concentrata la nivelul unei singure autoritati sau persoane.

173
 Puterile statului se echilibreaza una pe cealalta si se controleaza reciproc. De exemplu,
la noi in tara Parlamentul este autoritatea suprema in stat. Legile adoptate de Parlament sunt
obligatorii pentru toata lumea. Insa Parlamentul nu are puteri discretionare. Legile adoptate
de Parlament trebuie sa fie constitutionale, anume, conforme cu Constitutia. Asupra acestui
fapt vegheaza Curtea Constitutionala, si Presedintele, care poate sa nu o promulge. In acest
ultim caz, legea este returnata Parlamentului, care o reanalizeaza.
Parlamentul controleaza Guvernul. De fapt, niciun Guvern nu se poate mentine fara
sprijinul Parlamentului. Daca Parlamentul sanctioneaza Guvernul printr-o motiune de
cenzura, acesta din urma va fi inlaturat.
Presedintele, care este seful statului, are datoria sa medieze intre autoritatile statului
si sa vegheze ca ele sa functioneze.
Presa este a patra putere in stat. Spre deosebire de autoritatile publice, a caror putere
se bazeaza pe lege si care sunt indreptatite sa foloseasca forta si sa constranga, atunci cand
hotararile lor nu sunt respectate, presa are un altfel de putere, si anume, puterea pe care i-o
da informatia.
"Patru ziare ostile sunt mai de temut decat o mie de baionete". (Napoleon Bonaparte)
Presa are puterea de a schimba guverne, de a determina producerea anumitor
evenimente sau de a impune adoptarea anumitor legi. Presa vegheaza asupra autoritatilor,
semnaland acte de neglijenta, cazuri de coruptie, abuzuri si alte incalcari ale legii.
In zilele noastre presa si-a dovedit de multe ori puterea. Lumea a aflat din presa despre
urmarile razboiului din Vietnam, despre implicarea lui Richard Nixon, pe atunci presedinte al
SUA, in acte de coruptie si l-a obligat sa demisioneze (scandalul Watergate).
Constitutia prevede faptul ca reprezentantii pot fi revocati din functie daca se constata
ca acestia nu isi indeplinesc mandatul pe care il au fata de popor. Deputatii si senatorii trebuie
sa actioneze in interesul public general. Ei dau socoteala in fata poporului.
Alegerile sunt o forma de control deosebit de importanta pe care o au cetatenii si de
care oamenii politici sunt constienti. De aceea, in preajma alegerilor, ei apar mai mult in public,
se implica mai mult in problemele comunitatii, sunt interesati ca presa sa ii prezinte intr-un
mod cat mai favorabil.

174
 Autoritatile au obligatia de a-si face publica activitatea. Aceasta inseamna ca ele
trebuie sa ofere informatii presei. De aceea, principalele institutii ale statului au angajati care
se ocupa de relatiile cu presa: programeaza interviuri, organizeaza conferinte de presa, ofera
ziaristilor informatiile solicitate. Ori de cate ori refuza sa ofere informatii presei, ziaristii
considera ca acestea au interesul sa ascunda adevarul.
Desi viata oamenilor este influentata de persoane care ocupa posturi de raspundere si
pe care, de cele mai multe ori, ei le-au desemnat sa faca acest lucru, statele democratice se
confrunta cu absenteismul la vot al cetatenilor. Acestia, ocupati sa-si castige existenta,
dezamagiti sau in lipsa unei educatii politice adecvate, prefera sa nu participe la alegeri. Lipsa
de atentie, dezinteresul, ignoranta, apatia, neincrederea fata de prestatia guvernantilor fac,
uneori, din noi insine adversarii democratiei.
COOPERAREA CETATENILOR CU AUTORITATILE (SOCIETATEA CIVILA SI STATUL)
Intre autoritatile statului si cetateni exista colaborare, acestia din urma avand dreptul
sa ia parte la viata comunitatii si sa se implice in rezolvarea diferitelor probleme. Conducerea
societatii nu este monopolizata de catre stat, iar societatea civila, pe langa faptul ca vegheaza
ca autoritatile sa nu abuzeze de putere, contribuie si la realizarea intereselor cetatenilor.
Constitutia prevede dreptul cetatenilor la initiativa legislativa. Initiativa legislativa
trebuie sa vina:
- de la cel putin 250.000 de cetateni cu drept de vot;
- din cel putin un sfert din judetele tarii;
- de la cel putin 10.000 de cetateni cu drept de vot din fiecare judet.
Cetatenii se pot mobiliza, luand initiativa rezolvarii anumitor probleme. Aceste
initiative se pot manifesta in comunitatile locale sau pot avea drept scop adoptarea, respectiv,
modificarea unor legi. Indiferent de situatie, cetatenii trebuie sa apeleze la autoritati, cerandu-
le sa intervina in mod eficient si sa adopte masurile ce se impun. Cetatenii nu se substitutie
autoritatilor, ci, prin initiativele pe care le au, determina autoritatile sa actioneze, adoptand
decizii conform atributiilor si responsabilitatilor lor.
Cetatenii pot trimite scrisori autoritatilor si por apela la mass-media, pentru a-si face
publica initiativa. O initiativa valoroasa va fi sprijinita nu numai de presa, ci si de diferite

175
organizatii, care se vor implica in rezolvarea ei si vor determina autoritatile sa discute problema
si sa adopte o decizie. Cetatenii au dreptul sa se asocieze liber in diferite organizatii care sa le
promoveze interesele.
Asa sunt sindicatele, partidele politice sau diferite alte asociatii-organizatii
nonguvernamentale, infiintate la initiativa unor persoane particulare sau grupuri. Multe dintre
aceste organizatii mediaza intre indivizi si institutiile statului si ofera oamenilor posibilitatea
de a-si exercita drepturile si responsabilitatile pe care le au in calitate de cetateni ai unei
societati democratice. In acelasi timp, ONG-urile fac presiuni asupra autoritatilor, oferind si
solutii alternative la problemele in care se implica.
ONG-urile isi propun:
- sa rezolve si sa corecteze anumite probleme din domenii unde actiunile guvernamentale
sunt absente sau insuficiente;
- sa preintampine dominatia statului asupra indivizilor si grupurilor sociale;
- sa impiedice monopolul statului asupra vietii politice.
ONG= organizatie nonguvernamentala;
Organizatie non-profit= organizatie care nu urmareste obtinerea unui profit de pe
urma activitatii desfasurate.
Asociatia pentru protectia consumatorului este o organizatie non-profit, care s-a
constitutit pentru a preintampina abuzurile vanzatorilor si a apara drepturile consumatorilor.
Autoritatile au recunoscut utilitatea acestei asociatii si au acceptat-o ca partener social,
consultand-o atunci cand se adopta decizii referitoare la protectia consumatorilor.
ONG-urile colaboreaza cu autoritatile pentru a rezolva diferite probleme ale cetatenilor.
In cadrul programului P&G2000, Ministerul Educatiei Nationale a colaborat cu
companiile Procter&Gamble si IBM, Organizatia Salvati copiii! si postul de televiziune PRO TV, in
scopul dotarii unui numar mare de scoli cu calculatoare.
Exista ONG-uri care deruleaza programe in colaborare cu institutii ale administratiei
locale. De exemplu, Asociatia Equilibre, care are ca partener Consiliul Local al sectorului 6 din
Bucuresti, a organizat, cu sprijin financiar de la Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, Serviciul
social pentru persoanele in varsta, cu scopul de a ameliora conditiile de viata. Astfel, 500 de

176
persoane au beneficiat de asistenta sociala si medicala, masa, servicii de menaj si reparatii la
domiciliu. De asemenea, a fost organizat si un club al persoanelor in varsta.
Societatea civila ofera oamenilor sansa de a fi parteneri la guvernare. Cu cat societatea
civila este mai puternica, cu atat presiunile ei asupra autoritatilor vor fi mai puternice si mai
eficiente, intarind caracterul democratic al statului.

STATELE MODERNE SI CONSTITUTIONALISMUL

CONSTITUŢIONALISMUL= mod de guvernare, specific statelor moderne, bazat pe o
lege numită Constituţie.
CONSTITUŢIE -legea fundamentală a unui stat, care stabileşte modul de organizare şi
funcţionare a puterilor în stat, raportul dintre acestea, precum şi drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Constituţia este un act normativ, o lege, legea fundamentală a unui stat.
Constituţia este elaborată de către o Putere constituantă, care poate fi Parlamentul
sau o altă adunare constituită în acest scop. Este adoptată, prin referendum, de către
cetăţenii ţării.
Constuţiile au existat încă din antichitate. Constituţia ateniană şi constituţia spartană.
Experienţa istorică dovedeşte că fiecare stat îşi stabileşte modul de organizare şi
exercitare a puterii în Constituţie.
Legea fundamentală a ţării = Legea supremă = Pactul fundamental = CONSTITUŢIE.
Acest concept poate fi definit dintr-o dublă perspectivă: materială şi formală.
Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă ansamblul de reguli care
reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-o anumită etapă a dezvoltării sale.
Orice stat, numai prin faptul existenţei sale, are o organizare, o Constituţie.
Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă exteriorizarea sau
obiectivarea ansamblului de reguli care reglementează organizarea şi conducerea unui stat
într-un document politico-juridic (Constituţie).
Profesorul Ioan Muraru defineste Constituţia ca fiind: „legea fundamentală a unui stat,
constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă si care, reglementează acele

177
relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea si exercitarea
puterii politice a poporului”.
NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE
Etimologic, cuvântul Constituţie provine de la latinescul "constitutio", care însemna
„aşezarea cu temei”, „starea de lucru”.
În sistemul de drept roman, Constituţie înseamnă edictul semnat de împărat şi a cărui
forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile publice ale
imperiului.
Încă de la începutul mileniului II apare ideea de act cu valoare juridică superioară
cutumelor existente în diferite state. Cuvântul Constituţie se foloseşte şi în terminologia
ecleziastică pentru a desemna regulile monahale.
Noţiunea de Constituţie era folosită pentru a delimita în unele state, unele acte politice
sau juridice, de simple legi sau statute. A fost folosită în Polonia de la sfârşitul secolului al XV-
lea pentru a defini hotărâri adoptate de Seim.
CLASIFICAREA CONSTITUTIILOR:
Există două forme principale ale Constituţiei:
- Constituţia cutumiară;
- Constituţia scrisă.
Constituţiile cutumiare reprezintă un ansamblu de reguli nescrise privitoare la
desemnarea şefului statului, procedura parlamentară, numirea guvernului, controlul
parlamentar asupra executivului precum şi asupra unor drepturi fundamentale.
Obiceiurile (cutumele) juridice sunt reguli de conduită socială care, deşi nu emană de
la organele statului competente să legifereze, sunt considerate obligatorii datorită
convingerii unei colectivităţi că ele răspund sentimentului unanim de justiţie şi sunt
consacrate printr-o practică îndelungată.
S-ar putea afirma în prezent că nu există Constituţii propriu-zis cutumiare, ci doar
Constituţii mixte, care constau din acte normative scrise, având prin tradiţie valoare
constituţională, acte completate de uzanţe şi practici constituţionale în viaţa parlamentară

178
sau în activitatea executivului. Asemenea Constituţii „mixte" întâlnim în Marea Britanie, Noua
Zeelandă şi în Israel.
Aceasta opinie, comporta doua observatii:
-în primul rând orice Constituţie este de fapt „mixtă"; chiar şi o Constituţie „scrisă" este
completată de o serie de cutume privind de exemplu modul de interpretare a unui anumit text
constituţional;
-in al doilea rand, o Constituţie cutumiară nu devine scrisă prin faptul că o parte a normelor
sale sunt consemnate în scris.
Chiar daca sunt o serie de acte normative, adoptate de către Parlament sub forma
unor legi, şi fac parte din „Constituţie", nu schimbă esenţial caracterul cutumiar al acesteia.
Cutuma constituţională apare într-un stat cu o constituţie scrisă, în timp ce Constituţia
cutumiară, în lipsa unei Constituţii scrise, constituie corpul de norme fundamentale care
guvernează organizarea politică a societăţii.
Norma poate fi considerată cutumă dacă conţine două elemente: elementul material şi
elementul psihologic.
-elementul material constă în cutuma propriu-zisă şi se formează printr-o repetare continuă a
anumitor acte, proceduri sau obiceiuri. Repetarea trebuie să fie identică şi să se desfăşoare un
timp îndelungat. Frecvenţa ţine de natura actelor, procedurilor sau a obiceiurilor şi nu poate fi
stabilită cu exacitate.
-elementul psihologic constă în convingerea fiecărui destinatar al cutumei că trebuie să se
conformeze conţinutului sau prescripţiei acesteia. Nu totdeauna însă interesele subiectelor de
drept constituţional corespund cutumei şi atunci aceştia nu mai au interes să respecte obiceiul
pentru că sancţiunea nu este perceptibilă şi, prin aceasta, neconformarea mai facilă.
Constituţiile scrise: se prezintă sub forma unui document politico-juridic, cuprinzând
mai multe sau mai puţine articole şi care este adoptat direct de către corpul electoral sau de
către reprezentanţii acestuia, potrivit unei proceduri speciale şi solemne.
Constituţia scrisă asigură o mai mare stabilitate şi securitate a instituţiilor politice, deoarece
conţinutul articolelor sale este clar. Regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi preciziei,
prin intermediul ei se stabileşte cu exactitate cadrul de organizare al puterilor, se

179
sancţionează încălcarea abuzurilor de putere. Supremaţia Constituţiei se asigură prin
controlul constituţionalităţii legilor şi al altor acte cu un conţinut normativ, regulamente de
organizare şi funcţionare ale parlamentului, decrete, ordonanţe ale guvernului. Atâta timp cât
este în vigoare, Constituţia este practic intangibilă.
În Constituţie sunt înscrise drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, garanţiile împotriva
tiraniei şi abuzului de putere.
Pentru a căpăta însuşirile unei Constituţii, documentul trebuie să întrunească anumite
condiţii de formă şi fond.
Condiţii de fond:
 Prevederile să aibă un caracter politic, să privească raporturi de putere;
 Prevederile să aibă un caracter normativ, să fie general-obligatorii.
Condiţii de formă:
 Constituţia să fie adoptată printr-o procedură legislativă;
 Să aibă o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative în stat.
Apariţia Constituţiei scrise a fost un rezultat al luptei burgheziei aflată în ascensiune
economică şi politică împotriva absolutismului feudal. Au existat multe teorii care i-au
justificat apariţia; dintre acestea, mai importante sunt:
 teoria contractelor scrise;
 teoria domniei legii (prima formă a teoriei statului de drept);
 teoria contractului social (J.J. Rousseau).
Teoria contractelor scrise este de origine engleză şi s-a cristalizat în sprijinul luptelor
interne (ale Parlamentului) pentru limitarea puterii regelui şi pentru garantarea unor drepturi
şi libertăţi.
În acest scop s-au încheiat o serie de pacte scrise, începând cu Magna Charta
Libertatum (1215), şi care aveau forţă juridică superioară celorlalte legi. Aceste pacte scrise au
fost adoptate şi pentru raporturile cu coloniile, pentru a le da acestora dreptul la
autoguvernare şi legiferare, conform legii metropolei.
Teoria domniei legii este de origine engleză. Ea susţine că guvernanţii trebuie să
respecte regula de drept, cât timp nu a fost modificată sau abrogată. Efectul în Anglia a fost

180
inexistenţa diferenţierii de forţă juridică între normele juridice, şi deci a lipsei controlului de
constituţionalitate a legii. În Franţa, crearea diferenţierii dintre legile constituţionale şi
celelalte acte normative, şi deci apariţia controlului de constituţionalitate a legii. Această
diferenţiere s-a datorat fricii francezilor de a nu se înlocui o dictatură personală (regală) cu
cea colectivă (parlamentară).
Teoria contractului social este apropiată de teoria drepturilor naturale. În contractul
social trebuie înscrise drepturile cetăţenilor, iar acesta să fie adoptat într-o formă solemnă şi
potrivit unei proceduri specifice. Statul, care trebuie să respecte drepturile, este tot efectul
contractului social.
Contractele scrise, domnia legii şi contractul social trebuiau înscrise într-un document
cu forţă juridică supremă şi care să întrunească şi celelalte trăsături ale unei legi
fundamentale, pentru că numai aşa puteau să fie favorabile burgheziei şi să-i sprijine
scopurile în menţinerea şi exercitarea puterii deja instaurate.
Constituţia scrisă asigură o mai mare stabilitate şi securitate a instituţiilor politice,
deoarece conţinutul articolelor sale este clar. Constituţiile scrise pregătesc cadrul instituţional
al apariţiei statului de drept, punând şi guvernanţii sub incidenţa regulilor juridice.
Primele Constituţii scrise:
 Constituţia americană 1787 (înainte: Virginia - 1776, New Jersey – 1777);
 Constituţia franceză 1791;
 Suedia - 8 iunie 1809;
 Norvegia - 17 martie 1814;
 Olanda - 24 august 1815.
În ţara noastră au fost adoptate următoarele Constituţii scrise:
-Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858);
-Constituţia din 1866;
-Constituţia din 1923;
- cele 3 constituţii comuniste (din 1948, din 1952 şi din 1965), precum şi
- actuala Constituţie, din 8 decembrie 1991, revizuită în 2003.
Raportul între constituţia scrisă şi cutuma constituţională

181
 De vreme ce Constituţia defineşte cu claritate regulile aplicabile şi prevede
modalităţile pentru revizuirea sa, nu se poate admite aplicarea simultană a unei dispoziţii
constituţionale scrise şi a unei cutume având un alt conţinut, deoarece astfel am accepta
modificarea Constituţiei scrise, iar prin cutumă s-ar ajunge să se pună sub semnul întrebării
stabilitatea Constituţiei sau să se deschidă calea oricăror forme de abuzuri prin înlocuirea
regulilor scrise cu cutume constituţionale. Cutuma nu poate niciodată să modifice sau să
înlocuiască o dispoziţie constituţională scrisă şi precisă. Aceasta nu-şi va pierde niciodată
valoarea juridică, chiar dacă nu este aplicată o perioadă îndelungată.
Dacă Constituţia nu reglementează suficient de clar o instituţie politică, este permis să
se apeleze la cutumă pentru a se completa lacuna sau pentru a clarifica conţinutul unei
dispoziţii constituţionale. Este vorba despre o cutumă supletivă sau interpretativă. Cutuma
contra legem contrazice regula constituţională scrisă. Este dificil să se admită cutuma contra
legem.
În funcţie de modul în care pot fi modificate, Constituţiile pot fi împărţite în Constituţii
flexibile şi Constituţii rigide.
Constituţii flexibile (suple) - se caracterizează prin aceea că regulile de conduită pe care
le stabilesc au aceeaşi valoare din punct de vedere juridic ca şi legile ordinare, putând fi
modificate conform procedurii legislative obişnuite. Cu alte cuvinte, orice lege poate modifica
oricând Constituţia.
Constituţia flexibilă „scoate” din ecuaţia exerciţiului democratic problema controlului
constituţionalitătii legilor. Exemplul clasic de Constituţie flexibilă îl constituie Constituţia
cutumiară. Mai sunt considerate drept Constituţii flexibile şi acele Constituţii care prevăd o
procedură simplă de revizuire a acestora. Pot fi încadrate în această categorie următoarele
Constituţii: Constituţia franceză de la 1814, Constituţia italiană de la 1848 şi Constituţiile
socialiste, în general.
Constituţiile rigide: se caracterizează prin aceea că regulile constituţionale pot fi
modificate numai după îndeplinirea unor proceduri complicate şi a unor condiţii prealabile.
Constituţiile rigide sunt, mai ales Constituţiile scrise.

182
 Caracterul rigid al Constituţiilor scrise este determinat de necesitatea asigurării unei
anumite stabilităţi legislative în vederea întăririi autorităţii legii şi a statului de drept. Astfel
Constituţia americană din 1787 stabilea anumite interdicţii şi limitări privind revizuirea sa în
următorii 10 ani de la adoptare. Posibilitatea modificării regulilor constituţionale printr-o
procedură specifică legilor ordinare ar conduce la o instabilitate juridică şi politică, la
imposibilitatea fixării legilor în conştiinta juridică a cetăţenilor.
Procedeele de înfăptuire a rigidităţii constituţionale sunt:
-condiţiile speciale de modificare a legilor de revizuire a constituţiei;
-votul referendar la care trebuie supusă Constituţia, după adoptarea de către Parlament;
-dispoziţiile Constituţiei declarate nerevizuibile.
Rigiditatea constituţională are drept consecinţe juridice:
-abrogarea legilor ordinare şi a actelor normative inferioare lor intrate în vigoare înaintea
constituţiei şi care sunt inferioare acesteia;
-declararea ca neconstituţională a legii care nu este conformă cu legea fundamentală.
Astăzi există două tipuri de Constituţii:
-scrise (Franţa, România, SUA);
-nescrise (Marea Britanie, Israel, Noua Zeelandă), bazate pe cutumă, obiceiuri, tradiţii,
practici îndelungate.
Constituţiile moderne, cu sensul de lege fundamentală, s-au impus, începând cu sec. al
XVIII-lea, în epoca modernă, în statele moderne, care au un sistem de guvernare bazat pe
Constituţie, adică constituţionalismul.
Momentul în care trebuie adoptată o nouă Constituţie este dat de faptul ca realităţile
economice, sociale, politice, culturale şi educaţionale nu mai corespund Constituţiei în
vigoare. Aceasta deoarece, Constituţia este sursa tuturor reglementărilor economice, sociale,
politice, culturale şi educaţionale.
Constituţia este o lege, dar nu orice lege, este legea fundamentală. Are o forţă juridică
supremă, în sensul că toate legile trebuie să fie elaborate în conformitate cu Constituţia.
Originea Statului Modern:

183
 Existenta statului raspunde unui moment bine precizat, exigentelor structurii politice.
El isi continua evolutia guvernare dupa guvernare. Statul este miza luptelor dintre diferite elite
ale unei societati pentru cucerirea puterii. Dar nu toate societatile organizate politic sunt
state. Nu a existat niciodata un stat modern, ci State moderne. Modernizarea statala a
societatilor feudale si reconstructia campului lor politic (raporturile intre guvernanti si
guvernati) au urmat trasee variate si multidimensionale, pentru a ajunge la statele moderne
pe care le cunoastem azi.
La originea statului modern se afla feudalitatea, care reprezinta pivotul necesar in
organizarea primelor State Contemporane. Pana in aceasta epoca, toate statele au urmat
practic acelasi drum si organizare sociala cu o politica interna asemanatoare. In Societatea
feudala apar primele contracte vasalice, care precizau ca vasalul este legat de un señor prin
obligatia de fidelitate si omagiu si ca el datoreaza servicii personale celui din urma. In schimb,
seniorul ii dadea pamant si il proteja. Prin acest contract, poporul isi cucereste autonomia si,
in acelasi moment, faramiteaza din ce in ce mai mult dominatia politica a seniorilor, totul plasat
uneori sub egida unui rege. Acesta a fost punctul de plecare al modificarilor „social- politice”:
puterea de a comanda, de a pedepsi si taxa populatiile, se repartizeaza in viitor intre un
numar crescand de mici unitati de dominatie. Astfel, asistam la o divizare politica.
Societatea feudala comporta 3 caracteristici: institutionalizare foarte slaba (o
persoana – rege – domina si reprezenta puterea), faramitare puternica (exista multe grupuri –
seniorii si vasalii – dominante si dominate) si o foarte slaba continuitate in timp si spatiu
(frontierele fluctueaza frecvent).
Statul Modern va imprumuta de la Societatea feudala cadrele sale institutionale.
Trecerea de la Societatea feudala la statul modern, plecand de la inceputul secolului al XVII-
lea reprezinta trecerea de la o dominatie patrimoniala foarte stralucitoare, la o putere forte si
centralizatoare care, progresiv, se institutionalizeaza si in care suveranitatea este divizata, se
imparte intre numeroase familii senioriale si princiare. Aceasta putere centrala a fost cucerita
in urma numeroaselor antagonisme si conflicte.
In concluzie iesirea din epoca feudala si construirea societatii moderne, s-a facut prin
revolutie si razboaie.

184
 Odata cu aparitia Statului Modern are loc centralizarea puterii politice, care pana
atunci era foarte putin prezenta. Ea a antrenat si o mutatie financiara si militara a societatilor
medievale: prelevarile fiscale facute nu de catre rege, ci de catre Stat, redistribuirea partiala a
banilor stansi, in majoritate elitei conducatoare, dar investiti in masinaria razboiului, care
permite in timp de pace multiplicarea domeniilor sale de investitie.
Rolul statului modern:
In decursul evolutei, statul si-a extins din ce in ce mai mult sfera de activitate, ceea ce a
determinat si o schimbare a rolului. Astfel, se poate vorbi, in functie de etape parcurse:
Statul – jandarm (secolul al XIX-lea) care se limita la a interveni in domeniul politiei,
apararii si in domeniul relatiilor internationale.
Statul – antreprenor (anii 40 ai secolului XX) – incepe sa intervina si sa se manifeste in
domeniul industriei si al economiei, prin infiintarea de agenti economici ai statului.
Statul – providenta – are un rol omniprezent, intervenid in toate sectoarele de
activitate.
Statul – garant este statul care are obligatia de a reglamenta un cadru larg de
drepturi si libertati cetatenesti, de a asigura progresul si de a garanta afirmarea conditiei
umane.
Statul a apărut în Antichitate, mai întâi sub forma oraselor-stat din Mesopotamia.
Principala formă de stat a fost regatul sau monarhia. Unele state au devenit, prin cuceriri,
imperii in care trăiau numeroase populaţii cu limbi si culturi diferite.
CONSTITUTIA-LEGE FUNDAMENTALA
Statele moderne functioneaza pe baza unei Constitutii. In epoca moderna, Constitutia
este legea fundamentala in stat, pe baza careia se construiesc sistemul politic si cel juridic
national. Toate celelalte legi trebuie sa fie in concordanta cu prevederile Constitutiei.
CONSTITUTII MODERNE:
Primele Constitutii ale epocii moderne au aparut in Statele Unite ale Americii (1787) si
in Franta (1791). In America, Constitutia din 1787 a pus bazele sistemului politic american, ca
sistem federativ. Aceasta Constitutie este in vigoare si astazi.

185
Ultima Constitutie franceza este cea din 1958 si exprima principiul suveranitatii poporului.
In Marea Britanie nu exista o Constitutie scrisa. Aici legea fundamentala se exprima
sub forma de:
- norme cutumiare;
-traditii;
-prcatici cu caracter legislativ sau executiv;
-conventii si proceduri de guvernare;
-texte cu caracter politico-juridic mai vechi sau mai noi.
Prin mecanismele de control constitutional se are in vedere limitarea exercitarii
arbitrare a puterii.
Constitionalismul începe în România în secolul al XIX-lea. Prin constituionalism se
întelege sistemul politic bazat pe Constitutie. Inaintea primei Constituţii propriu-zise a
României, cea din 1866, în Tarile Române din 1859 in Principatele Unite, au existat câteva
documente care pot fi considerate prevederi legale cu rol constitutional: Regulamentele
organice (1831 - Tara Româneasca; 1832 - Moldova), elaborate în urma razboiului ruso-turc
din 1828-1829 și a Pacii de la Adrianopol (1829); Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris
din 7/19 August 1858, adoptat la 1864.
Prima Constitutie a României de după prabusirea sistemului totalitar comunist a fost
adoptată în noiembrie 1991. Adoptarea Constitutiei României a fost înfaptuită de catre
Adunarea Constituantă (Parlamentul României).
Revolutia din Decembrie 1989 a produs o rasturnare socială de proportii, prin intermediul
careia în România a început perioada de tranzitie de la regimul totalitar comunist la un regim
politic democratic.
Textul Constitutiei a fost pregatit de catre o Comisie de redactare a Proiectului de
Constitutie, constituită prin Hotarârea nr. 2/1990 a Adunarii Constituante. Adunarea
Deputatilor și Senatul au fost abilitate prin Decretul lege nr. 92/1990 să se constituie ca
Adunare Constituantă pentru adoptarea Constitutiei României.
Constituţia României a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21
noiembrie 1991, prin vot nominal, cu 414 voturi „pentru” şi 95 voturi „contra”. Ea a fost

186
validată prin referendumul de la 8 decembrie 1991, a intrat în vigoare la 13 decembrie 1991.
Constituţia României cuprinde: 7 titluri şi 152 de articole. Constituţia adoptată în 1991
poate fi supusă revizuirii. Iniţiativa de revizuire poate aparţine:
-Preşedintelui României, la propunerea Guvernului;
-unei pătrimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor;
- cel puţin unui număr de 500 000 cetăţeni cu drept de vot, provenind din cel puţin jumătate
din judeţele ţării (în fiecare dintre acestea sau în municipiul Bucureşti urmând să fie
înregistrate cel puţin 20 000 de semnături).
Procedura de revizuire se realizează prin:
-adoptarea punctelor de revizuire cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul
membrilor fiecărei camere;
-definitivarea revizuirii prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării
în Parlament a proiectului de revizuirea.
Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul
românesc cu principiile constituţionale europene.
Noi modele politice
Incepând cu secolul al XVII-lea au apărut forme de organizare statală noi, moderne,
diferite de cele avansate din zilele noastre. Principiul de bază al organizării statelor moderne îl
reprezintă principiul democratic, adică participarea unui număr cât mai mare de cetăţeni la
rezolvarea problemelor statului. Spre deosebire de democraţia antică, ateniană, democraţia
modernă este o democraţie reprezentativă; în mod direct, de rezolvarea problemelor statului
se ocupă oameni aleşi de popor să le reprezinte interesele.
Statele moderne sunt organizate prin intermediul unor legi fundamentale, numite
Constituţii. Acestea stabilesc foarte clar atribuţiile fiecărei instituţii a statului, ceea ce
împiedică abuzurile acestora împotriva cetăţenilor. Principiul care constituie fundamentul
Constituţiilor este cel al separării puterilor în stat.
Gânditorul francez Montesquieu (1689-1755), după modelul englez, a teoretizat
principiul separării puterilor în lucrarea numită „Spiritul legilor” (1748). Montesquieu a
observat că într-un stat există trei puteri: legislativă (exercitată de un parlament care face

187
legile), executivă (exercitată de guvern care aplică legile elaborate de parlament) şi
judecătorească (exercitată de instanţele judecătoreşti care reglementează diferendele între
oameni). In Constituţia Statelor Unite ale Americii, adoptată în 1787, separarea puterilor este
cel mai bine conturată.

CONSTITUTIILE EPOCII MODERNE; EXEMPLE REPREZENTATIVE

Declaraţia de independenţă (4 iulie 1776) şi Constituţia americană (1787)
Adoptarea Declaraţiei de Independenţă de către Congresul American (4 iulie 1776) a
dat un nou şi hotărâtor impuls celor 13 colonii. Apărea, astfel, un nou stat de sine stătător,
unde, pentru prima oară în istorie, se proclamă, într-un act oficial, principiul suveranităţii
poporului. În document se arată că „... în numele şi din însărcinare bravului popor al acestor
colonii, coloniile sunt şi trebuie să fie, de drept, state libere şi independente”.
Noua Republică Americană, prin diplomaţie sa, aducea în arena istoriei un suflu nou,
idealuri noi, simplifică întregul ritual, greoi, opunând diplomaţiei monarhice, diplomaţia
naţiunii. Intern, se realizase o importantă Revoluţie. Despărţirea de Anglia a însemnat un
câştig imediat în materie de politică democratică. Se crea un sistem republican de
guvernământ la o mare naţiune, pentru prima oară în istoria modernă. De la bun început, se
simţea lipsa unui guvern naţional şi a unei Constituţii. Puternica criză din 1786 a îndemnat pe
mulţi americani nehotărâţi să accepte noul şi puternicul guvern central.
Într-o conjunctură complexă, în 1787, a fost elaborată Constituţia. Pe baza Constituţiei,
în cadrul statului federal unional se realiza separarea puterilor. Puterea executivă aparţinea
Preşedintelui (trebuia să aibă 35 ani şi să fi locuit 14 ani în S.U.A.), care era şef al statului şi al
guvernului. El şi miniştrii răspundeau în faţa Congresului. Era şeful suprem al armatei, al flotei
şi al poliţiei diferitelor state, iar în timp de război, căpăta puteri dictatoriale. Avea, faţă de
puterea legislativă (Congresul), dreptul de veto, iar în caz că legea întrunea 2/3 din voturile
fiecăreia din ambele Camere ale Congresului, ea intra, totuşi, în vigoare. Puterea legislativă

188
revenea Congresului, alcătuit din Camera Reprezentanţilor şi Senat. Vicepreşedintele S.U.A.
era preşedintele Senatului. Membrii Curţii Supreme erau aleşi pe viaţă. Ea judeca, inclusiv,
constituţionalitatea legilor, îl putea suspenda şi pe preşedintele ţării. Din timp în timp,
preşedintele urma să prezinte Congresului o informare despre starea Uniunii.
Primele 10 amendamente (propuse la 25 septembrie 1789, ratificate la 15 decembrie
1791) au reprezentat ceea ce s-a numit American Bill of Rights. Referitor la Constituţia
americană, unul dintre „părinţii fondatori”, Benjamin Franklin, declara: „Deşi nu aprob toate
părţile Constituţiei, sunt mirat să o găsesc atât de aproape de perfecţiune!” Pentru primăvara
anului 1789, au fost date dispoziţii pentru intrarea în vigoare a Constituţiei, alegerea
preşedintelui, a Congresului şi Guvernului. Primul Preşedinte al Statelor Unite ale Americii,
George Wasington (1732-1799), ales în unanimitate, a depus jurământul la New York, la 30
aprilie 1789, iar primul Guvern era alcătuit din trei miniştri-secretari de stat, - finanţe, război
şi externe.
Primul preşedinte american a început să-şi exercite mandatul chiar în anul izbucnirii
Revoluţiei franceze (1789), timp de două legislaturi (1789-1793 şi 1793-1797) şi, fidel
principiilor sănătoase, acest „Cincinnatus american”, a refuzat sa-şi depună candidatura şi a
treia oară (abia în 1951, prin amendamentul 22, se va prevedea că nici o persoană nu va
putea fi aleasă, mai mult de două ori, ca preşedinte), retrăgându-se pe domeniul său din
Mount Vernon. Urmaşul său, John Adams (1797-1801), fost vicepreşedinte în cele două
legislaturi sub Washington, va fi primul preşedinte care va locui la Casa Albă (noiembrie 1800).
Prin Hotărârea Congresului din 1790, privind construirea unui oraş care să devină noua
capitală a S.U.A., pentru prima dată în istorie, se ridica un oraş care urma să fie înălţat,
exclusiv, pentru funcţia de sediu al Guvernului şi al celorlalte instituţii federale – Washington
(planul oraşului a fost elaborat de inginerul militar francez Pierre l'Enfant, construcţia începând
la 13 octombrie 1792). În 1800, instituţiile guvernamentale au fost mutate de la Philadelphia
în acest nou oraş, care a primit numele primului preşedinte. A rămas un centru cu funcţii
esenţial politico-educative şi cultural-ştiinţifice.
PREAMBULUL CONSTITUTIEI:

189
 „Noi, Poporul Statelor Unite, in vederea realizării unei Uniuni mai strânse, așezării
dreptății, asigurării Liniștii interne, înzestrării pentru apărarea obștească, promovării
Prosperității generale si asigurării Binecuvântărilor Libertății pentru noi înșine si pentru
Urmașii noștri, decretăm și promulgăm Constituția de față pentru Statele Unite ale Americii.”
Preambulul Constituției S.U.A. nici nu recunoaște vreo putere, nici nu oprește vreo
acțiune; el doar explică motivația din spatele Constituției. Este o declarație de bază ce
precede Constituția. Preambulul, în special primele două cuvinte (noi, poporul) este una dintre
cele mai menționate secțiuni ale Constituției. Sunt cu adevărat cele mai importante cuvinte
din Constituție deoarece arată că aceasta nu vine de la un rege sau împărat, ci de la poporul
însuși.
Expresia „noi, poporul Statelor Unite” este de o importanță singulară. Se prevede astfel
că puterea și autoritatea guvernământului federal al Statelor Unite ale Americii nu vine de la
mai multe state sau de la popoarele mai multor state, ci de la o entitate identificată ca fiind
popor al Statelor Unite ale Americii, cu Constituția servind ca un contract între poporul S.U.A.,
mulțimea de state, și noua entitate creată: guvernământul federal al S.U.A.
Dorința fondatorilor era aceea de a asigura un sistem de echilibru și contraponderi
între puteri (Legislativ vs. Executiv vs. Judiciar).
Articolul I - Puterea legislativă
-este deținută de Congres, care se împarte în două camere: Camera Senatului și Camera
Reprezentanților.
Articolul II - Puterea executivă
-este deținută de Președinte și Vicepreședinte. Puterea executivă va fi încredințată unui
președinte al Statelor Unite ale Americii. Președintele va fi comandantul superm al armatei și
al marinei, va putea încheia tratate cu avizul și consimțământul Senatului, dacă doua treimi
din senatorii prezenti își vor da acordul.
Amendamente
Constituția Statelor Unite are 27 de amendamente, primele zece, ratificate simultan
intre anii 1789 și 1791, sunt cunoscute sub denumirea de United States Bill of Rights și
urmăresc limitarea puterii guvernului federal.

190
 Primul Amendament
Acesta interzice Congresului să voteze legi prin care să se instituie o religie oficială de
stat sau prin care o religie este preferată în locul alteia, să promulge legi prin care s-ar
împiedica libertatea religioasă, legi care să îngrădească libertatea de exprimare, libertatea
presei, legi care să limiteze dreptul la adunare pașnică și la a trimite petiții guvernului.
CONSTITUTIA FRANCEZA:
Actuala Constituție a Franței a fost adoptată la data de 4 octombrie 1958, și a fost
amendată de 17 ori, cel mai recent la data de 28 martie 2003. Este numită în mod tipic
Constituția celei de a cincea Republici și a înlocuit constituția celei de a patra republici datând
din 27 octombrie 1946. Charles de Gaulle a fost principalul instigator iar redactarea a căzut în
sarcina lui Michel Debré.
Sumar
Preambulul Constituției reamintește Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului
din 1789 și stabilește caracterul secular și democratic al Republicii Franceze, care își derivă
suveranitatea de la popor ("guvernul poporului, din popor pentru popor").
Stabilește modalitățile de alegere ale președintelui Franței, ce are un rol important din
punct de vedere politic, și al Parlamentului, modul de formare a guvernului și puterile
fiecăruia precum și relațiile dintre aceste instituții. Constituția asigură independența
autorității judiciare și creează o Înaltă Curte de Justiție, un Consiliu Constituțional și un
Consiliu Economic și Social și permite ratificarea tratatelor internaționale și a celor legate de
Uniunea Europeană.
Constituția precizează metodele de amendare a acesteia, fie printr-un referendum, fie
printr-un proces parlamentar cu consimțământul președintelui. Procedura normală de
amendare este următoarea: amendamentul trebuie să fie adoptat în termeni identici de cele
două camere ale parlamentului iar apoi ori trebuie adoptat printr-un referendum cu o
majoritate simplă, ori cu 3/5 din voturile totale dintr-o sesiune reunită a celor două camere.
FOSTE CONSTITUTII:
Franța a avut numeroase foste constituții:

191
 - Vechiul Regim era o monarhie absolutistă și nu avea o constituție, fiind bazat în
principal pe cutumă.
- Perioada Revoluției franceze a avut numeroase Constituții:
- o Constituție ce stabilea o Monarhie contituțională liberală a fost adoptată la data de 6
octombrie 1789 și a fost acceptată de rege la data de 14 iulie 1790;
- Constituția din 1791 a stabilit o Monarhie limitată și o Adunare Legislativă;
- Constituția din 24 iunie 1793 a fost ratificată dar nu a fost niciodată aprobată datorită
suspendării legalității ordinare;
- Constituția din 22 august 1795 sau Constituția anului III, a stabilit Directoratul;
- Constituția anului VIII (din 24 decembrie 1799), a stabilit Consulatul;
- Constituția anului X (din 1802), a restabilit Consulatul cu Napoleon Bonaparte consul pe
viață;
- Constituția anului XII (din 1804), a stabilit Primul Imperiu Francez;
- După restaurarea Monarhiei:
- Carta din 1814, adoptată în 4 iunie 1814 restabliea Monarhia;
- Actul adițional din 1815 în perioada celor 100 de zile, în perioada revenirii lui Napoleon;
- Carta din 1830, adoptată în 14 august 1830 ("Monarhia din iulie");
- Secolul XIX:
- Constituția din 1848 a celei de a doua Republici Franceze, 4 noiembrie 1848;
- Constituția din 1852 a celui de Al doilea Imperiu Francez, 14 ianuarie 1852;
- Legile constituționale din 1875 ale celei de a treia Republici Franceze, 24 și 25 februarie și 16
iulie 1875;
- Secolul XX:
- Legea Constituțională Franceză din 1940, ce stabilea Regimul de la Vichy, 10 iulie 1940;
- Legea Constituțională din 2 noiembrie 1945 – ce stabilea guvernul provizoriu de după al
doilea război mondial;
- Constituția Franceză din 1946 a celei de a patra Republici Franceze, 27 octombrie 1946.

SISTEMUL POLITIC IN ROMANIA

192
 ISTORICUL CONSTITUTIONALISMUL IN ROMANIA

Constitutionalism - sistemul politic bazat pe constitutie;

Prima Constitutie a Romaniei dateaza din 1866, adoptata la urcarea pe tron a regelui
Carol I de Hohenzollern. Constitutia din 1866 a fost in vigoare pana in anul 1923 cand s-a
adoptat Constitutia Romaniei Mari (Tara Romaneasca. Transilvania, Basarabia si Bucovina).
In 1923 regele Carol al II-lea proclama dictatura sa personala, ceea ce duce la anularea
Constitutiei din 1923 si inlocuirea ei cu o lege fundamentala.
In 1947 a fost proclamata Republica, fapt care a condus la detronarea regelui Mihai I.
Tot in aceasta perioada regimul polititc democratic a fost inlocuit cu unul de tip totalitar
comunist, care a dainuit pana in 1989.
In acest timp au fost in vigoare mai multe Constitutii (1948, 1952, 1965).
Constitutia Romaniei
Revolutia din decembrie 1989 a produs o rasturnare de proportii prin intermediul
careia Romania a inceput perioada de tranzitie de la un regim totalitar la un regim politic
democratic.
Prima Constitutie a Romaniei de dupa prabusirea sistemului totalitar comunist a fost
adoptata in noiembrie 1991. Adoptarea Constitutiei a fost infaptuita de Adunarea
Constitutionala prin vot nominal.
Constitutia Romaniei cuprinde sapte titluri si 152 de articole.
Constitutia poate fi revizuita la solicitarea: Presedentiei, Guvernului, unei patrami din numarul
deputatilor sau senatorilor, cel putin un numar de 500.000 de cetateni cu drept de vot,
provenind din cel putin jumatate din judetele tarii.
Procedura de revizuire re realizeaza prin:
- adoptarea punctelor de revizuire cu o majoritate de cel putin doua treimi din numarul
membrilor fiecarei camere;
- definitivarea revizuirii prin referendum, organizat in cel mult 30 de zile de la data adoptarii
in Parlament a proiectului de revizuire.
Curtea Constitutionala are sarcina de a veghea la respectarea conditiilor constitutionale
de revizuire.

193
 Constitutia este legea suprema intr-un stat. Ea stabileste organizarea statului,
functionarea autoritatilor publice, indatoririle statului, drepturile si îndatoririle cetateanului.
Fiecare om are dreptul de a avea o anumita credinta: suntem ortodocsi sau catolici sau
poate protestanti, suntem crestini sau mulsulmani. De asemenea fiecare dintre noi are dreptul
sa nu aiba nici o credinta.
Daca un om este arestat, fiind acuzat de crima, are dreptul sa fie aparat de un avocat.
Daca o persoana a implinit 18 ani (sau cat prevede legea respectiva) are dreptul de a
vota. Fiecare cetatean trebuie sa respecte legea si va fi sanctionat oricine ar fi el daca o incalca.
Aceste afirmatii sunt adevarate intr-un stat democratic, pentru ca ele sunt inscrise in
Constitutia statului respectiv. Orice stat democratic are o Constitutie care contine precizari
privind atat modul in care este organizata guvernarea tarii, cat si ceea ce trebuie sa faca
guvernantii.
Constitutia limiteaza puterea guvernantilor, aratand ceea ce nu trebuie ei sa faca si ii
ajuta sa previna incalcarea drepturilor cetatenilor. De aceea, Constitutia este lege suprema,
prima lege din stat.
Elaborarea unei Constitutii presupune respectarea exigentelor stiintei dreptului si
valorificarea traditiilor tarii respective. De aceea, chiar daca regasim o serie de elemente
asemanatoare sau chiar comune tuturor Constitutiilor, putem afirma ca fiecare Constitutie este
unica si apartine numai unui stat anume.
Romania este un stat cu vechi traditii constitutionale, fapt ce poate fi evidentiat fie si
printr-o sumara trecere in revista a unor momente din istoria romanilor. „Primul asezamant
constitutional” la romani este un cod de legi, numit „regulament organic”, potrivit caruia
organizarea statului se baza pe principiul separarii puterilor: executiva, (domnul), legislativa
(adunarea obsteasca) si judecatoreasca (instantele judecatoresti).
Transformarile specifice epocii moderne incep sa se produca in societatea romaneasca
la sfarsitul secolului al XVIII-lea si in prima jumatate al secolului al XIX-lea, mai tarziu decat in
vestul Europei. Acest fapt se explica prin indelungata stapanire otomana si mentinerea Tarilor
Romane in sfera de influenta a marilor puteri vecine (Austria si Rusia).
Principalele momente in evolutia constitutionalismului romanesc:

194
 Constitutia carturarilor (1822):
Proiect a unui grup de boieri progresisti care viza organizarea statului ca monarhie
constitutionala. Si-a desavarst unitatea statala (unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei cu
Romania) -1918
Pe plan economic a cunoscut un ritm mai intens de dezvoltare a industriei, agriculturii,
comertului, conturandu-se corespunzator si structurile sociale specific capitaliste (burghezia,
muncitorimea).
Drept urmare a acestor transformari, in 1923 se adopta o noua Constitutie.
Perioada dintre cele doua razboaie mondiale se caracterizeaza prin evolutia
democratica a societatii romanesti, evolutie intrerupta de instalarea dictaturii regelui Carol al
II-lea in 1938, dictatura consfintita printr-o noua Constitutie.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, prin delimitarea sferelor de influenta a Uniunii
Sovietice. In 1947, monarhia este inlocuita cu republica, iar perioda urmatoare, partidul
comunist isi impune controlul.
Constitutiile adoptate in 1948, 1952, 1965 consacra noua forma de guvernamant -
republica, cat si noul regim politic - regimul comunist si astfel intrarea statului roman in
randul statelor nedemocratice comuniste.
Revolutia din decembrie 1989 a pus capat regimului comunist, creand premisele pentru
transformarea Romaniei intr-un stat de drept si instaurarea unui regim politic democratic. In
1991 este adoptata noua Constitutie a Romaniei.
Regulamentul organic:
Elaborat in timpul ocupatiei rusesti (1828-1834) instaurate in urma razboiului ruso-
turc din 1828. Este un cod de legi care vizeaza intreaga organizare si conducere a
Principatelor. Afirma principiul separarii puterilor in stat. Puterea era executiva: domn, sfat
administrativ, legislativa: adunarea obsteasca, judecatoreasca: instante judecatoresti.
Statutul lui Cuza:
Cuprinde principii ale organozarii puterilor in stat. Consacra independenta legislativa a
tarii.
Constitutia din 1866:

195
 Forma de guvernamant: monarhia constitutionala ereditara in familia princepelui
Carol de Hohenzollern. Proclama denumirea oficiala a statului: Romania. Afirma separarea
puterilor in stat. Mentine sistemul de vot cenzitar. Reglementeaza drepturile fundamentale
ale cetatenilor: libertatea cuvantului, a presei, a intrunilor, egalitatea in fata legii, drepturi
politice pentru crestini.
Constitutia din 1923 (Constitutia Unirii):
Consacra Marea Unire din 1918. Proclama drepturi si libertati egale pentru toti
(originea etnica, limba, religia nu impiedica exercitarea drepturilor).
Constitutia din 1938:
Consacra juridic dictatura regala si restrange drepturile si libertatile democratice.
Concentreaza puterea in mainile regelui Carol al II-lea.
Constitutia din 1948, 1952, 1965:
Proclama noua forma de guvernamant: republica (populara-1947 si socialista-1965.)
Creeaza cadrul juridic al viitoarelor nationalizari (1948). Stabileste principiul planificarii
centralizate a economiei. Consacra desfiintarea pluralismului politic (1952).
Stabilesc rolul de forta conducatoare a unui singur partid politic, creandu-se astfel
premisele pentru incalcarea principiului separarii puterilor in stat. Reprezinta baza juridica a
regimului comunist.
Constitutia din 1991:
Realizeaza cadrul juridic necesar statului de drept, democratic.
Etapele elaborarii Constitutiei Romaniei:
Adoptarea unor acte legislative in perioada decembrie 1989 - mai 1990, care contin
principii ale organizarii statului de drept ce vor fi preluate in viitoarea Constitutie.
Parlamentul ales la 20 mai 1990 se transforma in Adunarea Constituanta (are la dispozitie 18
luni pentru adoptarea Constitutiei).
Redactarea proiectului Constitutiei de catre o comisie parlamentara subordonata
Adunarii Constituante. Dezbaterea proiectului in Adunarea Constituanta:
 21 nov 1991- Votarea in intregime a textului Constitutiei de catre Adunarea
Constituanta

196
  8 dec 1991- Constitutia este supusa referendumului national
 13 dec 1991- Constitutia intra in vigoare, in acelasi timp fiind abrogata Constitutia din
1965.
Caracterul demografic al elaborarii Constitutiei Romaniei:
Constitutia Romaniei a fost elaborata de o putere constituanta alcatuita demografic,
prin alegeri generale, vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat. Ea a fost supusa
referendumului national, considerat a fi mijlocul cel mai democratic de adordare a unei
Constitutii.
Dupa aprobarea Constitutiei prin referendum, a avut loc sedinta comuna a Adunarii
Deputatilor si Senatului, la care au participat Presedintele Romaniei, membrii Guvernului,
presedintele Curtii Supreme de Justitie si membrii Biroului Electoral Central pentru
organizarea referendumului.
Biroul Electoral Central a proclamat aprobata Constitutia Romaniei, iar Adunarea
Constituanta s-a autodizolvat, misiunea ei fiind indeplinita. Camerele au continuat sa
functioneze ca Parlament.
Constitutia Romaniei promoveaza valori politice, morale, juridice ale democratiei:
viata, libertatea, egalitatea, dreptatea, proprietatea, munca, demnitatea umana.
Aceste valori fundamentale se regasesc in continutul unor norme juridice de maxima
generalitate, principiile constitutionale.
Principiile constitutinale reprezinta fundamentul celorlalte norme juridice care
reglementeaza diferite aspecte ale vietii sociale. Principiile consacrate de Constitutia
Romaniei:
 Suveranitatea poporului: dreptul poporului de a decide asupra propriului destin;
 Forma republicana de guvernamant;
 Caracterul national, suveran, independent, unitar si indivizibil al statului roman;
 Separarea puterilor;
 Pluralismul politic;
 Universalitatea drepturilor, libertatilor si indatorililor fundamentale ale omului si
cetateanului;

197
  Egalitatea in drepturi fara privilegii si fara discriminari;
 Legalitatea;
 Constitutionalizarea legilor.
Constitutia Romaniei cuprinde 152 de articole, grupate in 7 titluri, 10 capitole, 8
sectiuni.
Titlu I – Principii generale
Titlul II- Drepturile, libertatile, indatoririle fundamentale
Titlul III- Autoritatile publice
Titlul IV- Economia si finantele publice
Titlul V – Curtea Constitutionala
Titlul VI- Revizuirea Constitutiei
Titlul VII- Dispozitii finale si tranzitorii
CONSTITUTIA ROMANIEI:ELABORAREA CONSTITUTIEI ROMANIEI
„Adunarea Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, se constituie, de drept, în
Adunare Constituantă pentru adoptarea Constituţiei României”. Decretul-lege nr. 92 din 18
martie 1990;
Prin schimbările pe care le-a impus pe plan politic (înlăturarea puterii de stat
comuniste) şi în toate domeniile societăţii, Revoluţia din decembrie 1989 a creat premisele
elaborării unei noi Constituţii, care să pună bazele ordinii democratice a statului de drept.
Principalele evenimente politice care au precedat elaborarea noii Constituţii:
Decembrie 1989 – se constituie Consiliul Frontului Salvării Naţionale ca organ suprem al
puterii de stat (programul său prevede instaurarea unui regim politic democratic).
Februarie 1990 – Consiliul FSN se reorganizează în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională
(din care fac parte şi trei reprezentanţi ai fiecărui partid constituit până atunci).
Martie 1990– este adoptat un decret-lege care:
 stabileşte modul de alegere al Parlamentului şi Preşedintelui României,
 reglementează funcţionarea Parlamentului ce va fi ales ca putere constituantă,
 afirmă principiile sistemului democratic pluralist.

198
20 mai 1990– au loc primele alegeri democratice libere pentru alcătuirea Parlamentului şi
desemnarea Preşedintelui României.
● Etapele elaborării Constituţiei României:
I.Adoptarea unor acte legislative în perioada decembrie 1989 – mai 1990 care conţin principii
ale organizării statului de drept ce vor fi preluate în viitoarea Constituţie.
II.Parlamentul ales la 20 mai 1990 se transformă în Adunare Constituantă (are la dispoziţie 18
luni pentru adoptarea Constituţiei).
III.Redactarea proiectului Constituţiei de către o comisie parlamentară subordonată Adunării
Constituante.
IV.Dezbaterea proiectului în Adunarea Constituantă.
V.21 nov. 1991 – Votarea în întregime a textului Constituţiei de către Adunarea Constituantă.
VI.8 dec. 1991 – Constituţia este supusă referendumului naţional.
VII.13 dec. 1991 – Constituţia intră în vigoare, în acelaşi timp fiind abrogată Constituţia din
1965.
● Caracterul democratic al elaborării Constituţiei României
Constituţia României a fost elaborată de o putere constituantă alcătuită democratic,
prin alegeri generale, vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat.
Ea a fost supusă referendumului naţional, considerat a fi mijlocul cel mai democratic
de adoptare a unei Constituţii.
După aprobarea Constituţiei prin referendum, a avut loc şedinţa comună a Adunării
Deputaţilor şi Senatului, la care au participat Preşedintele României, membrii Guvernului,
preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi membrii Biroului Electoral Central pentru
organizarea referendumului.
Biroul Electoral Central a aprobat Constituţia României, iar Adunarea Constituantă s-a
autodizolvat, misiunea ei fiind îndeplinită. Camerele au continuat să funcţioneze ca
Parlament.
● Posibilitatea revizuirii Constituţiei:
O Constituţie poate fi revizuită, dacă normele pe care le conţine nu mai corespund în
totalitate noilor realităţi economice, sociale, politice.

199
 Iniţiativa revizuirii Constituţiei României o poate avea:
 Preşedintele României, la propunerea Guvernului;
 cel puţin un sfert din numărul deputaţilor şi senatorilor;
 cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, din cel puţin jumătate din judeţele ţării
(în fiecare judeţ sau în municipiul Bucureşti trebuind să se obţină cel puţin 20.000 de
semnături).
Nu pot forma obiect al revizuirii:
 caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului;
 forma republicană de guvernământ;
 independenţa justiţiei;
 pluralismul politic;
 limba oficială;
 integritatea teritoriului;
 prin măsurile luate nu pot fi suprimate drepturile cetăţenilor.
Procedura de revizuire:
Propunerile de revizuire trebuie să fie acceptate de cel puţin două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere (Camera Deputaţilor, Senatul).
Definitivarea revizuirii se face prin referendum.
În caz de divergenţă între cele două Camere, acestea se reunesc în şedinţă comună şi
hotărăsc revizuirea, cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul parlamentarilor.
Definitivarea revizuirii se face prin referendum organizat, în cel mult 30 de zile de la
adoptarea propunerii de revizuire.
Nu se poate revizui Constituţia pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă sau în
timp de război.
Reforma constituţională din 2003:
Modificarea Constituţiei a devenit o oportunitate în vederea remodelării instituţionale
şi restructurării vieţii politice româneşti. Privită ca o schimbare de echilibru, fenomen normal,
curent şi constant în viaţa oricărui sistem politic, modificarea Constituţiei din 2003 nu a putut
conduce, însă, la transformări radicale ale raporturilor dintre instituţiile politice. Forţele

200
schimbării nu au fost suficient de influente, astfel că modificările nu au evoluat spre o formă
structurală de schimbare.
Cauzele schimbării stăteau în decalajul din ce în ce mai mare dintre societate şi
sistemul instituţional. Schimbarea politică şi schimbarea socială nu au cunoscut după 1990 un
ritm asemănător. Criza politică inerentă a perioadei de echilibrări instituţionale din perioada
de consolidare a regimului politic s-a suprapus în România unor crize sociale şi economice. În
aceste condiţii reprezentarea parlamentară a devenit din ce în ce mai puţin expresia
intereselor reale ale grupurilor sociale defavorizate care aspirau, însă, la o minimă participare
politică. Faptul că parlamentele şi puterea politică nu ajung să fie cu adevărat reprezentative
pentru diversele straturi sociale nu reprezintă o noutate. Dar scăderea încrederii în aceste
instituţii politice este compensată, atunci când democraţia devine o stare de spirit social
consfinţită, de existenţa altor forme de participare politică, fie în partide ca organizaţii
deschise, fie în diferite forme de asociere ce stimulează exprimarea democraţiei (semi)directe.
Cultivarea unor forme de participare politică limitată de către regimurile totalitare (ce
urmărea legitimarea participării de tip colectiv şi controlat) a creat obişnuinţe subiective ce s-
au suprapus culturii politice tradiţionale.
Cele câteva adăugiri nu sunt spectaculoase. De fapt, Constituţia României trece de la
152 la 156 de articole şi de la şapte, la opt titluri. Cea mai importantă modificare este
reprezentată de noul Titlul VI privind integrarea euroatlantică, prin care se deschidea drumul
aderării României la UE fără referendum. La articolul 1 au fost introduse două noi aliniate
referitoare la separaţia puterilor în stat şi supremaţia Constituţiei, iar la alineatul 3 a fost
adăugată referirea la idealurile Revoluţiei din 1989. Un bun exemplu al ambiguităţii şi
reţinerii în privinţa reformei constituţionale o reprezintă alinatul 1 al articolului 4 care trece de
la formula iniţială „Statul are ca fundament unitatea poporului român” la „Statul are ca
fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi”. În total au fost operate
79 de modificări şi au fost abrogate 4 articole.
Pe planul relaţiilor dintre Camere, Constituţia modificată din 2003 a prevăzut aceeaşi
egalitate sub aspectul reprezentării, al atribuţiilor, astfel că bicameralismul românesc rămâne
simetric şi congruent. La acest capitol a fost înlăturată procedura medierii şi înlocuită cu

201
aprobarea tacită dacă în 45 de zile prima cameră sesizată nu se pronunţă asupra textului de
lege. După revizuire, iniţiativa cetăţenească poate fi propusă doar de 100.000 de cetăţeni faţă
de 250.00 în 1991. Cu aceeaşi ocazie, mandatul preşedintelui trece de la patru la cinci ani.
STRUCTURA CONSTITUTIEI SI MECANISMELE CONSTITUTIONALE
1) Principii consacrate de Constituţia României:
- Suveranitatea poporului: dreptul poporului de a decide asupra propriului destin.
„Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum.” (art. 2, alin. 1)
- Forma republicană de guvernământ:
„Forma de guvernământ a statului român este republica.” (art. 1, alin. 2)
- Caracterul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului român:
„România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.” (art. 1, alin. 1).
- Separarea puterilor;
- Pluralism politic:
„Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei
constituţionale.” (art. 8, alin. 1)
- Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului:
„Toţi cetăţenii statului român au aceleaşi drepturi şi libertăţi consacrate prin Constituţie sau
prin alte legi şi au aceleaşi obligaţii faţă de societate”.
- Egalitatea în drepturi fără privilegii şi fără discriminări:
- Legalitatea: îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile, subordonarea normelor juridice
inferioare faţă de cele superioare:
„Nimeni nu e mai presus de lege.” (art. 16, alin. 2)
„Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” (art. 51)
2) Structura constituţiei României:
Constituţia României cuprinde 156 de articole, grupate în 8 titluri:
Titlul I – Principii generale;
Titlul II – Drepturile, libertăţile, îndatoririle fundamentale;

202
Titlul III – Autorităţile publice;
Titlul IV – Economia şi finanţele publice;
Titlul V – Curtea Constituţională;
Titlul VI – Integrarea euroatlantica;
Titlul VII – Revizuirea Constitutiei;
Titlul VIII- Dispozitii finale si tranzitorii.
Titlul I – Principii generale

Sunt stabilite principii cu privire la atributele statului român, elementele constitutive

ale statului, legăturile cu alte state, simbolurile naţionale.

Simbolurile naţionale:

- drapelul tricolor (începând de la lance): albastru, galben, roşu;

- ziua naţională: 1 Decembrie;

- imnul naţional: „Deşteaptă-te române”;

- limba oficială: limba română;

- capitala: municipiul Bucureşti.

Titlul II – Drepturile, libertăţile, îndatoririle fundamentale

Drepturile şi libertăţile au fost elaborate în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului şi cu alte tratate la care România este parte.

Inviolabilitatea:

- dreptul la viaţă;

- dreptul la integritate fizică şi psihică;

- libertatea individuală;

- dreptul la apărare;

- ocrotirea vieţii de familie;

- inviolabilitatea domiciliului.

Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale:

203
-dreptul la muncă;

-dreptul la proprietate;

- dreptul la un nivel de trai decent;

- ocrotirea sănătăţii;

- dreptul la învăţătură etc.

Drepturile politice şi social-politice:

- dreptul la vot;

- dreptul de a fi ales;

- libertatea conştiinţei;

- dreptul de asociere;

- dreptul de petiţionare;

- dreptul de informaţie;

- dreptul persoanei vătămate, de către o autoritate publică.

Îndatoriri fundamentale:

- fidelitate faţă de ţară;

- respectarea Constituţiei şi a legilor;

- apărarea ţării, serviciului militar obligatoriu;

- contribuţia la cheltuielile publice (prin taxe, impozite);

- respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

Cetăţenii unui stat au nu numai drepturi, dar şi obligaţii faţă de societatea din care fac
parte. Obligaţiile cetăţenilor sunt o condiţie pentru realizarea drepturilor lor.

Titlul III – Autorităţile publice

Sunt stabileşte modul de funcţionare, atribuţiile şi responsabilităţile autorităţilor

publice, raporturile dintre acestea.

Titlul IV – Economia şi finanţele publice

204
 Enunţă principiile care stau la baza organizării economiei româneşti.

Titlul V – Curtea Constituţională

Precizează modul de organizare a Curţii Constituţionale. Principala atribuţie a Curţii

Constituţionale este de a verifica şi a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor.

Titlul VI –Integrarea Euroatlantica

Integrarea ARTICOLUL 148
în Uniunea (1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul
Europeană transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în
comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se
face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o
majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate
faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului
de aderare.
(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru
aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească
garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din
prevederile alineatului (2) .
(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu
caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii
Europene.
 
Aderarea ARTICOLUL 149
la Tratatul Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în
Atlanticului şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi
de Nord din numărul deputaţilor şi senatorilor.

205
 Titlul VII- Revizuirea Constitutiei
Stabileşte cine poate să iniţieze revizuirea şi în ce constă procedura de revizuire.
Titlul VIII- Dispozitii tranzitorii si finale
Sunt stabilite condiţiile în care intră în vigoare Constituţia.
Pe scurt Constituţia României:
- Este expresie a voinţei poporului român de a-şi realiza o nouă organizare economică,
socială, politică a societăţii.
- Creează baza juridică pentru transformarea României într-un stat democratic şi de drept.
- Revalorizează tradiţiile democratice ale societăţii româneşti, existând numeroase
similitudini cu Constituţia din 1923.
- Revalorizează valorile consacrate de state cu vechi tradiţii democratice (Marea Britani,
Franţa, SUA).
- Este receptivă la transformările care se produc în societate, putând fi revizuită în condiţiile
menţionate în interiorul ei.
VALORI SI PRINCIPII CONSTITUTIONALE
Definim Constitutia ca acea lege fundamentala a statului, constituita dintr-un
ansamblu sistematizat de norme juridice cu forta de reglementare suprema. Constitutia
deriva de la latinescul „constitution” care inseamna asezare cu temei. Constituţia adoptată în
1991 şi modificată în 2003 s-a inspirat după legea fundamentală a României interbelice
(Constituţia din 1923) şi după Constituţia celei de-a V-a Republici Franceze. Ea contine valori si
principii constitutionale. Primul articol din Constituţie spune ca „Romania este un stat
national, suveran si independent, unitar si indivizibil”. Suveranitatea nationala apartine
poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri
libere, periodice, si corecte, precum si prin referendum. Nici un grup si nici o persoana nu pot
exercita suveranitatea in nume propriu. Prin urmare suveranitatea reprezinta independenta
unui stat fata de alte state, suprematie a puterii de stat in interiorul tarii si independenta fata
de puterea altor state.
Potrivit art. 1 din Legea Fundamentala, Romania este „stat national, suveran si
independent, unitar si indivizibil”. Sub aspectul analizei noastre, ne intereseaza cu precadere

206
caracterul unitar si indivizibil. Caracterul unitar se refera la unul dintre elementele
constitutive ale statului roman, si anume teritoriul. Acest caracter poate fi definit ca fiind acea
trasatura a statului roman ce determina existenta pe teritoriul statului roman a unui singur
rand de autoritati publice centrale si a unei singure cetatenii, cea romana. Pe de alta parte,
caracterul indivizibil se refera la imposibilitatea de trecere sub stapanire straina a unuia
dintre cele trei elemente constitutive ale statului – teritoriu, populatie si suveranitate.
Caracterul national al statului roman exprima unul dintre elementele constitutive ale
acestuia, stiut fiind ca, in acceptiunea larga, statul este constituit din 3 elemente si anume:
teritoriu, populatie (natiunea) si suveranitatea (puterea organizata statal). Se prefera insa in
contextul explicarii caracteristicilor statului termenul national, pentru ca din punct de vedere
riguros stiintific natiunea este elementul constitutiv al statului, ea putand fi definita ca
populatia de ieri, de azi si de maine. Natiunea exprima istoria, continuitatea si mai ales
comunitatea spirituala si materiala. In populatie, de regula, distingem trei categorii si anume
cetatenii, strainii si apatrizii, ori aceste doua categorii de la urma, nu sunt incorporate in
categoria natiune.
Formarea statului roman ca stat national unitar este rodul unui proces istoric
indelungat, proces dominat de lupta poporului roman pentru unitate si independenta, pentru
eliberarea nationala si soaciala. Formarea statului national roman a fost mult timp intarziata
deoarece in aceasta parte a Europei capitalismul s-a dezvoltat mult mai tarziu si mai lent decat
in apus. La aceasta s-a adaugat jugul strain, indeosebi cel otoman.
Un moment important in formarea statului national unitar roman l-a constituit unirea
Moldovei cu Tara Romaneasca, in 1859. Desavarsirea statului national unitar roman s-a
realizat in 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Romania. Formarea statului
national unitar roman a fost opera intregului popor, a intregii natiuni.
Forma unitara corespunde continutului statului precum si compozitiei nationale a
poporului roman. De aceea Constitutia Romaniei, stabieste prin articolul 1 ca Romania este
stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil.
Cat priveste caracterul indivizibil al statului roman, caracter exprimat inca de
Constitutia din anul 1866, acesta priveste toate cele trei elemente constitutive ale statului,

207
precum si pe fiecare dintre ele. Nici unul dintre cele trei elemente teritoriu, populatie si
suveranitate nu poate fi impartit in sensul de a fi sub stapanirea altor state.
Romania, stat suveran si independent
Redactarea articolului 1 din Constitutie poate ridica unele semne de intrebare daca se
are in vedere faptul ca suveranitatea prezinta doua aspecte bine cunoscute in dreptul public
clasic: independenta si suprematia. Suprematia consta in aceea ca statul suveran este, in
drept, cea mai puternica dintre toate colectivitatile publice pe care le include si dintre toate
subiectele de drept existente in interiorul sau. Suprematia desemneaza deci aspectul pozitiv al
suveranitatii, faptul ca ea este apreciata prin comparatie cu tot ce este interior si inferior
sferei statale. Independenta compara suveranitatea cu elemente superioare statului si
reprezinta aspectul definit in mod negativ prin faptul ca statul nu depinde de nicio autoritate
superioara care l-ar putea limita sau priva de puterea sa specifica. Repetarea implicita, in
cadrul aceleiasi redactari juridice, a caracterului independent al statului roman ar putea fi
considerata drept un pleonsam Numai ca aceasta formulare isi are explicatiile in realitatea
istorica si in vointa tuturor constituantilor din istoria moderna a statului roman.
Articolul 2, alineatul 1 din Constitutia Romaniei arata ca "suveranitatea nationala
apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin
alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum.
A declara ca suveranitatea nationala apartine poporului care o exercita prin
reprezentantii sai si prin referendum inseamna a utiliza termenul de suveranitate in cel putin
doua sensuri diferite. Prin faptul ca arata ca titularul puterii supreme in stat este poporul,
Constitutia nu instituie nimic, ci se multumeste doar sa consacre existenta, printr-un act de
recunoastere, a poporului de la care proced mai departe prin derivare organele
constitutionale pe care textul le instituie. Suveranitatea puterii de stat a Romaniei se
fundamenteaza pe conceptul de suveranitate nationala, cu toate consecintele ce decurg din
acest fapt.
In principiu, suveranitatea nationala se exprima la nivelul organelor statului prin
suveranitatea parlamentului; astfel fundamentata, puterea de stat nu se poate exercita direct
de catre popor, ci numai prin organele reprezentative. Totusi, legea fundamentala a inteles sa

208
combine regimul juridic al suveranitatii nationale exprimata in forma statala cu unele
avantaje ale conceptului de suveranitate populara, mai precis cu exercitarea directa a puterii
de stat de catre popor prin modalitatea referendumului.
Romania, stat de drept, democratic si social
Romania este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie si realitate s-a impus mult mai
tarziu in istoria societatii, in principiu atunci cand s-a considerat ca si autoritatile publice,
guvernantii trebuie sa se supuna unor regului juridice. Este evident ca statul de drept a aparut
ca o replica data statului despotic. Spre sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX s-a
formulat si teoretizat ideea potrivit careia scopul fundamental al statului este de a asigura
realizarea dreptului si ca oamenii care detin puterea (guvernantii) sunt supusi dreptului si
limitati prin drept.
Aceasta conceptie a fost exprimata de doctrina germana sub numele de statul de drept
(Rechtstaat). Odata cu dezvoltarea acestei teorii juristii au inceput sa clasifice statele in statul
de drept, in care guvernantii sunt supusi regulilor juridice si statul despotic in care guvernantii
nu sunt supusi de a respecta regulile juridice. Leon Duguit: "statul, facand legea, este obligat
sa o respecte atat timp cat ea exista. El o poate modifica sau abroga; dar atata timp cat ea
exista, el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdictional decat in limitele
fixate prin aceasta lege, si astfel statul este un stat de drept. Statul, in virtutea aceleiasi idei
este justitiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte intr-un proces; el poate fi
condamnat de proprii sai judecatori si este tinut ca un simplu particular de a executa sentinta
prezentata impotriva sa."
Ca atare statul de drept are un continut complex si in acest sens se considera ca suntem
in prezenta unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidenta; continutul acestui
drept valorifica la dimensiunile lor reale drepturile si libertatile cetatenesti; se realizeaza
echilibrul, colaborarea si controlul reciproc al puterilor publice (autoritatilor publice); se
realizeaza accesul liber la justitie.
Romania este un stat democratic:
Democratia poate fi examinata din mai multe unghiuri si de aici multitudinea de
definitii, explicatii. Caracterul democratic al statului trebuie sa le inmanuncheze pe toate.

209
Caracterul democratic al statului inseamna ca autoritatile publice se intemeiaza pe vointa
poporului, exprimata prin alegeri libere si corecte. De asemenea implica proclamarea si
garantarea libertatilor publice. Totodata democratia implica: un sistem pluralist,
responsabililitatea guvernantilor, obligatia lor de a se conforma legilor, exercitarea
impartiala a justitiei de catre judecatori independenti si inamovibili. Democratia are ca
undament respectarea fiintei umane si a statului de drept. Caracterul democratic al statului si
statul de drept se implica si se presupun reciproc. Aceste trasaturi se pot regasi acolo unde
echilibrul puterilor este realizat, unde suprematia Constitutiei este asigurata. Pentru ca, in
fond democratia poate fi definita si ca domnia dreptului.
Romania este un stat social:
Acest caracter rezulta atat din natura statului cat si mai ales din functiile sale. Statul
modern poate si trebuie sa imprime tuturor actiunilor economice, politice, culturale, un
continut social fundamentat pe valori etice si umane care sa creeze terenul fertil exprimarii
reale a personalitatii cetatenilor, a drepturilor si libertatilor lor, a sanselor lor egale. Statul
social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care
trebuie sa intervina, trebuie sa aiba initiativa si mai ales sa ia masuri care sa asigure
realizarea binelui comun. El trebuie sa protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin si de
sansa, trebuie sa sprijine sectoare economice aflate in criza dar care sunt indispensabile
promovarii unui trai civilizat, trebuie sa asigure functionarea unor servicii publice de protectie
si interventie sociale.
Intelegerea caracterului social al statului ne permite explicarea sensului si dimensiunilor
unor prevederi constitutionale precum cele privind garantarea dreptului la invatatura,
obligatia statului de a lua masuri pentru asigurarea igienei si sanatatii publice, protectia
sociala a muncii, obligatia statului de a lua masurile necesare asigurarii unui nivel de trai
decent cetatenilor, protectia copiilor si tinerilor, protectia persoanelor handicapate.
Potrivit art. 4 din Constitutie „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituţionale. Teoria separatiei puterilor este o teorie celebra, de larga audienta si frecvent
invocata. Cunoasterea acestei teorii inlesneste explicarea sistemelor constitutionale

210
contemporane. Aparuta in secolul Luminilor, alaturi de alte teorii la fel de tulburatoare si de
penetrante, ea a fost indreptata impotriva obscurantismului feudal si a inchistarii medievale,
impotriva abuzurilor de putere. Teoria separatiei puterilor a fost o reactie impotriva
monarhiei absolute de drept divin, forma de guvernamant in care regele concentra in mainile
sale putere suprema, considerandu-se ca o personificare a statului de unde si celebra formula
a regelui Ludovic al XIV-lea „statul sunt eu”.
Prin urmare puterea legislativa a Romaniei este Parlamentul. Parlamentul României
este bicameral, fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri, şi Camera Deputaţilor, cu 332 de
membri. Diferenţa numărului de membri se datorează normei de reprezentare diferite de la o
Cameră la alta. Astfel, norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un
deputat la 73.000 locuitori, iar pentru alegerea Senatului este de un senator la 168.000
locuitori. Are rol legislativ, discutând si votând legile organice, atât in comisiile de specialitate
cât şi în plen. Membrii parlamentului sunt aleşi prin vot pe listă, universal, direct şi secret.
Sistemul electoral este unul proporţional (membrii se aleg din toate partidele care au depăşit
pragul electoral de 5% din totalul sufragiilor exprimate în baza unui algoritm). Alegerile se ţin
o dată la patru ani, şi sunt făcute printr-un sistem de reprezentare proporţională cu vot pe
listă. Ultimele alegeri au avut loc în 11 decembrie 2016. În Camera Deputaţilor mai sunt
primiţi şi câte un reprezentant al fiecărei minorităţi naţionale.
Puterea executiva este reprezentata de presedinte si prim-ministru. Preşedintele
României este ales prin vot direct o dată la cinci ani, printr-un sistem majoritarian, în care
câştigător este declarat cel care acumulează 50%+1 din voturile corect exprimate. Dacă acest
procent nu se atinge, se realizează un balotaj între primii doi candidaţi, în funcţie de
rezultatele obţinute. Până la revizuirea Constituţiei în 2003, mandatul prezidenţial era de 4
ani. Preşedintele numeşte un Prim-ministru prin consultari cu parlamentul. Primul ministru îşi
alege membrii guvernului, guvernul fiind apoi supus aprobării parlamentului.
Puterea judecatoreasca se realizeaza prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (Curţi de Apel, tribunale şi judecătorii).
Art.8.din Constitutie face referire la pluralism si partidele politice. „Pluralismul în
societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale” iar

211
„Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la
definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională,
integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei.” Conceptul de democratie
este indisolubil legat de notiunea de pluralism. Ea isi gaseste concretizarea in multitudinea de
partide si organizatii politice, sindicale, religioase etc, exprimand diversitatea conceptiilor si
organizatiilor care se interpun intre individ si stat. Pluralismul politic este un principiu dupa
care functionarea democratica a societatii, garantarea drepturilor si libertatilor cetatenesti
sunt conditionate de existenta si actiunea mai multor forte politice si sociale aflate in
competitie. Prin instituirea pluralismului politic drept camp de manifestare a democratiei,
puterea politica nu mai troneaza deasupra societatii, ci se intersecteaza cu toate segmentele
structurii sociale intr-un mecanism chemat sa functioneze pe baza legitimitatii, a libertatii.
Aristotel spunea ca libertatea este "principiul fundamental al guvernamantului democratic."
Indiscutabil, libertatea este temeiul oricarei structuri democratice si esenta dreptului. I.
Kant afirma astfel ca "dreptul este totalitatea conditiilor conform carora liberul arbitru al unui
om se poate uni cu liberul arbitru al altui om, conform unei legi universale a libertatii."
Aceasta inseamna ca nu omul este pentru lege, ci legea este pentru om si nu pentru a-l
constrange, ci dimpotriva, pentru a-i garanta libertatea.
Dintr-o astfel de perspectiva, se poate aprecia ca libertatea umana, ca modalitate de
afirmare a deminitatii umane, este cea care inspira ideea care a dat nastere constitutiilor.
Proclamarea si apararea acesteia este cea care permite, de altfel, sa se respinga caracterul
democratic pe care l-au pretins si il pretind si regimurile dictatoriale, subordonand de fapt
libertatea umana anumitor scopuri particulare.
Tot ca modalitati ale demnitatii umane se afirma si celelalte drepturi ale omului, ceea
ce inseamna ca cea mai importanta valoare a oricarei constitutii este demnitatea umana.
Uneori aceasta este afirmata in textele constitutionale in mod explicit, alteori doar implicit,
prin drepturile pe care aceasta le garanteaza, drepturile afirmate si recunoscute cetatenilor
constituindu-se, de asemenea, in valori constitutionale. In plus, demnitatea si drepturile sunt
recunoscute tuturor cetatenilor, fara discriminare, egalitatea dovedindu-se de asemenea o
valoare majora.

212
 Constitutia Romaniei promoveaza valori fundamentale politice, morale si juridice ale
democratiei: viata, libertatea, demnitatea umana, egalitatea in fata legii, dreptatea,
toleranta, proprietatea, responsabilitatea, reprezentativitatea, participarea etc.
Libertatea este valoarea fundamentala intr-o societate democratica. Persoanele pot
actiona conform vointei proprii. Este corelata cu responsabilitatea de a nu afecta libertatea
celorlalti.
Demnitatea umana este calitatea omului de a se respecta pe el, de a respecta
drepturile celorlalti si de a-i fi respectate drepturile de catre ceilalti.
Egalitatea in fata legii= fiecare fiinta umana trebuie tratata in mod egal de lege si
trebuie sa se supuna acelorasi legi.
Dreptatea= atat cetatenii, cat si autoritatile trebuie sa respecte normele morale si
juridice, conform drepturilor omului si Constitutiei.
Responsabilitatea= atat cetatenii, cat si autoritatile raspund pentru faptele lor si
pentru consecintele acestora.
Proprietatea= fiecare persoana are dreptul de a poseda, de a utiliza, de a dispune si de
a folosi rodul bunurilor sale, in limitele legii.
Toleranta= fiecare persoana trebuie sa respecte libertatea celorlalte persoane, privind
opiniile si modul acestora de gandire si de comportament, daca acestea nu lezeaza
integritatea si viata celorlalti.
Reprezentativitatea= intr-un stat democratic deciziile politice sunt luate de catre
reprezentantii alesi de cetateni, in numele acestora.
Participarea= implicarea cetatenilor in viata comunitatii, acestia putand influenta si
controla deciziile publice.
Un stat democratic nu poate sa functioneze fara respectarea principiilor si valorilor
democratice. Regimurile democratice functioneaza in baza unor valori si principii specifice.
Principiile democratice situeaza actiunea politica in functie de anumite valori.
Conform Constitutiei Romaniei, principiile consacrate sunt:
1. suveranitatea poporului (poporul decide asupra propriului destin);
2. forma republicana de guvernamant;

213
3. caracterul national, suveran, independent, unitar si indivizibil al statului roman;
4. separarea puterilor in stat (exercitarea puterii politice de catre mai multe
autoritati/institutii publice diferite, cu functii specifice, controlandu-se reciproc);
5. pluralismul politic (existenta mai multor partide si asociatii social-politice);
6. respectarea drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale ale omului si
cetateanului.

REVIZUIREA CONSTITUTIEI
ARTICOLUL 150: Iniţiativa revizuirii
(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea
Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel
puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din
judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie
înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
ARTICOLUL 151: Procedura de revizuire
(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat,
cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul,
în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de
zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
ARTICOLUL 152: Limitele revizuirii
(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi
indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor
şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.

214
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în
timp de război.
Revizuirea Constituției
Implicarea populației în initiativa de revizuire a constituției are drept scop asigurarea
legitimității acestui demers. Astfel corpul electoral are un rol hotărâtor în inițierea acestei
proceduri. După intrunirea acestor condiții are loc un control de constituționalitate în ceea ce
privește initiativa de revizuire a constituției. Potrivit articolului 146 litera a din Constituție:
Curtea Constituțională se pronunță din oficiu asupra inițiativei de revizuire a Constituției.
Curtea Constituțională poate fi sesizată totodată și de președintele Camerei Parlamentului la
care s-a înregistrat cerea de revizuire. În acest caz Curtea Constituțională va analiza dacă
această propunere legislativă are un caracter constituțional, dacă nu încalcă limitele de
revizuire ale constituției stipulate în articolul 152, dacă s-a întrunit numărul minim de
semnături pentru începerea procedurii de revizuire și dacă această cerere a fost publicată
potrivit procedurii.
Hotărârea Curtii Constitutionale are un rol decisiv în acest demers. Aceasta se va
pronunța în termen de 10 zile de la sesizare asupra propunerii de revizuire și în termen de 60
de zile în cazul în care este vorba de o initiațivă a poporului. Curtea Constituțională poate da
un aviz pozitiv, caz în care procedura de legiferare va începe în Camera Parlamentului
sesizată, sau poate da un aviz negativ, ceea ce înseamnă că procedura de revizuire este
neconstituțională, caz în care întreaga procedură este oprită, demersul începând de la zero.
Hotărârea Curții Constituționale va fi publicată în Monitorul Oficial așa cum este prevăzut și în
articolul 147 din Constituție.
Procedura de revizuire a Constituției
Procedura de revizuire depinde într-o primă etapă de decizia celor două camere
parlamentare. În urma dezbaterilor (acestea au loc în fiecare cameră separat) acestea pot
ajunge la un acord pozitiv. Acest lucru înseamnă că ambele camere au adoptat revizurea în
aceeași formă. Numărul senatorilor și al deputaților care trebuie să se pronunțe pentru
revizuirea constituției este de 2/3 (din numarul senatorilor și deputaților din fiecare cameră).
Dacă a fost întrunit acest număr, procedura de revizuire continuă, aceasta fiind supusă

215
votului poporului prin referendum. De asemenea poate fi vorba și despre un acord negativ,
adica cele două camere resping propunerea de revizuire. În cazul unui dezacord, când una
dintre camere accepta propunerea de revizuire și alta o respinge sau când se dorește
revizuirea în formule diferite. În acest caz se poate constituii o comisie de mediere. Aceasta
comisie este formată atât din senatori cât și din deputați care au drept scop ajungerea la un
numitor comun, adică aprobarea procedurii cu o majoritate de 2/3. În cazul în care această
comisie nu poate ajunge la un consens se va organiza o sedință comună, iar în cazul în care
numărul de voturi al senatorilor și al deputaților întrunește majoritatea de 2/3, propunerea
va fi înaintată spre vot cetățenilor, prin organizarea unui referendum. În cazul în care nici
această masură nu este eficientă, propunerea de revizuire a constituției va fi suspendată.
Ultimul pas îl reprezintă referendumul, acesta trebuie organizat în maxim 30 de zile, dacă
această condiție nu va fi întrunită, decizia camerelor nu va fi validată, iar întregul procesul va
fi anulat.
Referendumul pentru reviuirea constituției este valabil dacă la acesta participă cel
puțin jumătate plus unu din numarul total al persoanelor înscrise pe listele electorale.
Referendumul va valida propunerea de revizuire numai daca jumatate plus unu din numărul
participantilor vor vota „DA”. Rezultatul referendumului va fi validat de Curtea
Constituționala, care va prezenta Parlamentului un raport în ceea ce privește respectarea
normelor în cazul organizării și desfășurării referendumului. Legea de revizuire a constituției
va intra în vigoare în momentul în care aceasta va fi publicată în Monitorul Oficial.
Limitele revizuirii constitutiei
Aceste limite ale revizuirii se referă atât la limite materiale cât și la limite situaționale.
Limitele revizuirii au drept scop evitarea anumitor abuzuri sau anumitor decizii care încalcă
grav integritatea teritorială și națională a României. Se poate vorbi de asemenea de limite
exprese si limite tacite. Limitele exprese sunt cele prevazute în constituție. Limitele tacite nu
sunt prevazute în textul constituției, trebuie deduse pe calea interpretării acestuia.
Referendumul din 18-19 octombrie 2003
Proiectul de revizuire a constituției adoptat în parlament a fost supus unui referendum
pe 18 și 19 octombrie 2003. Prezența la vot a fost de 55,7%, iar 89,7% din participanți au

216
votat pentru modificarea constituției. Noua constituție a intrat în vigoare pe 29 octombrie
2003.
Mai mult de jumătate din articole au suferit modificări mai mici sau mai mari. Cele mai
importante schimbări sunt:
 Gratuitatea invățămîntului de stat nu mai este garantată necondiționat (ci numai
conform legii).
 Minoritățile naționale au dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție.
 Proprietatea privată este garantată și ocrotită de lege.
 Mandatul președintelui este de 5 ani.
 Obligativitatea stagiului militar se stabilește prin lege organică.
 Imunitatea parlamentară este limitată.
 După aderarea României la UE cetățenii țărilor membre ale UE vor avea dreptul de a
alege și de a fi aleși în scrutinul local (dacă sunt rezidenți ai localității respective).
 Intrarea în Uniunea Europeană și OTAN (NATO) nu va fi votată prin referendum, ci de
către Parlament.
DREPTURILE SI INDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETATENILOR
Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor
A. Noţiunea de drepturi fundamentale
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o
realitate ci şi finalitatea întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia progresiste şi
democratice.
O primă problemă teoretică este bineînţeles definirea drepturilor fundamentale ale
cetăţenilor. Considerăm că pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că acestea: a)
sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor
sunt înscrise, în acte deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale.
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, stabilite de normele juridice, ele
fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit
fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia
de protecţia statului şi de sprijinul său în realizarea pretenţiilor legitime.

217
 Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai
importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi, ceea ce le
deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor
subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în
constituţie.
La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele
drepturi subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea
acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite
prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.
B. Noţiunea de îndatoriri fundamentale
Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca
membrii unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite
obligaţii faţă de societatea în care trăiesc.
In primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi nu o
îndrituire aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetăţeanului
îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii.
Indatoririle fundamentale, sunt acele obligaţii cărora societatea, la un anumit
moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li
se atribuie. Indatoririle fundamentale, sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau la
nevoie prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice.
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate
esenţiale de către popor pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în Constituţie şi
asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Natura juridică a drepturilor fundamentale
In literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se
deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul lor. Aceste
drepturi îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte prin importanţa
economică, socială şi politică pe care o au.

218
 Bineînţeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de
argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conţinutul raportului juridic de cetăţenie
pentru simplul motiv că cetăţenia nu este un raport juridic.
Putem reţine că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective si împreună cu
celelalte drepturi subiective şi cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic al
cetăţeanului.
Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile
fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în
câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi:
- Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948);
-Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
-Actul final al Convenţiei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki, 1975);
-Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la
Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989);
-Carta de la Paris (1990).
Discutându-se corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne în
domeniul drepturilor omului se motivează pe larg teza în sensul căreia nu au nimic comun cu
colaborarea internaţională încercările de a atribui exclusiv individului calitatea de subiect de
drept internaţional, de a credita ideea că el are acum aptitudinea şi capacitatea de a se
adresa direct organelor internaţionale pentru anumite drepturi sau revendicări.
Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului
Drepturile şi libertăţile civile şi politice (libertăţile individuale mai ales) au apărut ca
măsuri de protecţie a individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări
ale unei poziţii juridice egale în faţa legii. Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi
culturale - drepturile din a doua generaţie - între care s-au inclus îndeosebi dreptul la muncă,
dreptul la educaţie, dreptul la protecţie socială.

219
 Dacă drepturile civile şi politice nu presupuneau, în principiu, şi acţiuni concrete din
partea statului în afara abţinerii în faţa libertăţii persoanei (erau şi mai sunt numite drepturi
negative) drepturile sociale, economice şi culturale implică din partea statelor acţiuni, măsuri,
garanţii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să le
recunoască şi proclame.
In deceniul al Vll-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale omului, drepturile
din a treia generaţie denumite (poate totuşi discutabil) drepturi de solidaritate în care sunt
incluse dreptul la pace, la dezvoltare, la mediu înconjurător sănătos etc. - ce pot fi realizate
numai prin cooperarea statelor şi nu individual de către fiecare dintre ele.
Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Toate drepturile omului sunt la fel de importante şi formează un tot unitar.
O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin
conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum
şi siguranţa domiciliului persoanei fizice.
A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale,
adică din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi
materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora.
O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adică acele drepturi care, prin
conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare. In
această categorie includem: dreptul de vot; dreptul de a fi ales.
A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile social-politice, adică acele
drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere, fie
pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare.
Aceste drepturi şi libertăţi asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor fapt
pentru care deseori sunt denumite libertăţi de opinie. In această categorie includem:
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie; libertatea întrunirilor;
dreptul la asociere; secretul corespondenţei.

220
 Principiile Constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor români
Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultă fie din Capitolul I al titlului II al
Constituţiei (art. 15-21), fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte
titluri sau capitole, fie din alte articole, precum din art. 49- Protectia copiilor si a tinerilor.
a) Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale şi
indivizibile. De aceea şi Constituţia arată că "Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de
acestea"art. 15 (1). Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-
zisă a drepturilor cât şi la titularii acestora.
Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două pacte
privitoare le drepturile omului. Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea
îndatoririlor. Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi cât şi obligaţii
faţă de semenii săi şi faţă de societate.
b) Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie,
actualitate şi justiţie şi anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege
odată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, art. 6, alin 1, în
sensul căruia "legea civila este aplicabila cat timp este in vigoare; aceasta nu are putere
retroactivă", precum şi în Codul penal, în art. 3 în sensul căruia "legea penală se aplica
infractiunilor savarsite in timpul cat ea era in vigoare". Faţă de principiul potrivit căruia legea
produce efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în practica juridică şi desigur în
legislaţie, două mari excepţii şi anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde (mai
favorabile) şi cea privind legile interpretative.
Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie pentru
toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. Apoi, în

221
afara excepţiei, prevăzute prin Constituţie, nici o altă excepţie nu poate aduce limitări acestui
principiu constituţional, orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate
neconstituţionale şi putând fi atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul
neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale,
îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei.
c) Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia,
cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate
drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică,
economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât
de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin
art. 16 (1 şi 2) precum şi prin art. 4 (2) din Constituţie.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau origine
etnică, limbă, avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei instituţii juridice, în principal,
realitatea că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat, au locuit, au
muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi naţionale)
precum maghiari, romi, germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. In unitate cu românii aceşti
cetăţeni au luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi democraţie, pentru cucerirea şi
apărarea independenţei şi suveranităţii României.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă
politică se urmareste ca opţiunile politice sau religioase, ale oamenilor să nu fie speculate în
sensul discriminării în drepturi.
d) Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia
română şi domiciliul în ţară
Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice, civile
sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în
ţară. Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti ci şi pentru autorităţile publice. Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi

222
publice. Explicaţiile se regăsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât mai precis sfera de
aplicabilitate a principiului.
Cu privire la funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţional se referă la
acelea care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai ales (o condiţie, care
ni se pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului potrivit art. 54
din Constituţie este obligatorie.
Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către
persoane care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc), la care
Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi anume: numai
cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României.
e) Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituţie. El exprimă faptul că cetăţenia
română este legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat care, prin efectele sale,
determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât şi în afara
frontierelor. In temeiul acesteia cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să
apeleze la protecţia autorităţilor române, iar acestea, au obligaţia constituţionala de a le
acorda protecţia necesară. De altfel între state există deja acorduri şi convenţii care permit şi
reglează această colaborare juridică.
f) Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică
Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii aflaţi pe
teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată: 1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în
România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie
şi de alte legi. 2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea
tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.
In reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se au
în vedere:
a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi naturale, inalienabile şi
imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la conştiinţă);

223
b) din punct de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor români,
care prin cetăţenie sunt ataşaţi destinelor statului român;
c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în calitatea sa de om, există
şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare legea nu o condiţionează de
calitatea de cetăţean.
Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau
locuiesc în România. Este deci de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite
drepturi şi libertăţi şi bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare.
In mod firesc articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind că
azilul este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil
cuprinde de fapt găzduirea şi protecţia statului român acordate acestor persoane deoarece în
statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea
umanităţii, progresului şi păcii.
Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România
Constituţia prin art. 19 stabileşte că:
1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate.
3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale sau
în condiţii de reciprocitate.
4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către justiţie.
Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelenţă
libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie. Este motivul pentru care cele mai generale
reguli în acest domeniu sunt cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând ca reglementările de
detaliu să fie realizate prin lege. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură
contrară legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o
asigure tuturor cetăţenilor săi.

224
 Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii. Extrădarea este
instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul
din cetăţenii săi să i-l predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni
internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul
altor state. Intr-o definiţie considerată mai exactă, extrădarea este "un act de asistenţă
judiciară interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau
condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat".
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să
oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în
mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează
expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţa, adică acele măsuri care au ca scop
înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea
penală şi care se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Constituţia stabileşte prin art. 19 şi regula în sensul căreia extrădarea se poate decide
numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
Prioritatea reglementărilor internaţionale
Constituţia României prin art. 20 stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi
care exprimă într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu
aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale.
Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituţiei, este că interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile
tratatelor internaţionale la care România este parte. Este nominalizată Declaraţia universală
a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, iar în ce priveşte celelalte documente
internaţionale se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi într-o viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt
tratate.
Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor
cuprinse în tratate ratificate de România, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri,
contradicţii, conflicte - neconcordanţe - între ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat

225
că această prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea
nu este aplicabilă altor domenii.
Această soluţie este o soluţie modernă, ea se regăseşte în Constituţiile Franţei, Spaniei
care permite atribuirea de competenţe constituţionale unor organizaţii sau instituţii
internaţionale, Germaniei, desigur în formulări specifice şi nuanţate.
Accesul liber la justiţie
In sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile exercitării
efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor
judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele
legii de către judecători care sunt independenţi şi se supun numai legii.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor
legitime se poate realiza pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv
pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de către art. 146 lit. d din Constituţie.
Trebuie să adăugăm că accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea
din art. 21 (2) din Constituţie în sensul căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui
drept, este firească.
Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale privitoare
la drepturile omului, alte documente juridice internaţionale, admit existenţa unor limitări,
restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel
de reguli stă chiar în conceptul de libertate. De altfel, chiar Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului (Franţa, 1789) arăta că "Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu
dăunează altuia".
Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale foloseşte un
procedeu simplu şi eficient şi anume exprimarea tuturor acestora într-un articol unic. Astfel
art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti dar numai ca
excepţie şi desigur numai condiţionat. Potrivit textului menţionat restrângerea se poate
înfăptui numai prin lege.
Inviolabilităţile

226
a) Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică:
Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol şi anume art.
22. Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, drepturile menţionate nu sunt totuşi confundabile
din punct de vedere juridic.
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu în
sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi şi desigur prin
constituţii. Este un drept cetăţenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai
importante acte internaţionale din acest domeniu. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului stabileşte în art. 3 că "Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea
persoanei", iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că "Dreptul
la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate
fi privat de viaţa sa în mod arbitrar".
Dreptul la integritate fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională.
Strânsa sa legătură cu dreptul la viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol. Respectul
integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor
publice de a o asigura.
Dreptul la integritate psihică este şi el ocrotit şi considerat de valoare constituţională,
omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente componente în care
fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este
contrară drepturilor umane.
Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice implică în mod firesc
interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, ceea ce face în
mod expres art. 22 (2). Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o încălcare a
demnităţii şi personalităţii omului, amintind obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi
reprimate de către lege. Faţă de relevanţa lor în garantarea drepturilor omului, prevederi
privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, se
regăsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 5), în Pactul Internaţional relativ
la drepturile civile şi politice (art. 7) şi mai ales în Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante (ONU, 10 decembrie 1984).

227
b) Libertatea individuală
Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un articol cu un
conţinut complex. Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări şi anume de libertate
individuală şi siguranţa persoanei.
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a
persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în
orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele
expres prevăzute de Constituţie şi legi.
Categoria libertate individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate mai mari
decât cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a
libertăţii individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile
publice, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Percheziţia este o măsură reglementată de Codul de procedură penală în titlul denumit
Probele, mijloacele de proba si procedeele probatorii. Potrivit art. 156 si 157 "Perchezitia
poate fi domiciliara, corporala, informatica sau a unui vehicul. Perchezitia se efectueaza cu
respectarea demnitatii, fara a constitui ingerinta disproportionala in viata privata.
Perchezitia domiciliara ori a bunurilor aflate in domiciliu poate fi dispusa daca exista o
suspiciune rezonabila cu privire la savarsirea unei infractiuni de catre o persoana ori la
detinerea unor obiecte sau inscrisuri ce au legatura cu o infractiune si se presupune ca
perchezitia poate conduce la descoperirea si strangerea probelor cu privire la aceasta
infractiune, la conservarea urmelor savarsirii infractiunii sau la prinderea suspectului ori
inculpatului ".
Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care daca exista probe sau
indicii temeinice din care rezulta suspiciunea rezonabila ca o persoana a savarsit o
infractiune, prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către autorităţile
competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care priveşte libertatea individuală,
reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin legislaţia penală.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe
mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii

228
sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte
ireparabile. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, luarea
sa revenind unor autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial şi
anume magistraţilor. Două reguli constituţionale cheie sunt prevăzute, explicit, în art. 23 şi
anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare şi că această măsură o
poate dispune numai judecătorul.
De aceea, printre alte probleme de interes juridic, se pune şi problema duratei arestării
persoanelor implicate, atunci când în condiţiile legii o asemenea arestare s-a decis. Din
analiza dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut observa că durata de o
lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu, satisface atât cerinţele
(măcar de început) procesului penal cât şi cerinţele respectării libertăţii individuale. Ca atare
alineatul (5) admite emiterea mandatului de arestare pentru o durată de cel mult 30 de zile si
se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, fara ca durata totala sa depaseasca un termen
rezonabil, si nu mai mult de 180 de zile (in cursul urmaririi penale). De unde rezultă că durata
poate fi şi mai scurtă. Iar in alineatul (6), in faza de judecata instanta este obligata, in
conditiile legii, sa verifice periodic, si nu mai tarziu de 60 de zile, legalitatea si temeinicia
arestarii preventive si sa dispuna, de indata, punerea in libertate a inculpatului, daca
temeiurile care au determinat arestarea preventiva au incetat sau daca instanta constata ca
nu exista temeiuri noi care sa justifice mentinerea privarii de libertate.
c) Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria
instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează distinct pentru că,
deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei el
prezintă un egal interes pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru
procesele penale cât şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ.
Dreptul la apărare într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor
procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc,
să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. In procesele civile, comerciale, de
muncă, de contencios administrativ, dreptul la apărare ca totalitatea de drepturi şi reguli

229
procedurale oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi
netemeinicia pretenţiilor adversarului. In această accepţiune largă se include şi posibilitatea
folosirii avocatului. In accepţiunea sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea
folosirii unui avocat.
d) Dreptul la liberă circulaţie
Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a
cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la
liberă circulaţie şi anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara
teritoriului. In acest sens se garantează dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor
sale constitutive. Este firesc însă că libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se
desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege.
De regulă, aceste condiţii privind exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea
unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentate, normala
desfăşurare a relaţiilor cu alte state etc.
In legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 se asigură
posibilitatea pentru oricare cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de
a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Precizarea în orice localitate a fost
necesară pentru a evita riscul unor interpretări abuzive sau speculative care ar putea ridica
multe probleme concrete de soluţionat.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este de asemenea
garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce
rezultă din documentele juridice internaţionale în materie, în sensul căreia orice persoană este
liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară. De asemenea, orice om care se află în
mod legal pe teritoriul unui stat, are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.
e) Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. El este
un aspect al respectării personalităţii omului, proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare
supremă.

230
 Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă,
familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la
propria se viaţă intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţa intimă,
viaţa familială, viaţa privată -pe care în mod firesc nu le defineşte.
Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a unei persoane
fără consimţământul acesteia, consimţământ care desigur trebuie să fie explicit (sau să reiasă
că a fost explicit) şi exprimat liber. Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi
rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei. Astfel judecătorii au
obligaţia de a declare şedinţă secretă de judecată în procesele în care publicitatea ar afecta
aceste valori, fără să aducă vreun serviciu legii sau justiţiei.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai
persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin
exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau
bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei.
Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, consacrate prin art. 26 din
Constituţie se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile
civile şi politice care arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale în
viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul său sau corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale în
onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană, spune art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva
unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).
g) Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său care cuprinde două
aspecte şi anume: inviolabilitatea domiciliului şi libera alegere, schimbare sau folosire a
domiciliului. Cât priveşte cel de al doilea aspect el şi-a găsit exprimarea juridică în art 25 din
Constituţie privind libera circulaţie.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei
persoane. Deşi în continutul său acest articol este marcat prin expresia inviolabilitatea
domiciliului, în conţinutul alineatului (1) se vorbeşte de domiciliu şi reşedinţă. Ambele
exprimări sunt desigur corecte.

231
 Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de proprietar. Pentru
că în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice, chiar dacă aceasta nu este şi
proprietarul, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră
închiriată). De altfel inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul
personalităţii umane, decât pe dreptul de proprietate.
Din examinarea art. 27 rezultă cu claritate două situaţii distincte privind pătrunderea
în domiciliul unei persoane. O primă situaţie este aceea când se poate pătrunde în locuinţa
unei persoane cu consimţământul acesteia, mai exact cu învoirea acesteia. Cea de a doua
situaţie, derogatorie, este situaţia în care se poate pătrunde în locuinţa unei persoane şi fără
învoirea acesteia, dar numai în cazurile prevăzute de art. 27 alin. 2.
Situaţiile prevăzute de alin. 2 sunt complexe, ele vor fi detaliate de lege:
a)executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti;
b)inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane;
c)apararea securitatii nationale sau a ordinii publice;
d)prevenirea raspandirii unei epidemii.
Dacă în ce priveşte situaţiile prevăzute la literele a, c şi d ele sunt exclusiv acelea în
care legea ordonă, pentru aplicare ei, să se pătrundă în locuinţa unei persoane (percheziţii
domiciliare, arestarea unei persoane, executarea silită a hotărârilor judecătoreşti, luarea
măsurilor asigurătorii), situaţia prevăzută în litera b cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu
ordonă, nu sancţionează totuşi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea
acesteia.
Aceste măsuri formează în drept starea de necesitate. Aşa cum s-a arătat deja în
literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt,
provocate, fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de
lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte
care în mod obişnuit este socotită ca ilicită.
Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
a) Dreptul la învăţătură

232
 Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie,
precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de muncă. De aceea el nu
poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi deci nici din Constituţie. Dreptul la învăţătură
este un drept complex prin conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi prin numărul
mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa. In ce priveşte conţinutul se poate
remarca nu numai multitudinea elementelor componente ci şi un specific juridic rezultând din
îmbinarea libertăţii cu obligaţia.
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei
(omul, cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în
societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a
personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi
libertăţile publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri
rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de pace.
In mod firesc Constituţia prin art. 32 stabileşte formele organizatorice prin care se
realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu, învăţământul
liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur Constituţia nu enumera
toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale, tradiţionale de altfel.
Toate instituţiile de învăţământ, stabileşte Constituţia, se înfiinţează şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii, regulă constituţională clară şi care nu putea desigur lipsi.
Dacă toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile
legii, cât priveşte instituţiile de învăţământ superior, Constituţia le garantează autonomia
universitară.
b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în
Constituţia României îndeosebi prin Pactul internaţional relativ la drepturile economice,
sociale şi culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează dreptul persoanei la securitatea socială,
aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12 nominalizează dreptul persoanei de a se bucura
de cea mai bună sănătatea fizică şi mentală.

233
 Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă, prin
conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi
mentale, care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga viaţă politică,
economică, socială şi culturală.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii corelative,
asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Ocrotirea sănătăţii conţinând obligaţii pentru
autorităţile publice, este firesc ca prin Constituţie să se impună autorităţii legislative misiunea
de a reglementa principalele domenii şi aspecte precum: asistenţa medicală, asigurările
sociale, alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale. Tot legea urmează să
reglementeze controlul exercitării profesiilor medicale şi activităţilor paramedicale.
c) Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social economic de
tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 41 dreptul la muncă este un drept cu un conţinut
juridic complex.
Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea constituţională
pune în valoare conceptul ştiinţific de drept la muncă, precum şi importanţa acestui drept atât
pentru om cât şi pentru societate.
Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de majoră
importanţă. Este exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a
muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-l au salariaţii, include aspecte clar formulate în
textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor din acest domeniu.
Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare, sub trei exprimări ce presupun
unele explicaţii şi anume: durata normala, în medie, cel mult 8 ore.
In mod firesc prin Constituţie trebuie stabilit timpul de muncă, adică acea perioadă de timp
dintr-o zi în care salariatul are îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin
contractul de muncă.
Art. 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi protecţiei
sociale a muncii cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă. Constituţia
României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicând munca forţată şi stabilind

234
totodată prin art. 42 ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie muncă forţată
serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cel care, potrivit
legii, nu prestează serviciu militar din motive religioase.
De altfel, art. 55 din Constituţie permite legii să stabilească şi excepţiile de la
îndeplinirea serviciului militar. Legea va trebui să stabilească în detaliu condiţiile în care
aceste persoane vor îndeplini activităţile serviciului militar.
De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate,
prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. In legătură
cu aceste prevederi constituţionale trebuie menţionat că ele se referă la persoanele şi
situaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.
d) Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept
social-politic, deseori încadrarea sa în una din categoriile de drepturi ridicând pentru cercetarea
ştiinţifică interesante probleme.
Examinând art. 43 din Constituţie putem formula câteva explicaţii. Mai întâi că dreptul
la grevă aparţine numai salariaţilor. Ca atare nu se încadrează în prevederile art. 43 şi nu
beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu
au calitatea de salariaţi, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste.
Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în
exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau astfel spus
exercitarea abuzivă a dreptului la grevă.
e) Dreptul de proprietate
Este un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. In conţinutul acestui drept
cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi şi de a dispune
liber în legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia. Constituţia
poate stabili unele limitări cât priveşte sfera proprietăţii, limitări clar şi expres determinate
numai de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea
dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea

235
obţinută pe căi licite. Constituţia României în art. 44 garantează dreptul de proprietate
precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de
proprietar.
Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele produse în
situaţiile de la art. 44 (5) ele se stabilesc de comun acord cu proprietarul, sau în caz de
divergenţă, prin justiţie. Art. 44 (5)=Pentru lucrari de interes general, autoritatea publica
poate folosi subsolul oricarei proprietati imobiliare, cu obligatia de a despagubi proprietarul
pentru daune aduse solului, plantatiilor sau constructiilor, precum si pentru alte daune
imputabile autoritatii.
Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 44 (8), care interzice
confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine o regulă de procedură de
mare eficienţă în sensul căruia caracterul licit al dobândirii se prezumă.
f)Dreptul de moştenire
In mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în
temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun.
Acest drept este reglementat prin art. 46 din Constituţie care stabileşte că "Dreptul la
moştenire este garantat".
g)Dreptul la un nivel de trai decent
Art. 47 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în
catalogul drepturilor şi libertăţilor umane.
Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include dreptul cetăţeanului la
condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei, un trai civilizat, decent. Ca şi în
cazul altor drepturi, şi aici suntem în prezenţa unui drept complex. El cuprinde îndeosebi:
dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană,
îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin
munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea
condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei.
h) Dreptul la căsătorie

236
 Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi întemeia o
familie. De altfel, aşa cum arată Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi
culturale (art. 10) familia este elementul natural şi fundamental al societăţii.
Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin garantarea libertăţii căsătoriei, a
unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la
vârsta nubilă. Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul acestui drept. Aşa
cum am precizat deja familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită. In al doilea
rând, familia trebuie să se întemeieze pe egalitate femeii şi bărbatului.
Egalitatea soţilor este de fapt o confirmare şi la nivelul familiei a marelui principiu
constituţional privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de sex. In fine
consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea
copiilor. Iar această obligaţie constituţională priveşte toţi copiii, adică atât cei rezultaţi din
căsătorie cât şi cei rezultaţi din afara căsătoriei.
Căsătoria este supusă, sub aspect juridic, unor reguli privind încheierea, desfacerea şi
declararea nulităţii, reguli ce nu au însă caracter constituţional şi de aceea se face trimitere la
lege. Constituţia stabileşte o singură regulă şi anume cea privind succesiunea celebrării
căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase.
i) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept fundamental
cetăţenesc care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. O
precizare este interesantă. Din lectura întregului titlu II al Constituţiei, se poate lesne constata
că multe drepturi şi libertăţi privesc tinerii direct, uneori în exclusivitate.
Articolul 49 însă dă contur unui drept sinteză care valorifică realitatea în sensul căreia
copiii şi tinerii constituie marele potenţial uman, de azi dar mai ales de mâine al societăţii, că ei
sunt continuitatea şi viitorul în perspectiva umană.
Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă aparte. Acestui drept îi
corespunde obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării
armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale. Examinarea prevederilor constituţionale
permite formularea mai multor constatări.

237
 Articolul 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de identificat, vârsta fiind
criteriul natural şi cert. Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim
special de protecţie şi de asistenţă.
Complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc regimul
special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice constituţionale. In primul rând
sunt nominalizate măsurile mai importante şi certe unde obligaţiile statului sunt clar
concretizate.
In al doilea rând textul constituţional interzice acţiunile care ar contraveni acestui
drept. In acest sens interzice exploatarea minorilor.
In fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligaţia de a contribui la
asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.
j) Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială
Este un drept fundamental aparte prevăzut în art. 50 din Constituţie. Acest drept
priveşte o categorie de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie sprijiniţi spre a se
bucura de condiţia umană. De aceea Constituţia obligă statul la o politică naţională care să
asigure protecţia handicapaţilor în toate domeniile vieţii.
Drepturile exclusiv politice
In această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca obiect
participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. Aşa cum vom vedea mai sunt şi
alte drepturi ale cetăţenilor români care asigură participarea acestora la conducerea de stat,
dar acele drepturi prin conţinutul lor pot fi folosite la alegere, sau în acest scop sau în scopuri
culturale, artistice, ştiinţifice etc. In această categorie a drepturilor exclusiv politice se
încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor.
Drepturile şi libertăţile social-politice
a) Libertatea conştiinţei
Intr-o accepţie largă, libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi
de a exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Această libertate este
reglementată prin art. 29 din Constituţie. Ea comportă unele explicaţii din care să rezulte mai

238
ales conţinutul şi denumirea sa, precum şi locul ce-l ocupă în sistemul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale.
Din examinarea art. 29 din Constituţie rezultă că libertatea conştiinţei este
posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită
concepţie despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a
aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă.
Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca factor de continuitate spirituală în cadrul
familiei, părinţii având dreptul natural dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea
copiilor lor.
De aceea garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea efectivă
între credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţa şi respect
reciproc între credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase ca şi între credincioşi şi
necredincioşi. Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele religioase, fenomene ce ţin chiar
de esenţa vieţii şi moralei, spirituale şi religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte
orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.
b) Libertatea de exprimare
Strâns legate de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată prin
Constituţie în art. 30 este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile,
credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel.
Libera exprimare ca libertate fundamentală cetăţenească trebuie realizată în public.
Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul
public fiind desigur cel definit prin legi. Am menţionat astfel că art. 184 din Codul penal
defineşte ce înseamnă în sensul legii penale o faptă săvârşită în public:
Fapta se considera savarsita in public atunci cand a fost comisa:
a) intr-un loc care prin natura sau destinatia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar daca
nu este prezenta nicio persoana;
b)in orice alt loc accesibil publicului, daca sunt de fata doua sau mai multe persoane;

239
c) intr-un loc neaccesibil publicului, insa cu intentia ca fapta sa fie auzita sau vazuta si daca
acest rezultat s-a produs fata de doua sau mai multe persoane;
d) intr-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu exceptia reuniunilor care pot fi
considerate ca au caracter de familie, datorita naturii relatiilor dintre persoanele
participante.
Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constituţională
decisivă pentru libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin
material fapt ce explică prezenţa unor asemenea dispoziţii în art. 30 din Constituţie.
Libertatea de exprimare are aşa cum am arătat un conţinut complex care cuprinde pe de o
parte un aspect spiritual şi pe de altă parte un aspect material. Aspectul material care priveşte
de fapt toate libertăţile de opinie are o importanţă aparte pentru libertatea presei, ştiut fiind
că aceasta nu se poate realiza în afara existenţei unei tipografii, edituri, stocuri de hârtie,
mijloace de difuzare etc.
De aceea prin Constituţie se arată că libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa
publicaţii. Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui în general) de a
participa la viaţa politică, socială şi culturală manifestându-şi public gândurile, opiniile,
credinţele etc.
c) Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din marile
instrumente juridice internaţionale; în acest domeniu el este un adevărat drept fundamental
deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin
Constituţie şi mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi
creaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind
viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la informaţie
este complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare.
Art. 31 din Constituţie reglementând dreptul la informaţie cuprinde dispoziţii privind:
informaţiile în general atunci când în alin. (1) foloseşte exprimarea orice informaţie de interes
public, informaţiile despre evenimente sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice alin.
(2), informaţii cu caracter personal alin. (2).

240
 Asigurând dreptul la informaţie Constituţia stabileşte obligaţii corelative în sarcina
autorităţilor publice: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor de ordin public, dar şi
de ordin personal, de a asigura prin serviciile publice dreptul la antenă, de a asigura protecţia
tinerilor şi siguranţa naţională.
Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informaţie, a mijloacelor de
informare în masă în mod firesc Constituţia reglementează principalele obligaţii ale acestora.
In primul rând trebuie menţionat dreptul la antenă care revine principalelor grupuri sociale şi
politice. Garantarea exercitării acestui drept revine serviciilor publice de radio şi televiziune.
In al doilea rând mijloacele de informare în masă au obligaţia constituţională de a asigura
informarea corectă a opiniei publice.
Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie respectate în
materie de informaţie şi anume: exactitatea, onestitatea, discreţia şi desigur corectitudinea.
Dreptul la informaţie ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de răspândire a
opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice, anumite limite.
d) Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în
posibilitatea ce o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi
exprima gândurile, opiniile şi credinţele. Prin conţinutul său această libertate se află într-o
strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţei precum şi cu libertatea de exprimare.
Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această libertate şi
caracterul deschis, receptiv, al dispoziţiilor constituţionale, au determinat ca după
nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea "orice alte întruniri". Astfel, art. 39
nu restrânge formele şi mijloacele de realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme
nominalizate:mitingurile, demonstratiile, procesiunile.
Astfel orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter
temporar, destinată schimbului de idei, concepţii, opinii. Orice întrunire în sensul legii
presupune o legătură cât de firavă între participanţi, o intenţie comună şi totdeauna un
minimum de organizare.

241
 Intrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul constituţional nu
rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată că regulile sale sunt
aplicabile oricărui fel de întrunire. Art. 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură
cu întrunirile şi anume: a) libertatea întrunirilor, b) caracterul paşnic al întrunirilor, c)
interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter constituţional.
e) Dreptul de asociere
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în
categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, cu
care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său. Acest drept cuprinde posibilitatea
cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate
sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa politică,
ştiinţifică, socială şi culturală, de a-şi realiza o serie de interese legitime comune.
Garantând dreptul la libera asociere, dispoziţiile constituţionale stabilesc şi formele de
asociere.
Ca şi în alte situaţii dificultatea stabilirii unui inventar complet, a determinat folosirea a
două procedee şi anume: nominalizarea partidelor şi sindicatelor; enunţarea celorlalte forme
organizatorice prin formularea altei forme de asociere.
Nominalizarea partidelor politice şi a sindicatelor de altfel obligatorie având în vedere
corelaţia dintre art. 40 şi art. 8 (2) şi art. 9 din Constituţie prin alineatele (2), (3) şi (4) se
stabilesc anumite limite. Aceste limite constituţionale privesc trei mari aspecte: a) scopurile şi
activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei, rezultând practic din modul de constituire.
f) Secretul corespondenţei
Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei fizice de
a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile sau opiniile
sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea
corespondenţei.
Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri poştale
de orice fel altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice şi alte mijloace legale

242
de comunicare. Formularea art. 28 încearcă să surprindă şi reuşeşte, gama largă de forme şi
mijloace prin care oamenii comunică între ei.
Drepturile garanţii
a) Dreptul de petiţionare
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc.
Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme
personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat în clasificările de drepturi,
în categoria drepturilor garanţii el fiind şi o garanţie juridică generală pentru celelalte
drepturi şi libertăţi.
In condiţiile art. 51 din Constituţie dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie
individual de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal
constituite.
Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul prevede obligaţia
autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite
prin lege. Aceasta implică obligaţia pentru autoritatea legiuitoare de a elabora o lege prin
care să se prevadă aceste condiţii şi termene.
b) Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental,
încadrat de tradiţie în marea categorie a drepturilor garanţii alături de dreptul de petiţionare
cu care de altfel se află într-o strânsă corelaţie. Art. 52 din Constituţie este temeiul
constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin
încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora.
Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul,
acestea fiind: recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
Formularea generală a art. 52 din Constituţie poate ridica problema de a şti care este
autoritatea publică care trebuie să rezolve cererile.
Indatoririle fundamentale ale cetăţenilor

243
 In afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri
fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă firească într-o societate
democratică.
a) Indatorirea de fidelitate faţă de ţară
Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este urmarea firească a
cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii publice
precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut
de lege.
b) Indatorirea de apărare a ţării
Indatorirea de apărare a patriei prevăzută prin art. 55 din Constituţie impune
cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei
agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.
Datoria sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei, cere acestuia o conduită
ireproşabilă şi de fidelitate faţă de poporul român. Incălcarea acestei îndatoriri este o faptă
reprobabilă. De aceea potrivit legilor, incălcarea jurământului militar, trădarea de patrie,
trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului,
constituie crime grave şi sunt pedepsite.
c) Indatorirea de a contribui financiar
Conform art. 56 cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la
cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor
fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii
excepţionale.
d) Indatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta
drepturile şi libertăţile celorlalţi
Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor României,
cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credinţă, principiu tradiţional de drept
civil, este considerată o regulă constituţională.
Această transformare de natură juridică va avea consecinţe deosebite în rezolvarea
problemelor ce rezultă din exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. In conţinutul

244
acestei îndatoriri fundamentale intră şi obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile
celorlalţi, obligaţia firească ce ţine de chiar conceptul de drept şi libertate.
INSTITUTII SI PRACTICI DEMOCRATICE
A) STATUL DEMOCRATIC SI PRINCIPIUL SEPARARII PUTERILOR
Separarea puterilor in stat este un principiu fundamental al statului de drept si
presupune o distribuire a puterii catre instante diferite, independente, inzestrate cu atribute si
prerogative de conducere. Scopul separarii puterilor in stat este acela de a impiedica
acumularea, detinerea sau exercitarea absoluta a puterii.
Divizarea puterii poate garanta adoptarea si aplicarea corecta a legilor precum si
respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor. In statul nostru aceasta divizare
reprezinta existenta a trei puteri si anume puterea legislativa, puterea executiva si puterea
judecatoreasca.
Puterea legislativa este exercitata de catre Parlament, acea institutie care reprezinta
principiul suveranitatii poporului, este organul reprezentativ, suprem al poporului roman si
unica autoritate legiuitoare a tarii.
Atributiile cele mai importante sunt: adoptarea legilor, obligatorii pentru toti
cetatenii, organizarea armatei si apararii nationale, organizarea administrativ teritoriala a
tarii, organizarea invatamantului, adoptarea bugetului.
Puterea executiva este realizata de Guvern, care pune in aplicare legile, asigura
realizarea politicii interne si externe a tarii si conducerea generala a administratiei publice.
Puterea judecatoresca este realizata de Instantele Judecatorestie care vegheaza la
respectarea legilor.
Separarea celor trei puteri, Parlament, Guvern, Instante Judecatoresti desi au
organizare proprie, functii si atributii specifice, nu inseamna izolarea acestora, ci
interdependenta si controlul reciproc. Potrivit acestui principiu nici una dintre cele trei puteri
nu prevaleaza asupra celeilalte, nu se subordoneaza una alteia si nu isi asuma prerogative
specifice celorlalte. Intre ele nu exista o ierarhie.

245
 Constitutia a folosit acest principiu pentru a-i impiedica pe cei care ar dori
concentrarea puterii in mainile unui grup restrans sau unui singur om, ceea ce ar duce la
instaurarea unui regim totalitar.
Cand puterea autoritatilor este limitata, puterea celor care sunt condusi este mai
mare. Desi puterea, ca fenomen este unica, detinatorul ei legitim este poporul. Una dintre
înclinațiile omului este de a dobândi cât mai multe bunuri, bani, putere, lezând astfel
interesele semenilor lui. De-a lungul timpului oamenii au căutat prin diferite mjloace să
stăvilească această tendință de acumulare.
Istoria ne arată că atunci când puterea a aparținut unui singur om, s-au produs grave
abuzuri asupra celor mulți.
Separația puterii în stat inseamnă o distribuire cât mai largă a acesteia între cât mai
multe persoane și instituții care să împiedice acumularea, deținerea sau exercitarea absolută
a puterii.
Principiul separării puterilor:
Divizarea puterii politice între cât mai multe centre de decizie poate garanta:
- Adoptarea și aplicarea corectă a legilor;
- Respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor.
Puterile statului:
Puterea legislativă:
- Parlamentul format din Camera Deputaților și Senat;
- Fiecare cu birouri permanente, comisii permanente, comisii speciale, comisii de anchetă,
aparat tehnic.
Puterea executivă:
Este deținută de:
● Președintele României;
● Guvern;
● Administrația publică.
Autoritatea judecătorească:
● Instanțele judecătorești;

246
● Ministerul Public;
● Consiliul Superior al Magistraturii.
Înfăptuirea justiției:
Constituția României - Articolul 124:
(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii.
(2) Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.
(3) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.
Separarea puterilor nu înseamnă izolarea lor, ci conlucrarea, asistența și controlul
reciproc.
Spre exemplu, Guvernul este rezultatul majorității parlamentare, iar unii parlamentari
devin chiar membri ai Guvernului. Parlamentul adoptă legi, controlează Guvernul, dar cea
care veghează ca aceste legi să fie constituționale este Curtea Constituțională.
Limitarea puterii:
Orice putere este oprită din tendințele sale tiranice prin faptul că legile adoptate de
Parlament sunt obligatorii pentru toate puterile din stat, pentru toți cetățenii și pentru
străinii aflați pe teritoriul țării noastre. Când una dintre puteri nu respectă legile, demiterea ei
este iminentă. Puterea legislativă trebuie să acționeze în cadrul legii fundamentale
(Constituția).
Fiecare putere are organizare, funcții și atribuții proprii. Este limitată perioada de timp
pentru care se poate deține o funcție precum și numărul mandatelor.
Importanța separării puterilor:
Separarea puterilor este o garanție pentru cetățeni; ei nu riscă să intre sub tirania
statului. Principiul separării puterilor este principalul obstacol pe care Constituția îl poate
așeza în calea celor care ar dori concentrarea puterii în mâinile unui singur om sau a unui grup
restrâns și, pe această cale, instaurarea uno rregimuri totalitare.
"Conducerea statului nu se reazemă pe cei puțini, ci pe cei mulți". (Pericle)
"Acumularea tuturor puterilor, legislative, executive și judecătorești în aceleași mâini... poate
fi considerată drept cea mai bună definiție a tiraniei". (James Madison al patrulea Președinte
SUA).

247
 "Atunci când în mâinile aceleiași persoane sau același corp de dregători se află
întrunite puterea legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate...Nu există, de
asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și
de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieții și
libertății cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi și legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu
puterea executivă, judecătorul ar putea avea forța unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă
același om... ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire
hotărârile judecătorești și pe cea de a judeca infracțiunile sau litigiile dintre particulari".
(Montesquieu, "Despre spiritul legilor")
Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau și separația)
puterilor", este un termen politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic
francez al epocii Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un
model de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi.
Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu
puteri și responsabilități separate și independente. Cea mai normală separare a acestor puteri
este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de
puterile legislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle
în aceeași mână.
Acest principiu a fost enunțat încă de către John Locke ("Two treatises on government",
1690) și mai ales de către C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois", 1748) în lupta împotriva
statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituțional modern. Prin
separata transmitere a funcțiilor către parlament, guvern, administrație, precum și către
judecători independenți, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor
controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetățeni de eventualele acțiuni
despotice ale statului.
Caracteristici:
Propovăduitorii separării puterilor în stat cred și afirmă că această limitare a
responsabilităților și a puterilor protejează democrația și blochează apariția tiraniei, în timp
ce critici ai separării puterilor, așa cum ar fi profesorul Charles M. Hardin, subliniză că

248
indiferent de realizări, separarea puterilor încetinește procesul de guvernare, promovează
dictatura executivului, respectiv consfințește imposibilitatea tragerii acestuia la răspundere,
tinzând totodată să marginalizeze legislativul.
În realitate, nu există niciun sistem democratic care are o absolută separare a
puterilor, sau, la celălalt capăt al spectrului, nu există niciun sistem politic având aceste puteri
"total integrate". Numai unele dintre sistemele politice actuale sunt fondate declarat pe acest
principiu al separării, în timp ce altele sunt clar bazate pe interconectarea și întrepătrunderea
lor. În același timp, în zilele noastre și federalismul este deseori o formă de separare a
puterilor.
În ceea ce privește dictaturile, aici principiul separației puterilor nu își găsește aplicare,
pentru că puterea legislativă și cea executivă se află de cele mai multe ori în aceeași mână, iar
independența sistemului juridic este limitată sau chiar încălcată complet. În loc de a separa
cele trei puteri - legislativă, juridică și executivă -, statul dictatorial se comportă după
principiul (exemplificativ) "eu dau legea, eu te judec, și tot eu te supun la pedeapsă".
Sistemul tripartit al lui Montesquieu:
Montesquieu a descris un sistem de separare al puterii politice între trei tipuri diferite
de entități, pe care le-a desemnat ca fiind executivul, legislativul și juridicul. Modelul
prezentat de Montesquieu a fost inspirat de modelul constituțional britanic, în care monarhul
ar fi corespuns executivului, parlamentul țării ([The] British Parliament) ar fi corespuns
legislativului și curțile de justiție ar fi corespuns puterii juridice.
Critici ai sistemului propus de iluministul francez au comentat adesea că ideea sa de
separare a puterilor este neclară întrucât în Marea Britanie există o legătură prea strânsă
între executiv, legislativ și juridic. Pe de o parte, Montesquieu propusese un model care era
viabil în timpul său, și, pe de altă parte, legăturile politice invocate erau mult mai slabe în
trecut decât sunt astăzi.
Montesquieu a precizat cu claritate că "independența juridicului trebuie să fie reală și
nu doar aparentă". "Puterea juridică a fost percepută în general ca cea mai importantă dintre
puteri, independentă și de neverificat", dar și cea mai puțin periculoasă.
Legislativul:

249
 Legislativul este una dintre cele trei puteri fundamentale independente și este
însărcinat cu dezbaterea și aprobarea legilor în sensul conținutului și formei acestora, precum
și cu controlul asupra executivului și judiciarului.
Judiciarul:
Rolul judiciarului este de a interpreta și aplica legile în numele statului. Această putere
se concretizează printr-o ierarhie de Curți de Justiție. În România, Curtea supremă este Înalta
Curte de Casație și Justiție.
Executivul:
Executivul (guvernul) se ocupă cu implementarea legilor în practică și cu administrarea
birocrației de stat. În fruntea guvernului se află prim-ministrul. Rolul acestei puteri nu este
emiterea legilor (rol al legislativului) și nici nu este interpretarea lor (rol al judiciarului).
Guvernul însă poate propune legi spre aprobare de către legislativ.
Principiu fundamental al statului de drept, separaţia puterilor îşi datorează succesul
faptului că oferă o alternativă la guvernarea despotică, în care întreaga putere este
concentrată în mâna unei singure autorităţi (de natură individuală sau colectivă). El
presupune o distribuţie a puterii, pentru a fi exercitată, unor instanţe diferite şi independente
înzestrate cu atribute şi prerogative de conducere.
În cadrul competenţelor ce le sunt conferite, fiecare putere (legislativă, executivă şi
judecătorească) deţine şi exercită o serie de atribuţii aflate în afara oricărei imixtiuni
reciproce. Potrivit principiului separaţiei puterilor, nici una dintre cele trei puteri nu
prevalează asupra celeilalte, nu se subordonează una alteia şi nu îşi asumă prerogative
specifice celorlalte.
Cu toate acestea, în practică, separaţia puterilor nu a fost niciodată (şi nici nu ar
trebui să fie) una perfectă, absolută deoarece ar fi condus la un blocaj instituţional.
Rigiditatea înţelegerii şi aplicării acestui principiu în cadrul raporturilor instituţionale ar
produce dezordine şi dezechilibre, lăsând frâu liber tendinţelor naturale de tip autoritarist. De
aceea, în funcţionarea sistemului politic, principiul separaţiei puterilor în stat ia forma
delimitării unor autorităţi publice independente (una faţă de cealaltă), cu prerogative diferite
(prin care se realizează activităţi specifice), dar şi a colaborării dintre puteri dublat de

250
controlul reciproc. În faţa tendinţelor de autonomizare şi autoritarism ale unei puteri s-a
contrapus practica colaborării şi echilibrului puterilor (checks and balances).
De-a lungul timpului teoria separaţiei celor trei puteri în stat a luat forme diferite în
funcţie de natura regimului politic. În România textul constituţional din 1991 nu menţionează
în mod explicit acest principiu deşi el stă la baza întreg edificiului instituţional, fapt ce a
reprezentat un motiv de tensiune politică între majoritatea parlamentară şi opoziţia acelor
ani. Din 2003, în urma referendumului naţional din 18-19 octombrie, Constituţia revizuită
precizează în mod direct (art. 1, alin. 4) faptul că „statul se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul
democraţiei constituţionale”.
Atunci când se discută despre transpunerea în practică a teoriei separaţie puterilor
accentul cade aproape de fiecare dată pe relaţia executiv-legislativ, subliniindu-se tendinţa de
concentrare a puterii în zona executivului (limitându-se astfel rolul parlamentului). Delegarea
legislativă, prin care Parlamentul atribuie Guvernului atribuţii de reglementare, constând în
dreptul de a emite ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă sau posibilitatea Guvernului de a-şi
angaja răspunderea în faţa forului legislativ asupra unui proiect de lege conferă o
preeminenţă Executivului asupra Parlamentului. Pe de altă parte, acest transfer de putere de
la legislativ către executiv corespunde tendinţelor de eficientizare a actului de guvernare.
Problema puterilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu putea fi pusă încă
în legătura cu principiul separării puterilor. Spre exemplu Aristotel în "Politica" constată
existenţa în stat a unor organe diferite cu atribuţii precis determinate precum Adunarea
generală, Corpul magistraţilor şi Corpul judecătoresc. Potrivit acestuia în orice stat sunt trei
părţi. Aceste trei părţi odată bine organizate, statul întreg este bine organizat. Ideea a fost
prezentă şi în timpul evului mediu, în tezele şcolii dreptului natural, în lucrările lui Grotius,
Wolf, Pufendorf, care de asemenea au constatat diferitele atribuţii ale statului,însa, fără a
întrezării conceptul de separaţie.
Celui căruia îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima oara mai metodic şi într-o
noua lumină principiul separarii puterilor este filosoful şi juristul englez John Locke -1632-
1704. El a dat prima formulare acestei doctrine atribuindu-i valoarea unui principiu de

251
organizare a statului. În lucrarea sa "Essay on civil government", filosoful englez susţinea
existenţa a trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. În concepţia lui Locke, puterea
legislativă trebuia sa aparţină parlamentului şi era considerată puterea supremă deoarece
edicta reguli de conduită general obligatorii. Puterea executivă limitată la aplicarea legilor şi
la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevăzute prin lege, urmau să fie încredinţate
monarhului. Puterea federativă era încredinţată tot regelui şi avea în competenţa sa dreptul
de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ideile lui Locke au avut o deosebită
importanţă pentru istoria doctrinelor politice si au exercitat o influenţă certă in viaţa
constituţională a statelor Americii de Nord.
Ideea separarii puterilor se întalneşte şi în concepţia lui Rousseau. Pentru acesta
puterea legislativă se confundă cu însuşi conceptul de suveranitate. Ea nu putea fi exercitată
decât pe cale directă, prin votul întregii naţiuni şi nu putea să aibă caracter general şi
impersonal. Puterea executivă sau guvernămantul nu putea să consiste decât in acte
particulare şi se distingea în mod necesar de dreptul legiuitorului.
Şi pentru Rousseau ca şi pentru Locke, puterea judecătorească nu este ceva distinct,
dar spre deosebire de filosoful englez, pentru Rousseau ea este o ramură a puterii executive
nu a celei legislative, supusă unor anumite reguli speciale.
Teoria separării puterilor apărea în acele condiţii ca expresie a luptei pentru putere ce
se ducea între monarh, aristocraţie şi brughezie. Ea urmarea înlaturarea despotismului,
echilibrarea şi armonizarea forţelor sociale în luptă. Din punct de vedere istoric, principiul
separării se infăţişa ca principiu al suveranitaţii naţionale, ca o armă de război dirijată de
ideologii burgheziei împotriva puterii absolute a monarhului. Din punct de vedere politic,
principiul separării puterilor a fost considerat ca generator de libertaţi politice, prin echilibrul
şi colaborarea puterilor separate.
Separaţia puterilor în statul democratic:
Partidele şi mai ales opoziţia şi opinia publică liberă au rolul de a-i controla pe cei în
ale căror mâini se află puterea şi de a participa la viaţa politică a societăţii. Fireşte că dacă
întreaga autoritate statală s-ar cumula într-un sigur loc controlul şi impulsionarea societăţii

252
nu ar mai fi posibile. Un control şi o influenţare eficientă a puterii statale este de neconceput
în lipsa existenţei unei autorităţi statale.
De aceea, comunitatea liberală încearcă să împartă autoritatea statală în diferite
instanţe autonome care se supraveghează reciproc, evitând astfel cumularea şi
monopolizarea puterii de către un singur organ. La pluralitatea partidelor politice şi a opiniilor
publice se adaugă, prin urmare, în statul democratic liberal şi un număr mare de organe
statale. Însă în timp ce în cazul partidelor şi al opiniei publice, procesul pluralizării revine
forţelor sociale, felul în care este împărţită autoritatea statală este stabilit prin Constituţie,
puterea fiind distribuită între diversele instanţe independente una de cealaltă.
În Constituţie sunt fixate şi competenţele care revin acestor organe ale statului.
Această separaţie constituţională a competenţelor statale nu vizează doar controlarea
reciprocă a organelor, ci şi transparentizarea activităţilor aparatului statal. Separaţia puterii
protejează cetăţenii faţă de abuzurile statului şi îi face să înţeleagă mai bine cum se
desfăşoară procesul de guvernare.
Noi forme ale separaţiei puterilor în secolul XX
Implementarea totală a democraţiei în secolul XX a condus la sfârşitul separaţiei rigide
dintre puterea executivă şi cea legislativa. Acest lucru nu a schimbat însă cu nimic importanţa
fundamentală a principiului separaţiei puterilor ca principiu de organizare a unei comunităţi
liberale. Numai formele în care apărea această separaţie au devenit altele. Această evoluţie
se caracterizează mai ales prin faptul că domeniul juridic s-a dezvoltat într-o structură
deosebit de elaborată.
Prin puterea ce îi revine prin Constituţie, justiţia supune controlului său atât legislativul
cât şi guvernul. La această formă de control Montesquieu nu se gândise. Administraţia este
controlată astăzi de un organism propriu, cu un rol deosebit de important. Supravegherea
domeniului executiv, care îi revenea după Montesquieu puterii legislative, revine astăzi de
cele mai multe ori curţilor de justiţie. Prin strânsa sa conexiune politică cu guvernul,
Parlamentul nu mai poate controla executivul în chestiuni administrative.
Cele şase nivele ale separaţiei puterilor:

253
 1.Nivelul statului de drept, orizontal: acesta se bazează în principiu pe separaţia uzuală
a puterii în putere legislativă, putere executivă şi putere juridică, care a fost însă modificat în
mod considerabil de introducerea sistemului parlamentar şi de sistemele moderne de partide;
2. Nivelul temporal: în toate democraţiile occidentale, durata mandatului parlamentar
şi al celui guvernamental este limitat. Acesta este încheiat sau reînnoit prin alegeri. În timp ce
partidele din sistemele parlamentare contribuie parţial, la nivelul statului de drept, la o
amalgamare a puterilor, la nivel temporal ele sunt cele care previn abuzurile de putere,
punând la dispoziţia electoratului alternative şi împiedicând constituirea unei dictaturi
monopartidiste;
3. Nivelul federal: o Constituţie federală limitează puterea instituţiilor politice ale
statului. Pe de altă parte, statele membre ale federaţiei au puteri diferite de influenţare a
întregului, vezi exemplul Bundesrat-ului german sau al Senatului american;
4. Nivelul constituţional: aici vorbim în primul rând despre Constituţie. Ea limitează în
majoritatea democraţiilor occidentale competenţele decizionale ale majorităţilor
parlamentare, stipulând necesitatea că pentru modificarea Constituţie este nevoie de o
majoritate calificată (= două treimi din voturi) care să-şi exprime acordul în acest sens;
5. Nivelul decizional: Procesul decizional şi de formare a voinţei politice nu mai are loc
astăzi doar la nivel statal, neputând fi astfel descris doar cu ajutorul unor categorii care ţin de
statul de drept. La acest nivel trebuie ţinut neapărat cont de capacitatea partidelor, grupurilor
de interese şi a opiniei publice de a limita puterile din stat;
6. Nivelul social: în ciuda dizolvării statului fragmentat în clase, societatea de astăzi s-a
transformat într-o "clasă mijlocie nivelată"(Helmut Schelsky). Interesele multiple susţinute de
diferitele straturi sociale fac ca partidele politice să formuleze oferte şi propuneri diferite în
vederea soluţionării problemelor de ordin politic.
STATUL DE DREPT
O democraţie liberă, care încurajează participarea tuturor elementelor societăţii la
procesul de formare a voinţei politice, trebuie să fie structurată sub forma unui stat de drept.
Democraţia şi statul de drept constituie o uniune indivizibilă. Prin statul de drept înţelegem

254
toate principiile şi procedurile prin care se garantează libertatea individului şi participarea
acestuia la viaţa politică. Statul de drept se află la polul radical opus al statului poliţienesc.
În această ultimă formă de stat, cetăţenii sunt supravegheaţi permanent "de sus",
trăind sub ameninţarea constantă a intervenţiilor aparatului omniprezent al securităţii
statului. Ei se simt controlaţi şi monitorizaţi în toate domeniile vieţii lor, ceea ce otrăveşte
relaţiile sociale dintre oameni. În ciuda tuturor încercărilor de a păcăli statul, cetăţenii nu se
pot sustrage niciodată autorităţii statale.
Ancorarea legală
În statul de drept democratic, persoanele care îmbracă funcţii publice trebuie să
respecte legea. Toţi oamenii sunt egali în faţa ei. Orice cetăţean poate să-şi revendice
drepturile în faţa autorităţilor, chiar dacă unora dintre instanţele politice le-ar plăcea să nu
permită acest lucru. Acest lucru este valabil mai ales în cazul dreptului la liberă dezvoltare a
propriei personalităţi. Prezervarea şi garantarea acestui drept este scopul principal al statului
de drept. De aceea, acesta limitează toate acţiunile statale în favoarea respectării libertăţii
cetăţenilor. Autorităţile nu pot acţiona dacă nu deţin competenţele necesare pentru acest
lucru. Ele nu pot să-şi declare singure competenţa într-un anumit domeniu. Constituţia sau
legea trebuie să le-o prevadă.
În acest sens, statul de drept este întotdeauna un stat constituţional în care domneşte
litera legii. Ancorarea legală a autorităţii statale garantează libertatea cetăţenilor, iar această
libertate nu poate fi îngrădită decât de lege. Iar o astel de lege nu poate fi adoptată decât de
reprezentanţii poporului, prin proceduri formale şi constituţionale. La respectarea legilor
veghează o justiţie independentă. Astfel, separaţia puterilor şi statul de drept sunt două
principii inseparabile.
Ceea ce este valabil în cazul separaţiei puterilor este valabil şi pentru statul de drept.
Acesta nu este în nici un caz o simplă instituţie care are rolul de a limita şi controla
autoritatea statală. La fel cum separaţia puterilor face statul mai accesibil şi mai transparent
pentru cetăţeanul activ politic, statul de drept dă statului o formă care permite cetăţeanului
să poată prevedea cum va decurge activitatea statală, pregătindu-se în acest sens.

255
 Doar într-o ordine statală reglementată prin Constituţie şi legi specifice, oamenii pot
participa de bună voie şi nesiliţi de nimeni la viaţa politică. Ambele obiective, facilitarea
activităţilor democratice şi garantarea drepturilor fundamentale se află în primul plan al
intenţiilor statului de drept. Atunci când vrem să vedem care sunt intenţiile care se ascund în
spatele activităţilor statale, care pot fi cuprinse în patru principii fundamentale, este neapărat
nevoie să ţinem permanent cont de aceste aspecte.
Principii fundamentale ale statului de drept:
Autonomia justiţiei:
Constituţia unei comunităţi se sprijină în primul rând pe autonomia instituţională a
justiţiei. În raporturile ei cu celelalte puteri trebuie să domnească cea mai strictă separaţie.
Executivului şi legislativului trebuie să i se interzică să intervină în activitatea judecătorilor sau
să îi supună vreunor presiuni. Autonomia personală înseamnă în cazul judecătorilor că nu pot
fi destituiţi sau schimbaţi din funcţie contrar voinţei lor. Doar în cazul încălcărilor evidente ale
legii sau a corupţiei şi doar în urma unui proces special ei pot fi destituiţi. Această autonomie
garantează judecătorilor că nu trebuie să se supună nici unei directive în activitatea lor. Ei
trebuie să servească legii, să o interpreteze, fără ca autoritatea statală, guvernul sau o curte
de justiţie superioară să le prescrie ce să decidă.
Monopolul justiţiei
Autonomia judecătorilor va duce la autonomia justiţiei doar atunci când statul va
putea garanta că judecătorii dispun de monopol asupra justiţiei. În statul de drept, orice
privare de libertate şi intervenţie a poliţiei în sfera privată trebuie să fie justificată de o
împuternicire judecătorească. De aceea, într-un stat de drept funcţional, arestările şi
percheziţiile nu pot fi efectuate decât pe baza unui mandat, iar toţi inculpaţii beneficiază de
un proces drept.
Evoluţia statului de drept
Statul de drept modern se sprijină pe consideraţia general acceptată că nimeni nu
trebuie să-şi judece singur cauza. Încă din vechime, părţile conflictuale au încercat să-şi
soluţioneze problemele în faţa unui judecător neutru. Acest lucru se întâmpla mai ales în cazul
diferenţelor dintre conducerea statului şi supuşi. Din punct de vedere istoric, autonomia

256
judecătorilor şi monopolul lor asupra justiţiei a fost unul dintre primele revendicări formulate
de cetăţeni şi care venea să servească dorinţei lor de libertate faţă de imixtiunile principilor în
viaţa lor.
Acestea au fost fundamentele pe care s-a constituit statul de drept de astăzi. Primele
documente din istoria constituţională a Marii Britanii nu insistă în fond degeaba asupra
confirmării drepturilor şi libertăţilor societăţii şi garantării acestora prin "rule of law". Aceasta
trebuia exercitată de judecători autonomi care să nu depindă de puterea absolută a
monarhului. Acesta a fost scopul pentru care a fost formulată Magna Charta Libertatum la
1215, iar mai apoi, Habeas Corpus Act din 1679, care prevedea ca arestaţii să fie aduşi în faţa
unui judecător în cadrul unei perioade limitate de timp.
Siguranţa legii
Autonomia judecătorilor nu este decât una dintre principiile prescrise de statul de
drept. Un alt principiu este că întreaga activitate a statului poate fi măsurată şi prevăzută.
Siguranţa legii poate exista doar acolo unde cetăţenii ştiu exact ce are voie să facă statul şi
ceea ce le este permis lor să facă. De acest principiu ţine şi faptul că nimeni nu poate fi
pedepsit fără bază legală — "nulla poena sine lege" - şi interzicerea legilor cu efect retroactiv.
În plus, legile trebuie să fie clare. "Legile elastice"nu sunt admisibile într-un stat de drept,
pentru că ele subminează securitatea legii.
De aceea, în statul de drept, termenii legali consideraţi a fi mai vagi trebuie sa fie
manipulaţi cu precauţie. Nicio legislaţie nu va putea scăpa de unele noţiuni mai generale
precum "bona fide"sau "bunele obiceiuri". O legislaţie tributară statului de drept va încerca
aşadar să fie cât mai precisă şi clară. Deseori, va trebui să se renunţe la formulele mai concise,
dacă acestea ar veni în detrimentul clarităţii. Pentru că numai aşa poate fi menţinută
siguranţa legii. La ea nu poate renunţa niciun stat democratic care doreşte să ofere
cetăţenilor săi un maximum de libertate.
Legitimitatea administraţiei
Dat fiind faptul că posibilitatea de a evalua şi prevedea acţiunile statale constituie o
premisă elementară a statului de drept, guvernul şi administraţia trebuie să fie ancorate
foarte adânc în legalitate. Toate acţiunile statului trebuie să respecte legile în vigoare, care, la

257
rândul lor, trebuie să fie legitimate în mod democratic. Principiul legitimităţii administraţiei
prevede ca administraţia să nu poată activa decât în cadrul care i-a fost prevăzut de
majoritatea parlamentară.
Asta nu înseamnă, bineînţeles, că fiecărei acţiuni întreprinse de administraţie trebuie
să îi corespundă o prevedere legală proprie şi explicită. Nicio lege nu spune ce şi cum trebuie
să construiască un primar de la sat sau oraş pe teritoriul administrat de el, sau ce poate face
şeful unui serviciu social pentru tineret pentru protejaţii săi. În toate acţiunile trebuie să se
facă simţit cadrul mai larg al competenţelor şi împuternicirilor legale. Statul de drept nu
doreşte să se pună în calea iniţiativelor creative ale administraţiei. În cazul unei coliziuni,
legile au însă întâietate şi nu dinamica individuală.
Jurisdicţia administrativă
Conform principiului legitimităţii administraţiei, administraţia trebuie să demonstreze
permanent că respectă legea. Montesquieu trecuse iniţial funcţia de control a administraţiei
în sarcina Parlamentului. În curând însă s-a văzut că justiţia poate executa un control cu mult
mai riguros. Amploarea pe care o are sistemul administrativ în statul social modern a
contribuit la constituirea şi consolidarea tribunalelor administrative din ce în ce mai
autonome. La aceste tribunale apelează cetăţenii atunci când consideră că o acţiune a
administraţiei este lipsită de temei legal, obligând astfel autorităţile în domeniu să verifice
legalitatea respectivei acţiuni (...). Ideea care stă la baza acestei reglementări este că ştiind că
justiţia le poate verifica eventualele acţiuni iresponsabile, funcţionarii din administraţie devin
mult mai atenţi.
B AUTORITATILE STATULUI ROMAN:
- AUTORITATEA LEGISLATIVA; LEGILE
- EXECUTIVUL; ADMINISTRATIA CENTRALA SI LOCALA
- AUTORITATEA JUDECATOREASCA; APLICAREA LEGILOR
- PRESEDINTELE ROMANIEI
AUTORITATEA LEGISLATIVA;LEGILE
Legislativul (din latină: lex, legis (f.) = lege) este în teoria politică una dintre cele trei
puteri fundamentale independente din statul democratic modern, conform principiului

258
Separării puterilor în stat promovat de către Montesquieu. Celelalte două puteri sunt
executivul (entitatea care guvernează) și judiciarul (entitatea care aplică și interpretează
legile). Legislativul este însărcinat cu dezbaterea și aprobarea legilor în sensul conținutului și
formei acestora, precum și cu controlul asupra executivului și judiciarului.
Autoritatea legislativa

Rolul si structura Parlamentului

Legile adoptate de Parlament:
CAMERA DEPUTATILOR
SENATUL
Parlamentul reprezinta unica autoritate legiuitoare in Romania, organul reprezentativ
al Romaniei.
Numarul deputatilor si cel al senatorilor se stabilesc prin legea electorala, membrii
camerelor fiind alesi prin vot.
Presedintele Senatului si cel al Camerei Deputatilor sunt alesi pe toata perioada
mandatului, iar membrii biroului sunt alesi la inceputul fiecarei sesiuni parlamentare.
Fiecare camera are comisii permanente pe domenii, iar deputatii si senatorii se pot
organiza pe grupuri parlamentare in interiorul camerelor.
Camera Deputatilor si Senatul lucreaza in sedinte separate si sedinte comune, care
sunt publice. In Romania, cele doua camere au aceleasi atributii in privinta legilor.
Legi constitutionale se refera la modificarea Constitutiei.
Legi organice se refera la: sistemul electoral, organizarea si functionarea partidelor
politice, organizarea si desfasurarea referendumurilor, organizarea Guvernului si a Consiliului
Suprem de Aparare a Tarii, regimul starii de asediu si al celei de urgenta, acordarea amnistiei
sau gratierii colective, statutul functionarilor publici, regimul juridic general al proprietatii si al
mostenirii, organizarea generala a invatamantului, regimul general al cultelor.
Legile ordinare reprezinta legile obisnuite, referitoare la domeniile pentru care nu sunt
necesare legi organice, cum ar fi: Legea privind acordarea de sprijin financiar producatorilor
agricoli mici si mijlocii.

259
 Dupa ce legile au fost discutate si votate in aceeasi formulare de catre fiecare camera,
sunt trimise spre promulgare, Presedintelui Romaniei.
Daca legile nu sunt adoptate in aceeasi formulare, atunci presedintii celor doua
camere initiaza procedura de mediere, prin intermediul unei comisii.
Dupa ce s-a ajuns la un acord, se urmeaza procedura obisnuita de promulgare,
promulgarea legii se face in 20 de zile de la votarea ei in Parlament.
PARLAMENTUL - Componentă fundamentală a statului democratic

Toată puterea provine în democraţie de la popor. Puterea este exercitată de regulă de

către reprezentanţii aleşi ai poporului întruniţi în parlamente. Misiunea cea mai importantă a
acestora este să (co-)decidă direcţia politică a statului prin intermediul legilor (funcţie
legislativă).
Deoarece, Parlamentul se legitimează prin alegerile la care ia parte în mod direct
poporul, el are o poziţie privilegiată şi are dreptul să co-decidă în ceea ce priveşte ocuparea
locurilor disponibile din celelalte organisme ale statului (funcţie electivă). Acest lucru se
întâmplă mai ales în ceea ce priveşte guvernul, care, în sistemele parlamentare, este format
din membrii Parlamentului care trebuie să dea socoteală acestuia.
În plus, Parlamentul exercită o funcţie de control asupra celorlalte organisme din stat,
pentru ca acestea să nu dispună la bunul lor plac de puterea pe care o posedă şi să decidă
împotriva voinţei poporului. Dar mai întâi trebuie văzut care este voinţa poporului. Acesta
este scopul alegerilor, ţinute la intervale regulate.
Pe de altă parte, parlamentarii de diverse facturi politice au misiunea să reprezinte, în
discuţii şi dezbateri, opinia celor care i-au ales (funcţie de articulare) şi să afle care este voinţa
majorităţii populaţiei (reprezentată de majoritatea parlamentară). În fine, deputaţii mai
trebuie să se îngrijească şi ca problemele care apar în stat să fie aduse la cunoştinţa poporului,
iniţiind o discuţie publică pe această temă (funcţie de formare a voinţei poporului).
Funcţiile îndeplinite de Parlament sunt:
Funcţia legislativă

260
 În baza funcţiei legislative, Parlamentul poate iniţia proiecte de lege (dreptul de
iniţiativă). Acest drept este deţinut de mai multe organe. În democraţiile parlamentare, acest
drept revine însă de cele mai multe ori guvernului. Acesta este reprezentat de majoritatea
parlamentară, ceea ce face ca propunerile sale legislative să aibă succes.
Funcţia electivă
În democraţiile parlamentare, reprezentanţii poporului din Parlament sunt cei care
aleg şeful guvernului şi câteodată pe toţi liderii ministerelor. Astfel, guvernul ajunge într-o
relaţie de dependenţă faţă de majoritatea parlamentară, deputaţii putând exercita prin
alegerea lor o influenţă deosebită asupra liniei politice a guvernului. În plus, Parlamentul
dispune de posibilitatea de a dizolva guvernul sau şeful acestuia.
Dar nu numai guvernul este ales de către Parlament. Deseori, Parlamentul stabileşte şi
componenţa Curţii Supreme de Justiţie. Prin alegerea membrilor diverselor organisme
atribuite celorlalte puteri din stat, aceste organisme îşi dobândesc legitimitatea. Asta
înseamnă că poporul nu-şi poate alege în mod direct primul ministru sau judecătorul suprem.
Poporul poate decide însă în mod indirect, prin intermediul alegerilor parlamentare,
atât guvernul cât şi judecătorul şef sunt desemnaţi indirect de către popor.
Funcţia de control
În teoria clasică a separaţiei puterilor, Parlamentul (legislativul) veghează asupra
modului în care guvernul (executivul) execută prevederile legale. Pentru a putea exercita
această funcţie de control, Parlamentul dispune de instrumente care sunt diferite de la un stat
la altul. El poate cere să fie făcute verificări, se poate adresa Curţii Supreme — cea de-a treia
putere (puterea juridică), sau chiar să dizolve guvernul.
Funcţia de articulare şi de formare a voinţei politice
Parlamentarii au sarcina de a informa poporul asupra activităţii politice şi de a articula
opiniile electoratului. În cazul ideal, toţi alegătorii se simt reprezentaţi de o facţiune sau alta
prezentă în Parlament, distanţa dintre aceştia şi puterile din stat fiind mică. Prin păstrarea
caracterului public al şedinţelor, a dărilor de seamă din mass-media şi prin informarea
permanentă a poporului cu privire la acţiunile întreprinse, parlamentarii încearcă să
lămurească populaţia şi să stimuleze procesul de formare a voinţei politice în rândul acesteia.

261
 Parlamentul este singura instituţie reprezentativă aleasă care, prin componenţa sa,
reprezintă interesele întregii populaţii, autoritatea lui bazându-se pe liberul consimţământ al
electoratului exprimat prin alegeri periodice.
Ca organizare Parlamentul poate fi unicameral sau bicameral.
Unicameralismul (sau monocameralismul) a fost considerat multă vreme ca un sistem
parlamentar republican, nu atât pentru că bicameralismul exista mai ales în monarhiile
constituţionale, cât mai ales pentru că asigura reprezentarea unică a suveranităţii naţionale.
Primul Parlament din istorie a fost Althingul islandez care s-a reunit în jurul anului 930
(odată cu perioada revoluţiilor din Anglia, Ţările de jos şi Franţa). El a fost şi a rămas
unicameral, în vreme ce, după model britanic, parlamentele epocii moderne au fost
bicamerale.
Bicameralismul presupune coexistenţa a două adunări legislative independente:
camera inferioară, numită de regulă, Camera Deputaţilor, şi camera superioară, Senatul.
Adoptarea bicameralismului a fost, în primul rând, un instrument pentru gestionarea
conflictelor şi asigurarea păcii civile. În funcţie de evoluţia istorică, se pot distinge trei tipuri de
bicameralisme:
1. bicameralismul aristocratic – porneşte selecţia cenzitară a membrilor, asigură
concilierea între cele două clase aflate în competiţie: burghezia reprezentată în camera
inferioară şi aristocraţia, reprezentată în camera superioară. Acest model de bicameralism
aristocratic a fost întâlnit în Marea Britanie;
2. bicameralismul moderat a caracterizat democraţiile liberale care urmăreau
limitarea abuzului în exercitarea puterii executive. Acest model a fost adoptat de
parlamentarismul francez.
3. bicameralismul federal este caracteristic statelor federale, urmăreşte să concilieze
suveranitatea cetăţenilor, exercitată prin camera inferioară, cu suveranitatea originară a
statelor federale, cum este cazul SUA.
Cele trei bicameralisme se constituie în ideal-tipuri, forma efectivă de organizare şi
funcţionare a parlamentelor fiind rezultatul unui mixaj. Astfel, chiar statele federale pot avea
parlamente bicamerale. În statele federative precum SUA şi Australia doar Nebraska şi

262
Queensland sunt singurele state federale care au adoptat modelul unicameral, pe când în
Canada, deşi la nivel federal parlamentul este bicameral, toate componentele federaţiei au
desfiinţat camera superioară.
Parlamentarismul rămâne în primul rând un regim politic definit prin trei caracteristici
principale:
1.principiul responsabilităţii guvernului în faţa Parlamentului, în raport cu care
puterea şefului statului de a dizolva Parlamentul este o contrapondere;
2.colaborarea între puterea executivă şi cea legislativă şi capacitatea fiecăreia de a
influenţa viitorul celeilalte;
3.puterea executivă este împărţită între un şef de stat (al cărui mandat nu poate fi
revocat printr-o procedură parlamentară simplă) şi un guvern a cărui funcţionare depinde de
încrederea majorităţii parlamentare. În acest sens Guvernul este instituţia care asigură
colaborarea dintre cele două puteri, în vreme ce şeful statului (monarh sau preşedinte, după
caz) poate dispune de puteri importante, în special de arbitraj, sau poate exercita un rol de
reprezentare a statului şi a comunităţii naţionale.
Două din caracteristicile ce asigură parlamentarismului specificul său sunt: interzicerea
mandatului imperativ şi imunitatea. Mereu revendicat ca modalitate eficientă de control al
aleşilor, mandatul imperativ presupune răspunderea eficientă de control al aleşilor, mandatul
imperativ presupune răspunderea directă şi nemijlocită a reprezentanţilor în raport cu cei ce i-
au delegat. În schimb, mandatul reprezentativ implică împuternicirea deplină a aleşilor care
sunt astfel ocrotiţi de eventuale manevre constrângătoare practicate de diversele grupuri de
presiune.
În acest sens alesul unei circumscripţii nu are obligaţii faţă de alegătorii săi, fiind
titularul unui mandat de reprezentare a întregii naţiuni. Principiul reprezentativităţii asigură,
pe de o parte, caracterul indivizibil al suveranităţii, iar pe de alta implică dictatura majorităţii.
În ce priveşte imunitatea parlamentară, aceasta oferă o protecţie relativă membrilor
Parlamentului în faţa eventualelor abuzuri ale puterii executive. Contrar stereotipului
antiparlamentar curent, imunitatea nu presupune impunitate. Ea îşi are originea încă din
Roma antică unde tribunul, reprezentantul poporului, beneficia de o protecţie specială pentru

263
a-şi putea exercita neîngrădit funcţia. În conceptul imunităţii parlamentare sunt prezente
două principii:
1. independenţa- care protejează parlamentarul de punerea sa sub acuzare pentru acţiunile
sale desfăşurate în exercitarea mandatului;
2. inviolabilitatea-care priveşte activităţile sale extra-parlamentare. În acest ultim caz, un
parlamentar poate fi reţinut sau judecat pentru o infracţiune numai cu acordul camerei din
care face parte.
Principalele caracteristici ale Parlamentului României
I. Structura şi modul de alegere
Atât senatorii, cât şi deputaţii sunt aleşi direct de către cetăţenii cu drept de vot, prin
acelaşi sistem de vot (proporţional cu scrutin de listă şi prag electoral pentru accesul
partidelor şi alianţelor politice în Parlament), atribuţiile celor două Camere fiind, în cea mai
mare parte, identice. Excepţie fac atribuţiile legate de votul final pe care îl dau, una sau
cealaltă, pe marginea unei legi, în funcţie de domeniul la care face referire legea respectivă,
atribuţiile Senatului în a da avizul pentru membrii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numiţi de
către Preşedintele ţării, şi în a numi Avocatul Poporului, atribuţii care nu revin şi Camerei
Deputaţilor. Alte deosebiri constau în faptul că, în ceea ce îi priveşte pe senatori, norma de
reprezentare este de 1 senator la 168.000 de locuitori, în timp ce, în cazul deputaţilor, norma
este de 1 deputat la 73.000 de locuitori şi în aceea că vârsta minimă pentru ca un cetăţean să
poată fi ales membru al Senatului este de 33 de ani, iar în cazul deputaţilor, vârsta minimă
este de 23 de ani.
2. Calitatea de organ reprezentativ suprem
Timp de multă vreme, principala atribuţie a Parlamentelor a fost de a reprezenta
cetăţenii la nivelul statului, după criterii strict geografice. Funcţiile legislative şi de
reglementare a politicii publice au apărut treptat, pe măsură ce funcţionarea societăţii s-a
complicat, iar cei reprezentaţi au tins să se ia, parţial, în serios.
3. Calitatea de unică autoritate legiuitoare
Legiferarea a devenit, cu timpul, funcţia cea mai importantă a Parlamentului. Funcţia
legislativă presupune adoptarea de norme juridice obligatorii pentru toţi cetăţenii, aplicate

264
de către Executiv, iar în caz de nerespectare a lor sunt aduse la îndeplinire pe cale coercitivă
prin intermediul autorităţii judecătoreşti.
Dacă exercitarea funcţiei legislative aparţine în principiu numai Parlamentului, în
practică, legislativul împarte această funcţie cu Executivul pe calea delegării legislative
(Guvernul poate emite ordonanţe simple şi ordonanţe de urgenţă).
Totuşi, trebuie arătat că, în privinţa proiectelor de lege iniţiate de Guvern, Parlamentul
este acela care trebuie să le dezbată şi să se pronunţe asupra lor şi, totodată, că ordonanţele
ajung şi ele să fie dezbătute, la un moment dat, de către Parlament (care le adoptă sau le
respinge).
4. Atribuţii în stabilirea principalelor direcţii ale politicii în diverse domenii
Parlamentul este ales de către cetăţeni să ia decizii în cele mai importante probleme.
Domeniile care pot fi vizate de aceste decizii sunt prevăzute în Constituţie:
 social-economic;
 juridic;
 cultural;
 statal.
În acest sens, Parlamentul are următoarele atribuţii:
 adoptă bugetul;
 aprobă programul guvernului;
 declară mobilizarea generală sau parţială;
 reglementează alegerile;
 reglementează organizarea şi desfăşurarea referendumului;
 organizează funcţionarea organelor de stat precum şi a partidelor politice;
 organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale;
 stabileşte regimul juridic al stării de asediu şi a celei de urgenţă;
 stabileşte infracţiunile şi pedepseşte şi acordă amnistii;
 stabileşte sistemul general al impozitelor şi taxelor şi emisiunea de monedă;
 stabileşte regimul proprietăţii şi al moştenirii;

265
  stabileşte regulile generale privind raporturile de muncă, sindicatele şi securitatea
socială;
 organizează învăţământul;
 organizează administrativ teritoriul;
 stabileşte procedurile jurisdicţionale;
 stabileşte statutul funcţionarilor publici etc.
5. Atribuţiile Parlamentului în alegerea, constituirea, numirea şi revocarea unora dintre
autorităţile statului
 aprobă în şedinţă comună componenţa Guvernului şi îi retrage încrederea acordată;
 numeşte membrii Curţii Constituţionale – o treime sunt numiţi de Camera Deputaţilor
şi o treime de Senat (restul sunt numiţi de Preşedintele României);
 Camera Deputaţilor şi Senatul aleg în şedinţă comună, pentru o durată de 4 ani,
Consiliul Superior al Magistraturii alcătuit din 15 membri;
 Senatul avizează numirea membrilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (inclusiv pentru
preşedintele acesteia), numiţi de către Preşedintele ţării;
 numeşte membrii curţii de Conturi (pentru un mandat de 9 ani) la propunerea
Comisiilor pentru Buget, Finanţe, Bănci ale celor două Camere.
6. Controlul asupra instituţiilor statului
Potrivit Constituţiei şi legilor, Parlamentul poate controla:
 activitatea Consiliului Suprem de Apărare a ţării;
 execuţia bugetară, cu prilejul aprobării contului de încheiere a exerciţiului bugetar;
 activitatea Băncii Naţionale şi a Curţii de Conturi;
 activitatea Serviciului Român de Informaţii etc.
Controlul parlamentar este exercitat:
 direct de către întreg Parlamentul prin audierea şi dezbaterea unor dări de seamă,
mesaje, rapoarte, programe de acţiune;
 prin comisiile parlamentare permanente sau speciale;
 prin întrebări şi interpelări adresate de parlamentari demnitarilor şi instituţiilor;
 prin demersurile de rezolvare a părţilor cetăţenilor;

266
  prin Avocatul Poporului.
7. Atribuţii în politica externă
Cele mai importante atribuţii în acest domeniu sunt:
 ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale;
 stabilirea liniilor directoare ale politicii interne şi externe a statului şi controlarea
înfăptuirii acestora;
 declararea stării de război precum şi suspendarea ostilităţilor militare;
 hotărârea privind încheierea armistiţiului şi dispunerea încetării stării conflictuale.
Structurile Parlamentului
Necesitatea unor structuri parlamentare mai eficiente şi specializate a fost considerată
încă de la început esenţială pentru buna desfăşurare a activităţii parlamentare, astfel încât
acestea apar menţionate în corpul legislativ fundamental, Constituţia României, care, la
articolul 64, defineşte structura organizatorică de bază a celor două Camere ale
Parlamentului:
Grupuri parlamentare în care se pot organiza deputaţii şi senatorii;
 Biroul Permanent;
 Comisiile celor două Camere:
a. comisii permanente;
b. comisii de anchetă sau alte comisii speciale;
c. comisii comune ale celor două Camere: permanente, speciale sau de investigare.
Grupurile parlamentare
Grupurile parlamentare reprezintă principala formă de organizare politică în cadrul
Parlamentului României. Pentru constituirea unui grup parlamentar, este nevoie de minimum
zece deputaţi, respectiv cinci senatori, parlamentarii unui partid politic sau ai unei formaţiuni
politice neputând constitui mai mult de un singur grup parlamentar.
În prima sa şedinţă, fiecare grup parlamentar procedează la alegerea conducerii
proprii alcătuite dintr-un lider şi, după caz, din unul sau mai mulţi locţiitori.
Grupurile parlamentare au următoarele atribuţii în cadrul funcţionării celor două Camere:

267
- fac propuneri pentru alegerea componenţei Birourilor Permanente, a preşedinţilor acestora
şi a membrilor diferitelor comisii, dar şi a candidaţilor pentru funcţiile de conducere a
diferitelor instituţii sau autorităţi publice aflate în subordinea Parlamentului şi la consultările
publice organizate de acestea;
- pot formula amendamente pe proiecte de lege şi propunerile legislative în Camera
respectivă etc.
În conformitate cu prevederile Constituţiei României (art. 81, alin. 1), liderii grupurilor
parlamentare, alături de preşedinţii Birourilor Permanente ale celor două Camere, sunt
consultaţi de către Preşedintele României, în situaţiile în care se pune problema dizolvării
Parlamentului.
Birourile Permanente
Birourile Permanente ale celor două Camere ale Parlamentului se formează în urma
negocierii dintre liderii grupurilor parlamentare în conformitate cu configuraţia politică a
acestora, aşa cum rezultă din constituirea iniţială a grupurilor parlamentare.
Componenţa Birourilor Permanente ale celor două Camere ale Parlamentului este
similară: un preşedinte, patru vicepreşedinţi, patru secretari şi patru chestori.
Competenţele Birourilor Permanente ale Camerelor sunt în domeniul stabilirii
perioadelor în care se desfăşoară sesiunile parlamentare (fac propuneri pe perioade pentru
desfăşurarea sesiunilor ordinare şi extraordinare care vor fi adoptate de fiecare Cameră),
pregătesc şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerelor, întocmesc proiectele
ordinii de zi (care, la Camera Deputaţilor, este aprobată de Comitetul Ordinii de zi, alcătuit din
liderii grupurilor parlamentare sau locţiitorii acestora), organizează relaţiile Camerei cu
Parlamentele altor state şi cu organizaţiile parlamentare etc. În plus, Preşedintele Biroului
Permanent al Senatului asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României, conform art.
97 din Constituţie.
Comisiile parlamentare
Comisiile sunt organisme de lucru ale camerelor, înfiinţate cu scopul de a îndeplini
atribuţiile prevăzute de lege.

268
 Constituţia României stabileşte că fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi
poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii
comune (art. 64, alin. 4).
Comisiile parlamentare joacă un rol esenţial în procesul de elaborare şi dezbatere a
proiectelor de lege, acesta fiind locul în care sunt analizate şi dezbătute punct cu punct atât
propunerea de proiect primită de comisia respectivă, cât şi amendamentele parlamentarilor
pentru respectivul proiect de lege.
În cadrul fiecăreia dintre Camere, funcţionează:
 comisii permanente;
 comisii speciale;
 comisii de anchetă.
Comisiile permanente sunt comisii specializate pe domenii de activitate şi, prin urmare,
sunt formate din specialişti în domeniul cu pricina – sau, cel puţin, specialiştii formează
majoritatea unei comisii permanente. Comisiile permanente sunt constituite pe durata
întregii legislaturi, având numărul, denumirea şi componenţa stabilite prin intermediul
regulamentului fiecărei Camere.
Comisiile permanente au ca atribuţii principale întocmirea raportului sau avizului
asupra proiectului sau propunerii legislative, avizarea amendamentelor la proiectele de legi
sau la propunerile legislative, dezbaterea altor probleme trimise către acestea de către Biroul
Permanent.
Comisiile speciale sunt comisii formate pentru avizarea unor proiecte de legi complexe,
pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri indicate explicit în
hotărârile de înfiinţare a comisiei respective (hotărâri care indică şi denumirea, obiectivele şi
componenţa sa).
Comisiile de anchetă sunt înfiinţate din nevoi specifice de clarificare a cauzelor şi
împrejurărilor în care s-au produs evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, cu
menţiunea că, astfel, anchetele, parlamentare nu pot avea ca obiect investigarea unor fapte
sau activităţi care fac obiectul unor anchete judiciare sau care se află pe rolul unor instanţe de
judecată. Comisiile de anchetă sunt înfiinţate pentru investigarea unor astfel de cazuri, pentru

269
formularea unor concluzii, pentru stabilirea responsabilităţilor şi pentru conturarea unor
măsuri de remediere a situaţiilor negative.
Alegerile parlamentare
Membrii celor două Camere ale Parlamentului sunt aleşi prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat. Exprimarea votului este un drept şi nu o obligaţie. In România
senatorii şi deputaţii sunt aleşi în baza unui sistem de vot proporţional cu scrutin de listă.
Aşadar, fiecare alegător are de ales o listă propusă de un partid sau o alianţă, pentru
circumscripţia în care locuieşte (circumscripţiile sunt judeţele ţării şi Municipiul Bucureşti) sau
un candidat independent care candidează în circumscripţia respectivă.
Procedura legislativă de adoptare a unei legi
Pentru ca întregul mecanism să se declanşeze este nevoie ca cineva să propună
proiecte de legi – care, la capătul unui proces dificil şi, de regulă, îndelungat, să devină legi.
Pentru ca un text să ajungă a fi discutat în Parlament el trebuie să îndeplinească unele
condiţii.
Au iniţiativă legislativă:
a) Guvernul, ca instituţie, este cel mai îndreptăţit să conceapă şi să propună proiecte de legi –
fără de care schimbările pe care acesta şi le-a propus în viaţa societăţii nu pot avea loc.
b) Un parlamentar sau mai mulţi pot depune şi ei propunerea legislativă, împreună cu o
scrisoare însoţitoare la Secretarul General al Camerei de care aparţin, iar acesta îl trimite spre
avizare Consiliului Legislativ.
În cazul textelor provenite de la deputaţi sau senatori, acestea se numesc propuneri
legislative. Parlamentarii înşişi pot propune amendarea legislaţiei.
c) 100.000 de cetăţeni, care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare
dintre acestea să se strângă minimum 5.000 de semnături, în cazul legilor organice şi
ordinare.
Cetăţenii nu pot avea iniţiativă legislativă în probleme fiscale, cu caracter
internaţional sau cu privire la amnistii ori graţieri.
d) Preşedintele, doar în cazul legilor de modificare a Constituţiei, la propunerea guvernului, a
cel puţin un sfert din numărul deputaţilor sau senatorilor sau 500.000 de cetăţeni din cel

270
puţin jumătate din judeţele ţării (în fiecare dintre acestea trebuie strânse cel puţin 20.000 de
semnături).
Cum se adopta legile?
Un text de lege care nu comporta probleme deosebite si are mai mult decat doua
articole trece prin trei etape principale:
- dezbaterea generala;
- dezbaterea si votul pe articole;
- votul final pe ansamblul legii.
Dezbaterea generala debuteaza cu prezentarea de catre initiator, a motivelor care au
condus la propovarea proiectului, urmata de prezentarea raportului comisiei- de catre
presedintele acesteia sau de catre un raportor desemnat de comisie.
Dezbaterea pe articole incepe in cazul admiterii proiectului. Presedintele de sedinta
citeste fiecare articole in parte, urmat de amendamentele care i-au fost aduse (doar cele
privind gramatica si tehnica legislativa). Este discutat, si ulterior, votat fiecare in parte,
incepand cu amendamentele.
Votul in ansamblu începe după ce textul iniţiativei legislative a fost votat articol cu
articol. În toate Parlamentele lumii, votul final asupra unui proiect de lege este, practic, cel
mai important moment al procesului – anunţat cu mai multe zile înainte, pentru optima
mobilizare a parlamentarilor, mai ales atunci când e vorba de legi importante şi disputate.
Există două posibilităţi de a întoarce din drum iniţiativa legislativă de către:
- Curtea Constituţională;
- Preşedintele României.
Înainte de fi trimisă spre promulgare, legea rămâne cinci zile la Secretariatele celor
două Camere – timp în care Preşedintele ţării, unul din preşedinţii celor două Camere,
Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau minimum 25 de senatori sau 50 de deputaţi
pot cere Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra ei cu privire la constituţionalitatea unor
articole din iniţiativa legislativă sau a textului în ansamblu. Curtea Constituţională are dreptul
de a sesiza şi din oficiu asupra constituţionalităţii legilor şi se pronunţă enunţând o decizie

271
publicată în Monitorul Oficial al României. Prin această decizie, Curtea se pronunţă cu privire
la obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de cei care au sesizat-o.
Parlamentul trebuie să pună de acord dispoziţiile considerate neconstituţionale cu
conţinutul deciziilor Curţii în termen de 45 de zile, perioadă în care prevederile respective sunt
suspendate de drept. Dispoziţiile din legile în vigoare declarate neconstituţionale prin decizia
Curţii îşi încetează efectele în termen de 45 de zile.
Pe baza raportului Comisie juridice, care cuprinde propuneri pentru eliminarea sau
modificarea prevederilor declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale,
camera reexaminează prevederile respective şi face corelările tehnico-legislative necesare.
Astfel că, atunci când celor două Camere le vine rândul să se pronunţe, fiecare dintre ele
votează în primul rând raportul Comisiei Juridice.
În cazul în care Preşedintele României se decide să ceară reexaminarea textului unei
viitoare legi, gest pe care poate să-l folosească o singură dată, pentru un proiect de lege, el
trebuie să folosească acest drept al său în maximum 20 de zile de la primirea spre
promulgare. În această situaţie, cea care se pronunţă asupra solicitării preşedintelui este
comisia avizată iniţial în fond, iar cele două Camere votează eventualele modificări cu
majoritatea cerută de tipul de lege astfel blocată de la promulgare. După discutarea solicitării
Preşedintelui, noua trimitere spre promulgare îl obligă pe acesta să procedeze la aceasta în
maximum 10 zile de la primire.
Procedura legislativă parlamentară cuprinde următoarele etape:
1. iniţiativa legislativă;
2. examinarea şi avizarea proiectelor de lege sau propunerilor legislative în cadrul
comisiilor permanente;
3. includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a Camerei
competente să o dezbată;
4. dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în cadrul Camerei
competente;
5. votarea proiectului de lege în plenul Camerei;

272
 6. întoarcerea legii la Cameră care are competenţă decizională în condiţiile art.75 alin.
(4) şi (5) din Constituţie;
7. semnarea legii de către preşedinţii Camerelor;
8. promulgarea si publicarea legii.
Procedura de urgenta:
La cererea Guvernului sau la propunerea Biroului permanent, a grupurilor
parlamentare sau a comisiilor permanente, Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta
proiecte de lege sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă. Solicitarea Guvernului sau
a organelor îndrituite ale Senatului se aprobă cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, în ziua
în care solicitarea a fost făcută sau, dacă senatorii nu se află în plen, în prima şedinţă ce
urmează zilei de înregistrare a acesteia. De drept, ordonanţele emise de Guvern în temeiul
art.115 alin.(4) din Constituţie se supun aprobării Camerei competente în procedură de
urgenţă.
INCLUDEREA PROIECTULUI DE LEGE SAU A PROPUNERII LEGISLATIVE PE ORDINEA DE ZI
A ŞEDINŢEI SENATULUI
Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului cuprind dispoziţii referitoare la
întocmirea, conţinutul, adoptarea şi modificarea ordinii de zi şi a programului de activitate.
DEZBATEREA ÎN PLEN
Dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în plenul Senatului se
face succesiv, potrivit ordinii de zi adoptate, şi presupune trei faze distincte: dezbaterea
generală, dezbaterea pe texte şi votul final.
Dupa adoptare, legile sunt trimise Presedintelui Romaniei spre a fi promulgate.
Presedintele poate promulga o lege, in termen de cel mult 20 de zile de la primire sau poate
cere Parlamentului sa o reexamineze. Aceasta intra in vigoare dupa publicarea in Monitorul
Oficial al Romaniei.
Legile trebuie respectate pentru buna functionare a unei societati democratice.
Incalcarea legilor se pedepseste. Parlamentul este institutia statului care exprima principiul
suveranitatii poporului. In societate este nevoie de legi. Legea ii protejeaza pe cetateni de

273
abuzurile celor puternici. Primul cod de legi a fost inscris pe piatra la porunca regelui
Hammurabi, in mileniul al II-lea I. Hr.
Legile trebuie respectate pentru ca numai asa este posibila convietuirea oamenilor,
organizarea sociala si conducerea comunitatilor. Legea este singura protectie de care
dispunem impotriva celor care abuzeaza de putere. Ea ingradeste actiunile oamenilor, stabilind
ce ii este permis unui om sa faca si ce ii este interzis.
Pentru ca legile sa fie respectate, oamenii trebuie sa le cunoasca si sa le inteleaga.
Daca cineva intelege motivul pentru care a fost propusa si adoptata o anumita lege, de ce alti
oameni au simtit nevoia ei, atunci cerinta acesteia nu va fi resimtita ca o constrangere, iar
respectarea ei va fi mult mai usoara.
O lege dreapta poate fi respectata. Daca legea este insa nedreapta, oamenii vor avea
motive sa o incalce. In aceasta situatie, autoritatilor, care pot folosi forta pentru a impune
legea, le va fi dificil sa asigure respectarea ei. Oamenii se supun legilor drepte, dar nu si celor
nedrepte, chiar cu riscul de a fi pedepsiti. Impotrivirea nonviolenta fata de o lege nedreapta
se numeste nesupunere civica.
Nesupunerea civica este asociata cu numele lui Mahatma Ghandi, militant pentru
libertatea in India. El a cerut populatiei sa protesteze fata de dominatia britanica prin pasivitate,
prin neimplicare in aplicarea vreunei legi.
"Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor-
legislativa, executiva si judecatoreasca-in cadrul democratiei constitutionale." (Art. 1, alin. 4,
Constitutia Romaniei)
Filosoful francez Charles Montesquieu, in lucrarea "Despre spiritul legilor", a prezentat
forma clasica a principiului separarii puterilor in stat, precizand ca puterea legislativa,
executiva si judecatorasca trebuie sa functioneze separat, pentru a putea fi impiedicata
preluarea puterii in stat de o persoana sau de un grup restrans.
"Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica
autoritate legiuitoare a tarii." (Art. 61, Alin. 1, Constitutia Romaniei)
Cea mai importanta atributie a Parlamentului este de a adopta legi obligatorii pentru
toti cetatenii.

274
 Sedintele camerelor Parlamentului sunt publice. Parlamentul lucreaza in sesiuni:
- sesiuni ordinare=sunt sesiuni obisnuite in care parlamentarii dezbat si adopta legile;
- sesiuni extraordinare= sunt sesiuni in care Parlamentul este chemat sa dezbata probleme
urgente. In unele situatii, Parlamentul este convocat la cererea Presedintelui.

EXECUTIVUL; ADMINISTRATIA CENTRALA SI LOCALA

Definiţie (legea nr.500/2003 privind finanţele publice) denumire generică ce include
Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi
instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora.
Criterii de clasificare a instituţiilor publice:
Nivelul administrativ:
 Instituţii publice la nivel central (Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele etc.);
 Instituţii publice la nivel local (consilii judeţene, consilii locale, primării etc.);
Domeniul în care îşi manifestă autoritatea:
 Instituţii publice care acţionează în domeniul legislativ(Parlament, consilii judeţene,
consilii locale);
 Instituţii publice care acţionează în domeniul executiv(Guvernul, ministerele, Banca
Naţională a României,primării, prefecturi);
 Instituţii publice care acţionează în domeniul judecătoresc (Curtea Supremă de
Justiţie, Consilul Superior al Magistraturii, instanţe judecătoreşti,trubunale etc.).
Obiectul activităţii:
- Instituţii administrative (ministere, prefecturi, primării);
- Instituţii de specialitate (învăţământ, sănătătate,asistenţă socială, justiţie, apărare
naţională, ordine publică, economie etc.).
Administratia publica este formata din:
A) Administratia publica centrala:
Guvernul si administratia publica de specialitate (ministerele, armata, Consiliul
Suprem de Aparare a Tarii si alte organe de specialitate).

275
 Pentru ca Guvernul sa isi indeplineasca obiectivele in diferite domenii de activitate, la
nivelul tarii, exista organe de specialitate, numite ministere. Fiecare minister este condus de
un ministru, care este membru al Guvernului.
Exemple de ministere: Ministerul Educatiei Nationale, Ministerul Sanatatii, Ministerul
Agriculturii si Dezvoltarii Rurale, Ministerul Afacerilor Interne etc.
Exista si alte organe administrative de specialitate (armata, Consiliul Suprem de
Aparare al Tarii etc.), unele fiind autonome in raport cu ministerele si Guvernul.
B) Administratia publica locala:
La nivel local este formata din consiliile locale si primarii care se aleg prin vot universal
de catre cetateni.
La nivel judetean si in municipiul Bucuresti este formata din:
- consiliile judetene si Consiliul Municipiului Bucuresti sunt alese prin vot universal de catre
cetateni;
- prefectii sunt numiti de Guvern, ca reprezentanti ai acestuia in teritoriu.
Autoritatile locale sunt autonome din punct de vedere administrativ, avand dreptul de
a rezolva problemele comunitatilor pe care le reprezinta, folosind mijloacele financiare de care
dispun.
Persoanele angajate in administratia publica au statut de functionari publici.
Administratia are datoria sa il serveasca pe cetatean. Autoritatile administrative asigura
servicii publice pentru populatie.
Administraţia guvernamentală este formata din:
Administraţia centrală
Autoritatea politică a administraţiei centrale se manifestă asupra întregului teritoriu al
unei ţări;
Administraţia centrală percepe impozite de la toţi rezidenţii şi/sau nerezidenţii unei
ţări, participanţi la desfăşurarea activităţii economice pe teritoriul ţării respective;
Administraţia centrală furnizează servicii publice (apărare naţională etc.) pentru
satisfacerea nevoilor colective.
Administraţia regională

276
 Autoritatea legislativă, juridică, executivă se manifestă asupra întregii regiuni, dar nu
şi asupra celorlalte state;
De obicei, administraţiile regionale au puterea de a percepe impozite şi taxe de la persoane
fizice sau juridice ce îşi desfăşoară activitatea în respectiva regiune;
Pentru ca o enitate să fie considerată administraţie publică trebuie să deţină propriile
active, să colecteze fonduri şi să poată cheltui sau aloca cel puţin o parte din veniturile
obţiunte ca urmare a perceperii impozitelor conform politicii pe care o promovează.
Administraţiile locale
Administraţiile locale pot avea sau nu puterea de a percepe impozite şi taxe;
Obiectivele administraţiilor locale sunt mai restrânse în comparaţie cu cele ale
administraţiilor centrale sau regionale;
Sunt dependente, într-o măsură mai mare, de transferurile primite de la nivelurile
superioare ale administraţiei publice. Pentru a fi considerate unitate instituţională trebuie să
deţină active, să colecteze fonduri şi să aibă posibilitatea de a utiliza fondurile respective cu
un anumit grad de discreţionarism;
Administraţiile locale furnizează o gamă variată de servicii publice, unele dintre
acestea fiind finanţate de la nivelele superioare ale administraţiei publice;
Printre serviciile furnizate de către administraţiile locale se numără cele de asistenţă sanitară
(spitale), cele educaţionale (şcoli), cele culturale (teatre, biblioteci, galerii de artă, muzee,
parcuri etc.).
Actul de guvernare, in sens general, este infaptuit prin intermediul diverselor institutii
publice, fie legislative - precum Parlamentul, si cele executive ale administratiei publice
nationale si locale: Presedintele, Guvernul, autoritatile administrative autonome centrale si
autoritatile administrative autonome locale.
Guvernarea propriu-zisa reprezinta activitatea de aducere la indeplinire a legii si de
organizare sau realizare efectiva a serviciilor publice. Aceasta activitate se realizeaza in regim
de putere publica, adica prin intermediul prerogativelor acordate de Constitutie, ce fac sa
prevaleze interesul public-general, atunci cand este in conflict cu interesul particular.
1. Institutii si autoritati publice centrale

277
 Parlamentul Romaniei, ca institutie publica de nivel national cu rol legislativ, organ
reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare, este format din doua
camere: Senatul si Camera Deputatilor.
Autoritatile executive centrale, a caror competenta se intinde asupra intregului
teritoriu al tarii, sunt: Guvernul, ministerele si organele centrale de specialitate ale
administratiei publice subordonate Guvernului sau autonome.
2. Institutia prefectului
Prefectul reprezinta administratia de stat in teritoriu. El este reprezentant al
Guvernului la nivel judetean, sef al serviciilor statului din judet si exercita autoritatea de
tutela administrativa pentru supravegherea respectarii legii de catre autoritatile
administratiei publice locale.
3. Administratia publica locala
Autoritatile administratiei publice locale functioneaza la nivelul comunelor, oraselor si
judetelor.
Autoritatile deliberative sunt consiliile locale si consiliile judetene, iar autoritatile
executive sunt reprezentate de primar si presedintele consiliului judetean.
4. Politia Romana
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
Sfera de cuprindere a noţunii de administraţie publică:
Activitatea executivă (constând în organizarea executării şi executarea în concret a
actelor normative) este realizată de un sistem de organe ce portă denumirea de organe
executive. Totalitatea acestor organe ce exercită atribuţii executive formează puterea
executivă, alături de celelalte două puteri organizate în stat: legiuitoare şi judecătorească.
După criteriul competenţei materiale, organele executive se clasifică în organe cu
competenţă generală şi organe de specialitate, iar din punctul de vedere al competenţei
teritoriale distingem între organele centrale şi locale.
Distincţia dintre administraţia publică centrală si administraţia publică locală.

278
 Distincţia dintre Administraţia publică centrală şi cea locală are la bază utilizarea mai
multor criterii cumulative. Ele au în vedere competenţa teritorială şi materială a organelor ce
compun administraţia publică şi natura interesului pe care il promovează.
Astfel, administraţia publică centrala îşi exercită competenţa teritorială la nivelul
întregului teritoriu naţional, iar cea locală doar la nivelul unităţilor administrativ teritoriale în
care au fost alese autorităţile respective. Pe de altă parte, organele ce compun administraţia
publică centrală dispun fie de competenţă materială generală – Guvernul, pe când
autorităţiile locale au o competenţă materială ce se circumscrie în jurul realizării interesului
local.
Nu în ultimul rând, în timp ce administraţia centrală promovează interesul general –
naţional, cea locală promovează interesul localităţii respective.
Autorităţiile administraţiei publice locale, natura lor juridică şi actele pe care le emit
sau le adoptă:
Autorităţile administraţiei publice în comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi
orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. Consiliile locale şi
primarii funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice locale şi rezolvă treburile publice
din comune şi oraşe, în condiţiile legii.
Consiliile locale
Consiliile locale sunt compuse dintr-un număr de consilieri pe care legea îi determină în
funcţie de numărul populaţiei unităţii administrativ – teritoriale. Ei sunt aleşi prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile
locale.
Consiliul local ca autoritate deliberativă, este un organ colectiv de conducere care îşi
exercită atribuţiile în principal prin adoptarea unor acte normative, denumite hotărâri.
Primarii localităţiilor:
Sunt aleşi de populaţia cu drept de vot din unitatea administrativ – teritorială
respectivă, pe baza scrutinului uninominal.

279
 În esenţă, primarul fiind definit ca autoritate executivă, el are drept principale atribuţii
organizarea executării şi executarea în concret a legilor, hotărârilor de guvern, precum şi a
hotărârilor consiliului local.
Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei
publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice
locale, pe care îl conduce şi îl controlează.
Primarul răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice locale, în condiţiile
legii. În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau
individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după
ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.
Primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al oraşului sau al
subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului, împreună cu aparatul propriu de
specialitate al consiliului local, constituie o structură funcţională cu activitate permanentă,
denumită primăria comunei sau oraşului, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local
şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.
Primarul localităţii – autoritate publică, ce reprezintă şi promovează interesul local.
Primarul îndeplineşte o dublă calitate:
- accea de reprezentant al statului în unitatea administrativă – teritorială respectivă. În
această calitate el exercită atribuţii de ofiţer de stare civilă şi este persoana sub îndrumarea
căreia se realizează activitatea de autoritate tutelară şi stare civilă;
- aceea de reprezentant al localităţii a cărei populaţie l-a ales. Altfel, primarul este
reprezentantul comunei sau oraşului în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice din ţară sau din
străinătate, precum şi în justiţie.
Functia publica reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor, stabilite în
temeiul legii, în scopul realizarii prerogativelor de putere publica de catre administratia
publica centrala si locala. Functionarul public este persoana numita, în conditiile legii, într-o
functie publica.
Guvernul României reprezintă, conform Constituției, puterea executivă în România
împreună cu Președintele. Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu

280
prevederile constituționale, având la bază un program de guvernare acceptat anterior de
către Parlament.
Guvernul se compune din un lider numit prim-ministru și un număr variabil de miniștri
care conduc ministere specializate pe anumite domenii, cu numeroase agenții și instituții cu
diferite grade de subordonare în cadrul executivului. Guvernul României ocupă în București, ca
sediu al activităților sale Palatul Victoria.
Istoric:
În perioada interbelică și în perioada comunistă, puterea executivă se numea Consiliu
de Miniștri. După Revoluția din 1989 Guvernul României a fost condus de mai mulți prim-
miniștri, inclusiv câțiva prim-miniștri interimari.
Numire:
Numirea Guvernului se face de Președintele României pe baza votului de încredere
acordat de către Parlament. Nominalizarea candidatului pentru postul de premier se face de
către Președinte după consultări cu partidul ori coaliția care deține majoritatea în Parlament.
După nominalizarea acestuia, candidatul trebuie într-un termen de 10 zile să propună
un program de guvernare și o listă completă de propuneri pentru posturile ministeriale. Odată
aceste sarcini îndeplinite premierul desemnat solicită Parlamentului, în ședință comună, votul
de încredere. După consultarea președinților celor două camere și a liderilor grupurilor
parlamentare, președintele poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de
încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai
după respingerea a cel puțin două solicitări.
Când Parlamentul își acordă votul de încredere, programul de guvernare devine oficial,
membrii își încep mandatul conform legii după depunerea jurământului de loialitate față de
țară. Parlamentul acorda incredere Guvernului cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.
Dupa aceea, Presedintele statului numeste, in mod oficial, Guvernul.
Primul-ministru, ministrii si ceilalti membri ai Guvernului depun juramantul de
credinta in fata Presedintelui Romaniei. Membrii Guvernului nu pot detine alta functie
publica de autoritate, cu exceptia cele de deputat sau senator, si nicio alta functie de
reprezentare preofesionala salarizata in cadrul organizatiilor cu scop comercial.

281
Guvernul:
- adopta hotarari si ordonante care sunt semnate de prim-ministru si contrasemnate de
ministrii care au obligatia punerii lor in executare;
- prezinta rapoarte Parlamentului, pentru intreaga sa activitate si raspunde politic doar in
fata acestuia.
Camera deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, pot retrage increderea acordata
Guvernului, prin adoptarea unei motiuni de cenzura, cu votul majoritatii parlamentarilor.
Motiunea de cenzura poate fi initiata de cel putin o patrime din numarul total al
parlamentarilor. Aceasta se dezbate in sedinta comuna a celor doua camere si se supune la
vot. Daca motiunea de cenzura este votata de majoritatea parlamentarilor, atunci mandatul
Guvernului inceteaza, iar daca este respinsa, Guvernul isi continua activitatea.
Structură:
Constituția stabilește pozițiile de Prim-ministru al României și cea de Ministru. Alte
funcții din cadrul aparatului executiv sunt stabilite prin legi organice. Aceste legi permit
existența unor funcții ca vicepremier, ministru de stat, ministru-delegat.
Primul-Ministru este liderul guvernului și coordonează activitatea acestuia. Aparatul
de lucru al Guvernului constă din:
- Aparatul propriu de lucru al Guvernului-României, compus din:
 Cancelaria Primului-Ministru;
 Secretariatul General al Guvernului;
 Departamentul pentru Relația cu Parlamentul;
 Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public-
Privat și Promovarea Exporturilor;
 Departamentul pentru Lupta Antifraudă - DLAF;
 Corpul de control al primului-ministru;
 Departamentul pentru Relații Interetnice.
Rol:
Rolul principal al Guvernului reprezintă conducerea, coordonarea și exercitarea
controlului asupra administrației publice, elaborează strategii guvernamentale, participă la

282
procesul legislativ prin emiterea de hotărâri și ordonanțe, exercitarea dreptului de inițiativă
legislativă, semnează tratate, reprezintă România atât pe plan intern cât și extern, numește
prefecți și prezintă informații și documente către Parlament.
Relația cu Parlamentul:
Parlamentul României reprezintă singura instituție a statului român care exercită
control asupra Guvernului prin intermediul unui mecanism de întrebări, interpelări și comisii
de anchetă parlamentare cât și a circuitului obligatoriu de informare și documentare a
Parlamentului. Membrii parlamentului pot depune moțiuni simple față de activitatea
guvernului și inclusiv moțiuni de cenzură, cu rol de retragere a votului de încredere acordat
Guvernului.
Procesul legislativ:
Ședințele Guvernului se convoacă și sunt conduse de primul-ministru. Guvernul se
întrunește săptămânal sau ori de câte ori este nevoie, pentru a dezbate problemele politicii
interne și externe sau aspecte de conducere generală a administrației publice.
Agenda de lucru a ședinței Guvernului cuprinde:
 proiecte de acte normative (proiecte de lege, proiecte de ordonanțe și de hotărâri);
 rapoarte;
 note, note-mandat;
 memorandumuri;
 puncte de vedere;
 informări si alte documente, în funcție de necesități și de solicitări.
Agenda de lucru a Guvernului este structurată în două părți și poate conține și liste
suplimentare, cu aprobarea Primului-ministru.
Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Ordonanțele sunt simple și de urgență.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor iar ordonanțele se emit în temeiul
unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.
Ordonantele de Guvern se emit pentru a institui regului. Multe dintre ele sunt menite
sa tina locul unor legi de care este nevoie imediat, pana cand Parlamentul adopta el insusi

283
acele legi. Ordonantele sunt expresia unor competente legislative pe care Parlamentul le-a
delegat Guvernului.
Guvernul conlucreaza si cu Presedintele statului, impreuna cu care detine puterea
executiva. Constitutia prevede obligatia Guvernului de a coopera si cu organisme
nonguvernamentale interesate de probleme de politica interna sau externa.
Circuitul procesului decizional al proiectelor de documente de politici publice și al
proiectelor de acte normative este structurat în două etape:
a) reuniunea pregătitoare ședinței Guvernului care asigură coordonarea procesului de
elaborare, consultare și avizare pentru documentele de politici publice și acte normative la
nivel interministerial;
b) ședința Guvernului care marchează încheierea procesului decizional, prin
adoptarea/aprobarea sau respingerea acestor proiecte.
Guvernului nu i se incredinteaza mandat pentru o perioada determinata de timp. De
regula, in momentul in care expira mandatul Parlamentului, expira si mandatul Executivului
care a avut votul de incredere al acelui Parlament. Insa, pe parcursul unei legislaturi a
Parlamentului Romaniei, Guvernul se poate schimba. In practica guvernarii apar situatii in care
se impune inlocuirea unor ministri sau chiar a intregului cabinet. Pentru relatiile Guvernului cu
Parlamentul este desemnat un Inalt functionar cu rang de ministru.
"Guvernul, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament, asigura
realizarea politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei
publice." (Art. 102, Alin 1, Constitutia Romaniei).
Institutia care detine puterea executiva in Romania este Guvernul. Puterea executiva
este puterea de a aplica legile. Cea mai importanta atributie a Guvernului este aceea de a
supraveghea si a pune in aplicare legile.
AUTORITATEA JUDECATOREASCA; APLICAREA LEGILOR
Justiția reprezintă o instituție fundamentală a unui stat și cuprinde totalitatea
instanțelor judecătorești. Reprezintă puterea judiciară într-un stat de drept.
Organizarea justiției în România:

284
 În conformitate cu dispozițiile Constituției României, republicată, autoritatea
judecătorească este alcătuită din instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul
Superior ai Magistraturii. Acestea sunt reprezentate în teritoriu de următoarele organisme:
 Curtea Constituțională;
 Înalta Curte de Casație și Justiție;
 Consiliul Superior al Magistraturii;
 Direcția Națională Anticorupție;
 Curțile de apel;
 Tribunalele;
 Judecătoriile;
 Institutul Național al Magistraturii.
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției. CSM
gestionează în exclusivitate aspectele ținând de recrutarea și cariera magistraților indiferent
dacă sunt judecători sau procurori, iar prin secțiile sale îndeplinește rolul de instanță de
judecată în materie disciplinară. CSM îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege.
În România, justiția se înfăptuiește numai de către Înalta Curte de Casație și Justiție și
celelalte instanțe judecătorești, respectiv curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate
și judecătorii.
Înalta Curte de Casație și Justiție:
Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța cea mai înaltă în grad, iar rolul său
fundamental este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte
instanțe judecătorești. Principalul instrument de unificare a practicii judiciare este recursul în
interesul legii, în cadrul căruia Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilesc care
este modalitatea corectă de interpretare a legii în chestiunile de drept care au primit o
dezlegare diferită din partea instanțelor judecătorești (practică judiciară neunitară).
Curțile de ape si tribunalele:
În România funcționează 15 curți de apel, fiecare incluzând în sfera sa de competență
teritorială 2-4 județe. În fiecare județ, precum și în municipiul București, funcționează câte un
tribunal. De asemenea în prezent funcționează 4 tribunale specializate, 3 în materie

285
comercială (Cluj, Argeș și Mureș) și unul în materia cauzelor cu minori și de familie (Brașov).
De asemenea, pe teritoriul României funcționează o Curte Militară de Apel și un tribunal
militar teritorial.
Judecătoriile:
Judecătoriile judecă numai cauze în primă instanță, potrivit competenței stabilite de
lege. Tribunalele și curțile de apel judecă atât cauze în primă instanță (cauze mai complexe),
cât și apelurile/recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele ierarhic inferioare.
Judecarea cauzelor în primă instanță se face de către complete compuse dintr-un
singur judecător, în apel si în recurs din complete formate din 3 judecători. Prin excepție, în
materia litigiilor de muncă completul de fond este compus din 1 judecător și 2 asistenți
judiciari cu vot consultativ.
Completul de judecată:
Completul de judecată este format dintr-un președinte, ajutat de unul sau mai mulți
vicepreședinți, în funcție de gradul și mărimea instanței. De asemenea, în cadrul fiecărei
instanțe există un colegiu de conducere care se pronunță asupra problemelor cele mai
importante legate de activitatea instanței.
Ministerul Public:
În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și
apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Ministerul Public își
exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, cu respectarea principiului legalității,
al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Parchetele
funcționează pe lângă fiecare instanță judecătorească (cu excepția celor trei tribunale
specializate în materie comercială). Parchetele supraveghează activitatea de cercetare
penală a poliției judiciare în condițiile legii.
Ca și instanțele judecătorești, parchetele sunt constituite într-o structură piramidală, la
vârful căreia se află Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărui procuror
general este șeful Ministerului Public. În cadrul parchetului de pe lângă instanța supremă
funcționează două structuri specializate, cu competență și organizare speciale - Direcția
Națională Anticorupție și Direcția de Investigare și Combatere a infracțiunilor de Criminalitate

286
Organizată și Terorism, conduse de către procuror-șefi. Parchetele de pe lângă curțile de apel
sunt conduse de procurori generali, iar cele de pe lângă tribunale și judecătorii de către prim-
procurori. În cadrul fiecărui parchet funcționează un colegiu de conducere, iar în funcție de
rangul ierarhic și dimensiunea parchetului, conducătorul acestuia poate fi ajutat de unul sau
mai mulți adjuncți. Pe lângă fiecare instanță militară funcționează câte un parchet militar.
Inalta Curte de Casatie si Justitie:
Potrivit art. 18, alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, Instanta
Suprema in ierarhia instantelor judecatoresti in Romania este Inalta Curte de Casatie si
Justitie, ce are, in principal, competenta de a judeca recursul în interesul legii si de a asigura
interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti.
Conform Legii 304/2004 privind organizarea judiciara, sectiile Inaltei Curti de Casatie
si Justitie, in raport cu competenta fiecareia solutioneaza:
cererile de stramutare, pentru motivele prevazute în codurile de procedura;
conflictele de competenta, in cazurile prevazute de lege;
orice alte cereri prevazute de lege.
Inalta Curte de Casatie si Justitie se constituie în Sectii Unite pentru:
solutionarea, in conditiile prevazute de lege, a sesizarilor privind schimbarea jurisprudentei
Inaltei Curti de Casatie si Justitie;
sesizarea Curtii Constitutionale pentru controlul constitutionalitatii legilor inainte de
promulgare.
Curtile de Apel:
Curtile de apel, cu sediul stabilit de lege in localitatea de resedinta a unui judet sau a
municipiului Bucuresti, isi exercita competenta intr-o circumscriptie ce cuprinde mai multe
tribunale, stabilita de asemenea prin Legea pentru organizarea judecatoreasca.
Conform art. 35, alin 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecatoreasca,
Curtile de apel sunt instante cu personalitate juridica, în circumscriptia carora functioneaza
mai multe tribunale si tribunale specializate.
Curtea de Apel Bucuresti functioneaza si ca instanta specializata pentru judecarea
cauzelor privind proprietatea intelectuala, potrivit legii.

287
 In cadrul curtilor de apel functioneaza sectii pentru cauze civile, cauze penale, cauze
comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze
privind conflicte de munca si asigurari sociale, precum si, in raport cu natura si numarul
cauzelor, sectii maritime si fluviale sau pentru alte materii. In legile organice (ex. codul de
procedura civila, penala, alte legi speciale) sunt prevazute expres dispozitii referitoare la
competenta solutionarii cauzelor pentru curtea de apel.
Tribunalele:
Sunt instante cu personalitate juridica, care au de regula sediul in fiecare resedinta de
judet, si in Municipiul Bucuresti. In circumscriptia fiecarui tribunal, sunt cuprinse toate
judecatoriile din judet.
Conform art 36 alin. 3 din Legea 304/2004: In cadrul tribunalelor functioneaza sectii
pentru cauze civile si sectii pentru cauze penale, cauze cu profesionisti, cauze cu minori si de
familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze privind conflictele de munca si
asigurari sociale, insolventa, concurenta neloiala sau pentru alte materii precum si completuri
specializate pentru cauze maritime si fluviale.
Tribunalele specializate:
Tribunalele specializate sunt instante fara personalitate juridica, care functioneaza la
nivelul fiecarui judet si al municipiului Bucuresti si au, de regula, sediul in municipiul resedinta
de judet.
Judecatoriile:
Judecatoriile sunt instante fara personalitate juridica, organizate in judete si în
sectoarele municipiului Bucuresti potrivit anexei la legea de organizare (art. 38, alin. 1).
Localitatile care fac parte din circumscriptiile judecatoriilor din fiecare judet se
stabilesc prin hotarare a Guvernului, la propunerea ministrului justitiei, cu avizul Consiliului
Superior al Magistraturii.
In teoria clasica a separatiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecatoreasca.
De altfel, asa cum deseori se afirma, separatia puterilor in stat este in realitate o justificare a
unui scop politic concret: sa slabeasca guvernantii in ansamblul lor, limitandu-i pe unii prin
altii.

288
 Intr-o asemenea viziune, doua aspecte bine distincte se contureaza si anume:
a) separatia Parlamentului vis-a-vis de Guvern, care se refera la guvernanti in sensul larg al
cuvantului;
b) separatia jurisdictiilor in raport cu guvernantii, care permit controlul acestora prin
judecatorii independenti.
Termenul justitie are doua sensuri. Intr-un sens, prin justitie intelegem sistemul
organelor judecatoresti, iar intr-un al doilea sens intelegem activitatea de solutionare a
proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de munca, etc, de aplicare de santiuni,
de restabilire a drepturilor. In limbajul obisnuit a se face justitie inseamna a se face dreptate.
Justitia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o functie de judecare a proceselor, de
reprimare a persoanelor care produc pagube si suferinte altora prin incalcarea regulilor
sociale convenite sau stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justitia si-a imbogatit
continutul, ea privind direct chiar exercitiul puterii politice in sensul efectuarii controlului
asupra modului cum guvernantii actioneaza in limitele constitutiei si dreptului, adica in
realizarea principiului egalitatii.
Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fara justitie, lipsa justitiei veritabile
insemnand arbitrariu si nedreptate. Daca viata sociala trebuie sa se desfasoare conform
constitutiei si legilor, in mod firesc trebuie sa existe o functie care sa le cunoasca si sa le poata
interpreta si aplica concret atunci cand sunt incalcate, cand drepturile si libertatile cetatenilor
sunt periclitate, neglijate.
Aceasta functie a fost si este incredintata unei autoritati (puteri) distincte, investita cu
puteri statale care ii dau eficienta si care trebuie sa fie independenta si impartiala. De altfel
este indeobste cunoscut si admis ca nu poti fi judecator in propria cauza, pentru ca, obiectiv,
nu poti fi nici independent, nici impartial.
Conceputa astfel, ca o functie realizata independent si impartial, justitia s-a impus ca o
idee si realitate in care oamenii cred ca-i poate apara atunci cand drepturile si interesele
legitime sunt incalcate. Fiat justitia pereat mundus (justitia sa-si urmeze cursul ei, chiar daca
lumea ar fi sa piara) a devenit dictonul preferat in legatura cu justitia.
Principiile fundamentale potrivit carora se realizeaza justitia:

289
 Justitia trebuie sa raspunda unor exigente fundamentale. In cadrul acestor exigente se
enumera in general urmatoarele: legalitatea, buna administrare a justitiei, accesul la
tribunal, garantia unui proces echitabil, publicitatea procesului, impartialitatea judecatorului,
proportionalitatea in stabilirea santiunilor, etc.
Din aceste exigente rezulta principiile potrivit carora este organizata si functioneaza
justitia. In legatura cu aceste principii anumite precizari se impun. Astfel exista principii
aplicabile intregului sistem statal–juridic si care firesc sunt aplicabile si justitiei. Exista apoi
unele principii proprii justitiei (jurisdictiilor) ca activitate si sistem de autoritati.
Exista, de asemenea, principii specifice diferitelor categorii de jurisdictii (sau procese)
sens in care se discuta de exemplu de principiile dreptului procesual civil sau principiile
dreptului procesual penal.
Toate aceste principii sunt importante. Uneori in activitatea de judecata, in lipsa de
text expres sau apropriat judecatorul recurge la analogia dreptului, adica la aplicarea
principiilor fundamentale, iar incalcarea principiilor poate atrage nulitatea hotararii
judecatoresti sau a altor acte de procedura.
Unele principii privesc organizarea judecatoaresca, altele activitatea sau pozitia
justitiei si a judecatorului.
A) Principiul legalitatii:
Este un principiu ce in mod firesc excede justitiei, fiind de esenta statului de drept. Are
insa o evidenta aplicabilitate in domeniul justitiei si anume sub doua aspecte: legalitatea
instantelor judecatoresti, legalitatea infractiunilor si a pedepselor. In ceea ce priveste primul
aspect este de retinut ca pot indeplini functii jurisdictionale, numai acele autoritati statale
carora constitutia si legile le recunosc asemena calitati.
De asemenea instantele judecatoresti pot rezolva procese numai in limita competentei
conferite de lege. Procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevazuta de lege. Sub cel
de-al doilea aspect se observa ca nu exista infractiune decat daca aceasta este prevazuta de
lege si ca nu exista pedeapsa decat daca este prevazuta de lege.
Principiul legalitatii, cu aplicarea sa specifica la justitie este consacrat prin art. 125 din
Constitutia Romaniei.

290
B) Justitia este unica si egala pentru toti:
Este un principiu fundamental care valorifica si in domeniul justitiei principiul egalitatii
in drepturi a cetatenilor. Acesta presupune ca pentru toti cetatenii sa existe o singura justitie,
ca acestia sa fie judecati de aceleasi instante in procese similare. Acest principiu refuza
existenta unor tribunale extraordinare, existenta unor privilegii. De aceea Constitutia
Romaniei prin art. 126 (5) stabileste ca „Este interzisa infiintarea de instante extraordinare”.
Desigur acest principiu nu este incalcat prin creearea unor sectii speciale (comerciale,
de munca, de contencios administrativ, pentru minori) potrivit specificului proceselor, acestea
tinand de buna administrare a justitiei. De asemenea acest principiu presupune folosirea in
spete similare a acelorasi regului procedurale si acordarea drepturilor procedurale si
acordarea drepturilor procesuale, in mod egal tuturor participantilor.
C) Folosirea limbii oficiale si a limbii materne in justitie:
Procedura judiciara se desfasoara in limba oficiala a statului. Persoanelor care nu
inteleg limba oficiala trebuie sa li se asigure comunicarea pieselor dosarelor si a tuturor
actelor procedurale in limba pe care o cunosc. De aceea li se asigura traducerea printr-un
interpret. Constitutia Romaniei contine mai multe dispozitii in acest sens. Dupa ce prin art 128
(1) stabileste ca procedura judiciara se desfasoara in limba romana, prin art. 128 (3) arata ca
cetatenii apartinand minoritatilor nationale, precum si persoanele care nu inteleg sau nu
vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de
a vorbi in instanta si de a pune concluzii prin interpret. In procesele penale, prevede de
asemena Constitutia, acest drept este asigurat in mod gratuit.
D) Dreptul la aparare:
Este nu numai un drept fundamental cetatenesc, ci si un principiu fundamental al
justitiei.
E) Prezumtia de nevinovatie:
Este un principiu constitutional potrivit caruia o persoana este considerata nevinovata
atata timp cat nu s-a pronuntat o hotarare judecatoreasca definitiva de condamnare. Este una
din cele mai puternica garantii ale demnitatii si libertatii umane. Este principiul caruia i se
subordoneaza intreaga activitate jurisdictionala. Este prevazut explicit in art. 23 (11) din

291
Constitutia Romaniei: "Pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de
condamnare, persoana este considerata nevinovata."
F) Independenta judecatorului si supunerea lui numai legii:
Este unul dintre principiile constitutionale ale justitiei. Potrivit acestui principiu, in
activitatea sa judecatorul se supune numai legii si constiintei sale.
Ca atare in rezolvarea litigiilor judecatorul nu poate primi nici un fel de ordine,
instructii, indicatii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind solutia pe care trebuie sa o
dea.
Independenta judecatorului, de altfel independenta justitiei, tine de chiar separatia
puterilor in stat, vorbindu-se de independenta autoritatii jurisdictioanale. Ea exprima
posibilitatea de protectie a guvernantilor, fiind in fond o garantie in fata abuzurilor puterilor.
Desigur independenta judecatorului este substantial tributara caracterului, moravurilor si
traditiilor specifice fiecarei tari, ea nu poate fi garantata absolut prin lege. Judecatorul da in
ultima instanta stralucire independentei sale, prin profesionalism, moralitate, caracter,
deontologie.
Regulile constitutionale cuprind garantii ale independentei judecatorilor printre care
conditiile de recrutare, inamovibilitatea, avansarea si controlul prezinta un interes aparte.
Constitutia Romaniei prin art. 124 (3) stabileste ca judecatorii sunt independenti si se supun
numai legii. Asa cum se precizeaza clar in doctrina independenta este o notiune indivizibila
fiind indispensabil pentru o buna justitie ca magistratul sa fie independent, atat fata de
celalalte puteri, cat si fata de colegii sai.
Recrutarea judecatorilor este o garantie a independentei acestora. In unele state
judecatorii sunt alesi, prin vot popular (ex: SUA, la nivelul statelor), la fel ca deputatii.
Recrutarea judecatorilor prin concurs, in care numirea se face in ordinea rezultatelor
(deci a competentei profesionale) este considerata cea mai potrivita. In multe state
judecatorii sunt numiti, de regula de catre executiv. In tara noastra, potrivit Constitutiei
judecatorii sunt numiti de Presedintele Romaniei la propunerea Consiliului Suprem al
Magistraturii.

292
 Inamovibilitatea este o puternica garantie a independentei judecatorului, fiind o
masura de protectie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecatorul nu poate fi nici revocat,
nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fara consimtamantul sau.
Inamovibilitatea pune magistratii la adapost de orice revocare si transferare impusa in afara
de greseli foarte grave si dupa o procedura jurisdictionala.
Constitutia Romaniei cuprinde cateva dispozitii privitoare la inamovibilitatea
judecatorilor. Din examinarea acestor dispozitii rezulta ca judecatorii sunt inamovibili, dar in
conditiile legii. Inamovibilitatea nu priveste insa judecatorii stagiari ci numai pe cei numiti de
Presedintele Romaniei. Judecatorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiti de catre
Presedinte. In legatura cu acestia legea arata ca se bucura de stabilitate, ca si procurorii.
Desigur un rol important in asigurarea independentei judecatorilor il are controlul
hotararilor judecatoresti. Acest control trebuie efectuat numai de instante judecatoresti si
numai dupa proceduri jurisdictionale.
Organele judecatoresti:
Justitia este infaptuita de catre organele judecatoresti, denumite si instante
judecatoresti. Sistemul organelor judecatoresti este format in general din judecatorii,
tribunale, curti de apel, si curti supreme, etc. Organizarea si functionarea instantelor
judecatoresti sunt stabilite de lege. Constitutia Romaniei, sub titlul VI denumit Autoritatea
Judecatoreasca, reglementeaza, in ordine, instantele judecatoresti, Ministerul Public si
Consiliul Superior al Magistraturii. Nu trebuie inteles ca toate aceste organisme se integreaza
in puterea judecatoreasca. In aceasta putere intra numai instantele judecatoresti.
Instantele judecatoresti sunt, potrivit art. 126 (1) din Constitutie, Inalta Curte de
Casatie si Justitie si celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.
Ministerul public, cuprinde procurorii, constituiti in parchete, care in mod generic intra
in categoria magistratilor. Ei lucreaza sub autoritatea ministrului justitiei. Rolul Ministerului
public este de a reprezenta, in activitatea judiciara, interesele generale ale societatii si de a
apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor. Principiile
constitutionale de organizare si functionare a Ministerului public sunt: legalitatea,

293
impartialitatea, controlul ierarhic. Ministerul public este independent in relatiile cu celalalte
autoritati.
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creata in vederea exercitarii a doua
functii, si anume:
a) propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, cu
exceptie celor stagiari;
b) este colegiul de disciplina a judecatorilor.
Atunci cand exercita prima functie, lucrarile sale sunt prezidate de catre ministrul
justitiei, dar fara drept de vot. Cand exercita cea de-a doua functie, lucrarile sunt prezidate de
catre presedintele Curtii Supreme de Justitie. Consiliul Superior al Magistraturii este alcatuit
din magistrati alesi pentru o durata de 4 ani, de catre Camera Deputatilor si de catre Senat, in
sedinta comuna.
Desi nu este nominalizat prin Constitutie, nu poate fi in afara explicatiilor Ministerul
Justitiei, care are un rol aparte in administrarea justitiei. Potrivit dispozitiilor hotararii de
guvern prin care este organizat (nr 450/1994) el este organul administratiei publice de
specialitate care exercita atributiile prevazute de lege in domeniul administratiei justitiei, al
executarii pedepselor penale, precum si cu privire la activitatea Ministerului public, asigurand
conditiile necesare functionarii intregului sistem al justitiei pe baza strictei aplicari a legii,
corespunzator principiilor democratice ale statului de drept.
RAPORTURILE CU LEGISLATIVUL SI EXECUTIVUL
Justitia este si trebuie sa fie independenta iar interventia in sfera justitiei a altora
contravine acestui mare principiu constitutional. Aceasta nu exclude insa anumite raporturi
constitutionale care razulta firesc din sistemul constitutional.
Raporturile sistemului judecatoresc cu Parlamentul rezulta mai intai din faptul ca
organizarea si functionarea instantelor judecatoresti se realizeaza numai potrivit legii. Ca
atare Parlamentul este cel care stabileste prin lege oraganele judecatoresti, competenta si
procedura potrivit careia isi desfasoara activitatea.
Este o consecinta fireasca a statului de drept. Apoi marele principiu al independentei
judecatorului presune supunerea sa numai legii. Legea este cea care stabileste infractiunile si

294
pedepsele. Iata deci aspecte care contureaza raporturile justitie-legislativ. Este evident si usor
de observat ca acestea nu afecteaza in niciun fel dreptul judecatorului de a decide
independent in cauza ce este supusa judecatii sale. Legea elaborata de Parlament creeaza
conditiile unei reale independente.
La randul sau justitia poate interveni in activitatea legistativa prin controlul
constitutionalitatii legilor, atunci cand acest control este incredintat judecatorilor.
Raporturile justitiei cu executivul, sub aspect constitutional, sunt mai simple. Ele pot
aparea in situatia in care numirea si avansarea magistratilor apartine executivului (sefului de
stat,ministrului justitiei etc). In asemenea situatii s-ar putea crea o stare de docilitate a
magistratilor fata de executiv. De aceea trebuie ca posibilitatea de numire, de avansare sau
de revocare sa se realizeze prin proceduri care sa puna in evidenta numai competenta
profesionala a celor in cauza. Aceasta cu atat mai mult cu cat judecatorii sunt deseori pusi in
situatia de a exercita constrolul legalitatii actelor de guvernamant si administrative.
PRESEDINTELE ROMANIEI
Institutia Presedintelui Republicii este definita, in Constitutie, dupa modelul francez, in
care presedintele are o pozitie de varf in conducerea de stat a societatii.
Desi s-a preluat modelul francez, forta atasata presedintelui nu este dublata si de
atributii corespunzatoare.
Cu toate acestea, intrucat Presedintele este ales prin vot universal si direct, el este
menit a avea, inca din primul moment al mandatului sau, o autoritate mult mai mare decat
cea a primului ministru (care e legitimat de votul Parlamentului).
Preşedintii României:
Dupa 1989, Romania a mai avut urmatorii presedinti:
1990-1992-Ion Iliescu (ales pe o perioada de doi ani, pana la finalizarea Constitutiei)
1992-1996-Ion Iliescu (primul mandat rezultat din noua Constitutie)
1996-2000-Emil Constantinescu
2000-2004-Ion Iliescu
2004-2014-Traian Basescu
2014-prezent-Klaus Werner Iohannis

295
 In 2003, Constitutia a fost modificata astfel incat mandatul prezidential s-a extins de la
4 la 5 ani.
Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României:
Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei
nationale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează la
respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop,
Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate. (Articolul 80 - Constituţia României)
Alegerea Preşedintelui:
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
[...] Nicio persoana nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult
două mandate. Acestea pot fi succesive. (Articolul 81 - Constituţia României)
Candidatii la functia de Presedinte al Romaniei trebuie sa fi implinit varsta de cel putin
35 de ani pana in ziua alegerilor inclusiv. De asemenea, el trebuie sa fie cetatean roman si sa
aiba domiciliul in tara.
Nu se accepta candidatura persoanelor care au detinut anterior, de doua ori, functia de
Presedinte al Romaniei. De asemnea, nu pot candida magistratii si ofiterii din armata sau
politie.
Pentru a candida la functia de Presedinte al Romaniei, o persoana trebuie sa fie
sustinuta de cel putin 100.000 de alegatori. Listele cu sustinatori trebuie prezentate odata cu
depunerea candidaturii.
Devine Presedinte acel candidat care a obtinut majoritatea voturilor alegatorilor. Daca,
in urma alegerilor, niciun candidat nu a obtinut majoritatea de voturi din partea alegatorilor,
se organizeaza un nou tur de scrutin, cetatenii fiind chemati sa voteze din nou. La al doilea tur
de scrutin participa dora doi candidati, aceia care au obtinut cele mai multe voturi in primul
tur de scrutin. Va fi ales candidatul pentru care s-au exprimat cele mai multe voturi, indiferent
daca acestea reprezinta majoritatea absoluta sau nu.
Durata mandatului:

296
 Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii
jurământului. Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea juramântului de
Preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică,
în caz de război sau de catastrofă. (Articolul 83 - Constituţia României)
Dupa ce este ales, Presedintele Romaniei depune juramantul in fata Parlamentului:
"Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priciperea pentru propasirea spirituala si materiala a
poporului roman, sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar democratia, drepturile si
libertatile fundamentale ale cetatenilor, suveranitatea, independenta, unitatea si
integritatea teritoriala a Romaniei. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!"
Incompatibilităţi şi imunităţi:
În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu
poate îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată. Preşedintele României se bucură de
imunitate. Preşedintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.(Articolul 84 - Constituţia României)
Suspendarea din funcţie:
In cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale.
Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. Dacă propunera
de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum
pentru demiterea Preşedintelui. (Articolul 95 - Constituţia României)
Punerea sub acuzare:
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, cu votul a cel puţin două treimi din
numarul deputaţilor şi senatorilor, pot hotarî punerea sub acuzare a Preşedintelui României
pentru Inaltă Trădare.

297
 Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. De la data punerii sub acuzare şi până la data
demiterii Preşedintele este suspendat de drept. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la data ramânerii definitive a hotarârii
de condamnare. (Articolul 96 - Constituţia României)
Vacanţa funcţiei:
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din
funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În termen de trei luni
de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va
organiza alegeri pentru un nou Preşedinte. (Articolul 97 - Constituţia României)
Interimatul funcţiei:
Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din
funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se
asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Pe
durata interimatului nu se pot transmite mesaje adresate Parlamentului, nu poate fi dizolvat
Parlamentul şi nu se poate organiza referendumul. (Articolul 98 - Constituţia României)
Actele Preşedintelui:
In exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise de
Preşedintele României privind tratatele internaţionale încheiate în numele României,
acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, aprobarea înfiinţării,
desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice, mobilizarea parţială sau generală a
forţelor armatei, respingerea agresiunilor armate îndreptate împotriva ţării, instituiriea stării
de asediu sau stării de urgenţă, precum şi în ceea ce priveşte conferirea de decoraţii şi titluri
de onoare, acordarea gradului de mareşal, de general şi de amiral şi în ceea ce priveşte
acordarea graţierii individuale, se contrasemnezază de primul-ministru. (Articolul 100 -
Constiţutia României)
POLITICĂ INTERNĂ:

298
 Numirea Guvernului:
Preşedintele României desemneaza un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi
numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţa a postului, Presedintele revocă şi numeşte, la propunerea
primului-ministru, pe unii membrii ai Guvernului. Daca prin propunerea de remaniere se
schimba structura sau compozitia politica a Guvernului, Presedintele Romaniei va putea
revoca şi numi pe unii membri ai Guvernului numai pe baza aprobării Parlamentului acordată
la propunerea primului-ministru. (Articolul 85 - Constituţia României)
Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa
Preşedintelui României, jurământul de credinţă. (Articolul 104 - Constituţia României)
Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. Dacă primul-ministru îşi pierde
calitatea de membru al Guvernului, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi
exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-
ministru interimar pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru până la formarea noului
Guvern. (Articolul 107 - Constituţia României)
Consultarea Guvernului:
Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de
importanţă deosebită. (Articolul 86 - Constitutia României)
Participarea la şedinţele Guvernului:
Preşedintele României poate lua parte la şedintele Guvernului în care se dezbat
probleme de interes naţional privind politca externa, apărarea tarii, asigurarea ordinii publice
şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii.
Preşedintele României prezidează şedintele Guvernului la care participă. (Articolul 87 -
Constitutia României)
Mesaje:
Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele
probleme politice ale naţiunii. (Articolul 88 - Constituţia României)
Promulgarea legilor:

299
 Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea se face în
termen de cel mult 20 de zile de la primire. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea
legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile
de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. (Articolul 77 - Constituţia
României)
Dizolvarea Parlamentului:
Dupa consultarea preşedintilor celor doua Camere şi a liderilor grupurilor
parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, daca acesta nu a acordat
votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi
numai după respingerea a cel putin două solicitari de învestitură. În cursul unui an,
Parlamentul poate fi dizolvat o singură data. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimile şase
luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de
asediu sau de urgenţă. (Articolul 89 - Constituţia României)
Referendumul:
Preşedintele României, dupa consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi
exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional. (Articolul 90 -
Constituţia României)
POLITICĂ EXTERNĂ:
Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern,
şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi
acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifica potrivit procedurii stabilite prin
lege.
Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii
diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice. Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele
României. (Articolul 91)
Preşedintele României reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi, în aceasta calitate,

300
încheie tratate în numele României sau poate da împuternicire, în acest scop, primului-
ministru, ministrului afacerilor externe, altor membri ai guvernului sau unor reprezentanti
diplomatici ai României. Pe baza împuternicirii date de Preşedintele României, Guvernul ia
măsuri pentru iniţierea şi negocierea tratatelor internaţionale care se încheie în numele
României. (Art. 1 - Legea 4/1991)
Negocierea şi semnarea tratatelor internaţionale încheiate în numele României, se fac
pe baza împuternicirilor date de către Preşedinte, de catre delegatiile aprobate de acesta.
(Art. 3 - Legea 4/1991)
Guvernul informează Preşedintele României şi parlamentul despre orice acord,
convenţie sau alte întelegeri internaţionale pe care le încheie şi care nu trebuie să fie supuse
ratificării. (Art. 5 - Legea 4/1991)
Preşedintele României, primul-ministru al Guvernului şi ministrul afacerilor externe
pot negocia şi semna tratate, acorduri, convenţii şi alte întelegeri internaţionale, fără a
prezenta depline puteri. (Art. 8 - Legea 4/1991)
Ratificarea sau aderarea, respectiv denunţarea tratatelor încheiate în numele
României, se consemnează în instrumentele de ratificare sau aderare, respectiv de denunţare,
semnate de Preşedintele României, investite cu sigiliul statului şi contrasemnate de ministrul
afacerilor externe. (Art. 9 - Legea 4/1991)
Siguranţa naţională:
ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL APĂRĂRII:
Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de
preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate declara, cu aprobarea prealabilă
a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri
excepţionale, hotarârea Preşedintelui se supune ulterior aprobarii Parlamentului, în cel mult
5 zile de la adoptare. În caz de agresiune armată împotriva ţării, Preşedintele României ia
măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului,
printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore
de la declanşarea agresiunii. (Articolul 92 - Constitutia României)
MĂSURI EXCEPŢIONALE:

301
 Preşedintele României, instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă,
în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicita Parlamentului
încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se
află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la înştiinţarea stării de asediu
sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora. (Articolul 93 - Constituţia
României)
CONSILIUL SUPREM DE APĂRARE A ŢĂRII:
Consiliul Suprem de Aparare a Tarii organizeaza si coordoneaza unitar activitatile care
privesc apararea tarii si securitatea nationala, participarea la menţinerea securităţii
internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de
menţinere sau de restabilire a păcii. (Articolul 119 - Constitutia României)
Presedintele României este presedintele Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.
(Articolul 3 - Legea 39/1990 privind organizarea si functionarea Consiliului Suprem de Aparare
a Tarii). Consiliul Suprem de aparare a Tarii se convoaca de catre presedintele acestuia, de
regula trimestrial, sau ori de câte ori este nevoie. (Articolul 5 - Legea 39/1990). Presedintele
Consiliului Suprem de Aparare a Tarii coordoneaza si îndruma întreaga activitate a acestuia.
(Articolul 6 - Legea 39/1990).
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMATII:
Serviciul Român de Informaţii este organul de stat specializat în domeniul
informaţiilor privitoare la siguranţa naţionala a României, parte componenta a sistemului
naţional de apărare, activitatea sa fiind organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării. (Articolul 1 - Legea privind organizarea si functionarea Serviciului Român de
Informatii)
Serviciul Român de Informaţii este condus de un director, cu rang de ministru, numit
de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună, la propunerea Preşedintelui României,
în urma audierii celui propus de către comisia însarcinata sa exercite controlul parlamentar
asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, care va prezenta un raport în faţa celor
doua Camere ale Parlamentului. Eliberarea din funcţie a directorului Serviciului Român de
Informaţii se face de Parlament, în şedinţa comună a celor două camere la propunerea

302
Preşedintelui României sau a cel puţin o treime din numărul total al deputaţilor ori
senatorilor. (Articolul 23 - Legea privind organizarea si functionarea S.R.I.)
Alte atribuţii:
Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;
c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
d) acordă graţierea individuală.
Palatul Cotroceni din Bucuresti este resedinta oficiala a Presedintelui Romaniei. O parte
a palatului este muzeu, fiind deschisa publicului din anul 1991.
Presedintele Romaniei are rolul de a repreznta statul roman in relatiile internationale,
este garantul independentei nationale, vegheaza la respectarea Constitutiei, exercita functia
de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate, este comandantul fortelor
armate si indeplineste functia de Presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.
PARTIDE POLITICE SI ORGANIZATII CETATENESTI
Partidele pot fi definite:
* ca organizatii: Edmund Burke considera ca "partidele politice sunt un ansamblu de oameni
uniti pentru a lucra in comun in interes national dupa un principiu asupra caruia s-au pus de
acord".
* prin intermediul rolurilor: conform lui Merke partidele indeplinesc urmatoarele roluri:
1. recrutarea de personal de conducere;
2. generarea de programe politice;
3. coordonarea si controlul organelor guvernarii;
4. partidele politice satisfac si impaca cererile de grup;
5. integrarea sociala a indivizilor;
6. partidele deviaza particularitatile revolutionare.
Pe scurt, partidele politice au urmatoarele caracteristici:
1. au scopul de a obtine puterea, singure sau intr-o coalitie;
2. cauta sa obtina sprijinul popular prin intermediul alegerilor;

303
3. sunt organizatii permanente.
O clasificare a partidelor politice:
Maurice Duverger clasifica partidele politice in partide de masa si partide de cadre.
Partidul de cadre reuneste personalitati. Acestia sunt oameni influenti in sustinerea
candidatului, pentru castigarea voturilor, ei sunt oameni de afaceri necesari in finantarea
campaniei si tehnicieni initiati in arta de a manipula votanti si de a conduce campanii. Intr-un
partid de cadre este foarte importanta calitatea membrilor, ce se traduce prin prestigiu,
abilitate si avere.
Partidul de masa a aprut odata cu aparita votului universal.
Functiile partidelor politice:
Clasificarile functiilor partidelor politice difera in functie de criteriile folosite.
O prima clasificare atribuie partidelor 3 functii:
1. Functia de elaborare de doctrine, ideologii si programe politice care se manifesta prin:
 redactarea de platforme, programe sau a unui discurs politic coerent si sistematizat;
 propaganda politica;
 actiune politica nemijlocita, concreta.
Din acest punct de vedere se poate vorbi despre partide liberale, conservatoare,
crestin-democrate, de centru, socialiste si social-democrate, comuniste, ecologiste si
extremiste de dreapta.
2. Functia de exercitare a puterii politice care urmareste:
 buna desfasurare a activitaii tuturor institutiilor si cetatenilor;
 stabilirea regulilor de conduita dintre intreprinderi si oameni;
 siguranta si stabilitatea nationala;
 cooperarea cu alte state.
3. Functia de control si de critica asupra autoritatii executive si legislative:
 aceasta functie revine de obicei opozitiei, care are tentative de a bloca sau de a revizui
anumite initiative legislative prin: interpelari si discutii cu partidele aflate la putere,
prin conducerea spre solutii de compromis sau prin temporizare.

304
 O alta clasificare atribuie partidelor 6 functii, indeplinite in majoritatea sistemelor
politice:
1. Reprezentarea ideilor politice:
 Multi indivizi si grupuri politice au interese si cerinte legate de alocarea valorilor
(morale, sociale, economice, politice). O functie cruciala este aceea de a agrega si a
simplifica aceste cerinte numeroase in cateva pachete alternative clare.
2. Facilitarea socializarii politice a indivizilor in cadrul culturii politice respective.
3. Legarea individului de sistem:
 Mai mult decat in cazul oricaror alte grupuri, functia partidului este de a formula,
agrega si comunica un pachet coerent de cereri si de sustinere. Majoritatea indivizilor
se bazeaza pe un grup politic sa le reprezinte interesele in cadrul sistemului politic.
4. Mobilizarea si recrutarea activistilor politici:
 Partidele politice sunt cele care selectioneaza candidatii pentru pozitiile din cadrul
sisitemului politic.
5. Coordonarea optiunilor guvernamentale:
 Partidul politic poate incuraja sau solicita membrilor sai sa lucreze impreuna pentru
atingerea telurilor politice comune.
6. Rolul de opozitie:
 In sistemele multipartidiste, partidele politice care nu participa la guvernare pot servi
ca sursa explicita de opozitie si au rolul de a mentine treaza atentia electoratului
asupra alternativelor de guvernare.
Sistemul de partide:
La ora actuala in lume exista 4 tipuri majore de sisteme de partide.
1. Sistemul bipartit:
Este caracterizat prin alternarea la guvernare a doua partide politice principale. In
sistemul cu doua partide exista de obicei o diferenta ideologica semnificativa intre cele doua
partide. Cele mai bune exemple il constituie sistemul de partide din Marea Britanie - cu
partidele Laburist si Conservator, si cel din Statele Unite ale Americii - cu partidele Democrat
si Republican.

305
 2. Sistemul multipartit:
Este caracterizat de existenta a mai mult de doua partide, a caror participare poate fi
esentiala pentru formarea guvernului si activitatea acestuia. Astfel in crearea unei majoritati
legislative poate fi necesara coalizarea a doua sau mai multe partide. Este sistemul de partide
care functioneaza in cea mai mare parte a Europei Occidentale si este caracteristic
democratiilor cu sisteme electorale proportionale.
3. Sistemul cu partid dominant:
Este caracterizat prin acapararea puterii de catre acelasi partid. Acest fapt se
datoreaza capacitatii sale de a acapara suficient de multe voturi si locuri in parlament cu
toate ca in competitie pot intra mai multe partide.
4. Sistemul cu un singur partid:
In acest caz partidul aflat la putere este singurul partid legal.
Dreptul la asociere. Despre partidele politice
„Partidele sau organizatiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militeaza
impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii
sau a independentei Romaniei sunt neconstitutionale.” Constitutia Romaniei, Articolul 37
Ce sunt partidele politice?
Spre deosebire de alte forme de asociere libera a cetatenilor in cadrul societatii civile,
cum ar fi sindicatele si organizatiile cetatenesti (asociatii, comitete, fundatii etc), partidele
politice se infiinteaza si actioneaza cu scopul declarat de a dobandi puterea politica. Cu alte
cuvinte, partidele participa singure sau in coalitie cu alte forte politice la lupta electorala,
pentru a obtine voturi si, in consecinta, reprezentanti in Parlament sau la nivelul autoritatilor
publice locale.
Din acest motiv, partidele politice reprezinta un element deosebit de important al unei
societati democratice. Ele sunt componenete esentiale ale societatii politice. Ca forma de
asociere libera a cetatenilor in scopul dobandirii si/sau mentinerii puterii politice intr-un stat,
partidele reprezinta interesele unui grup de oameni, acestia fiind membri de partid sau
simpatizanti.

306
 Partidele politice definesc si exprima vointa politica a cetatenilor, promovand o
anumita doctrina si un anumit program. Doctrina exprima orientarea politica de baza a
partidului (liberal, conservatoare, social-democratica etc.), iar programul exprima propunerile
concrete de rezolvare a problemelor societatii si asigurare a progresului social.
Partidele se confrunta in timpul campaniilor electorale conform regulilor democratiei,
in vederea obtinerii puterii politice; ele pot realiza aliante.
Fiecare partid politic este obligat sa respecte suveranitatea nationala, integritatea
teritoriala, ordinea de drept si principiile democratice (precum pluralismul politic,
transparenta etc.). Aceste principii trebuie sa se regaseasca in statutul partidului. In cazul
incalcarii lor, Curtea Constitutionala poate declara partidul in culpa ca fiind neconstitutional.
Primele partide politice, in sens modern, si-au facut aparitia realtiv tarziu, in Marea
Britanie si in Statele Unite ale Americii. Grupuri de interes sau „factiuni”, cum le numeste omul
politic american James Madison, au existat, insa tot timpul de-a lungul istoriei. James
Madison a arata ca aparitia lor este normala intr-un stat liberal, in care interesele diferite se
pot manifesta fara oprelisti; el a argumentat totodata necesitatea existentei echilibrului intre
factiuni.
Ce fel de partide politice exista?
O clasificare des intalnita este cea care tine de orientarea generala. Astfel, exista
partide:
 De dreapta;
 De centru;
 De stanga.
Acesta clasificare isi are radacinile in modul de asezare fata de rege a diferitelor stari in
Adunarea Starilor generale franceze din timpul Revolutiei franceze (1789): noblilimea si clerul
(starea intai) stateau in dreapta, iar celelalte clase sociale (burghezia si starea a treia) in
stanga.
Simplificand lucrurile, se poate spune ca partidele de stanga sunt orientate spre
acceptarea unui rol mai mare al statului in economie, sanatate si educatie, precum si spre
sprijinirea claselor si paturilor defavorizate, in timp ce partidele de dreapta acorda o

307
importanta deosebita initiativei indivizilor, favorizeaza activitatea acestora in raport cu
statul, promoveaza mecanismele economiei de piata si accepta diferentierele sociale.
Un alt criteriu de clasificare a partidelor este culoarea politica, exprimata de regula
chiar in denumire. Astfel, pot exista partide:
 Crestin-democrate;
 Conservatoare;
 Republicane;
 Monarhiste;
 Liberale;
 Socialiste;
 Social-democrate;
 Fasciste;
 Comuniste s.a.m.d.
Primele partide politice moderne au aparut in Romania dupa Unirea Principatelor
(1859), mai intai ca grupuri de interese politice, apoi ca partide propriu-zise: in 1875 ia nastere
Partidul National Liberal (PNL); in 1880, Partidul Conservator (PC); in 1893, Partidul Social-
Democrat al Muncitorilor din Romania (PSDMR).
Primele partide politice in Romania:
In perioada interbelica, a monarhiei parlamentare constitutionale romane, Partidul
National Taranesc, Partidul National Liberal si Partidul Social-Democrat au fost principalele
forte politice democratice. Ulterior, ele au primit numele de „partide istorice”. Dupa cel de-al
doilea razboi mondial, in urma instaurarii regimului totalitar comunist, aceste partide au fost
interzise.
In Perioada de dupa 1948, singurul partid legal a fost Partidul Comunist Roman,
infiintat in 1921. In contrast cu alte tari din centrul si estul Europei, in Romania nu au fost
acceptate si alte tipuri de partide, nici macar socialiste sau social-democrate. Ca urmare, intre
1948 si 1989, in Romania a existat un sistem unipartidist, in cadrul caruia Partidul Comunist
Roman a devenit partid-stat.
Pluralism politic si multipartidism in Romania dupa 1989:

308
 Revolutia din decembrie 1989 a dus la desfiintarea Partidului Comunist Roman si la
aparitia multitudinii de partide in viata politica a noii societati democratice. Partidele istorice
s-au reinfiintat (denumirile lor actuale sunt: Partidul National Taranesc Crestin si Democrat-
PNTCD; Partidul National Liberal-PNL; Partidul Social-Democrat–PSD).
In Romania exista inclusiv partide si formatiuni politice etnice, care isi propun sa
reprezinte interesele minoritatilor etnice din Romania.
Dreptul la asociere:
Aşa cum s-a observat de-a lungul vremii, epoca modernă a adus în prim plan ideea şi
nevoia de asociere. Emanciparea deplină a individului a dus şi la afirmarea tot mai puternică a
dreptului la asociere. Specialiştii în domeniu apreciază că tinerii manifestă un grad de
predispunere la asociere mult mai ridicat decât adulţii sau vârstnicii.

RAPORTUL CETATEAN-STAT IN SOCIETATEA DEMOCRATICA

MASS-MEDIA:DEFINITIE, CLASIFICARI, FUNCTII
Zilnic, in lume se editeaza ziare si se difuzeaza zeci de mii de stiri la radio si la
televiziune. Ziarele, radioul si televiziunea ofera oamenilor informatii despre viata politica,
economica si culturala a societatii, despre educatie, sanatate, relatii internationale,
personalitati publice etc.
Totodata, mass-media pune in circulatie opinii si puncte de vedere cu privire la
evenimentele de interes public. Nu in ultimul rand, presa informeaza cetatenii asupra modului
in care functioneaza institutiile statului. Din acest motiv, presa a fost supranumita "a patra
putere" in stat.
Mass-media reprezinta totatlitatea mijloacelor de informare si comunicare in masa:
ziare si reviste, radioul si televiziunea, sistemele multimedia.
Termenul mass-media, uneori formulat ca media, este o expresie engleză la plural, care
a fost preluată și în română, având traducerea și semnificația „medii (de comunicare) de
masă”.
Mass-media reprezinta ansamblul mijloacelor de comunicare si de difuzare a
informatiei, care se adreseaza unui numar foarte mare de persoane.

309
 Mass-media este un cuvant compus in care:
- media= pluralul latinescului medium care are sens de mijloc de comunicare;
- mass (engl.)= desemneaza o multime mare de oameni cu anumite caracteristici comune.
Cuvântul se poate folosi eventual și la singular, când se spune în engleză "medium" și
în românește „un mediu”. De exemplu: „Pentru a face reclamă, compania Xyz utilizează ca
mediu de mase în special radioul.” Alt exemplu: „... în mass-media românească...”.
Media (sau: mediile de mase) cuprinde toate sursele/mediile de informație publice
care ajung la un număr foarte mare de persoane, ca de exemplu televiziune, radio, Internet,
presă inclusiv aparițiile periodice ca ziare, reviste sau foiletoane. Aceasta presupune că
produsul respectiv este ușor de obținut și are un preț accesibil pentru toate grupurile sociale.
Clasificarea mediilor:
Mijloacele de comunicare în masă pot fi clasificate după următoarele criterii:
- dupa modul de vehiculare a informației, de exemplu: mijloace scrise (ziarele, revistele),
mijloace audio-vizuale (radioul, televiziunea);
- dupa gradul de noutate și de complexitate, de exemplu: mijloace tradiționale (ziarele,
radioul), mijloace moderne (televiziunea, Internetul, complexe multimedia).
- dupa frecventa aparitiei, de exemplu: cotidiane (publicatii cu aparitie zilnica), hebdomadare
(publicatii cu aparitie saptamanala), publicatii cu aparitie lunara.
Presa scrisa este cel mai vechi si mai divers domeniu din mass-media. Ea cuprinde:
- ziare, numite si gazete, jurnale sau cotidiene. Au aparitie zilnica. Rolul loe este de a tine
publicul la curent cu cele mai noi evenimente. Dupa aria in care sunt difuzate, se disting gazete
centrale, regionale sau locale. Dupa felul informatiilor, majoritatea sunt cu profil general;
altele sunt specializate in stiri sportive, economice etc.
- reviste, publicatii cu aparitie saptamanala, lunara, trimestriala. De aceea ele se mai numesc
si periodice. Majoritatea sunt specializate (profil literar, economic, medical, sportiv etc.) sau se
adreseaza unui public foarte bine precizat (tineret, femei, pasionati de calculatoare, iubitori de
muzica rock etc.).
Mijloacele audio-vizulae sunt:
- radioul, care transmite mesaje sonore;

310
- televiziunea, care comunica prin sunet si imagine.
Dupa aria in care pot fi receptionate, se deosebesc posturi nationale si posturi locale.
Dupa proprietar, exista posturi publice (de stat) si posturi particulare. Posturile particulare au
un caracter pregnant comercial; intre si in cadrul emisiunilor intercaleaza numeroase spoturi
publicitare. Emisiunile TV sunt difuzate in eter (prin relee ori prin satelit) sau sunt transmise
prin cablu.
Sistemele multimedia sunt mijloacele de comunicare si informare care folosesc
computerul. Comunicarea se face, in acest caz, printr-o retea mondiala, numita Internet, la
care poate fi racordat orice calculator; prin Internet circula informatii sub urmatoarele forme:
- baze de date, care sunt organizate riguros in fisiere specializate;
- jurnale "on screen", adica informatii editate sub forma unor gazete, dar care nu sunt
tiparite, ci afisate pe ecran;
- conferinte si alte forme interactive de comunicare.
Cu ajutorul computerului putem transmite prin Internet: imagini, texte, mesaje sonore.
Si presa scrisa a fost marcata de aparitia comunicatiilor multimedia. In unele tari
(Belgia, Israel, etc.) exista automate-amplasate in magazine, gari, statii de metrou- care pot
tipari ziarul dorit, la cererea clientului. Continutul paginilor de ziar este stocat in memoria
unei tipografii digitale. Odata ce a fost actionata, aceasta tipareste ziarul in cateva secunde.
Primele gazete romanesti de mare audienta apar in 1828: Curierul romanesc, editat de
Ion Heliade-Radulescu si Albina Romaneasca sub conducerea lui Gheorghe Asachi. In 1838,
Gheorghe Baritiu editeaza Gazeta de Transilvania. Pe la 1900, in Romania se tipareau 589 de
publicatii, dintre care aproape 250 apareau in Bucuresti. Influenta cea mai mare o aveau
ziarele Universul, Adevarul si Dimineata.
Informarea prin mass-media:
Stirile publicate in ziare sau transmise pe posturile de radio si televiziune sunt
furnizate de reporteri, corespondenti de presa sau trimisi speciali. Folosesc reporteri si
agentiile de presa de la care ziarele preiau informatii.

311
 Misiunea reporterului este de a fi totdeauna in locurile unde se petrec lucruri iesite din
comun, evenimente. El pune intrebari, iscodeste, incercand sa obtina cat mai multe amanunte,
fotografiaza, verifica apoi cele aflate.
Stirile oferite de mass-media sunt informatii despre evenimente deosebite,
personalitati, autoritati si sunt utile. Solicitat sa explice ce este o stire, un ziarist a dat
urmatorul exemplu: Daca un om este muscat de un caine, nu avem nicio stire. Dar daca un om
musca un caine, acest fapt devine imediat o stire care se publica in presa. Stirea de presa
trebuie sa comunice despre fapte. Faptele trebuie relatate asa cum s0au petrecut.
Funcțiile mediilor de comunicare:
Mediile au un important rol în societate, concretizat prin următoarele funcții:
1. Functia de informare: Mass-media asigura dreptul fiecare persoane de a fi informata,
preluand si difuzand informatia catre populatie. Transmiterea evenimentelor, cunostintelor,
opiniilor se produce concomitent sau aproape concomitent cu desfasurarea lor, peste tot in
lume. Acest fapt contribuie la facilitarea transparentei relatiilor sociale si ofera oamenilor
sentimentul de apartenenta globala. Pe baza informatiilor din mass-media cetatenii isi pot
forma opinii cu privire la anumite aspecte, fapte, idei etc.
2. Functia de educatie: Prin continutul si modalitatea de transmitere a informatiei, mass-
media contribuie la educarea cetatenilor. Astfel, emisiunile culturale si stiintifice, revistele cu
specific pe diverse domenii de activitate, site-urile unor institutii din domeniul educatiei si
culturii etc. pot avea influente educaive asupra publicului. Prin intermediul mass-mediei,
publicului i se transmit valori, principii, modele de comportament etc.
3. Functia de relaxare si divertisment: Mass-media a inceput sa fie din ce in ce mai folosita in
scopul ocuparii timpului liber, oferind modalitati variate de divertisment: grile de programe TV
specifice, jocuri interactive, publicatii si reviste cu profil de divertisment etc.
4. Functia de formare si influentare a opiniei publice: In societatea de astazi, un rol foarte
important in formarea si influentarea opiniei publice il are mass-media. Mass-media este
persuasiva (are puterea de a convinge populatia sa creada, sa gandeasca sau sa faca un
anumit lucru). Prin interpretarea pe care o da faptelor si prin selectarea si ierarhizarea
informatiilor, mass-media poate sa influenteze in mod pozitiv sau negativ opinia publica.

312
 Teorii privind influența mass-mediei:
Începând de la teoria lui Lippmann, teoria cultivării, a dependenței, a stabilirii ordinii
de zi, a spiralei tăcerii, etc – toate acestea relevă modul în care mass media influențează
comportamentele, fie direct sau indirect, pe termen lung sau mediu. E. Noelle-Neumann
apreciază că există un procent de circa 20% de indivizi care își exprimă convingerile cu
fermitate chiar și dacă acestea sunt contrare opiniei dominante.
Cele mai importante evenimente interne sau externe, despre care marea majoritate
dintre noi are opinii formate extrem de puternice, ne-au fost aduse la cunoștință de către
mass-media. De aici și ușurința cu care mass-media poate influența judecățile de valoare și,
prin urmare, alegerile pe care oamenii le fac sau deciziile pe care ei le pot lua în urma lor.
În funcție de evenimentele prezentate în buletinele de știri, în presa scrisă, la radio,
etc., oamenii își organizează viața. Oamenii depind de mass-media pentru a fi informați, iar
cei care știu cum să profite de acest lucru, câștigă o mare parte din audiența publică. În primul
rând, toate aceste forme moderne, modele ale comunicării în masă, acționează asupra minții
omului în general, probabil televiziunea fiind cea mai utilizată formă a comunicării în masă,
căci „audiența” se rotunjește la un număr extrem de ridicat.
Teoreticienii sunt de acord că presa și celelalte mass-media au efecte asupra
indivizilor, grupurilor, instituțiilor și maselor, modelând personalitatea umană sub aspect
cognitiv, afectiv și comportamental.
Un model, numit "spirala tăcerii", creat de cercetătoarea germană Elisabeth Noelle
Neuman, imaginează efectele comunicării asupra individului în timp, ele împingând individul
puțin și slab informat spre marginea unei spirale, în funcție de comunicarea la care are acces
subiectul.
Un alt model mai simplu este acela al "fluxului în doi pași", care ia în calcul rolul
liderului de opinie ca mediator între mass-media și individ. Primul pas este efectul mass-
mediei asupra liderului, al doilea reprezentând influența acestuia asupra celorlalți indivizi
audienți.
Modelul „Agenda setting” este propus de o teorie care privește efectul mass-media ca
forme de structurare a activității sociale propuse indivizilor în mod prioritar și acceptate de

313
aceștia. Mass-media lansează, definește problemele publice și, prin aceasta, stabilește
agenda cetățeanului și a omului politic.
Definitii si scopuri ale mass-media:
Sistemul mass-media asigura circulatia informatiilor, opiniilor si atitudinilor
considerate a avea semnificatie sociala, reprezinta o adevarata legatura informationala între
diverse parti si segmente sociale. Mass-media contribuie la cristalizarea si, apoi, la
raspândirea opiniei publice.
Lippmann considera ca mass-media contribuie la aparitia si permantizarea unor boli
ale opiniei publice. Viziunea sa este una critica si se înscrie în conceptia sa mai larga despre
modul cum se formeaza o opinie, despre rolul stereotipurilor, al codurilor si chiar al
prejudecatilor în aceasta privinta. Analiza întreprinsa de autorul american penduleaza între
doi poli. Primul este constituit din afirmatia: "Adevarul despre problemele complexe si pe care
le cunoastem direct nu este evident prin sine ". Cel de-al doilea din precizarea: "stirile si
adevarul nu sunt totuna".
Reporterii nu pot acoperi si nu pot reflecta tot ceea ce se întâmpla în lume; în plus,
fiecare ziar este rezultatul unei suite de selectii privitoare la ce fapte se dau publicitatii, în ce
forma, sub ce dimensiuni, toate ghidate nu de standarde obiective, ci de evaluarile fiecarei
publicatii. Versiunea reporterului asupra adevarului este propria sa versiune, iar opinia pe
care o înfatiseaza este construita pe baza propriilor stereotipuri, potrivit propriilor coduri si
sub presiunea interesului propriu. De aceea, reaminteste Lippmann, trebuie sa facem o clara
distinctie între informatie si adevar.
Al doilea registru de evaluare a rolului mass mediei se refera la raporturile în care se
afla cu institutiile unei comunitati sociale. Lippmann sesiseaza, credem, un lucru real, anume
ca nici guvernele, nici presa, nici institutiile de învatamânt nu actioneaza pe baza unei
"imagini demne de încredere asupra lumii". Autorul american considera ca mass-media se
subtituie opiniei publice.
Scopurile generale ale mass-media:
a) profitul - orice mijloc de informare în masa urmareste obtinerea de profit; de regula,
marimea acestuia depinde direct proportional de audienta (cititori, ascultatori,

314
telespectatori); o audienta mare atrage dupa sine contracte de sponsorizare si reclama mai
profitabile;
b) prestigiul profesional - se dobândeste, de regula, prin calitatea informatiei vehiculate,
seriozitatea, consecventa si profesionalismul echipei;
c) patriotismul si spiritul civic - se traduc în tendinta conjugata a tuturor mijloacelor de
informare în masa de a-si fauri statutul de "a patra putere în stat" sau de "câine de paza al
natiunii".
OPINIA PUBLICA: ROLUL MEDIILOR IN FORMAREA OPINIEI PUBLICE
Definirea opinie publice a opus punctele de vedere ale mai multor sociologi. După cum
afirmă Septimiu Chelcea, „Constituie un truism afirmaţia că nu există o definiţie a opiniei
publice unanim acceptată. Și în legătură cu acest fenomen psihosocial, ca și cu atâtea altele
(precum comportamentul agresiv, prosocial sau colectiv, moralul colectiv, memoria socială
etc.), de-a lungul timpului și în perspectiva sociologică, psihologică sau politologică în care a
fost privită s-au propus diferite definiții”.
Bine-cunoscutul sociolog francez Jean Stoetzel a abordat opiniile pubice dintr-o
perspectivă autentic psihosociologică. Se disting trei modalități prin care a definit opinia
publică:
1. Într-un mod operaţional, reprezentând „formula nuanţată care, asupra unei probleme
delimitate, obţine adeziunea fără rezerve a unui subiect”.
2. „Opinia unui individ este poziţia pe o scală obiectivă a propoziţiei căreia îi acordă
adeziunea sa totală” este formulată tot într-un mod operaţional.
3. „Opiniile unui subiect sunt manifestările constând în adeziunea la anumite formule, ale
unei atitudini care poate fi evaluată pe o scară obiectivă”.
Opiniile publice nu se mai formează aproape deloc în mod spontan, ele sunt de cele
mai multe ori create. Puterea, partidele şi asociaţiile au o »activitate publică«. Societatea
pluralistă ia la cunoştinţă o sumedenie de opinii publice, deseori controversate.
Presa, produs al epocii moderne, transformă mulţimea în public şi opiniile individuale,
în opinie publică. Principalele funcţii ale mass-mediei în raport cu opinia publică sunt:
· formarea opiniei individuale şi de grup prin difuzarea ştirilor;

315
· exprimarea opiniilor şi difuzarea lor în rândul cititorilor;
· exercitarea influenţei opiniei publice asupra vieţii sociale şi a funcţiei de participare în viaţa
societăţii;
- modificarea atitudinilor şi comportamentelor.
Intr-un stat democratic, presa are un rol esential in controlarea celorlalte puteri
(autoritatea legislativa, autoritatea executiva si autoritatea judecatoareasca), informand
opinia publica despre felul in care sunt luate si aplicate deciziile politice. Mass-media are in
zilele noastre si o importanta contributie in educarea politica a oamenilor.
Pe langa informatii, mass-media prezinta si opinii. Adesea starile de fapt si
evenimentele nu sunt doar descrise, ci si judecate (adica: explicate, interpretate, evaluate). In
paginile ziarelor, in programele de radio si televiziune exista rubrici si emisiuni de opinie in care
faptele sunt comentate dintr-un punct de vedere sau altul.
Opinia este o interpretare data faptelor. Analizele si comentariile de presa contin
opinii. Materiale de presa prin excelenta informative sunt: stiri, note, relatari, cronici,
reportaje. Materiale de presa in care predomina informatia, dar intr-o forma interpretata
sunt: analize, sinteze/retrospective, dosare de presa, anchete. Materialele care contin
aproape exclusiv opinii sunt: interviuri, dezbateri, editoriale, articole de fond, reportaje
literare, insemnari, tablete.
Cei care semneaza materiale de opinie si comentarii in mass-media pot fi atat ziaristi
cat si oameni politici, analisti, personalitati publice. Parerile acestora sunt diferite si, nu de
putine ori, contradictorii. Practic, opiniile care sunt promovate prin mass-media exprima
diversitatea ideilor care circula in societate.
Orice om are dreptul la opinie, dar opiniile unora pot sa se impuna mai mult decat ale
altora. Opiniile care ajung in mass-media au mai multe sanse sa se impuna, intrucat ele sunt
cunoscute si impartasite de un numar foarte mare de oameni. Este important sa distingem
intre opinii si informatii.
Opinia publica include: idei, pareri, credinte, atitudini, asteptari, aspiratii. Ceea ce
populatia crede in legatura cu viata societatii, tot ceea ce gandeste si simte aceasta despre viata
politica, despre institutii si personalitati formeaza opinia publica. Ea este influentata in mod

316
decisiv de mass-media. Ziaristii exprima, uneori, idei raspandite in societate, dar frecvent ei
propun societatii idei noi.
Toata lumea este de acord ca televiziunea are o mare putere de influentare. Cei mai
constienti de acest fapt sunt politicienii. Ei sunt interesati sa apara cat mai des pe micul ecran,
dar nu oricum, ci intr-o lumina cat mai favorabila.
Mass-media nu isi exercita intotdeauna influenta pentru a promova valorile autentice,
modelele sau atitudinile dezirabile. Publicului ii sunt oferite si productii de valoare indoielnica,
precum melodramele, filmele de actiune si suspans, imagini si relatari care provoaca teama
sau oroare, stiri senzationale. Publicului i se propun experiente inedite, socante chiar, emotii
intense numai pentru a-l capta, pentru a-i retine atentia. Ceea ce se urmareste este cresterea
veniturilor aduse de mass-media.
In situatia in care se transmit informatii cu scopul ca populatia sa-si formeze o anumita
parere sau urmarind anumite interese, putem vorbi de manipularea opiniei publice.
Manipularea se realizeaza atunci cand persoanele au impresia ca actioneaza conform unor
idei si interese proprii, nu impuse din exterior. Pe baza informatiilor din presa, oamenii pot
anticipa anumite aspecte ale vietii economice, politice, sociale si pot lua anumite decizii.
Mass-media functioneaza respectand normele unui cod etic al utilizarii informatiei.
Jean Jacques Rousseau a folosit pentru prima data termenul de opinie publica in 1762.
Influentarea opiniei publice se poate realiza si prin publicitate, care are un rol insemnat
in presa si reprezinta o sursa de venit pentru mass-media. Publicitatea electorala poate
influenta deciziile cetatenilor in legatura cu votul lor pe care urmeaza sa il acorde unui partid
sau candidat.
Mass-media este considerata "a patra putere" in stat deoarece vegheaza la
respectarea legii si este un mediator intre cetateni si autoritati.
Reflectarea opiniei publice se realizeaza prin intermediul sondajului de opinie. Prin
sondajul de opinie sunt cunoscute ideile, convingerile si parerile cetatenilor, dar si ponderea
acestora in legatura cu un anumit subiect. Rezultatele sondajului de opinie pot fi influentate
de modalitatile practicate (interviuri, chestionare) si de claritatea intrebarilor. Primul sondaj

317
de opinie a fost realizat in 1936 in SUA, de catre George Horace Gallup, cu ocazia alegerilor
prezidentiale. Prognoza lui s-a confirmat.
Mass-media are o influenta deosebita asupra societatii, avand rolul de a informa, de a
comenta si de a critica, urmarind si prezentand activitatea autoritatilor statului, a institutiilor
private, a cetatenilor etc., contribuind la apararea democratiei. De asemenea, mass-media
are un rol important in formarea opiniei publice.

Mass-media joaca un rol foarte important in viata adolescentilor si a tinerilor. Multi

dintre acestia sunt consumatori de social media cateva ore zilnic. Social media este un concept
preluat din limba engleza, care indica un grup de instrumente (site-uri web, aplicatii, soft-uri)
ce pot fi accesate on-line cu ajutorul mijloacelor moderne de comunicare cu scopul de a
facilita schimbul de continut (mesaje text, video, audio, prezentari multimedia) intre membrii
unui grup social.
Mass-media indeplineste mai multe roluri in societate:
- transmitere de informatie catre publicul larg;
- educatie si culturalizare: transmite valori, modele culturale si de comportament ale societatii
contribuind la formarea gandirii oamenilor, in special a tinerilor;
- divertisment: reprezinta o modalitate de petrecere a timpului liber, de relaxare;
- socializare/comunicare: oamenii comunica, relationeaza, se aproprie prin intermediul acestor
mijloace.
Adesea, oamenii preiau informatiile din mass-media ca fiind adevarate si le acorda o
importanta foarte mare. In realitate, mass-media influenteaza modul de a gandi si de a
actiona al unei persoane sau al unui grup, orientand opinia publica intr-o directie sau alta.
Opinia poate fi:
- personala= se refera la parerea asupra unei probleme;
- publica= se refera la optiunile de interes larg, comun pentru colectivitate.
Expresia opinie publica provine din compunerea celor doi termeni din limba latina:
opinion derivat de la opinari= a exprima o parere si publicus derivat de la populous= popor.
Asadar, opinie publica inseamna parerea poporului. Opinia publica reprezinta parerile

318
exprimate de un numar semnificativ de persoane cu privire la o problema de importanta
generala.
Mass-media influenteaza opinia publica prin:
- propaganda prin publicitate si reclama: prezentarea persuasiva a unor idei care sustin o
teorie, o conceptie, pentru a castiga cat mai multi adepti;
- manipulare: modificarea atitudinilor, credintelor, comportamentelor in conformitate cu
interesele unor centre de putere;
- dezinformare: informare eronata sau selectarea anumitor informatii;
- discreditare: defaimare, calomnie.
Mass-media poate manipula opinia publica, facand apel la titluri socante, imagini
statice si video cu puternic impact emotional.
Responsabilitatea mass-mediei si a cetatenilor:
Scopul mass-mediei este de a informa in mod corect si real cetatenii. In Romania exista
o institutie publica cu rol in a supraveghea informarea corecta a cetatenilor, numita Consiliul
National al Audiovizualului (C.N.A.).
Jurnalistii trebuie sa respecte un cod deontologic, adica un cod de valori morale fata
de cetateni, precum:
- sa verifice informatia din mai multe surse;
- sa verifice mereu adevarul;
- sa nu foloseasca metode ilegale pentru a obtine informatii;
- sa respecte viata privata a persoanelor;
- sa rectifice orice informatie care s-a dovedit a fi falsa etc.
Cetatenii trebuie:
- sa se informeze din mai multe surse si sa verifice, in masura in care este posibil, veridicitatea
informatiei;
- sa nu transmita on-line informatii eronate, mai ales in situatii care ar putea genera panica;
- sa colaboreze cu mass-media pentru aflarea adevarului, pentru solutionarea unor probleme,
pentru atentionarea asupra unor fapte, evenimente etc.

319
 LIBERTATEA PRESEI; LIBERTATE SI RESPONSABILITATE IN PRODUCEREA, TRANSMITEREA SI
REPETAREA MESAJULUI PROPAGAT PRIN MASS-MEDIA; PREJUDECATI SI STEREOTIPURI
Principala valoare la care tin jurnalistii este libertatea presei; aceasta presupune
recunoasterea dreptului jurnalistului de a cauta informatii si de a exprima opinii, fara a fi
ingradit de vreo autoritate (politica, administrativa, economica, juridica etc.) diferita de cea a
deontologiei profesionale. Jurnalistii (editori sau reporteri) sunt cei care decid ceea ce
constituie o informatie de interes (o "stire"), ceea ce trebuie publicat, cum trebuie abordat un
subiect, in ce forma (in ce format sau gen), in ce stil, cu ce ton etc.
Contribuție:
Personalități marcante precum Titu Maiorescu în secolul al XIX-lea, Nae Ionescu, P. P.
Negulescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran în secolul al XX –
lea sunt principalii emitenți ai unei ordini structurale viabile în gândirea românească, ordine
ce va intra într-un vădit declin după instaurarea puterii muncitorești mai întâi și apoi
comuniste în România. Din 31 decembrie 1947 cultura română intră, conform Monicăi
Lovinescu, „în noaptea contraselecției, când se săvârșesc funeraliile inteligenței”, când
exprimarea publică devine îngrădită, când gândirea pe cont propriu din apusele vremi
moderniste devine susceptibilă de trădare, reacționism, insurgență.
Nimeni nu se mai indoieste astazi de puterea pe care o are presa. Ea poate schimba
cursul unor evenimente, poate schimba legi si guverne, poate determina autoritatile sa faca
dreptate. Presa este a patra putere in stat si le poate controla pe celelalte.
Ea este "cainele de paza" al democratiei. Presa urmareste ce fac reprezentantii alesi in
functii si deminitati publice, vegheaza asupra societatii, semnaleaza neglijente, abuzuri, acte de
coruptie si multe alte cazuri in care legea este incalcata. Asemenea putere are numai o presa
libera, dar ea trebuie folosita intr-un mod responsabil.
Despre puterea presei:
La mijlocul anului 1876, in presa occidentala au aparut stiri despre atrocitatile comise de
turci in Balcani, pe care insa autoritatile le-au negat. Pentru a afla adevarul, ziarul englez Daily
News a trimis un jurnalist la Constantinopol. Acesta a descoperit ca in sudul Balcanilor au fost
masacrati peste 10.000 de oameni, deopotriva barbati, femei si copii. Relatarile sale despre

320
campurile cu morti au aparut in toate ziarele. Opinia publica a reactionat imediat,
determinand inceperea unui razboi impotriva Turciei. La acest razboi a participat si Romania,
care si-a obtinut astfel independenta.
In vremea lui Cuza, poetul Orasanu a fost arestat de nenumarate ori pentru ca scria
versuri impotriva domnitorului. Intr-o dimineata, cand a trimis la tipografie un manuscris nou,
si-a trimis si asternuturile la inchisoarea Vacaresti. Era sigur ca va fi arestat. Pe la 1870,
Eugen Statescu, ministru de justitie, credea ca opinia publica trebuie sa se pronunte in
legatura cu publicatiile in care era criticat domnitorul Carol si ca acestea nu trebuiau interzise
de autoritati.
Libertatea si responsabilitatea presei:
Libertatea presei e un drept castigat. A argumenta necesitatea libertatii presei e ca si
cum ai vorbi grecilor despre forta lui Hercule si frumusetea Elenei. Acestea sunt afirmatii
facute in Romania anilor 1920, cand se dezbatea public noua Constitutie a tarii. Ele exprima
convingerea ca presa trebuie sa fie libera, ca oamenii au dreptul sa-si exprime parerile.
Constitutia garanteaza acest drept, astfel incat nimeni sa nu il puna la indoiala si nimeni sa nu
incerce sa il suprime.
"Libertatea de exprimare a gandurilor, a opinilor sau a credintelor si libertatea
creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace
de comunicare in public sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisa. Libertatea presei
implica libertatea de a inffinta publicatii. Nicio publicatie nu poate fi suprimata".(Constitutia
Romaniei, Art. 30).
Cenzura este controlul prealabil al continutului publicatiilor. Textele cenzurate nu
trebuie sa fie publicate. Dreptul la libera exprimare inseamna ca gandurile, opiniile si
credintele sunt libere, ca nu exista cenzura si ca nu pot fi suprimate publicatii.
In cadrul acelorasi dezbateri din anii 1920, libertatea presei era asociata cu
responsabilitatea reala, caci, se sustinea la vremea respectiva, cine poate totul indrazneste
totul, iar o putere in afara oricarui control poate sa se intoarca impotriva cetatenilor. De
aceea, tot prin Constitutie se atrage atentia asupra urmatoarelor lucruri:

321
 "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea si viata particulara
a persoanei, nici dreptul la propria sa imagine. Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a
natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa,
incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau violenta publica, precum si manifestarile
obscene, contrare bunelor moravuri". (Constitutia Romaniei, Art.30)
Presa nu este si nu trebuie folosita impotriva cetatenilor, ci trebuie pusa in slujba lor.
Ea trebuie sa-i informeze corect, exact si obiectiv. Corectitudinea ii obliga pe ziaristi sa
relateze faptele asa cum s-au petrecut, cu toate aspectele lor relevante. Uneori, prin omisiune,
se pot crea imagini false. Adevarul va iesi oricum la iveala, caci informatia va aparea si in alte
ziare, va fi transmisa si pe posturile de televizune. In aceste conditii, aparitia unor informatii
incorecte afecteaza credibilitatea publicatiei si a ziaristului.
Responsabilitatea ziaristilor inseamna:
- respectarea dreptului la viata privata;
- raspunderea pentru informatia publicata;
- absenta indemnurilor la agresiune, ura, discriminare, obscenitati.
Autoritatile au datoria de a-si face publica activitatea. Aceasta inseamna ca ele trebuie
sa ofere informatii presei. Cand nu se intampla asa, ziaristii cred ca exista un interes ca
informatia sa fie ascunsa si ca este de datoria lor sa il demaste si sa aduca totul la cunostinta
publicului. Nu in ultimul rand, ziaristii trebuie sa combata prejudecatile si stereotipurile
oamenilor.
CETATENIA SI PRACTICILE DEMOCRATICE
SOCIETATEA CIVILA SI INITIATIVELE CETATENESTI (INITIATIVE IN COMUNITATILE LOCALE,
INITIATIVE LEGISLATIVE ETC.)
Conceptul de democratie, inteles ca mod de guvernamant al poporului, de catre popor
si pentru popor, ar fi lipsit de continut in absenta poporului, a implicarii cetatenilor, a
participarii civice active si responsabile a acestora, in forme variate, la viata comunitatii. Ca
atare, in democratiile contemporane, tocmai pentru a sublinia necesitatea participarii
cetatenilor, in mod constient si critic, in toate aspectele vietii in cadrul unei comunitati, fie ea
locala sau nationala, s-a impus intr-o tot mai mare masura termenul de cetatenie activa. Prin

322
acesta se incearca, in cele din urma, sa se sublinieze ca "viata" unei democratii depinde de
cetatenii sai. Desigur, tinand cont de faptul ca democratiile contemporane sunt democratii
reprezentative, una dintre cele mai importante dimensiuni ale implicarii este cea politica,
chiar si la un nivel elementar prcum acela de a participa la alegeri.
Cetatenia activa:
Cetatenia, asa cum trebuie sa o intelegem astazi, desemneaza nu numai apartenenta
persoanei la un stat, cel care ii garanteaza anumite drepturi, corelat acestora avand anumite
indatoriri, ci si participarea sa la viata publica. Astfel, se poate aprecia faptul ca cetatenia
implica mai multe dimensiuni: dimensiunea civica (drepturile civile), dimensiunea politica
(participarea la exercitarea puterii politice), dimensiunea sociala (repartizarea bunastarii si a
pozitiilor sociale) si dimesniunea jurdica (protejarea cetatenilor in raport cu detinatorii
puterii).
Democratia participativa este un proces cu accent pe participarea larga a cetatenilor in
functionarea sistemelor politice. Desigur, toate tipurile de democratie depind de participarea
cetatenilor, dar democratia participativa presupune crearea de oportunitati pentru toti
membrii societatii de a contribui la luarea deciziilor.
A crea oportunitati de participare la toate nivelurile inseamna ca o astfel de posibilitate
este oferita oricui, chiar si celor care nu au varsta incepand de la care le revin toate drepturile
in calitate de cetateni. Cum, totusi, poate o persoana care nu are inca 18 ani sa se implice, sa se
dovedeasca cetatean activ? In primul rand incercand sa ne punem in serviciul comunitatii, in
asa mod incat experienta dobandita ne va forma si dezvolta competente in acest sens.
Implicarea civica:
Cum ne putem implica in viata civica? Majoritatea cetatenilor si-au pus probabil cel
putin o data o astfel de intrebare, la care, chiar in calitatea noastra de cetateni, suntem datori
fiecare cu un raspuns.
Cateva posibile raspunsuri sunt:
- am posibilitatea si am obligatia de a ma informa cu privire la problemele de interes public,
de a urmari cu atentie modul in care sunt reprezentat, iar reprezentantii administratiei
publice isi folosesc puterea;

323
- am posibilitatea si am obligatia de a participa la alegeri si de a-mi oferi votul celui/celor care
apreciez ca au capacitatea de a-mi reprezenta cel mai bine interesele;
- am posibilitatea de a ma implica in campaniile elecetorale, de a participa la intruniri
comunitare, de a participa si organiza dezbateri publice si chiar, atunci cand este cazul, de a
participa la proteste;
- am posibilitatea de a fi membru si de a ma implica in activitatile sindicatelor, asociatiilor
profesionale sau ale diferitelor organizatii neguvernamentale;
- am posibilitatea, ca simplu voluntar, de a ma implica in ajutorarea semenilor aflati in
dificultate.
Oricare ar fi modul in care un cetatean se implica, fie ca este dintre cele enumerate sau
multe altele posibilie, important este ca el sa se implice in comunitate. Iar daca ar fi sa
apreciem cum este un cetatean intr-adevar implicat, poate l-am putea compara cu acela care
traieste fiecare zi ca si cum ar fi ziua unor alegeri importante, iar votul sau conteaza.
Cetateanul implicat este cel care voteaza in fiecare zi pentru comunitatea in care ar dori sa
traiasca.
Participarea cetăţenilor la luarea deciziilor este un proces democratic de bază. Trăim
într-o societate deschisă, în care avem posibilitatea de a participa la procesul luării deciziei, de
a fi implicați în bunul mers al cetății. În calitate de cetățeni, ne putem organiza în ONG-uri
care au misiunea de a influenţa modul în care se gândesc şi se implementează politicile
publice. Vorbim despre participarea cetăţenilor la procesul de luare a deciziei și al formulării
politicilor publice atunci când toţi factorii interesaţi, afectați de deciziile ce se iau în numele lor
și pentru ei, cooperează pentru a implementa schimbări în plan real. Deşi procesul este de
durată, participarea societăţii civile consolidează sistemul democratic, întrucât componenta
cheie a unei democrații este participarea publică.
Democrația fără participarea cetățenilor nu are sens. Participarea publică creşte
transparenţa procesului de luare a deciziilor și eficiența actului de guvernare. Implicarea
noastră, a societății civile, în acest proces face ca guvernanţii şi personalul administraţiei
publice să fie mai răspunzători şi mai responsabili față de rezultatele politicilor pe care le
inițiem deopotrivă.

324
 Știm cu toții de ce trebuie să participăm: într-un fel, dacă participi, exiști. Exiști și ca
individ, și ca parte a unei colectivități mai largi, generic numită societate civilă. Tehnic
vorbind, indivizii şi grupurile care iau parte la influenţarea procesului de luare a deciziilor sunt
definiţi ca factori interesaţi. Aceştia sunt reprezentanți de indivizii/grupurile de indivizi care
sunt interesați de o anumită politică (sau lipsa acesteia) şi vor să îşi spună cuvântul în
legătură cu acea politică.
În România există legislaţie special dedicată consultării publice, care încurajează
participarea societăţii civile la procesul luării deciziei:
- Legea nr. 52/2003, legea transparenţei decizionale, se aplică autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, alese sau numite, precum şi altor instituţii publice
care utilizează resurse financiare publice – primării, consilii locale şi judeţene, ministere,
Consiliului Suprem al Magistraturii. Legea prevede în esenţă că şedinţele şi dezbaterile
autorităţilor de mai sus sunt publice, minutele acestor întâlniri trebuie consemnate şi făcute
publice. Proiectele de hotărâri trebuie făcute cunoscute publicului cu 30 de zile înainte de
adoptarea deciziei, anunţul de intenţie trebuie publicat pe site-ul instituţiei şi afişat la sediul
acesteia, dat mass mediei şi tuturor persoanelor care au depus o cerere pentru primirea
acestor informaţii. Minimum 10 zile trebuie dedicate primirii de sugestii.
- Legea nr. 544/2001, cunoscută sub numele de legea liberului acces la informaţii de
interes public este o altă lege relevantă pentru încurajarea participării publice a cetăţenilor.
Conform prevederilor sale, orice autoritate sau instituţie publică, precum şi orice regie
autonomă, are obligaţia de a pune la dispoziţia cetăţenilor, în baza unei solicitări, informaţii
referitoare la propria activitate cu condiția ca acestea să nu se refere la categorii precum:
siguranţa naţională, date personale, anchete judiciare etc.
Având în vedere faptul că în România guvernarea este în esență legalistă (se bazează în
special pe elaborarea de acte normative în detrimentul altor instrumente de intervenție
publică), este extrem de important ca organizațiile neguvernamentale să se familiarizeze cu
procesul legislativ, cu circuitul unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative pentru a
cunoaște cu exactitate care este momentul oportun și pe lângă cine trebuie să intervină
pentru a susține sau a se opune legislației vizate.

325
 Audierile publice, forumurile deliberative și dezbaterile publice:
Audierile publice sunt instrumente utile pe care autoritățile le pun la dispoziția
cetățenilor și, implicit, a reprezentanților organizațiilor neguvernamentale, pentru a-și
exprima punctul de vedere pe o problemă dată. Asemănător, forumurile deliberative sunt
folosite pentru a colecta de la cetățeni opinii despre o anumită politică publică. Dacă pentru a
maximiza rezultatele unei audieri pozițiile pe care le prezentăm trebuie să fie bine informate
și articulate, în cazul forumurilor deliberative vom avea ocazia de a asista mai întâi la
prezentări din partea experților din domeniul respectiv. Audierile publice sunt similare cu
dezbaterile publice în termeni de impact, cu deosebirea că acestea din urmă aduc în plus și
componenta de dezbatere, reprezentanții administrației având posibilitatea să”prezinte
punctul de vedere al administrației, să îl argumenteze, să se exprime în acord sau în dezacord
cu ceilalţi participanţi, etc”.
Despre societatea civilă:
În secolul al XV-lea apare în circulaţie termenul societate civilă pentru a desemna acele
societăţi care aveau atributele civilizaţiei, legalităţii şi urbanităţii.
În secolul al XVIII-lea termenul de societate civilă desemnează societatea politică în
întregul ei.
În secolul al XIX-lea termenul capătă sensul de parte a societăţii dIferită şi opusă
statului. Altfel spus cuprinde forme de asociere spontană, conştientă a oamenilor care nu
depinde de lege, stat şi putere politică.
În prezent prin societate civilă se înţelege ansamblul iniţiativelor şi organizaţiilor
cetăţeneşti. Cuprinde toate asociaţiile voluntare cu caracter economic
religios,educativ,umanitar.
Societatea civila este expresia directa a pluralismului si o componenta indispensabila a
democratiei. Avem deci de a face in acelasi timp cu o idee politica si o realitate sociala. Dupa
J.J. Patrick ("Principles of Democracy for the Education of Citizens, 1996) societatea civila
considerata ca un indicator principal al guvernarii democratice este definita in felul urmator:
"Societatea civila este reteaua complexa de asociatii voluntare constituite in mod liber,
diferita si separata de institutiile guvernamentale oficiale, actionand independent sau in

326
parteneriat cu structurile statului. Desi separata de stat, societatea civila se supune legilor. Ea
reprezinta un domeniu public constituit din persoane private."
Aceasta definitie include de fapt doua fatete sau doua sensuri comune ale societatii
civile:
- definitia pozitiva accentueaza ideea de a avea mai multe centre de decizie intr-o societate
democratica (pluralismul) si de a rezolva in comun problemele sociale, prin viata asociativa,
organizare a eforturilor in forme colective (organizatii, asociatii, grupuri de presiune), ceea ce
confera mai multa forta si protectie decat actiunea individului izolat;
- definitia negativa pune accentul pe ipostaza de contraputere in raport cu statul; societatea
civila apare astfel ca o metoda de limitare a puterii oficiale, in acelasi fel ca statul de drept si
principiul separarii puterilor in stat.
Intr-o versiune mai larga, pe care o regasim la Lijphart, Sartori si Hermet, societatea
civila este definita ca "sfera interactiunii dintre stat si sectorul economic, pe de o parte, dintre
stat si structurile asociative, pe de alta." Din aceasta definitie, acceptata de cei mai multi
specialisti, rezulta ca societatea civila cuprinde:
- sfera vietii private (familia);
- sfera vietii asociative (indeosebi asociatiile voluntare: ONG-uri, fundatii, asociatii profesionale
si civice);
- sfera miscarilor sociale (grupuri de presiune, miscari contestatare-ecologiste, pacifiste,
feministe, antirasiste);
- sfera vietii comunitare (comunitati etnice, corporatii, confrerii, comunitati religioase);
- sfera vietii sindicale (sindicatele);
- sfera comunicarii publice (mass-media).
Toate aceste componente ale societatii civile isi desfasoara activitatea pe baza
urmatoarelor principii:
- competitia (legea cererii si ofertei);
- independenta mijloacelor de comunicare in masa (presa scrisa si presa vizuala);
- recursul la surse autonome de expertiza (elitele, intelectualii independenti, centrele non-
guvernamentale de cercetare si informare);

327
- asocierea libera, pe baza de autoguvernare.
Societatea civila nu se confunda cu toata viata sociala din afara administratiei publice
si a activitatilor economice. Cu alte cuvinte, societatea civila nu este:
- societatea politica ("polity" in engleza), respectiv partidele si institutiile politice (exemplu,
Parlamentul);
- societatea economica, aceasta cuprinzand organizatii de productie si distributie a bunurilor
(firme, companii, cooperative sau corporatii care au ca scop producerea de profit).
Cu toate acestea, societatea civila interactioneaza continuu atat cu societatea politica,
cat si cu societatea economica:
- multi lideri sau formatiuni politice isi au originea in societatea civila;
- gestiunea unor organizatii sau institutii economice se face sub forma de parteneriat
(exemplu, Guvern+patronat+sindicat).
In concluzie, definitia moderna a societatii civile ca realitate sociala are in vedere o
dubla triada:
- societatea civila-societatea politica-societatea economica;
- sectorul asociativ-sectorul privat-sectorul public.
Ca idee politica, societatea civila a avut o evolutie interesanta. Dincolo insa de diversele
interpretari sau siteme de referinta, societatea civila a fost inteleasa ca un spatiu politic in care
cetatenii liberi se prevaleaza de drepturile lor pentru a se exprima ca un corp social autonom,
independent de puterea statului.
La Aristotel, "societatea civila"era forma de manifestare a omului ca fiinta sociala. Toti
oamenii care traiesc in "Polis" sau comunitatea politica sunt uniti printr-un tip de asociere
("Koinonia") fondata pe principiul dreptatii ("diké). Aristotel ("Politica") pune astfel bazele
vietii asociative si defineste societatea civila prin patru atribute:
1. convietuirea pasnica a civililor (in opozitie cu predilectia pentru rezolvarea pe cale
armata a problemelor sociale de catre militari);
2. egalitatea in drepturi a tuturor cetatenilo, fiecare fiind in acelasi timp guvernat si
guvernant (fiecare contribuie la guvernare, prin participare directa, si poate ajunge la
putere, prin alegeri);

328
 3. proximitatea, data de interactiunea frecventa a membrilor, unui spatiu uman atat de
restrans ca Cetatea-stat;
4. superioritatea comunitatii, a puterii sale de influenta, fata de actiunile izolate ale
indivizilor.
Termenul ca atare provine insa din latina ("civilis societas"), iar interpretarea moderna,
in sensul statului de drept, a fot data de Cicero. Acesta a subliniat ideea de multiplicitate a
centrelor de decizie care, la un moment dat, se potrivea foarte bine cu situatia Imperiului
Roman.
Cel care a introdus ideea de limitare juridica a puterii a fost Locke. Societatea civila nu
se mai bazeaza doar pe dreptul la asociere, ca la Aristotel, ci presupune in mod decisiv
garantarea dreptului la proprietate. Dupa Locke, societatea civila este de fapt o asociatie de
indivizi a caror putere colectiva rezulta din suma proprietatilor lor, astfel incat devine
superioara puterii printului absolut.
Conceptul politic de societate civila isi are insa originea in scrierile lui Hegel ("Principiile
filosofiei dreptului"). Statul nu este o emanatie sau o forta exterioara, ci o parte componenta
a ordinii sociale. El nu se opune individului ci, dimpotriva, ii asigura conditiile de emancipare.
Societatea civila este spatiul public de intalnire a statului si individului, locul unde se
manifesta tensiunea fundamentala intre Unu si Multiplu, intre entitate si totalitate. Spre
deosebire de Aristotel, la care socialul era anterior si superior individului, societatea civila a lui
Hegel este o comuniune de indivizi puternici si autonomi, carora statul le garanteaza doua
drepturi fundamentale: proprietatea si libertatea. Societatea civila nu exista decat prin forta
economica, politica si civica a unor "burghezi" care se comporta ca buni cetateni. Intre stat si
societatea civila a "burghezilor" nu exista conflicte, ci o interdependenta bazata pe un
contract social. Prin capacitatea colectiva de decizie a membrilor sai, societatea civila este o
contraputere care controleaza puterea instituita. Cum interesul este reciproc (ordinea sociala
este o preconditie a bunastarii si invers), relatiile dintre putere si cetateni sunt regalte pe baza
legilor, ceea ce asigura suprematia dreptului fata de vointa izolata a oricarui membru al
comunitatii.

329
 O societate democratica veritabila se construieste in timp indelungat, prin participarea
cetatenilor. De aceea, un prim pas pentru o democratie functionala il reprezinta institutiile si
mecanismele democratice, iar societatea civila, in acest context, actioneaza ca mecanism
reglator de cea mai mare importanta pentru societatile democratice. Societatea civila este
cea care intareste legitimitatea democratiei, multiplica mijloacele de expresie a intereselor.
confirma increderea cetatenilor in puterea lor, permite aparitia si formarea de noi lideri.
Dar cine formeaza societatea civila? La un prim nivel, oricare dintre noi suntem si ne
putem dovedi, mai mult sau mai putin, membri ai societatii civile. Conditia este aceea a
participarii, faptul de a fi activ: personalitati din diferite domenii acordand atentie la ceea ce se
intampla in jurul lor, muncitorii afiliati in sindicate, patronii care nu se preocupa doar de profitul
firmei, ci si de comunitatea in care il obtin, profesionisti din cele mai variate domenii grupati in
asociatii care sa le promoveze si sa le apare interesele, simpli cetateni preocupati de modul in
care cei care le sunt reprezentanti isi fac treaba, dar si elevi, implicati atat la scoala, cat si in
afara ei, mai intai in problemele care ii privesc in mod direct, dar si in cele la care pot oferi
propria lor contributie.
Devenind putin mai rigurosi sunt actori majori ai societatii civileo rganizatiile
neguvernamentale, sindicatele, asociatiile profesionale, uniunile patronale etc. Toate acestea
intervin, direct sau indirect, pe langa factorii de decizie, pe langa autoritatile statului pentru a
le influenta, in scopul promovarii si apararii drepturilor si intereselor grupurilor de cetateni pe
care ii reprezinta.
Se recomanda statelor membre sa consolideze rolul organizatiilor non-
guvernamentale si al organizatiilor de tineret in domeniul educatiei pentru cetatenie
democratica si educatiei pentru drepturile omului. (Carta Consiliului Europei privind educatia
pentru cetatenie democratica si educatia pentru drepturile omului).
Societatea civila reprezinta totalitatea initiativelor si organizatiilor/asociatiilor
cetatenesti din domenii diferite: economic, social, cultural, umanitar etc., implicate in
rezolvarea problemelor, independent de autoritatile statului pe baza de voluntariat.
Initiativele cetatenesti contribuie la dezvoltarea comunitatii locale. Cetatenii s-au constitutit in

330
organizatii si asociatii prin care acestia actioneaza mai eficient pentru rezolvarea problemelor
comunitatii.
Existenta unei puternice societati civile reprezinta un principiu de baza intr-o
democratie, deoarece oamenii, prin ansamblul initiativelor intreprinse, contribuie la apararea
si respectarea drepturilor si libertatilor. De asemenea, societatea civila poate impiedica orice
tentativa a puterii de a controla in mod abuziv viata cetatenilor.
Societatea civila trebuie sa coopereze cu autoritatile statului, domeniile de activitate
ale acestora ramanand distincte. Astfel, societatea civila faciliteaza comunicarea dintre
autoritatile statului si cetateni, contribuind la consolidarea democratiei.
Pot exista si situatii in care societatea civila poate protesta fata de actiunile
autoritatilor prin apeluri, mitinguri, petitii, demonstratii etc.
Organizatiile care alcatuiesc societatea civila sunt organizatii nonguvernamentale
(ONG-uri). Acestea sunt: asociatii, fundatii, sindicate, cluburi civice, sociale, institutii culturale,
miscari ecologiste, organizatii religioase etc.
Organizatiile nonguvernamentale sunt legal constituite si pot activa in domenii
diferite:
- in domeniul economic: sindicate ale industriasilor, asociatii pentru dezvoltarea economica,
organizatii ale consumatorilor, federatii ale patronatelor etc.;
- in domeniul asistenta sociala: asociatii pentru copii si adulti cu nevoi speciale, fundatii de
caritate, organizatii pentru sprijinirea grupurilor vulnerabile etc.;
- in domeniul stiintific si cultural: asociatii ale studentilor, institutii culturale, asociatii ale
oamenilor de stiinta si cultura, corpuri profesorale etc.;
- in domeniul social-politic: asociatii pentru protejarea si respectarea drepturilor omului,
organizatii pentru sprijinirea democratiei etc.;
- in domeniul protectiei mediului: organizatii pentru ecologizare, reciclare etc.;
- in domeniul sanatatii: organizatii pentru tratarea unor boli, fundatii pentru prevenirea
consumului substantelor interzise, asociatii pentru copii cu diferite boli etc.
ONG-urile sunt organizatii nonprofit, adica veniturile obtinute trebuie cheltuite in
intregime pentru rezolvarea obiectivelor propuse.

331
 Sindicatele sunt asociatii ce au rolul de a apara drepturile salariatilor si de a promova
interesele profesionale ale acestora.
Intre organizatiile care alcatuiesc societatea civila mai activeaza: asociatii de
proprietari, comitete de parinti ale elevilor unei scoli, grupuri religioase etc.
Initiative cetatenesti in comunitatea locala:
Societatea civila are rolul de a permite cetatenilor sa aiba initiative prin care sa-si
promoveze interesele. Initiativa cetateneasca se regaseste intr-o democratie moderna, atat la
nivel local, cat si la nivel national.
Initiativele in comunitatile locale se refera la probleme cum sunt: locurile de joaca
pentru copii, ocrotirea monumentelor istorice, reglementarea circulatiei in zonele cu pericol de
accidente. Tot mai multi parinti, interesati de educatia copiilor lor, initiaza actiuni de sprijinire a
scolilor, sunt parteneri ai invatatorilor si profesorilor; in actiunile lor, cetatenii cer autoritatilor
sa intervina cu masuri eficiente pentru rezolvarea problemelor;
Initiativele legislative au drept scop adoptarea sau modificarea unor legi. Legiferarea
este, dupa cum se stie, de competenta Parlamentului, dar cetatenii pot propune acestuia
proiecte de legi pe care deputatii si senatorii sa le discute si in legatura cu care sa adopte o
hotarare. Cetatenii nu pot propun legi referitoare la problemele fiscale sau la cele
internationale si nici privind amnistia sau gratierile. Dreptul la initiativa legislativa este
garantat prin Constitutie.
Cum pot cetatenii determina adoptarea unei decizii: Mai multi cetateni au o problema.
Se intalnesc si dicuta despre ea. Din discutii reiese un plan de actiune pentru rezolvarea
problemei. Cetatenii aduc problema la cunostinta publicului prin mass-media. Cetatenii trimit
scrisori autoritatilor si cer acestora sa adopte anumite masuri. In rezolvarea problemei se
implica experti, organizatii, mass-media. Autoritatile reactioneaza: discuta problema si iau o
decizie.
Atat la nivel national, cat si la nivel local, initiativele cetatenesti se pot manifesta in
numeroase domenii, cum ar fi:
- drepturile omului/drepturile copilului (campanii umanitare, promovarea si apararea
drepturilor omului/copilului etc.);

332
- protectia mediului (combaterea poluarii, amenajarea spatiilor verzi, curatenia localitatii etc.);
- administratia locala (amenajarea spatiilor comune, a locurilor de parcare etc.);
- protectia animalelor (adaposturi pentru animale, donatii pentru ingrijirea animalelor etc.);
- cultura si educatie (protejarea monumentelor istorice, donatii pentru sustinrea educatiei
etc.);
- sanatate (campanii pentru promovarea unui stil de viata sanatos, donatii pentru institutii
sanitare etc.).
Asociatiile nu urmaresc interese personale sau materiale. Ele promoveaza un interes
fie general, fie doar al unei categorii sociale. Toate se constitutie prin asocierea libera a
cetatenilor, multi considerand ca organizatiile lor pot fi mai eficiente decat partidele politice.
De aceea, asociatiile se dezvolta rapid si devin tot mai influente in societate.
Asociatiile si organizatiile cetatenilor reprezinta grupuri de interese. Pentru
promovarea acestor interese sunt folosite diverse mijloace: campanii in mass-media,
mitinguri, demonstratii. In mod frecvent se apeleaza si la sprijinul parlamentarilor, in calitate
de reprezentanti ai cetatenilor. Cei care intervin pe langa senatori sau deputati fac lobby, adica
incearca sa-i convinga pe acestia sa sustina o anumita problema si sa se implice in rezolvarea
ei. Mijloacele pe care le folosesc grupurile de interese constau, in esenta, in presiuni facute
asupra autoritatilor.
Asociatiile cetatenilor sunt organizatii nonguvernamentale (ONG), infiintate din
initiative private. In general se definesc prin opozitie cu institutiile statului, de multe ori
oferind un model alternativ de rezolvare a problemelor publice.
In zilele noastre, se urmareste tot mai mult ca ONG-urile sa fie parteneri pentru
institutiile statului. Statul nu poate si nici nu trebuie sa rezolve toate problemele. Acest lucru
este inteles azi si de cetateni si de stat. Cetatenii nu considera ca numai statul este responsabil
pentru bunul mers al treburilor publice, dupa cum statul nu pretinde ca este unica forta care
decide. Cetatenii participa la luarea deciziilor, iar statul are parteneri de baza pentru
rezolvarea problemelor cu care se confrunta.
In SUA, faceau lobby cei care ii abordau pe membrii Congresului in holul (lobby in
engleza) Capitoliului (sediul Congresului SUA).

333
 Sunt ONG-uri: A.R.E.D.D.O (Asociatia Romana de Educatie pentru Democratie si
Drepturile Omului), ProDemocratia, Organizatia "Salvati copiii!", Liga Pro Europa etc.
Societatea civila reprezinta totatlitatea organizatiilor si institutiilor
nonguvernamentale care exprima interesele si vointa cetatenilor. Parintele spiritual al
voluntariatului este considerat a fi istoricul si sociologul german Eugen Rosenstock-Huessy. El a
propus crearea unui "Serviciu Voluntar pentru Pace".
Constitutia Romaniei in art. 31 impune autoritatilor publice obligatia de a pune la
dispozitia cetatenilor informatiile de interes public: (1) Dreptul persoanei de a avea acces la
orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autorităţile publice, potrivit
competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra
treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
In continuare, art.68 permite participarea cetatenilor la dezbaterile parlamentare,
statuand in alin.(1): „Sedintele celor doua Camere sunt publice”. In Constitutie, participarea
cetatenilor sub forma initiativei legislative este prevazuta de art. 74 (1) Initiativa legislativa
apartine, dupa caz, Guvernului, deputatilor, senatorilor sau unui numar de cel putin 100.000
de cetateni cu drept de vot. Cetatenii care isi manifesta dreptul la initiativa legislativa trebuie
sa provina din cel putin un sfert din judetele tarii, iar in fiecare din aceste judete, respectiv in
municipiul Bucuresti, trebuie sa fie inregistrate cel putin 5.000 de semnaturi in sprijinul
acestei initiative.
DREPTUL DE ASOCIERE
Definitie: Cetatenii se pot asocia liber in partide politice, in sindicate, in patronate si in
alte forme de asociere.
Partidele sau organizatiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militeaza
impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii
sau a independentei Romaniei sunt neconstitutionale.
Nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii Constitutionale, avocatii
poporului, magistratii, membrii activi ai armatei, politistii si alte categorii de functionari
publici stabilite prin lege organica.

334
 Asociatiile cu caracter secret sunt interzise. Dreptul de asociere este garantat de
Constitutia Romaniei.
Dreptul de asociere reprezintă posibilitatea cetăţenilor de a se asocia liber în orice
structuri doresc, fie că sunt politice, profesionale, non-profit, culturale, ştiinţifice ş.a.
„Libertatea individuală implică libertatea de asociere. Dacă omul are dreptul să îşi dezvolte
liber activitatea, el trebuie să aibă dreptul de a se asocia liber cu ceilalţi”.
„Libertăţile gândirii îşi găsesc o continuare naturală în libertăţile de acţiune socială şi
politică, care permit omului, fiinţă socială, să exercite anumite activităţi la nivel de grup. Şi în
general, să participe la viaţa politică şi economică a cetăţii. Aceste libertăţi sunt individuale
din perspectiva titularilor lor, dar, spre deosebire de celelalte, analizate anterior, modul lor de
exercitare este colectiv; ele sunt libertăţi de acţiune colectivă”.
În ceea ce priveşte partidele politice, asocierea în vederea înfiinţării acestora,
reprezintă o manifestare a dreptului la asociere, ca şi înfiinţarea sau afilierea la sindicate.
Dreptul de asociere se manifestă însă nu numai la înfiinţarea unei structuri, ci protecţia acestui
drept se întinde pe toată perioada existenţei respectivei structuri, o eventuală dizolvare a
acesteia, dispusă de autorităţile statale trebuie să fie conformă legii. De asemenea, acest
drept vizează şi posibilitatea individului de a nu adera la o anumită structură, partid politic
sau sindicat.
Exercitarea dreptului de asociere nu poate fi restrânsă decât în puterea legii şi numai
atunci când acestea constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru apărarea
securităţii naţionale, siguranţei publice, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, pentru
protecţia sănătăţii şi a moralei sau a drepturilor şi libertăţilor altora.
Se analizează, mai întâi, dreptul de asociere în ceea ce priveşte reglementarea sa pe
plan intern şi international. Astfel, legiuitorul defineşte în articolul 40 din Constituţia
României dreptul de asociere ca o „libertate fundamentală”, fiind menţionat alături de
libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare: „cetăţenii se pot asocia liber în partide
politice, în sindicate şi în alte forme de asociere”.
În aceeaşi ordine de idei, se fac apoi referiri la partidele politice în alin. 2 şi 3 ale
articolului amintit, delimitându-se scopul şi activitatea lor, fiind stabilite şi restricţii în ceea ce

335
priveşte exercitarea acestui drept. Dispoziţiile menţionate sunt completate într-o manieră
detaliată prin Legea nr. 14/2003 privind partidele politice.
O altă formă de asociere prevăzută de Constituţie în mod expres este reprezentată de
sindicate, care, alături de consacrarea în actul fundamental au, de asemenea, o reglementare
proprie – Legea nr. 54/2003. Celelalte forme de asociere prevăzute de articolul 40 sunt
asociaţii de drept public ce nu au scopuri lucrative şi nu urmăresc obţinerea unor beneficii,
temeiul lor fiind libertatea de asociere şi nu contractul, care stă la baza asociaţiilor şi
societăţilor de drept privat.
Pe plan internaţional dispoziţii referitoare la dreptul de asociere se regăsesc în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 20, art. 23 alin. 4), în Convenţia Europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (art. 11), precum şi în Pactul
cu privire la drepturile civile şi politice (art. 22).
În multe state membre ale Uniunii Europene (Franţa, Germania, Spania, Italia, Grecia,
Potogalia, Danemarca) dreptul de asociere este înscris în actul fundamental şi, uneori,
reglementat în mod amănunţit, fiind precizate şi unele limitări în ceea ce priveşte exercitarea
acestuia.
Dreptul de asociere este un drept fundamental, protejat de art. 40 din Constituţia
României şi de art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturillor Omului.
Prin urmare, restrângerea exerciţiului acestui drept fundamental, nu poate fi fãcutã
decât cu respectarea stictã a legislaţiei în vigoare, în baza unor norme legale clare, exprese,
accesibile şi previzibile, pentru motive pertinente şi serioase, care sã corespundã unui interes
de ordin general şi ţinând cont de imperativul ca mãsura prin care se restrânge exerciţiul
acestui drept sã nu depãşeascã limitele absolut necesare într-o societate democraticã, pentru
atingerea scopului urmãrit.
ALEGERILE SI VOTUL
Constituţia României prevede că cetăţenii români au anumite drepturi electorale.
Aceste drepturi sunt prevăzute la:
Art. 36 - Dreptul la vot

336
 (1)-Cetatenii au drepr de vot de la varsta de 18 ani, impliniti pana in ziua alegerilor
inclusiv.
(2)-Nu au drept de vot debilii si alienatii mintal, pusi sub interdictie, si nici persoanele
condamnate, prin hotarare judecatoreasca definitiva, la pierderea drepturilor electorale.
Art.37 - Dreptul de a fi ales
(1)-Au dreptul de a fi alesi cetatenii cu drept de vot care indeplinesc conditiile
prevazute in articolul 16 alineatu (3), daca nu le este interzisa asocierea in partide politice,
potrivit aricolului 40, alineatul (3).
(2)-Canditii trebuie sa fi implinit, pana in ziua alegerilor inclusiv, varsta de cel putin 23
de ani pentru a fi alesi in Camera Deputatilor sau in organele administratiei pubice locale,
varsta de cel putin 33 de ani pentru a fi alesi in Senat si varsta de cel putin 35 de ani pentru a
fi alesi in functia de Presedinte al Romaniei.
Art.38 - Dreptul de a fi ales în Parlamentul european
In conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, cetatenii romani au dreptul de a
alege si de a fi alesi in Parlamentul European.
Tipuri de alegeri:
 Alegeri locale, pentru primari şi consilieri, o dată la 4 ani;
 Alegeri parlamentare, pentru deputaţi şi senatori, o dată la 4 ani;
 Alegeri prezidenţiale, pentru Preşedintele ţării, o dată la 5 ani;
 Alegeri europene, pentru Parlamentul european, o data la 5 ani.
Pentru a participa la alegeri trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
 să fii cetăţean român;
 să ai vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
Nu au drept de vot:
 debilii sau alienaţii mintal;
 cei puşi sub interdicţie;
 persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea
drepturilor electorale.

337
 În ţara noastră votul se desfaşoară în unul sau două tururi de scrutin. Scrutinul
reprezintă actul de a vota. El este uninominal, când se votează o singură persoană.
Plurinominal, când se votează liste de candidaţi.
Referendumul reprezintă consultarea populaţiei care se pronunţă prin DA sau NU în
probleme de interes naţional.
Caracteristicile votului:
 universal;
 egal;
 direct;
 secret;
 liber exprimat.
Cetăţenii au dreptul de a candida sau de a fi aleşi. Pentru aceasta trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie cetăţeni români cu drept de vot;
 să aibă domiciliul în România;
 să fi împlinit cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele
administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi
vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.
În ţara noastră, în primele decenii ale sec XX, dreptul la vot îl aveau doar bărbaţii care
făceau parte din elita politico-economică, socială şi culturală a societăţii. Femeile erau
excluse. Astăzi, dreptul la vot este universal. Alegerile libere şi corecte sunt o condiţie a
democraţiei.
Participarea la vot este facultativă, nu este obligatorie. Fiecare decide dacă participă
sau nu la vot. Cei care votează, se implică în viaţa publică şi îşi exprimă voinţa politică,
controlează puterea prin intermediul reprezentanţilor aleşi.
Tipuri de scrutin:
Alegerile libere constituie un principiu de baza al democratiilor reprezentative. Prin ele
se asigura legitimitatea politica a celor care, in urma alegerilor, ajung sa obtina puterea
politica. Metoda prin care voturile exprimate de cetateni in cadrul alegerilor se transforma in

338
locuri ocupate in cadrul diferitelor institutii reprezentative defineste modul de scrutin. Din
aceasta perspectiva sunt acceptate trei mari familii de scrutinuri: scrutinul majoritar, scrutinul
proportional si scrutinul mixt.
Scrutinul majoritar, desfasurat in unul (Marea Britanie) sau mai multe tururi (Franta),
indica metoda prin care in cadrul unei circumscriptii candidatul sau lista de candidati care are
cele mai multe voturi, cu sau fara majoritatea absoluta, este declarat invingator. Desi asigura
o legatura personalizata intre cel ales si alegatori, nu permite reprezentarea celor care nu au
votat cu cel care castiga.
Scrutinul proportional (Italia, Spania, Romania) implica atribuirea mandatelor de
reprezentanti proportional cu voturile obtinute in alegeri, astfel incat exista un raport direct
proportional intre mandatele (parlamentare) obtinute de fiecare partid politic in parte si
numarul voturilor pe care electoratul le-a dat acestor partide. Reprezentarea proportionala
implica, preponderent, folosirea listelor de candidati. Totodata, pentru a impiedica
fragmentarea politica, acest tip de sistem presupune adesea utilizarea unui prag electoral
(numar minim de voturi care permite accederea in forul reprezentativ).
Scrutinele mixte (Ungaria, Noua Zeelanda, Lituania) combina, in diferite forme,
scrutinul uninominal (majoritar) si pe cel de lista (proportional), astfel incat o parte a
mandatelor se distribuie in circumscriptii uninominale, iar cealalta parte a mandatelor se
atribuie in circumscriptii unde se aplica metode proportionale.
Parlamentul Romaniei este bicameral, fiind format de Camera Deputatilor, cu 328 de
membri si Senat cu 136 membri (alegerile din 2016). Pentru ambele Camere, alegerile se
desfasoara in baza unui sistem electoral proportional cu scrutin de lista, organizat la nivelul a
42 de circumscriptii electorale, intre care una o reprezinta municipiul Bucuresti. Pentru un
partid politic, pragul electoral pentru intrarea in Parlament este de 5%. Pentru aliante politice
si aliante electorale, la procentul de 5% se adauga 3% pentru cel de-al doilea partid si cate 1%
pentru urmatoarele incepand cu al treilea, fara a se putea depasi 10% din totalul voturilor
valabil exprimate.
Campaniile electorale:

339
 Importanta opiniei publice devine cruciala in timpul campaniilor electorale, momentul
in care devin evidente, mult mai mult decat de obicei, problemele cu care se confrunta
societatea, cetatenii asteptand de la cei care aspira la obtinerea puterii sa-si prezinte solutiile.
Constienti de acest lucru, candidatii si partidele politice acorda cea mai mare importanta
acestor momente care premerg alegerilor efective.
Campania electorala reprezinta astfel totalitatea actiunilor unui candidat sau ale unei
formatiuni politice in perioada anterioara datei alegerilor electorale, cu scopul prezentarii
ofertei electorale pentru a convinge alegatorii sa ii acorde votul.
Campania electorala necesita un plan unic de actiune, foarte bine detaliat, care sa
evidentieze toate evenimentele ce vor avea loc pe parcursul campaniei. Un rol deosebit in
concretizarea acestui plan revine echipei electorale, care reprezinta o structura temporara
avand ca scop elaborarea, aplicarea, controlul, evaluarea strategiilor si tacticilor necesare in
vederea castigarii de catre candidatul sustinut a competitiei electorale sau, in cazul
partidelor, obtinerea unor rezultate cat mai bune.
Un alt element relevant este comunicarea electorala, care priveste aspecte precum
mesajul transmis, modul si canalele utilizate pentru a comunica, pozitionarea in raport cu
celelalte mesaje electorale etc.
Succesul in alegeri depinde atat de candidati, cat si de partidele politice pe listele
carora acestia candideaza. Uneori, numele unui candidat poate atrage alegatorii, care, dandu-si
votul pentru acesta, isi dau votul pentru toti cei inscrisi pe lista si pentru partidul respectiv.
Alteori, se intampla ca simpatizantii sau membrii unui anumit partid sa aleaga respectivii
candidati numai pentru ca sunt pe listele partidului. Succesul in alegeri depinde si de campania
electorala desfasurata, care ii ajuta pe cetateni sa-si definitiveze optiunile.
Campania electorala incepe imediat dupa ce s-a anuntat oficial cand vor avea loc
alegerile. Din acel moment sunt initiate actiuni menite sa atraga atentia si, mai ales, votul
cetatenilor. Apar, afisele electorale care anunta cine sunt candidatii, se organizeaza mitinguri
si intruniri. Candidatii se deplaseaza in diferite locuri, tin discursuri, participa la dezbateri
pentru a-si face cunoscut programul. Ei incearca sa fie cat mai aproape de cetateni, sa ii
convinga ca au solutii la problemele lor.

340
 In campania electorala, mass-media e mai utila ca oricand. Presa, radioul si
televiziunea informeaza despre candidati si intentiile lor, ajuta la formarea unor optiuni,
vegheaza asupra corectitudinii alegerilor.
Dintre toate mijloacele de informare, televiziunea este cea mai solictata in timpul
campaniei. Candidatii isi fac reclama la televizor, accepta sa participe la dezbateri, ba chiar se
straduiesc sa faca din actiunile lor stiri pentru emisiunile informative.
Analistii politici caracterizeaza uneori campaniile electorale drept spectacole media,
subliniind faptul ca acestea folosesc la maximum posibilitatile mijloacelor de informare actuale
pentru a promova virtutile candidatilor.
Astazi se vorbeste despre un nou stil de campanie. Candidatii folosesc serviciiile unor
profesionisti care le organizeaza campania electorala. Acestia elaboreaza strategia ce va fi
folosita, le pregatesc aparitiile publice si le redacteaza discursurile. Candidatii solicita
efectuarea unor sondaje pentru a-si evalua sansele. Sondajele nu schimba situatia voturilor,
dar intensifica lupta electorala.
Intr-o campanie moderna, calculatorul este nelipsit. Cu ajutorul lui se apeleaza la
diferite baze de date si se intocmesc liste cu posibili sustinatori. Acestora li se trimit scrisori
personalizate cu informatii despre candidati.
Campania electorala trebuie sa se incheie cu doua zile inainte de alegeri pentru ca
oamenii sa reflecteze la tot ce au aflat despre candidati.
Campania electorala este astfel practica politica si sociala cu ajutorul careia se ajunge
la stabilirea majoritatii unei comunitati la un moment dat, iar acest lucru in conditii
democratice.
Evaluarea candidatilor:
Chiar daca o societate democratica nu poate fi decat contributia tuturor cetatenilor
sai, este evident ca lucrurile pot functiona mai bine sau dimpotriva si in functie de cei care,
oameni politici, incearca sa obtina sau chiar obtin la un moment dat increderea alegatorilor.
Acest lucru ineamna ca votul nu poate fi acordat la intamplare, ci este necesar ca el sa mearga
catre acel candidat sau partid care, potrivit unor criterii obiective, se poate dovedi cel mai
eficient. Ce evaluam atunci?

341
 Cateva posibile criterii in evaluarea candidaturilor sunt urmatoarele:
- increderea in valorile democratiei (respectarea in trecut, prin fapte si declaratii, si asumarea
explicita a valorilor democratiei);
- intelegerea valorilor democratiei (diferenta dinte "EU stiu cel mai bine ce trebuie facut!" si
propunerea unui "contract" cu cetateanul prin programul electoral);
- optiunea pentru valori precum cinstea (integritate), onestitatea, respectul si consecventa
(dovedite prin actiunile intreprinse);
- conditionari si loialitati (cine finanteaza?, cine promoveaza si de ce?, loialitatea sa este in
primul rand fata de cetatean si tara? etc);
- oportunism (care este traseul sau politic?) si populism (cat de realizabile sunt propunerile?,
apeleaza la atacuri personale si la amenintari?, identifica "vinovati" pentru orice lucru care nu
merge?);
- pregatire profesionala, cariera profesionala, aptitudini, abilitati personale, calitatea
solutiilor etc.
Circumscriptie electorala= unitate teritoriala, cu una sau mai multe sectii de votare la
care voteaza (de obicei) cetatenii arondati, creata pentru derularea alegerilor.
Votul:
Comisia Europeana pentru Democratie prin Drept stabilea in 2002, prin Codul bunelor
practici in materie electorala, existenta a cinci principii care stau la baza patrimoniului
electoral european: sufragiul universal, egal, liber exprimat, secret si direct, la care se adauga
necesitatea organizarii alagerilor in mod periodic.
In Romania, conform cu aspiratiile democratice ale societatii romanesti, cu prevederile
constitutionale si cu legislatia specifica, votul se caracterizeaza prin:
- este universal, adica toti cetatenii au dreptul de a vota, daca sunt indeplinite conditiile
constitutionale si legale;
- este egal, adica fiecare cetatean are dreptul al un singur vot pentru alegerea aceluiasi organ
reprezentativ, iar fiecare dintre voturi are aceeasi valoare;
- este direct, ceea ce inseamna ca exercitarea dreptului de vot se face in mod nemijlocit,
personal;

342
- este secret, in sensul ca fiecare alegator isi exprima optiunea fara ca aceasta sa fie cunoscuta
de altii si fara presiuni;
- este liber exprimat, respectiv fiecare cetatean decide singur daca si pe cine voteaza;
- este exprimat periodic, alegerile fiind organizate cu o frecventa de patru ani in cazul
autoritatilor legislative, a primarilor, consilierilor locali si consilierilor judeteni, respectiv de
cinci ani in cazul functiei de Presedinte al Romaniei.
Votul reprezinta exprimarea opiniei cetatenilor unei tari fata de alegerea
reprezentantilor, pentru o perioada de timp.
De-a lungul timpului au existat doua tipuri de vot:
1. votul cenzitar: sistem electoral care consta in recunoasterea dreptului la vot al unei
anumite categorii de cetateni (venituri mari, proprietati, exercitarea unor anumite profesii);
2. votul universal: sistem electoral care da posibilitatea fiecarui cetatean adult si cu
discernamant de a-si alege reprezentantii.
In Romania, votul cenzitar a fost inlocuit, in noiembrie 1918, de vot universal, pe baza
unui decret-lege, iar in noiembrie 1919 s-au desfasurat primele alegeri parlamentare. Femeile
au obtinut drept de vot in 1938.
In Romania, participarea la vot nu este obligatorie, ci facultativa, insa a vota nu este
numai un drept, ci si o indatorire cetateneasca.
Dreptul de vot se exercita in localitatea de domiciliu. La nivelul unitatilor administrativ-
teritoriale se constituie circumscriptii electorale, se intocmesc liste cu alegatori si candidati, se
organizeaza sectii de votare. De pregatirea si buna desfasurare a alegerilor raspund birourile
electorale.
In listele electorale sunt trecuti toti cetatenii cu drept de vot. Pe langa listele
permanente cu alegatorii din fiecare localitate se intocmesc liste speciale pentru cei aflati in
spitale, in unitati militare, in strainatate sau la studii in alte localitati.
Sectiile de votare sunt locuri special amenajate, in general in spatiile institutiilor
publice, unde se poate vota. Acestea au cabine de votare pentru a se asigura secretul votului.
Fiecare alegator primeste buletinul de vot si o stampila. In buletinul de vot sunt trecuti

343
candidatii, iar prin aplicarea stampilei pe care scrie VOTAT in patrulaterul unde este tiparit
numele unui candidat, alegeatorul isi da votul pentru acesta.
Buletinele de vot astfel stampilate sunt impaturite si introduse in urne. In fiecare sectie
de votare exista o singura urna sigilata, unde se aduna toate buletinele de vot. Dupa incheierea
votarii, urnele se deschid si se numara voturile. Apoi se stabilesc candidatii alesi.
Alegerile sunt organizate de catre:
- Biroul Electoral Central (BEC);
- Biroul Electoral de Circumscriptie la nivel de judet/Bucuresti;
- Oficiile Electorale de sector, existente doar in Municipiul Bucuresti;
- Biroul Electoral de Circumscriptie pentru romanii cu domiciliul sau resedinta in afara tarii;
- Birourile Electorale ale sectiilor de votare.
"Orice cetatean are dreptul si posibilitatea, fara nicio discriminare si fara restrictii
nerezonabile de a alege si de a fi ales, in cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu
universal si egal si cu scrutin secret, asigurand exprimarea libera a vointei alegatorilor."
(Conventia Internationala cu privire la Drepturile Civile si Politice, ONU, 1966).
In Atena antica, conducatorii se stabileau prin tragere la sorti. Grecii credeau ca trebuie
sa procedeze asa pentru ca niciun cetatean sa nu aiba mai multe sanse de a conduce decat
ceilalti.
In statele medievale, puterea se transmitea ereditar si se exercita pe viata.
In statele moderne, conducatorii sunt desemnati in urma alegerilor. Alegerile nu dau
garantii absolute. E posibil ca cei alesi la un moment dat sa nu fie cei mai buni, dar, nefiind alesi
pentru totdeauna, pot fi schimbati cu altii, despre care se crede ca sunt mai potriviti.
Alegerile si votul se constituie intr-una dintre cele mai importante modalitati de
control al puterii intr-o societate democratica. Intr-un stat democratic votul exercitat de
cetateni in cadrul alegerilor libere are capacitatea de a modifica evolutia societatii respective.
Alegerile reprezinta actiunea prin care cetatenii, prin vot, selecteaza persoanele,
partidele sau coalitiile de partide ce urmeaza sa faca parte din conducerea statului. Modul de
organizare si de desfasurare a alegerilor este prevazut prin legea electorala. Organizarea
alegerilor este atributia Guvernului.

344
 Primarii, consilierii locali, deputatii, senatorii si presedintele tarii sunt alesi ca
reprezentanti ai autoritatior centrale si locale, pentru o anumita perioada de timp, numita
mandat. Periodic, se organizeaza alegeri prezidentiale, parlamentare, europarlamentare si
locale.
Intr-un stat democratic, alegerile bazate pe votul cetatenilor fac posibile:
- exprimarea vointei politice a poporului;
- schimbarea puterii in mod pasnic;
- controlul cetatenilor asupra puterii;
- participarea cetatenilor la putere.
In toate initiativele si actiunile pe care le intreprind, reprezentantii poporului trebuie sa
respecte interesele cetatenilor.
In unele state din Europa (Belgia, Grecia, Luxemburg, Cipru) votul este obligatoriu. Cei
care nu voteaza pot fi amendati.
Alegerile au loc intr-o singura zi, care poate fi numai duminica (incepand din anul 2019,
alegerile prezidentiale pentru cetatenii romani cu domiciliul sau resedinta in afara tarii se vor
desfasura pe durata a trei zile consecutive-vineri, sambata si duminica, inclusiv prin vot prin
corespondenta), iar rezultatele acestora sunt comunicate prin mass-media.
Prin alegeri, cetatenii incredinteaza candidatilor mandatul de a exercita puterea in
numele lor, exprimand prin votul lor, in acelasi timp, ce asteptari au de la acestia. La finalul
mandatului, activitatea reprezentantilor alesi poate fi evaluata de catre cetateni. In cazul in
care acestia sunt nemultumiti de activitatea reprezentantilor autoritatilor publice pe timpul
mandatului, cetatenii ii pot sanctiona prin neacordarea increderii si votului pentru
urmatoarele alegeri.
In regimurile democratice, votul exercitat de cetateni in cadrul alegerilor libere poate
schimba evolutia lucrurilor in societate. In tarile membre ale U.E., cetatenii participa la
alegerile europene, respectiv la alegerea deputatilor Parlamentului European.

345
 PARTICIPAREA LA LUAREA DECIZIEI PUBLICE SI LA CONTROLUL APLICARII ACESTEIA IN
CONTEXTUL DEMOCRATIEI REPREZENTATIVE SI AL FORMELOR DE MANIFESTARE A
DEMOCRATIEI DIRECTE
Conceptul de participare cetăţenească se bazează pe necesitatea consultării
cetăţenilor şi exprimarea de către aceştia a opiniilor în legătură cu deciziile care se adoptă la
diferite nivele şi de care ei pot fi afectaţi în mod direct sau indirect.
Într-o comunitate sănătoasă, cetăţenii participă la procesul de luare a deciziilor de
interes public, informându-se cu privire la problemele care îi afectează, solicitând autorităţilor
să adopte măsurile pe care ei le consideră de cuviinţă şi participând efectiv la punerea în
practică a deciziilor luate. Prin urmare, „participarea cetăţenească este procesul prin care
preocupările, nevoile şi valorile cetăţenilor sunt încorporate procesului administraţiei publice
locale de luare a deciziilor. Există două direcţii de comunicare (între cetăţeni şi administraţie),
cu scopul general de îmbunătăţire a deciziilor (administraţiei publice locale) susţinute de către
cetăţeni”.
Pentru a înţelege importanţa participării cetăţeneşti în activităţile şi deciziile
administraţiei publice locale, se poate porni de la ideea de bază, conform căreia participarea
conferă calitate guvernării, iar o bună guvernare poate aduce investiţii, afaceri profitabile,
resurse financiare, toate acestea contribuind la dezvoltarea economică locală.
Implicarea cetăţenilor poate suplini atributele organelor guvernamentale în ceea ce
priveşte controlul şi metodele de constrângere şi astfel se economisesc bani şi timp pentru
autorităţi. Se poate îmbunătăţi performanţa şi imaginea instituţiilor democratice, reducând
clientelismul şi corupţia. În acelaşi timp, administraţia publică locală va fi pregătită să
împărtăşească informaţiile într-o manieră onestă şi clară, încurajând cetăţenii să-şi exprime
opiniile, pentru a influenţa deciziile sale şi, în acelaşi timp, cetăţenii vor înţelege drepturile şi
obligaţiile care le revin şi vor fi pregătiţi să lucreze onest şi constructiv pentru a asista
reprezentanţii administraţiei publice locale în rezolvarea problemelor.
Participarea cetăţenilor reprezintă astfel una dintre cele mai importante resurse, un
instrument important în activităţile administraţiei publice de dezvoltare socio-economică
locală, imprimând calitate şi legitimând procesul decizional prin suportul acordat, atât în

346
conceperea, cât şi în implementarea programelor şi strategiilor de dezvoltare locală. Oamenii
sunt mult mai înclinaţi să susţină deciziile şi programele la realizarea cărora au participat. Pe
de o parte, înţeleg aceste decizii sau programe, iar pe de altă parte sunt implicaţi afectiv şi
doresc succesul acestora.
Participarea cetăţenilor la procesul de adoptare a deciziilor într-o democraţie cu
tradiţie este un proces gradat, care presupune parcurgerea anumitor etape. Aceste etape se
suprapun peste cele două niveluri de participare, ca parte a unui model ideal de implicare a
cetăţenilor.
Primul nivel al participării este informarea, care presupune eforturi atât din partea
cetăţenilor, cât şi din partea administraţiei locale. Administraţia publică este obligată să
emită informaţii către cetăţeni, privind activitatea şi planurile sale, pentru ca aceştia să poată
înţelege direcţiile prioritare ale politicii administrative a aleşilor locali.
Al doilea nivel se referă la consultarea cetăţenilor, aceasta fiind acţiunea autorităţilor
pentru identificarea necesităţilor cetăţenilor, pentru evaluarea priorităţilor unor acţiuni sau
colectarea de idei şi sugestii privind o anumită problemă.
La baza participării cetăţeneşti stau o serie de factori, între care un rol deosebit de
important este jucat de către administraţia locală, care trebuie să fie deschisă spre implicarea
cetăţenilor în activitatea complexă a procesului de guvernare. Un proces de guvernare
eficient trebuie să asigure un transfer continuu de informaţii de la administraţie la cetăţeni,
dezvoltând în acest fel un canal important de comunicare, care-i va permite în acelaşi timp să
culeagă informaţii de la cetăţeni.
Participarea cetăţenească, element de bază al conceptului de bună guvernare, are
relevanţă în cazul diferitelor comunităţi, prin asigurarea accesului acestora la procesul de
adoptare a deciziilor şi la elaborarea politicilor a căror aplicabilitate îi influenţează în mod
direct.
Participarea cetăţenească din perspectiva europeană se defineşte astfel prin
informare, comunicare şi implicare în relaţia care se stabileşte între administraţie şi cetăţeni,
iar activităţile administraţiei sunt dezvoltate şi susţinute în aşa fel încât să corespundă cât
mai mult posibil nevoilor şi dorinţelor cetăţenilor.

347
 Participarea cetăţenească prin exercitarea dreptului de vot poate fi analizată ca o
modalitate de participare la sistemul decizional local/naţional/european, încă din faza
incipientă a acestuia, cetăţenii putând decide prin participarea la vot viitoarea configuraţie a
organismelor decizionale locale/naţionale/europene. Este exprimată astfel orientarea către
un anumit program politic, către un anumit set de măsuri sociale, exprimarea votului fiind
asociată cu delegarea puterii de decizie de la populaţie către anumiţi reprezentaţi ai acesteia,
pentru o perioadă determinată de timp.
Gradul diferit de implicare a populaţiei în alegerea responsabililor locali generează o
primă concluzie cu privire la nivelul de participare cetăţenească şi responsabilitate locală, care
poate constitui un prim indiciu asupra modului în care cetăţenii se vor implica pe viitor în
rezolvarea problemelor locale. Grupurile de indivizi îşi exprimă, prin practica votului, prin
manifestări sau petiţii, decizia lor de a lua parte la decizia publică.
La nivel european, participarea electorală se regăseşte în posibilitatea cetăţenilor
statelor membre de a alege reprezentanţii naţionali din Parlamentul European (PE), acesta
fiind, de altfel, singura instituţie a Uniunii Europene aleasă prin vot direct de către cetăţeni.
Rolul societatii civile de intarire a legitimitatii si de consolidare a democratiei.
Caracteristici si obiective urmarite.
O societate democratica reala se construieste in timp indelungat. Un prim pas, insa,
pentru o democratie functionala il reprezinta institutiile si mecanismele democratice, iar
societatea civila, in acest context, actioneaza ca un mecanism reglator pentru societatile
democratice. Acest rol se materializeaza prin:
- controlul activitatii institutiilor statului;
- colaborarea cu institutiile statului.
Controlul activitatii institutiilor statului.
Societatea civila este, pe buna dreptate, interesata in eliminarea puterii absolute a
statului si in controlul institutiilor sale, in primul rand pentru ca, pe masura ce puterea sa
creste, statul poate deveni o sursa de amenintare pentru securitatea individuala. Aceasta
dimensiune a rolului mentionat al societatii civile urmareste:
a) sa supravegheze exercitarea puterii in statele democratice;

348
b) sa contribuie la democratizarea statelor autoritariste.
In acest sens, societatea civila isi creeaza structuri proprii prin care
controleaza/monitorizeaza eventualele abuzuri si incalcari de legi comise de catre guvernanti,
pe de o parte, si prin oferte de alternative, altele decat ale partidelor, pe de alta parte.
Colaborarea/cooperarea (parteneriatul) cu institutiile statului.
Societatea civila trebuie sa colaboreze/coopereze cu structurile implicate in
administrarea societatii (statul), mai ales pe plan local, pentru a gasi, impreuna cu acestea,
solutiile potrivite pentru ameliorarea continua a calitatii vietii. In acest context, ea serveste
drept structura de mediere intre indivizi si stat si confera oamenilor mai multa putere de
actiune in eforturile lor de imbunatatire a vietii in comunitatea in care traiesc.
Rolurile organizatiilor societatii civile in democratie.
Caracteristici.
Intre rolurile pe care organizatiile societatii civile le indeplinesc intr-o societate
democratica, pot fi mentionate:
- deprinderea persoanelor din diferite medii socio-profesionale de a participa impreuna si
activ la rezolvarea corespunzatoare a problemelor de interes public, in mod special a celor de
la nivel local. Indivizii se pot implica activ in imbunatatirea conditiilor de viata din
colectivitatea lor prin apararea/atragerea interesului asupra unor cauze de interes public,
furnizand informatiile necesare factorilor de decizie, supraveghind activitatea guvernului sau
a unor intreprinzatori privati etc.;
- servirea unor interese publice diverse: promovarea schimbarilor democratice in activitatea si
relatiile sociale; apararea si promovarea drepturilor omului; furnizarea de diferite servicii
sociale; protejarea mediului natural etc.;
- reprezentarea intereselor acelor cetateni care, fara sprijinul organizatiilor societatii civile, ar
putea fi exclusi de catre factorii de putere de la dezbaterile si deciziile care ii privesc.
In acest context, organizatiile societatii civile se pot implica in punerea la dispozitia
autoritatilor locale de cunostinte si personal calificat pentru apararea si promovarea
intereselor tuturor claselor si categoriilor socio-profesionale (inclusiv, minori, femei, persoane

349
cu dizabilitati, minoritati de orice fel etc.) in vederea punerii in practica a unor proiecte
finantate de guvern;
- implicarea in realizarea de programe cu relevanta la nivel local, national, regional si
international pentru promovarea principiilor democratice:
 apararea drepturilor omului (incurajarea/influentarea adoptarii de norme
internationale in acest sens; prevenirea si/sau evidentierea violarilor si abuzurilor
comise); respectarea principiilor de drept (campanii de acordare a consultatiilor
juridice gratuite pentru persoanele aflate in nevoie);
 educarea civica (promovarea proiectelor educative referitoare la rolul cetateanului
intr-o societate democratica);
 participarea femeilor la viata publica (protejarea lor fata de efectele discriminarii
socio-economice);
 libertatea presei (formarea jurnalistilor in spiritul deontologiei profesionale;
incurajarea independentei presei);
 observarea modului in care se desfasoara alegerile si organizarea de campanii
apolitice pentru mobilizarea cetatenilor de a participa la vot;
 analiza critica si supravegherea activitatii guvernului.
Natura raporturilor dintre democratie si societatea civila.
Caracteristici.
Intre democratie si societatea civila se manifesta raporturi de compatibilitate si
interdependenta.
Compatibilitatea.
Compatibilitatea dintre democratie si societatea civila rezida in obiectivele si valorile
civice comune pe care ambele le promoveaza, prin metode si mijloace relativ diferite. O
democratie puternica presupune o societate civila complementara, respectiv activa si
omniprezenta, care sa isi aduca o contributie reala la afirmarea si dezvoltarea ei.
Interdependenta.
Democratia si societatea civila depind reciproc una de cealalta. In timp ce democratia
asigura cadrul legal, organizational si psihosocial adecvat infiintarii organizatiilor societatii

350
civile implicate in apararea si promovarea valorilor democratice, societatea civila creeaza
conditii pentru dezvoltarea democratiei, prin punerea in practica a noi forme de participare
activa a cetatenilor la dezbaterea si solutionarea problemelor cu care acestia se confrunta.
Participarea cetateneasca este un element esential al bunei guvernari si al dezvoltarii
locale. Implicarea cetatenilor in procesul de luare a deciziilor si in acordarea serviciilor
contribuie la o guvernare locala mai buna, deoarece autoritatile se vor axa in acest caz pe
satisfacerea nevoilor acestora, iar cetatenii vor avea un sentiment de apartenenta la
comunitate.
Democraţia presupune participarea cetăţenilor la viaţa societăţii. În lipsa participării
este posibil ca guvernul să monopolizeze puterea şi să–şi susţină exclusiv propriile interese.
Tocmai de aceea, cetăţenii au datoria de a le aminti în permanenţă guvernanţilor că sunt
aleşii şi reprezentanţii lor.
În concluzie, participarea cetăţenească, deşi este esenţială în cadrul unei democraţii,
nu este întotdeauna uşor de realizat. Câteodată este necesară voinţa politică, perseverenţă şi
o anumită dispoziţie necesară educării atât a autorităţilor cât şi a cetăţenilor pe tema
responsabilităţilor ce le revin într-o democraţie.
LIBERTATEA SI RESPONSABILITATEA
1. DISTINCTIA INTRE LIBERTATEA PERSONALA, POLITICA SI CEA ECONOMICA
Libertatea personală este compusa din:
-libertatea cuvântului;
-libertatea decizilor personale;
-dreptul la apărarea legală din partea legii;
-dreptul de credinţă.
Libertatea politică este compusa din:
-libertatea votului;
-libertatea opoziţiei politice;
-controlul actului guvernamental;
-dreptul de a fi informaţi.
Libertatea economică este compusa din:

351
-libera iniţiativă;
-libertatea schimbului de bunuri;
-libertatea consumatorului de a alege cât şi ce consumă.
Libertatea= Absenţa coerciţiei sau coerciţia redusă la minim. Poate exista doar în
situaţia în care persoanele se pot bucura de toate drepturile omului şi ale cetăţeanului, în
condiţiile în care drepturile altor indivizi nu sunt afectate.
A fi liber înseamnă:
 Permisiunea de a merge oriunde;
 A nu fi supus constrângerilor şi a nu avea obligaţii în general sau de muncă şi datorie;
 A acţiona fără restricţii;
 A fi purtător al consecinţelor acţiunilor tale
A nu fi liber înseamnă:
 Limitarea posibilităţii de a circula liber;
 A fi supus constângerilor şi datoriilor;
 Existenţa unor restricţii în ceea ce priveşte acţiunile oamenilor;
 Existenţa unor persoane care nu sunt responsabile pentru consecinţele acţiunilor lor;
Existenţa libertăţii este condiţionată de un anumit cadru social, de interacţiunea dintre
oameni şi societate. Într-o societate democratică distingem existenţa:
 Libertăţii personale;
 Libertăţii politice;
 Libertăţii economice.
Libertatea personală:
Se referă la dreptul fiecărei persoane de a refuza amestecul altora (persoane fizice sau
autorităţi) în viaţa intimă sau pe durata unor activităţi. O societate democratică apără
libertăţile personale.
Despre o persoana se spune ca este libera atunci cand:
 nu este constransa de alte persoane si are posibilitatea de a actiona conform propriilor
sale decizii si proiecte;
 poate dispune de ea insasi si de bunurile pe care le poseda;

352
  poate avea si exprima idei personale.
Inteleasa astfel, libertatea inseamna dreptul la initiativa, autonomia persoanei,
integritatea proprietatii si a domiciliului. Libertatea inseamna absenta coercitiei sau coercitia
redusa la minim.
Individul este protejat impotriva coercitiei atunci cand:
 nu poate fi arestat arbitrar;
 are dreptul de a munci oriunde doreste;
 are dreptul de miscare conform propriei vointe;
 are dreptul la proprietate.
Coercitie= ansamblul masurilor folosite pentru a determina o persoana sa
indeplineasca anumite obligatii.
O persoana libera poate actiona din initiativa proprie, cu mijloacele pe care le-a ales ea
insasi si in modalitatile pe care le considera cele mai adecvate. Ea nu este impiedicata de altii
sa faca ceea ce vrea sau constransa sa faca ceea ce nu vrea. In plus, poate dispune de ea insasi,
se poate misca si comporta fara a fi retinuta de nimeni. O persoana poate dispune de corpul
sau si, in virtutea acestui fapt, ea poate decide, de exemplu, daca participa la diferite cercetari
medicale sau daca accepta transplantul de organe si tesuturi umane.
Nicio persoana nu poate fi retinuta arbitrar. Autoritatile au dreptul sa retina o
persoana numai pentru motive bine intemeiate si in conformitate cu prevederile legii.
Articolul 23, Constitutia Romaniei:
(1)-Libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile.
(2)-Perchezitionarea, retinerea sau arestarea sunt permise numai in cazurile si cu
procedura prevazuta de lege.
(3)-Retinerea nu poate depasi 24 de ore.
O persoana autonoma si independenta are libertate de gandire si credinta, este
capabila sa judece ea insasi, sa formuleze opinii si aprecieri personale, sa accepte sau sa
respinga opiniiile altora, are dreptul sa impartaseasca o anumita credinta.

353
 Multi oameni asociaza libertatea cu dreptul la viata privata, la intimitate. In intimitatea
locuintei lor, acolo unde nu pot fi controlati si dirijati de altii, oamenii se pot bucura de
independenta personala si siguranta.
In Antichitate, viata privata nu reprezenta o valoare. Pentru cei mai multi oameni,
aceasta se reducea doar la activitatile gospodaresti legate de satisfacerea necesitatilor biologice
si materiale. Era o viata de nevoi si constrangeri, de care cetatenii se eliberau participand la
treburile cetatii. Spre deosebire de viata privata, viata publica reprezenta o valoare ce
presupunea asumarea de roluri si responsabilitati, stabilirea unor relatii oficiale, participarea
la rezolvarea problemelor, manifestarea calitatii de cetatean.
Inviolabilitatea domiciliului inseamna interdictia de a patrunde in locuinta unei
persoane, in camerele pe care le ocupa si le foloseste impreuna cu familia sa, precum si in
curtea, garajul sau in orice lor imprejmuit ce tine de acestea. O persoana poate dispune de
domiciliul sau in sensul ca isi poate amenaja locuinta dupa cum crede de cuviinta, poate invita
sau poate refuza sa primeasca musafiri, poate cere unor persoane aflate in vizita sa plece.
Pentru a patrunde in locuinta unei persoane chiar si autoritatile au, in mod normal, nevoie de
acordul acesteia. In mod exceptional, se poate intra intr-o locuinta pentru salvarea vietii sau
averii cuiva, pentru apararea ordinii publice sau a sigurantei nationale.
In Romania, viata privata a fiecarei persoane este garantata de Constitutie:
Articolul 27:
(1)-Domiciliul si resedinta sunt inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramane in
domiciliul ori in resedinta unei persoane fara invoirea acesteia.
(2)-De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru urmatoarele
situatii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti;
b) inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane;
c) apararea securitatii nationale sau a ordinii publice;
d) prevenirea raspandirii unei epidemii.
Cetatenilor le este garantat secretul corespondentei si al convorbirilor telefonice, ceea
ce inseamna ca ei au posibilitatea sa comunice cu alte persoane fara ca informatiile transmise

354
sa fie facute publice. Nimanui nu ii este permis sa citeasca scrisorile, telegramele sau cartile
postale trimise altcuiva sau sa-i asculte convorbirile telefonice. De asemenea, nu-i este permis
sa retina, sa deschida, sa distruga sau sa dea publicitatii corespondenta care nu-i este
adresata.
Libertatea inseamna si posibilitatea de a alege. Oamenii vor sa aleaga ei insisi casa in
care vor locui, localitatea unde sa se stabileasca, medicul care sa-i ingrijeasca atunci cand sunt
bolnavi, scoala unde sa invete copiii lor, cartile sau ziarele pe care sa le citeasca, conducatorii
carora sa le incredinteze puterea.
Articolul 26, Constitutia Romaniei: (2)-Persoana fizica are dreptul sa dispuna de ea
insasi, daca nu incalca drepturile si libertatile altora, ordinea publica si bunele moravuri.
Libertatea politică:
Se referă la posibilitatea cetăţenilor de a participa direct sau indirect la luarea
deciziilor de interes public prin:
1. Libertatea votului;
Libertatea cetăţenilor de a se asocia în cadrul unor partide politice, de a candida şi de
a fi aleşi.
2. Libertatea opoziţiei politice;
3. Controlul actului de guvernare.
Libertatea de a critica acţiunile puterii cu scopul de a determina schimbarea deciziilor
incorecte.
Libertatea politica este conditia libertatii individuale, punand la dispozitia
cetateanului mijloacele prin care isi poate mentine libertatea de initiativa si de actiune,
autonomia personala si proprietatea.
Libertatea politica presupune si dreptul cetatenilor de a formula revendicari.
Pentru greci, a fi liber insemna, in primul rand, a putea participa la conducerea cetatii:
la deliberarea in piata publica asupra legilor, razboiului sau pacii, aliantelor cu strainii, la
adoptarea hotararilor, la condamnarea vinovatilor. Cu adevarat liber putea fi doar cetateanul
care avea si exercita drepturi politice.
Constitutia Romaniei garanteaza tuturor cetatenilor drepturi si libertati politice:

355
  dreptul de asociere;
 dreptul de intrunire;
 dreptul de a alege si de a fi ales;
 dreptul de a participa la viata politica a tarii.
Cetatenii sunt liberi sa se asocieze in cadrul unor partide politice, pentru a incerca sa
obtina si sa exercite puterea. Ei au libertatea de a se asocia sau nu, precum si libertatea de a
alege partidul politic din care sa faca parte.
Partidele politice sunt grupuri de oameni constituite in vederea exercitarii puterii. Ele
participa la alegeri, propunand candidati pentru functii si demnitati publice. Partidul care a
castigat alegerile formeaza guvernul, in timp ce celelalte raman in opozitie, de unde vegheaza
asupra guvernantilor, critica masurile cu care nu sunt de acord si au o alternativa la programul
acestora.
Cei mai multi oameni nu sunt angajati politic, adica nu sunt membri ai unor partide
politice. Cu toate acestea, ei sunt liberi, putand sa-si aleaga conducatorii, sa formuleze
revendicari si sa influenteze autoritatile. Cetatenii se manifesta in mod liber cu ocazia
alegerilor, atunci cand decid cui vor incredinta puterea, cine ii va reprezenta in Parlament sau
in comunitatea locala, cine va detine functii publice.
In statele democratice actuale, votul este universal si, in general, cetatenii pot decide
daca se vor prezenta sau nu la urne. Pot vota cetatenii adulti (care au implinit 18 ani),
indiferent de sex, rasa, etnie, religie, profesie sau avere, cu conditia sa fie responsabili de
faptele lor. Nu pot vota cei lipsiti de discernamant si nici cei care si-au pierdut drepturile
electorale care urmare a faptelor antisociale comise.
Libertatea economică:
Se referă la posibilitatea oamenilor de a acţiona liber, în dubla lor calitate de
producători şi consumatori.
Se fundamentează pe existenţa proprietăţii private şi presupune:
1. libertatea agentului economic de a iniţia o afacere, de a o conduce cum doreşte, de a
hotărî ce, cât şi cum să producă;
2. libertatea consumatorului de a alege bunurile şi serviciile dorite, în cantităţile necesare;

356
3. libertatea schimbului de bunuri şi servicii între producători şi consumatori;
Pentru majoritatea cetatenilor, libertatea economica consta in libertatea de a consuma
bunuri sau servicii. Ei aleg bunurile si serviciile care le satisfac cel mai bine trebuintele
personale, fara a fi constransu sa consume un anumit produs. Desigur ca nu vor putea avea tot
ceea ce isi doresc, resursele de care dispun fiind insuficiente in raport cu trebuintele. De aceea,
consumatorii trebuie sa decida ce si cat vor cumpara, in functie de venituri, fiind constienti de
faptul ca orice alegere pe care o fac are un cost, implicand si renuntarea la alte bunuri sau
servicii pe care le-ar fi putut obtine in schimbul pretului platit.
Consumatorii nu pot fi obligati sa cumpere bunuri de care nu au nevoie sau pe care nu
le doresc. Vanzarea conditionata este interzisa. Drepturile consumatorilor sunt aparate prin
lege, care ii protejeaza. Consumatorii au la dispozitie doua mijloace prin care pot controla
puterea vanzatorilor si le pot influenta deciziile: refuzul de a cumpara bunurile oferite de
producatori si organizarea in diferite asociatii.
Asupra respectarii drepturilor consumatorilor vegheaza atat Oficiul pentru Protectia
Consumatorului, cat si asociatiile pentru protectia consumatorului.
Oficiul pentru Protectia Consumatorului (O.P.C.) este un organism al statului. In fiecare
resedinta de judet functioneaza asemenea oficii, unde cumparatorii se pot adresa cu reclamatii
privind calitatea produselor cumparate din magazine. Asociatiile prntru protectia
consumatorilor sunt organisme nonguvernamentale constituite in acelasi scop.
Acolo unde exista libertate de consum se manifesta o multitudine de preferinte, valori,
opinii, convingeri si stiluri de viata. Oamenii s-au eliberat de ideile sau valorile impuse de
autoritati si decid ei insisi ce sa consume si ce trebuinte sa-si satisfaca, fiecare in functie de ceea
ce are nevoie, apreciaza si ii este util, in limitele veniturilor de care dispune.
Libertatea au, de asemenea, si producatorii. Ei decid in legatura cu bunurile lor de
productie si cu activitatea care se desfasoara in unitatile economice proprii. In calitate de
proprietari, producatorii decid ce, cat si cum sa produca.
Consecintele libertatii:
 din libertatea gandirii apare stiinta;
 din libertatea schimbului apare economia;

357
  din libertatea de participare apare economia;
 din libertatea de asociere apar intreprinderile, partidele sau sindicatele;
 din libertatea individului apare familia.
Diferitele tipuri de libertăţi se află în interacţiune. În eventualitatea în care se află în
conflict este recomandabilă calea dialogului şi a soluţionării prin negociere.
Clasificarea drepturilor omului:
Aşa cum nu există o unanimitate în privinţa definirii drepturilor omului, tot astfel nu
există un consens în privinţa clasificării lor, iar exemplele care urmează au mai mult un rol
orientativ pentru înţelegerea conceptului.
a)În funcţie de relaţiile sociale ocrotite („trei generaţii de drepturi ale omului”):
Inspirat din reglementările Revoluţiei franceze, Karel Vasak, jurist francez şi teoretician
al drepturilor omului, a avut ideea împărţirii lor în trei generaţii. Astfel:
1. prima generaţie ar fi a drepturilor civile şi politice (liberté);
2. a doua generaţie ar fi a drepturilor economice, sociale şi culturale (egalité);
3. a treia generaţie ar fi a drepturilor solidarităţii (fraternité).
b) În funcţie de deţinătorul drepturilor: drepturi individuale şi drepturi colective:
Dacă faptul că o persoană individuală este deţinătoarea drepturilor omului este
dincolo de orice discuţie, nu aceeaşi este situaţia cu drepturile colective, adică acele drepturi al
căror deţinător nu este o persoană, ci un grup de persoane, fie că acestea sunt grupate formal
într-o persoană juridică, fie informal în cazul diferitelor comunităţi.
Chestiunea drepturilor colective a fost şi mai este puternic contestată de unele state,
mai ales din perspectivă politică, cauza acestei contestări aflându-se mai ales în susţinerile
făcute de numeroase minorităţi naţionale potrivit cărora drepturile lor nu sunt drepturi
individuale, ci colective.
S-a ajuns până acolo încât s-a contestat însăşi existenţa drepturilor colective în sine, ca
drepturi ocrotite de dreptul internaţional, în ciuda faptului că există documente
internaţionale care reglementează drepturi ale căror subiecte nu pot fi decât colective. Aşa
sunt, de exemplu „dreptul popoarelor la autodeterminare”, „dreptul la dezvoltare economică
şi socială”, „dreptul de a participa la şi de a beneficia de <moştenirea comună a omenirii>”,

358
„dreptul la pace”, „dreptul la un mediu sănătos”, „dreptul la ajutor umanitar în caz de
dezastru”.
La acestea trebuie adăugat că subiectul ocrotit de Convenţia cu privire la crima de
genocid este tot un subiect colectiv, dreptul la existenţă fiind recunoscut colectivităţii ca
atare.
Extrem de importantă este însă sublinierea faptului că protecţia drepturilor colective
nu poate fi făcută în dauna celor individuale, acestea din urmă prevalând asupra primelor.
Drepturile care aparţin fiecărei persoane pot fi reclamate nu doar în relaţia acesteia cu statul,
ci şi cu celelalte persoane, inclusiv cu comunitatea căreia îi aparţine.
2. LIBERTATEA POZITIVA SI LIBERTATEA NEGATIVA; LIBERTATILE PUBLICE
Libertatea este valoarea politica cea mai larg dezbatuta, cea mai des evocata si cea mai
insistent aparata in epoca moderna. S-a sustinut adesea ca libertatea este valoarea politica
suprema, deoarece nu ar putea fi vorba despre viata civilizata, cu adevarat umana, in
absenta ei, nici pentru persoane, nici pentru comunitati. Drept urmare, pledoaria pentru
libertate si lupta pentru libertate au constituit doua constante ale epocii moderne.
Valorile politice sunt valori prezente in practica politica, ele incercand a raspunda
aspiratiei de organizare mai buna a relatiilor dintre membrii unei comunitati. Exemple de
valori politice: libertate, egalitate, dreptate, suveranitate, democratie, patriotism, solidaritate
etc.
Natura libertatii. O prima problema priveste statutul libertatii ca valoare: este oare
libertatea o valoare in sine (importanta prin ea inssi si dorita pentru ea insasi) sau o valoare
instrumentala (utila ca instrument pentru atingerea altor scopuri umane)? Conform unor
convingeri, libertatea este un scop in sine, deoarece atat cetatenii cat si popoarele doresc sa
traiasca fara constrangeri, iar democratia (ca regim politic) sau statul (ca institutie politica
fundamentala) nu sunt decat mijloace pentru garantarea libertatii. Conform altor pareri,
libertatea nu este importanta ca scop in sine, ci ca mijloc prin care se pot realiza toate
celelalte scopuri omenesti (atingerea bunastarii, fericirii, implinirea idealurilor etc.).
Disputa dintre cele doua perspective este foarte importanta, deoarece alternativele
conduc la concluzii practice diferite: prima dintre ele implica necesitatea ca orice scop social

359
sa fie subordonat libertatii, in timp ce a doua admite subordonarea libertatii fata de alte
scopuri.
Originea libertatii. Este oare libertatea un dat natural al vietii umane (adica oamenii se
nasc liberi, sunt liberi prin insasi conditia lor de fiinte rationale) sau este un contract social
(consecinta unor evolutii si progrese sociale, rezultatul unor aranjamente politice si juridice)? In
primul caz, limitarile libertatii devin greu de justificat, orice autoritate trebuind sa
demonstreze de ce impune constrangeri cetatenilor si cum se impaca aceste constrangeri cu
drepturile naturale ale omului; in timp ce, in cel de-al doilea caz, fiecare noua libertate
acordata oamenilor trebuie justificata, aratandu-se temeiurile pe care se bazeaza acordarea
de drepturi si libertati, utilitatea acestora etc.
Liberalismul a fost principalul curent al modernizarii societatii occidentale. Principalele
lui trasaturi doctrinare sunt:
- limitarea puterii statului;
- acceptarea pluralitatii la nivel politic;
- deschiderea catre democratie.
Caracterul libertatii. Multe conceptii politice (cele individualiste) se bazeaza pe ideea
libertatii individuale, postuland fie ca ideea libertatii colective (sociale, comunitare) nu are
sens, fie ca libertatea colectiva (de grup) este pur si simplu suma libertatilor individuale.
Liberalismul promoveaza in general idealul libertatii individuale, si se manifesta reticente fata
de libertatile colective (libertate comunitara, bine comun etc.).
In schimb, alte conceptii sustin ca libertatea colectiva (a unui grup social, a unui popor
etc.) este o valoare distincta, cu propriile sale particularitati, stringente si conditii de
realizare. Conform acestora din urma, umanitatea trebuie sa lupte atat pentru libertatea
individuala, cat si (mai ales) pentru cea colectiva. In unele interpretari, spre exemplu, cele
marxiste, libertatea individuala nici nu este posibila decat in cadrul existentei unor libertati
colective.
Prioritatea libertatii. Multe concepte moderne sustin prioritatea absoluta a libertatii,
ideea ca nimic nu poate justifica renuntarea la libertate sau diminuarea acesteia. Exista insa si
parerea ca libertatea nu este o prioritate absoluta, deci ca in anumite conditii alte valori

360
(pacea si ordinea, bunastarea, egalitatea sau chiar simpla supravieturie) pot dobandi prioritate
fata de libertate. S-a afirmat uneori chiar si ca libertatea este un lux pe care si-l pot permite
doar oamenii sau comunitatile care beneficiaza de un inalt grad de dezvoltare, de belsug, de
putere politica etc.
Tipuri de libertate. In gandirea politica a secolului XX s-a impus distinctia dintre
libertatea negativa si libertatea pozitiva.
Libertatea negativa consta in absenta constrangerilor arbitrare (impuse de puterea
politica sau de alti oameni):"Poti spune ca esti lipsit de libertate politica doar atunci cand esti
impiedicat de alti indivizi sa atingi un anumit scop", spunea Isaiah Berlin ("Two concepts of
liberty"). Asigurarea libertatii negative presupune nu amestecul permanent al statului sau
societatii in sfera vietii induviduale, ci, dimpotriva, restrangerea acestuia la un nivel minim.
Dar, totodata, ea nici nu poate garanta oamenilor posibilitatea efectiva de a-si atinge
scopurile, deoarece constitutie doar o conditie necesara, nu si una suficienta pentru succesul
actiunii individuale indreptate spre atingerea unor teluri.
În situațiile în care cedez voluntar libertatea mea pentru binele altora, pentru alte
valori, nu are loc o creștere a ceea ce este cedat, deoarece libertatea este libertate, nu
egalitate, nici onestitate, nici dreptate sau fericire. Dacă îmi restrâng libertatea pentru a
atenua lipsa ei în alte părți, rezultă o pierdere absolută de libertate ce este compensată de un
eventual plus de dreptate, pace. Totuși, libertatea unora trebuie câteodată limitată pentru a
o garanta altora. În același timp, este necesară și existența unei zone de non-ingerență. Din
cauza celor expuse, libertatea negativă înseamnă libertate față de, „absența ingerenței
dincolo de o frontieră mișcătoare, dar întotdeauna identificabilă”.
Libertatea pozitiva consta in existenta conditiilor necesare pentru atingerea scopurilor
individuale, in capacitatea fiecaruia dintre noi de a realiza ceea ce dorim. Asa cum spunea
Thomas Hill Green "idealul adevaratei libertati este puterea maxima, acordata in mod egal
tuturor membrilor societatii umane, pentru a se realiza cat mai bine."
Daca a garanta libertatea negativa presupune doar a feri individul de constrangeri
arbitrare (a elimina din calea sa obstacolele si restrictiile nejustitificate), asigurarea libertatii
pozitive presupune o interventie mult mai ampla a statului sau a societatii in viata

361
individulala, interventie menita sa puna la dispozitia fiecare persoane mijloacele de a-si
atinge scopurile (resurse financiare sau materiale, conditii de afirmare politica etc.). Interventia
publica permanenta apare aici drept necesara pentru asigurarea autonomiei multor oameni ce
nu poseda resursele necesare si nu se afla in situatia potrivita pentru a fi stapani pe propria
viata.
Libertatea pozitivă este tradusă prin „Sunt liber când sunt propriul meu stăpân” și „Nu
sunt sclavul nimănui”. În cadrul conceptului de libertate pozitivă, Berlin separă trei aspecte:
libertatea de tip stoic, libertatea identificată cu corectitudinea, dreptatea, rațiunea și
libertatea identificată cu supunerea față de legi stabilite de noi înșine.
Libertatea de tip stoic pornește de la ideea că sclavul nu poate fi decât la fel de liber ca
și stăpânul său. Dar ce libertate are un sclav? El are de ales între a se supune sau a fi pedepsit.
Potrivit stoicilor, alegerea este a sclavului, chiar dacă opțiunile sale sunt supunerea sau
moartea. De fapt, sclavul este constrâns să se supună de frica pedepsei. Adepții stoicismului
susțin că pentru a fi liberi, trebuie să ne eliberăm de orice temere prin capacitatea de a nu
mai simți nimic, de a nu fi legați de nimic (conceptul "apatheia"). Lipsa idealurilor, a
dorințelor înseamnă libertate. Astfel, retragerea în interior, negația ascetică a propriului sine
devine libertate. În capitolul „Retragerea în citadela interioară”, Berlin leagă această idee de
spusele lui Rousseau: „Omul în adevăr liber vrea numai ceea ce poate”. Această doctrină „nu
este decât o formă a doctrinei strugurilor acri: ce nu sunt sigur că pot atinge nu pot dori cu
adevărat”.
Al doilea aspect al libertății pozitive identificat de Berlin este înțelegerea libertății ca
fiind existentă doar atunci când acțiunile individului sunt corecte, raționale, morale. Adepții
acestei teorii (Platon, Kant) susțin că omul este liber atunci când este rațional. Scopul ființei
umane devine acela de a fi rațională și de a face bine. Când individul face rău, este din cauza
lipsei rațiunii sau a cedării în fața pasiunilor. Astfel, omul care nu este virtuos, nu este liber. La
Platon, această idee are la bază un punct de vedere teleologic: omul, dacă ar fi rational și dacă
ar înțelege universul, ar avea un singur scop bun și corect.
La Kant, omul este liber atunci când eul „numenal” (rațional) îl domină pe cel
„fenomenal” (irațional). Această idee a libertății ca dominație a elementului superior față de

362
cel inferior, după cum observă Berlin, poate avea efecte negative; adică, X, convins fiind de
superioritatea sa, poate încerca să îi forțeze pe ceilalți să adere la ceea ce consideră că e corect.
El pretinde astfel că datorită superiorității sale el cunoaște ceea ce vor cu adevărat ceilalți,
doar că ei nu știu, înrobiți fiind de necunoaștere, lipsa rațiunii. Acest punct de vedere poate
conduce la dictatură, despotism, autoritarism.
Al treilea sens al libertatii pozitive este cel prin care libertatea individului înseamnă
ascultarea de propriile legi, legi ce au ca scop binele general. Această concepție are la bază
premisa că nu există decât o soluție pentru fiecare problemă, soluție unică pentru toți
oamenii raționali. Dar, cum nu toți sunt așa, cei raționali trebuie să stabilească regulile.
Această idee, cum că „finalitățile raționale ale naturilor noastre <<adevărate>>
trebuie să coincidă”, permite justificarea acțiunilor coercitive împotriva celor care nu se pliază
tiparului (concepție regăsită în comunism, nazism). În același timp, pornind de la premisa că
libertatea înseamnă ascultarea de propriile legi care la rândul lor sunt subordonate binelui
general se poate ajunge la concluzia că individul este liber în măsura în care acționează pentru
binele comun, își cedează libertatea individuală în folosul societății.
Într-un caz ideal, în care toți oamenii ar fi raționali, responsabili, legile ar dispărea
pentru că am deveni din ce în ce mai puțin deranjați de ele. Unii gânditori au căutat o soluție
pentru a elimina elementul irațional (de exemplu, prin educație), dar, așa cum specifică Berlin,
această idee are la bază privirea oamenilor ca pe un material brut, pe care cei superiori vor să
îl modeleze, fără a cere permisiunea, deoarece cei inferiori nu sunt în poziția în care să ia
decizii. Aces sens al libertății se regăsește în totalitarism.
Distinctia dintre libertatea pozitiva si cea negativa a fost facuta de Isaiah Berlin in
lucrarea sa din 1958 „Doua concepte ale libertatii”. Conform lui Berlin, distinctia aceasta este
incorporata de traditia politica. Notiunea de libertate negativa este asociata unor filozofi
britanici ca Locke, Hobbes, Adam Smith si Jeremy Bentham, in timp ce notiunea de libertate
pozitiva este asociata filozofilor continentali ca Heggel, Rousseau, Herder si Marx.
In cuvintele lui Berlin, „libertatea negativa implica un raspuns la intrebarea: In ce
conditii – o persoana sau un grup de persoane – sunt sau ar trebui lasate sa faca ceea ce sunt
capabile sa faca sau sa fie, fara a fi deviate de alte persoane”.

363
 Restrictiile libertatii negative sunt impuse de o persoana, nu de cauze naturale sau
incapacitate. Helvetius a exprimat acest lucru, clar: „Omul liber este omul ce nu e inlantuit, nu
e inchis, nu e terorizat asemenea unui sclav de teama de pedeapsa … nu lipsa de libertate il
impiedica pe om sa zboare asemenea unui vultur sau sa inoate asemenea unei balene.”
Libertatea negativa si autoritatea:
Ce raspuns am putea da la intrebarea: „In ce fel poate fi reconciliata dorinta de
libertatea a omului cu presupusa nevoie de autoritate?” Raspunsul la aceasta intrebare a fost
dat de mai multi ganditori, dar aceste raspunsuri se conformeaza ideilor lor de libertate si a
amestecului unor concepte ca autoritatea, egalitatea si justitia.
Hobbes si Locke ofera doua solutii la aceasta problema. Pentru inceput, ambii sunt de
acord in privinta necesitatii unei delimitari stricte si clare zonei in care fiecare individ sa poata
actiona conform dorintelor si inclinatiilor sale. Aceasta zona e definita ca fiind spatiul libertatii
personale. Dar ambii cred ca o societate nu poate exista decat daca exista si o oarecare
autoritate al carei scop e de a preveni ciocnirile unor scopuri diferite si marcarea granitelor
intre care incepe si se termina libertatea personala individuala.
Diferenta dintre raspunsul celor doi filozofi e data de delimitarea zonei respective.
Hobbes, afiseaza negativitate in privinta fiintei umane, spunand ca e necesara o autoritate
puternica pentru a supune impulsurile salbatice si corupte ale omului. Doar o autoritate
puternica poate indeparta si tine la distanta amenintarea permanenta a anarhiei.
Locke credea, la randul lui, ca in general oamenii sunt mai mult buni decat rai, prin
urmare spatiul libertatii personale nu are nevoie de restrictionarile unei autoritati. Desi Locke
avea o conceptie relativ negativa a libertatii (in termeni de non-interferenta), diferenta era
data de preferinta sa fata de conceptul clasic de libertate, adica respingerea ideii de libertate
individuale daca aceasta era subordonata puterii arbitrare a altuia.
Problema constrangerii. O dificultate importanta in fata teoriei libertatii este aceea de
a stabili sfera constrangerilor nejustificate asupra comportamentului oamenilor. Exista
constrangeri care pot fi justificate (asa cum sunt cele ce previn actele distructive ale unor
oameni asupra altora: crime, furturi, violente) si constrangeri care nu pot fi justificate
(abuzive: incalcari ale drepturilor, privari de anumite posibilitati sau capacitati etc.). Numai

364
cele din urma sunt considerate ostile. Dar in unele cazuri nu exista un acord asupra
caracterului unor constrangeri. Spre exemplu, interzicerea consumului de droguri sau a
avortului este justificata (deoarece lezeaza pe altii) sau nu este justificata (deoarece nu lezeaza
pe nimeni, decat eventual pe cel care le practica)?
Unii sustin ca fiecare persoana are dreptul la aceste practici, deoarece ele au
consecinte doar asupra fiintei sale si idealurilor sale de viata, in timp ce altii considera aceste
practici drept anormale sau chiar criminale. De aici apar disputele cu privire la ce se poate si ce
nu se poate interzice fara a leza libertatea individuala.
Libertatea formala si libertatea autentica. Absenta constrangerilor politice sau
juridice, existenta principala a unor drepturi par unor ganditori sau politicieni suficiente pentru
garantarea libertatii. Altii considera insa ca toate aceste elemente asigura doar libertatea
formala, nu si libertatea autentica: oamenii lipsiti de resurse materiale si de putere (influenta)
nu-si pot exercita de fapt drepturile si libertatile, fiind redusi la o situatie de dependenta sau
pasivitate. Libertatea de a participa activ la viata politica sau la dezbaterea publica necesita
un anumit grad de bunastare (asigurarea mijloacele minime de subzistenta), acces la exprimare
prin mijloace de informare in masa (acces care nu este efectiv asigurat tuturor celor dornici de
a se manifesta), resurse necesare participarii la competitia politica etc.
Acolo unde aceste conditii nu sunt asigurate, libertatea de participare la viata politica
ramane formala. In plus, s-a argumentat ca simpla absenta a constrangerilor arbitrare directe
nu face imediat din orice persoana un om liber. Oamenii pot fi privati partial de libertate si
prin constrangeri indirecte, asa cum este, spre exemplu, manipularea poltica. Manipularea
politica presupune exercitarea unei influente asupra maselor astfel incat prin actiunea lor sa
determine satisfacerea unor interese care raman in umbra.
Acolo unde exista resursele necesare (capital, mijloace de influentare a opiniei publice,
putere politica), acestea pot fi usor folosite in directia manipularii oamenilor si a dirijarii lor in
conformitate cu interese ce le sunt straine. Frica, obedienta (datorita lipsei de autonomie
financiara sau politica), nevoia de conformism, lipsa de informatii sau informatiile incorecte etc.
ii pot face pe oameni sa se comporte altfel decat ar face-o in mod normal sau sa sustina alte
pareri decat in mod obisnuit, deci sa nu fie "ei insisi", sa nu se manifeste liber.

365
 Problema concilierii libertatii individuale, a intereselor private cu cele publice. Prea
multa libertate pentru un om (abuzul unuia de libertatea sa) poate insemna reducerea
libertatii altuia, iar urmarirea unilaterala a unor interese publice (sau considerate astfel) poate
leza interesele individuale ale unor oameni. Pentru prevenirea acestor consecinte, s-a propus
principiul maximei libertati egale compatibile cu libertatea celorlalti si al minimizarii
interventiei publice in sfera individuala. Se presupune astfel ca fiecare individ trebuie sa
posede deplina libertate de a face tot ceea ce doreste, in masura in care el nu dauneaza cu
nimic celorlalti si ca societatea si statul au dreptul de a interveni in sfera individuala doar
atunci cand actiunile cuiva lezeaza interesele legitime (drepturile) altor oameni; puterea
politica trebuie deci sa fie limitata. Ea nu trebuie sa detina dreptul si libertatea de a incalca
oricum si oricand sfera vietii individuale, indiferent ce motiv sau pretext ar folosi.
Acest principu are o tinta precisa. Caci deseori grupurile aflate la conducerea statului au
abuzat de putere in numele unui presupus bine general ce ar trebui impus societatii; ele s-au
considerat indreptatite sa dirijeze intreaga viata sociala spre un tel general prestabilit,
indiferent de consecinte (cum s-a intamplat in statele totalitare, comuniste sau fasciste).
Impunand persoanelor particulare anumite "prioritati", aprecieri de valoare si decizii privind
"ce este important" (bine, drept, necesar), statul a avut tendinta de a incalca sfera libertatilor
individuale, lasand oamenii la cheremul hotararilor arbitrare ale unei birocratii care exercita
puterea in acest stat dirijist: nu mai poate fi vorba de suprematia legii, ci de suprematia
subiectivitatii autoritatilor, a unor grupuri ce detin puterea sau a unor lideri.
Pe de alta parte, s-a cazut uneori si in extrema opusa, considerandu-se ca nu exista
nimic de felul unor "interese publice" sau "generale", si ca rolul statului ar fi doar cel de
aparare a unor interese individuale de ordin politic general (constitutional) sau juridic. Multi
dintre cetateni, mai ales cei lipsiti de autonomie financiara sau economica, resping insa ideea
acestui stat minimal, ramanand atasati unui ideal de stat care promoveaza si prosperitatea,
nu numai legalitatea. Datorita acestor controverse, raportul dintre puterea de stat si
libertatea individuala ramane o chestiune disputata.
Libertatea individuala- Isaiah Berlin (1909-1997) a facut parte dintr-un celebru cerc de
filozofi din Oxford care considera filozofia drept o activitate de analiza si clasificare a

366
enunturilor noastre. Pentru ei filozfia nu ofera o imagine a lumii, ci este o disciplina care
analizeaza modurile de a vedea lumea.
"Este adevarat ca a oferi unor oameni in zdrente, analfabeti, nehraniti sau slabiti de
boala drepturi politice sau garantii impotriva ingerintei statului in viata lor privata inseamna
a-ti bate joc de ei. Inainte de a intelege semnificatia unei sporiri a propriei libertati si a se
bucura de folosirea ei, acesti oameni au nevoie de ingrijiri medicale si de educatie. Ce este
libertatea pentru cei care nu pot face uz de ea? Ce valoareaza ea fara acele conditii
indispensabile uzului ei? Trebuie inceput cu inceputul; (...) libertatea individuala nu este o
necesitate primara pentru orice om.: (Isaiah Berlin, "Doua concepte despre libertate")
Limitarea libertatii- John Stuart Mill a fost educat de catre tatal sau, James Mill, filozof,
istoric si economist, discipol al lui Bentham. Eseul "Despre libertate" a aparut in anul 1859.
"Singurul aspect al conduitei unui om pentru care el poate fi tras la raspundere de
catre societate este cel privitor la ceilalti. Sub aspectele care il privesc doar pe el insusi,
independenta lui este, de drept absoluta. Asupra lui insusi, a propriului trup si spirit, individul
este suveran...Singura libertate demna de acest nume este aceea de a-ti urmari binele
propriu, in felul tau propriu, atata timp cat nu incerci sa lipsesti pe altii de binele lor sau sa-i
impiedici sa si-l dobandeasca. Fiecare este adevaratul paznic al propriei sanatati, fie ea
trupeasca, mintala sau sufleteasca. Omenirea are mai mult de castigat lasand pe fiecare sa
traiasca asa cum crede el ca e mai bine decat silind pe fiecare sa traiasca asa cum li se pare
celoralalti ca ar fi bine..." (J. St. Mill, "Despre libertate")
Incepand cu epoca moderna, determinarea libertatii vizeaza cu precadere spatiul
public, convietuirea sociala si, mai ales, raportul dintre libertate si autoritate.
In viziunea lui John Stuart Mill, libertatea individuala nu este un scop in sine, ci o
norma fundamentala pe care trebuie sa o respecte orice guvernare care vrea sa fie dreapta.
Libertatea este demna de numele sau doar daca omul isi poate implini nestingherit propriul
bine, fara a fi impiedicat de catre societate.
In intelesul ei general, de posibilitate de actiune in conditiile limitarii puterii autoritatii,
libertatea se manifesta atat in spatiul public (ca libertate de exprimare a opiniilor, de
exemplu), cat si, mai ales, in spatiul privat (ca libertate de credinta, de exemplu).

367
 Individul si societatea au fiecare propria "sfera de actiune". Ca "domeniu specific al
libertatii umane", sfera individuala a libertatii, numita "campul de actiune personal", are, la
randul sau, doua componente: prima, cea launtrica, a libertatii constiintei, se manifesta ca
libertate de gandire; a doua, exterioara, vizeaza libertatea indivizilor de a actiona si coopera
in orice problema care-i poate interesa. In vederea protejarii libertatii individuale, "sfera
societatii" vizeaza, in primul rand, prevenirea oricarui conflict de interese intre indivizi. In acest
sens, fiecare individ se bucura de protectia juridica a societatii.
Puterea autoritatii trebuie sa se exercite in mod legitim si intr-un sens precis: orice
constrangere asupra unui individ, impotriva propriei vointe, vizeaza exclusiv prevenirea
libertatii celorlalti. Nu exsita nicio justificare pozitiva pentru limitarea libertatii individuale;
este respinsa, printre altele, ideea ca realizarea binelui general ar oferi o asemenea
justificare. Armonizarea relatiilor dintre cele doua sfere se manifesta prin asumarea
"obligatiilor": individul, deplin liber si suveran, este obligat sa nu prejudicieze, prin
exercitarea propriei libertati, libertatea celorlalti, pe scurt, sa nu transforme libertatile sale in
privilegii; la randul sau, societatea este obligata ca, prin "mijlocirea jurisdictiei", sa garanteze
libertatea.
Pentru Mill, problema libertatii "sociale" nu se reduce numai la limitarea autoritatii
politice, ci la limitarea oricarei forme de tiranie, inclusiv a tiraniei "atitudinii si opiniei
dominante". Asadar, aceasta problema vizeaza stabilirea acelei limite dincolo de care orice
imixtiune "in sfera de independenta a individului" nu mai este legitima. Practic, ideea este de
a vedea cum pot fi "acomodate" independenta individului si "indrumarea sociala".
In acest sens, Mill afirma ca un popor este liber daca "nu se va lasa niciodata robit de
un om sau un grup de oameni pentru ca acestia pot stapani franele administratiei centrale".
Imbinand teoritizarea utilitarista cu cea politica, John Stuart Mill a stabilit ca libertatea
individuala este, prin consecintele sale politice, morale si "administrative", conditia esentiala
pentru existenta democratica a societatii. Ca temei al societatii drepte, libertatea individuala
se amnifesta, asadar, ca fiind singura libertate care isi merita cu adevarat numele.
Karl Raymond Popper sustinea ca "pentru a ridica problema controlului asupra
guvernantilor, trebuie sa admitem doar ca guvernarile nu sunt intotdeauna bune sau

368
intelepte. (...) inclin sa cred ca guvernantii s-au ridicat ridicat doar rareori asupra mediei
umane, si din punct de vedere moral, si intelectual, situandu-se de cele mai multe ori sub
aceasta medie. Si cred ca, in politica, este rezonabil sa adoptam principiul sa fim pregatiti
pentru varianta cea mai rea, cu totate ca trebuie, fireste, sa incercam in acelasi timp sa o
obtinem pe cea mai buna. Mi se pare o nebunie sa ne bazam toate eforturile politice pe slaba
speranta ca vom reusi sa avem conducatori excelenti sau macar competenti."
Libertatea individuala si autoritatea- Friedrich August von Hayek (1899-1992) a obtinut
titlul de doctor in drept in 1921 si pe cel de doctor in economie in 1923. Numele sau este legat
de pledoaria pentru liberalism.
"O autoritate de stat care isi aroga libertatea totala de actiune in numele scopului de
a asigura binele general nu-si poate asuma anticipat obligatii, prin reguli generale si formale,
care impiedica arbitrarul. Ea trebuie sa satisfaca nevoile reale ale oamenilor pe masura ce
acestea se ivesc si sa opteze deliberat intre aceste nevoi. Ea trebuie sa ia necontenit decizii in
probleme carora nu li se pot gasi solutii numai pe baza unor principii formale, iar luarea
acestor decizii presupune o ierarhizare a nevoilor diferitilor indivizi..." (F.A.Hayek, "Drumul
catre servitute").
Problema libertatii sociale
John Locke (1632-1704)-filosof si om politic modern este fondatorul empirismului clasic
englez (impreuna cu George Berkeley si David Hume). In sfera teoriei politice, a lasat o opera de
referinta, in care a problematizat teme ca legitimitatea puterii, contractul social, drepturile
naturale ale omului, libertatea, proprietatea etc.
Lucrari principale: "Doua tratate despre guvernare", "Eseu asupra intelectului
omenesc", "Scrisoare despre toleranta".
Fondator al empirismului clasic, dar si precursor al filosofiei politice, John Locke
considera ca impulsul natural al autoconservarii trezeste in om necesitatea constienta a
libertatii, aspect fundamental pentru intemeierea societatii umane. Ca atare, orice forma
nelegitima de restrangere a libertatii individuale altereaza existenta omului si a societatii si il
pune pe acesta in stare conflictuala cu semenii. Chiar si pentru starea naturala, libertatea
reprezinta "fundamentul" tuturor drepturilor sale. Pentru a nu intelege ca societatea civila,

369
respectiv organizarea politica ar avea ca unic temei manifestarile instinctive ale omului,
filosoful precizeaza ca omul intelege rostul libertatii, pe care o considera o valoare in sine.
In general, teoreticieniii contractului social disting doua forme ale libertatii: libertatea
naturala si libertatea omului in societate. In ceea ce priveste libertatea naturala, omul se
supune exclusiv propriilor necesitati, urmand legea naturala; din perspectiva cele de-a doua
(libertatea omului in societate), a fi liber inseamna a nu fi supus decat puterii recunoscute
prin consimtamant de intreaga comunitate, in ultima instanta, de a te supune doar legilor.
Legea il indruma pe fiecare om sa se manifeste ca "agent liber si inteligent in directia
propriului interes", in conditiile in care "nu prescrie nimic dincolo de binele general al celor
aflati sub acea lege."
Conform lui Jean-Jacques Rousseau, adevarata libertate nu poate exista decat sub
domnia legii. Libertatea nu inseamna sa faci ce vrei; libertatea inseamna a "nu supune vointa
altuia vointei noastre". Corelativ, el evidentiaza un paradox: "niciun om care este stapan nu
este liber". Aceasta pentru ca acela care se crede stapan nu se supune vointei generale,
dreapta si ordonate, ci, se manifesta ca vointa particulara sau "dezordonata", care limiteaza
libertatea celorlalti, implicit propria libertate.
Totodata, adevarata libertate se impune prin institutia legilor dreptatii si nu prin cea a
magistratilor, acestia trebuind sa pazeasca legile.
Filosoful distinge mai multe tipuri de legi, menite sa apere libertatea:
a) "legile politice" sau ale guvernamantului, fundamentale pentru toti, si pentru supusi si
pentru cei care guverneaza;
b) "legile civile" (guverneaza relatiile dintre memebrii comunitatii: asigura, pe de o parte,
independenta cetatenilor intre ei si, pe de alta parte, libertatea acestora fata de autoritate);
c) "legile criminale" (care, ca raport intre om si lege, reglementeaza relatia dintre "nesupunere
si pedeapsa");
d) "legile moravurilor" (considearte a fi cele mai importante, intrucat "mentin poporul in
spiritul randuielilor sale si inlocuiesc pe nesimtite forta autoritatii prin forta deprinderii") altfel
spus, prin moravuri, obiceiuri, opinii. Ordinea civila insa este intemeiata pe regula de

370
adminsitrare legitima si sigura, si consfinteste dreptul sfant la libertate. In consecinta,
existenta libertatii este legata totdeauna de soarta legilor.
Libertatea interioara-Avem sau nu libertate de gandire?
Oamenii au avut intotdeauna convingerea ca, spre deosebire de actiunile lor, care pot fi
controlate si constranse sa se desfasoare intr-un anumit mod, gandurile sunt libere. Ele se
deruleaza intr-un for interior, acolo unde nimeni nu ne poate constrange. Gandirea este libera,
s-a afirmat cu semetie in Germania, atunci cand Hitler poruncea arderea in public a cartilor
unor autori clasici care credeau in libertate, dreptate si egalitate.
Astazi, multi oameni se intreaba cat de libera este, cu adevarat, gandirea, pornind de la
faptul ca mass-media exercita o influenta foarte puternica asupra modului in care noi
intelegem si apreciem evenimentele. Exista opina, unanim acceptata, ca multe dintre ideile
sustinute in presa sunt acceptate imediat de catre populatie, ca personalitatile mediatizate
reprezinta modele de gandire si comportament, pe care le imita, indeosebi tinerii, ca imaginile
pline de violenta si sex transmise pe posturile de televiziune sau pe ecranele cinematografelor
incita la manifestari necugetate, la reactii imediate, ce tin de instincte primare, ingustand
sfera actiunilor deliberate. Se vorbeste astazi, tot mai mult, despre faptul ca mass-media ne
manipuleaza, influentandu-ne judecata.
Expresia clasica a tentatiei: Ulise si sirenele: Cu ajutorul cantecelor suave si melodioase,
sirenele ii ademeneau pe marinari, corabiile lor esuand in recifuri. Pentru a rezista ispitei, Ulise
a astupat urechile marinarilor si a poruncit ca el insusi sa fie legat de catarg.
3. LIMITE ALE LIBERTATII; PRIVAREA DE LIBERTATE
Articolul 23 al Constituţiei României, republicată, prevede că libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile, iar reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
1. Reţinerea
a) În ce situaţii poate fi reţinută o persoana şi cine poate dispune acestă masură
preventivă:
Măsura preventivă a reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau
procuror faţă de suspect sau inculpat, dacă exista probe sau indicii temeinice din care rezulta

371
suspiciunea rezonabila că o persoana a savârşit o infractiune, dar numai după ascultarea
acestuia în prezenţa apărătorului.
b) Durata reţinerii
Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 ore. Din durata măsurii reţinerii nu se deduce
timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii
la sediul organului judiciar. Daca suspectul sau inculpatul a fost adus in fata organului de
cercetare penala sau a procurorului pentru a fi audiat, in baza unui mandat de aducere legal
emis, in durata retinerii nu se include perioada cat suspectul sau inculpatul s-a aflat sub
puterea acelui mandat.
c) Unde se poate plânge persoana reţinută:
Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura
preventivă a reţinerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea
măsurii, la procurorul care supraveghează urmarirea penală, iar împotriva ordonanţei
procurorului prin care s-a luat această masură se poate face plângere, înainte de expirarea a
24 de ore, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior.
Procurorul, prim-procurorul parchetului sau, dupa caz, procurorul ierarhic superior se
pronunţă prin ordonanţă înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii, iar
când constată că măsura reţinerii este ilegală sau nu este justificată, dispune revocarea ei si
punerea de indata in libertate a suspectului sau inculpatului.
d) Drepturile persoanei reţinute:
Persoanei retinute i se aduce la cunostinta ca are dreptul de a fi asistat de un avocat
ales ori numit din oficiu si dreptul de a nu face nicio declaratie, cu exceptia furnizarii de
informatii cu privire la identitatea sa, atragandu-i-se atentia ca ceea ce declara poate fi folosit
impotriva sa.
Persoana reţinută poate cere să fie încunoştiinţat despre măsura luată un membru de
familie sau una din persoanele desemnată de aceasta.
Persoanelor reţinute li se asigură în toate cazurile asistenţă juridică, organele judiciare
fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărator din oficiu, dacă suspectul sau
inculpatul nu şi-a ales unul.

372
2. Arestarea preventivă
a) În ce situaţii poate fi arestată preventiv o persoană şi cine poate dispune această
măsură:
Măsura arestării preventive poate fi luată faţă de inculpat dacă din probe exista
suspiciunea rezonabila ca inculpatul a savarsit o infractiune si exista una dintre situatiile
prevazute la art. 223, alin (1) Cod Procedura Penala.
Arestarea preventivă se dispune de catre judecatorul de drepturi si libertati, in cursul
urmaririi penale, de catre judecatorul de camera preliminara, in procedura de camera
preliminara, sau de catre instanta de judecata in fata careia se afla cauza, in cursul judecatii,
iar până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, inculpatul este
considerat nevinovat.
b) Durata arestării preventive:
În cursul urmăririi penale, durata arestării preventive a inculpatului nu poate
depăși 30 de zile [termenul începe să curgă de la data punerii în executare a mandatului], în
afară de cazul când este prelungită în condițiile legii.
Măsura arestării preventive poate fi prelungită doar în cursul urmării penale, atunci
când fie temeiurile ce au determinat arestarea inițială impun, în continuare, privarea de
libertate a inculpatului, fie există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii.
Prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel
mult 30 de zile, putând fi acordate și alte prelungiri, fiecare cu o durată ce nu poate depăși 30
de zile. Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate
depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile.
Pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul
urmăririi penale, se va lua în considerare și durata privării de libertate dispusă prin măsura
arestului la domiciliu.
În cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară în fața
căruia se află cauza poate dispune arestarea preventivă pentru o perioadă de cel mult 30 de
zile.

373
  În cursul judecății, măsura arestării preventive poate fi dispusă de către instanța de
judecată în compunerea prevăzută de lege pentru o perioadă de cel mult 30 de zile [durata
arestării preventive începe să curgă de la data sesizării instanței de judecată], în acest caz,
mandatul de arestare preventivă fiind emis de către președintele completului.
În cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării preventive a
inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea
maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de
judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani.
Dacă pe durata arestării preventive, inculpatul suferă de o boală care nu poate fi
tratată în rețeaua medicală a Administrației Naționale a Penitenciarelor, el va executa
măsura în rețeaua medicală civilă sub pază permanentă, ipoteză în care această perioadă
intră în durata arestării preventive.
c)Unde se poate plânge persoana arestată preventiv:
Impotriva incheierilor prin care judecatorul de drepturi si libertati dispune asupra
masurilor preventive, inculpatul si procurorul pot formula contestatie, in termen de 48 de ore
de la pronuntare sau, dupa caz, de la comunicare. Contestatia se depune la judecatorul de
drepturi si libertati care a pronuntat incheierea atacata si se inainteaza, impreuna cu dosarul
cauzei, judecatorului de drepturi si libertati de la instanta ierarhic superioara, in termen de 48
de ore de la inregistrare. (In cazul urmaririi penale)
In cazul camerei preliminare si in judecata in prima instanta se aplica dispozitiile de
mai sus.
d) Drepturile persoanei arestate preventiv:
- Dreptul de a nu da nicio declaratie pe parcursul procesului penal;
- Dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care inculpatul este arestat si la
incadrarea juridica a acesteia;
- Dreptul de a consulta dosarul cauzei, in conditiile legii;
- Dreptul de a avea un avocat ales sau din oficiu;
- Dreptul de a propune administrarea de probe in conditiile prevazute de lege, de a ridica
exceptii si de a pune concluzii;

374
- Dreptul de a formula orice alte cereri pe parcursul procesului penal, ce tin de solutionarea
laturii penale si civile a cauzei;
- Dreptul de a beneficia in mod gratuit de un interpret;
- Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile persoanei arestate;
- Dreptul de a informa o alta persoana cu privire la arestare sau de a informa consulatul sau
ambasada tarii;
- Dreptul la asistenta medicala de urgenta;
- Dreptul de a contesta masura dispusa;
- Dreptul de a cere revocarea sau inlocuirea masurii arestului la domiciliu sau a arestarii
preventive;
- Dreptul de a contesta durata procesului penal.
In ceea ce priveste suspectul si inculpatul minor, retinerea si arestarea preventiva pot fi
dispuse, in mod exceptional, numai daca efectele pe care privarea de libertate le-ar avea
asupra personalitatii si dezvoltarii acestuia nu sunt disproportionate fata de scopul urmarit
prin luarea masurii.
La stabilirea duratei pentru care se ia masura arestarii preventive sau masura retinerii
se are in vedere varsta suspectului sau inculpatului de la data cand se dispune asupra luarii,
prelungirii sau mentinerii masurii.
Cand s-a dispus retinerea sau arestarea preventiva a unui minor, incunostiintarea se
face, in mod obligatoriu, si catre reprezentantul legal al acestuia sau, dupa caz, catre pesoana
in ingrijirea ori supravegherea careia se afla minorul.
Libertatea si respectarea legilor-Limite ale libertatii:
Comportamentul oamenilor este, in primul rand, un comportament social, alaturi de si
impreuna cu ceilalti. De aceea, el trebuie sa se incadreze intre anumite limite, astfel incat nicio
persoana sa nu provoace raul semenilor.
Fiecare persoana are propriile ei trebuinte, scopuri, idealuri, dar satisfacerea acestora
trebuie sa se produca doar in cadrul stabilit de regulile si normele societatii. Doar astfel este
posibila supravietuirea, ordinea si functionarea normala a unei societati.

375
 Normele si regulile societatii ne orienteaza actiunile, indicandu-ne ceea ce comunitatea
asteapta de la noi, ce avem voie sa facem si ce nu, ce ne este permis si ce ne este interzis.
Normele unei societati pot fi morale si juridice.
Normele juridice sunt cunoscute sub numele de legi. Ele reprezinta reguli cu caracter
obligatoriu, elaborate, impuse si aparate de catre autoritatile statului.
Norma= din grecescul nomos, care inseamna ordine;
= regula, principiu de conduita, care stabileste comportamente acceptabile din
punct de vedere social, stabileste ceea ce e normal, prescrie ceea ce avem voie sa facem si ce
nu.
In general, atat normele juridice, cat si cele morale contin interdictii. La prima vedere,
aceste interdictii par a ne limita libertatea. In realitate, ele fac posibila libertatea fiecarui
membru al societatii. Niciun membru al unei colectivitati, indiferent cine ar fi el, nu are
libertatea de a actiona dupa bunul plac, pentru ca astfel ar putea afecta libertatea si chiar
viata celorlalti.
Aceste interdictii, care adeseori ne supara sau ne enerveaza, au drept scop sa ne invete
sa traim pasnic impreuna cu ceilalti, iar cu timpul, pe masura ce ne maturizam, ne vor aduce
independenta, ne vor invata cum sa fim liberi, respectand totodata libertatea celorlalti.
Intre normele unei societati pot aparea contradictii. De exemplu, societatea ocroteste
dreptul la viata al oamenilor, dar membrul unui cult religios poate refuza asistenta medicala
pentru ca aceasta contravine credintei sale, protejata si ea de catre lege, in virtutea dreptului
la libera exprimare.
Presiunile, constrangerile pe care le exercita societatea asupra membrilor sai, prin
intermediul normelor, pentru a-i obliga sa se comporte intr-un anumit mod poarta numele de
control social.
Control social= ansamblu de institutii, reguli, actiuni, mijloace de influentare, al carui
scop este de a impune respectarea unor modele de comportament acceptate de societate.
Controlul social reprezinta ansamblul mijloacelor si mecanismelor prin care societatea
impune indivizilor o serie de constrangeri, interdictii, presiuni, dar si permisiuni, recunoastere
si recompense in procesul de aplicare a normelor.

376
 Controlul social manifestat prin constrangere si presiune sociala presupune sanctiuni
disciplinare, amenzi contraventionale si penale, confiscarea bunurilor, inchisoarea,
marginalizarea, dispretul. Controlul social manifestat prin recompensare si recunoastere
presupune premii, diplome, medalii, admiratie, lauda.
Avantajele controlul social sunt conformarea la cerintele societatii, organizarea,
legalitatea. Dezavantajele/limitele controlului social sunt nonconformismul, delincventa,
dezorganizarea, conflictele, interventia in zona vietii private, generarea unui comportament
total invers decat se asteapta.
Dar pentru a face fata exigentelor societatii, oamenii trebuie, mai intai, sa le cunoasca.
Ei trebuie sa le invete, asa cum invata, la scoala, scrisul, cititul. Numai ca socializarea incepe
mult mai devreme, o data cu invatarea primilor pasi, si dureaza practic toata viata. De aceea,
auzim adeseori spunandu-se despre cineva care nu se comporta civilizat, ca ii lipsesc cei sapte
ani de acasa. In acest sens, se spune ca omul nu se naste uman, ci devine in procesul
educatiei.
La inceput, aceasta invatare, se produce prin imitatie. Copilul invata sa se comporte
imitandu-si parintii, bunicii, mai apoi prietenii, eroii din diferite carti sau filme. Acestia sunt
adevaratele modele pentru fiecare om. Cu timpul, tinerii doresc sa-si continue scoala, sa-si
construiasca o cariera, participa la diferite activitati pe care societatea le apreciaza si
recompenseaza. Toate acestea sunt posibile doar daca invata normele societatii.
Socializare= procesul de invatare, de dobandire treptata a normelor si valorilor unei
societati. Scopul socializarii este integrarea in societate a fiecarui individ.
Dar numai invatarea nu este suficienta. Ea trebuie sa fie insotita de intelegerea si
respectarea legilor, a regulilor scrise si nescrise ale colectivitatii. Fiecare om trebuie sa
constientizeze ca, in absenta lor, existenta societatii, a speciei umane sunt imposibile.
Controlul social se realizeaza prin intermediul recompenselor si pedepselor.
Recompensele au drept scop incurajarea oamenilor de a respecta regulile de
convietuire sociala si pot veni din partea:
- unor institutii si organizatii: multumiri publice, elogii, distinctii, premii;
- familiei, prietenilor, vecinilor: aprobare, lauda.

377
 Pedepsele genereaza teama sau frica oamenilor de a incalca regulile si legile
comunitatii si pot fi date de :
- diferite autoritati ale statului (politie, justitie): contraventii, confiscarea de bunuri, privarea de
libertate;
- prieteni, vecini, cunostinte: dispret, batjocura, izolare, marginalizare.
In ciuda pedepselor, atunci cand nu este vazut de ceilalti, individul ar putea sa
nesocoteasca cu buna stiinta regulile societatii. De aceea, cel mai important lucru este
transformarea controlului social in autocontrol, astfel incat comportamentul sa nu mai fie
orientat, reglat din exterior, ci din interiorul fiecaruia dintre noi. Doar atunci omul este cu
adevarat liber, altfel este sclavul unor reguli a caror necesitate nu o intelege. Libertatea este o
forma de autocontrol atunci cand ea se bazeaza pe convingere, si nu pe teama.
Libertatea completa inseamna solitudinea absoluta. Eliberata de ceilalti si de relatiile
cu acestia, persoana ramane singura in fata primejdiilor existentei, fara sprijinul celorlalti.
Ceilalti oameni, chiar daca sunt uneori cauze de suparare si neintelegeri, reprezinta si un mijloc
de supravietuire, un sprijin. Ceilalti ne pot intelege si ajuta. Refuzul companiei umane este
insotit de lipsa de protectie si cresterea nesigurantei.
Copilul in procesul judiciar; Delincventa juvenila; Consecinte al nerespectarii legii.
In ciuda incercarilor societatii de a-i determina pe membrii sai sa se conformeze
regulilor de convietuire acceptate de comun acord, multi oameni, din dorinta de a-si atinge
scopurile, folosesc mijloace incorecte, ilegale. Astfel de comportamente care incalca legile se
numesc comportamente delincvente si atrag dupa sine pedepse din partea institutiilor
statului.
Din nefericire, astfel de acte sunt savarsite si de catre copii si tineri care nu au implinit
varsta de 18 ani. In aceste cazuri ele poarta numele de delincventa juvenila. Delincventa=
totalitatea faptelor prin care se incala legile.
Adeseori, copiii si tinerii nu au maturitatea necesara de a distinge binele de rau, de a
prevedea consecintele faptelor lor si pot aluneca usor pe panta delincventei. Un comportament
delincvent poate incepe, in joaca, cu chiulul de la scoala, indisciplina la ore, performante
scolare scazute, fumtul, consumul de alcool si poate ajunge la forme mai grave, precum: fuga

378
de acasa, vagabondajul, agresiunile fizice, consumul de droguri, talhariile, furturile etc. Exista
si situatii de felul urmator: tineri cu note bune la scoala, constiinciosi care au devenit repede
delincventi datorita relei influente a unor prieteni. Vrand sa-si demonstreze barbatia sau
maturitatea, ei au comis acte de bravura cu consecinte deosebit de grave pentru ceilalti.
La aceasta varsta, fiecare tanr isi cauta propria identitate; el incepe sa manifeste
opozitie fata de parinti si profesori, capatand incredere in prieteni, nu intotdeauna bine
intentionati. Fiecare tanar ar dori sa aiba responsabilitati care sa ii puna in valoare calitatile, sa
fie independent, dar in acelasi timp, sa se bucure si de confortul si caldura oferite de propria
familie. Putini stiu insa ca furtul unui pix din geanta unui coleg, lovirea cuiva, chiar si in gluma,
pot constitui fapte pedepsite de lege.
Statisticile arata ca numerosi tineri delincventi provin din familii dezorganizate, in care
lipseste unul din parinti, sau din familii cu numeroase conflicte, in care au fost lipsiti de
afectivitate, unde nu au beneficiat de conditii adecvate de existenta. Cu toate acestea, exista
tineri, care, desi au crescut intr-un asemenea mediu, s-au integrat in societate, au o cariera, nu
au infaptuit niciodata fapte care sa incalce legea. De asemenea, multi delincventi provin dintre
cei care nu si-au terminat studiile, care nu au o calificare si care au recurs la furt, talharii
pentru a-si castiga existenta.
Datorita faptului ca au adus prejudicii grave altor membri ai societatii, ei sunt privati
de libertate, sunt pedepsiti sa mearga pentru diferite perioade de timp in institutii de
reeducare, unde se incearca recuperarea lor prin educatie si beneficiaza de asistenta unor
persoane calificate. Acestea ii ajuta sa isi continue studiile, sa invete o meserie, sa devina
capabili de a trai alaturi de ceilalti. Multi dintre ei reusesc acest lucru si , cu timpul, se
integreaza in societate si isi intemeiaza propriile familii. Exista insa si multi tineri care incalca din
nou legea, recidiveaza. Ei devin un mare pericol pentru semenii lor, pentru existenta societatii.
"Statele parti recunosc oricarui copil banuit, acuzat sau ca privire la care s-a dovedit ca
a comis o incalcare a legii penale, dreptul la un tratament conform cu simtul demnitatii si al
valorii personale." (Art.40, extras, din Conventia ONU cu privire la Drepturile Copilului)
Respectarea normelor morale si juridice este obligatorie si pentru copii. Conform
articolului 1 din Conventia ONU cu privire la Drepturile Copilului, copil inseamna orice

379
persoana din lume sub varsta de 18 ani, cu exceptia cazului in care, prin lege, majorul este
stabilit sub aceasta varsta.
Toti copiii beneficiaza de aceleasi drepturi fara nicio discriminare. Nicio persoana, nicio
institutie, niciun stat nu are voie sa incalce sau sa limiteze drepturile copilului. Copiii au
drepturi, dar au si responsabilitati.
Cea mai importanta responsabilitate a unui copil este sa respecte drepturile celorlalti
copii si drepturile adultilor. Exista insa cazuri in care copiii incalca aceste drepturi si legile.
Conform articolului 40 din Conventia ONU cu privire la Drepturile Copilului, copiii care sunt
acuzati sau care s-a dovedit ca au incalcat legea au dreptul de a fi tratati uman si de a
beneficia de asistenta juridica.
Orice copil banuit sau acuzat ca a incalcat legea va fi presupus nevinovat pana ce
vinovatia va fi stabilita legal. De asemenea, va fi informat prompt, prin intermediul parintilor
sau al reprezentantilor legali, de acuzatiile care i se aduc.
Privarea de libertate se va face in conditiile legii, pentru cele mai grave delicte.
Conform Codului Penal din Romania, minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde
penal, in timp ce minorul care are varsta intre 14 si 16 ani, raspunde penal, numai daca se
dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant; implinind varsta de 16 ani, minorul va
raspunde penal.
Totalitatea abaterilor si incalcarilor de norme sociale, sanctionate juridic, savarsite de
minori de pana la 18 ani, reprezinta delincventa juvenila. Cauze specifice ale aparitiei
delincventei juvenile:
- lipsa supravegherii copiilor de catre parinti/apartinatori;
- cresterea situatiilor de abandon scolar;
- lipsa unei legaturi permanente intre familie si scoala;
- necunoasterea din timp a anturajului copilului;
- teribilismul manifestat de unii copii;
- situatia economica precara a unor familii;
- parinti cu antecedente penale;
- consumul de catre unii minori de alcool si substante interzise de lege etc.

380
 In cazul abaterilor minore, se aplica pentru copii masuri educative si de reintegrare a
acestora. Aceste masuri se numesc masuri educative neprivative de libertate si sunt: stagiul
de formare civica, supravegherea, consemnarea la sfarsit de saptamana, asistarea zilnica.
In cazul infractiunilor grave sau al multiplelor infractiuni, legea prevede privarea de
libertate prin masuri educative privative de libertate, cum sunt: internarea iintr-un centru
educativ si internarea intr-un centru de detentie.
In procesul judiciar se aplica principiu interesuluil superior al copilului, iar prezenta
acestora in fata instantelor de judecata se va face doar alaturi de parinti/reprezentanti legali si
de aparatorul sau.
In cazul in care un minor a savarsit o fapta ce a cauzat un prejudiciu, parintii sunt
responsabili de prejudiciul cauzat si pot fi obligati sa repare in natura prejudiciul, sa plateasca
despagubiri etc.
Consecintele nerespectarii legii pot fi: sanctiuni, privarea de libertate, interzicerea
unor drepturi, excluziunea sociala etc.
Autoritatile statului si societatea civila se implica activ in diminuarea fenomenului
delincventei juvenile, atat la nivel local, cat si la nivel central. Prin programe si proiecte menite
sa previna fenomenul, acestea actioneaza pe plan psihologic, social si economic pentru
integrare scolara, sociala, profesionala, integrare post-penala si protectie sociala.
Copiii trebuie sa fie constienti ca respectarea legilor si a normelor morale reprezinta
un factor important de convietuire sociala.
4. PARTICIPAREA CETATENEASCA SI RESPONSABILITATEA
PARTICIPAREA CETĂŢENEASCĂ constă într-un proces prin care cetăţenii influenţează deciziile
publice, care le afectează propria viaţă sau pe aceea a comunităţii.
Participarea poate fi:
 activă, atunci când cetăţenii interacţionează cu aleşii lor sau cu executivul
administraţiei publice locale, pentru a influenţa deciziile privind politicile publice;
 pasivă, atunci când cetăţenii participă doar la o întrunire publică, pentru a primi
informaţii asupra situaţiei unui nou program al autorităţilor locale, sau atunci când se
prezintă la vot, în cadrul procesului electoral.

381
 Participarea cetăţenească este cea mai eficientă, atunci când cetăţenii se adună să
afle şi să discute, dar şi să-şi exprime părerile, iar aceste ocazii sunt foarte utile pentru
atingerea consensului, care poate fi un sprijin consistent pentru acţiunile administraţiei
publice locale.
Participarea cetăţenilor la conducerea societăţii este un drept dar şi o responsabilitate.
Cetăţenii au responsabilitatea de a controla acţiunile autorităţilor, pentru a preveni şi
împiedica abuzul de putere.
Dezbaterea problemelor care privesc comunitatea este deosebit de importantă într-un
stat democratic. Adoptarea deciziilor trebuie să fie rezultatul acestor dezbateri. Dacă oamenii
nu se vor implica în viaţa societăţii vor pierde posibilitatea de a-şi spune cuvântul referitor la
modul în care sunt guvernaţi şi de a îmbunătăţi diferite lucruri care le afectează viaţa.
Cetăţenii nu pot fi obligaţi să participe, ei fiind liberi să-şi manifeste dezaprobarea faţă
de acţiunile autorităţilor prin neparticipare. Cetăţenii pasivi care se retrag din viaţa politică,
refuzând să participe la vot, nu vor avea reprezentanţi care să acţioneze pentru promovarea
intereselor lor.
Atitudinea pasivă poate deveni o formă de protest când se generalizează şi ajunge să
împiedice desfăşurarea vieţii politice şi funcţionarea normală a statului.
Participarea la viaţa socială poate avea diferite forme:
 informarea în legătură cu diferite evenimente, probleme, ş.a.
 dezbaterea problemelor;
 munca voluntară în sprijinul unei cauze;
 participarea la diferite manifestaţii, întruniri
 activitatea în campanii electorale;
 participarea la vot,
 înscrierea într-un partid
 depunerea candidaturii pentru o funcţie politică.
O persoană responsabilă ştie că poate da socoteală pentru faptele sale. Consecinţa
responsabilităţii este răspunderea pentru faptele proprii şi, uneori, chiar pentru faptele altora
(ex. părinţii pentru faptele copiilor).

382
 Responsabilitatea poate fi individuală sau colectivă (ex. responsabilitatea de a
contribui la curăţenia oraşului).
Despre responsabilitatea individuala si implicarea civica:
Participarea cetăţenilor în procesul de luare a deciziei publice la nivel local implică
drepturi şi obligaţii de ambele părţi. Primul drept al cetateanului este acela de a stabili legea;
prima îndatorire este aceea de a respecta legea, exercitându-şi libertatea, dezvoltându-şi
iniţiativele, organizându-şi relaţiile cu ceilalţi în cadrul definit de lege. [“Concepte de bază şi
competenţe esenţiale referitoare la educaţia pentru cetăţenie într-o societate democratică”,
François Audigier, Consiliul Europei, 2000]
Responsabilităţile cetăţenilor:
 Să observe ce face administraţia locală şi în ce scop;
 Să fie pregătiţi să se implice când administraţia planifică să facă ceva ce poate să le
afecteze interesele;
 Să manifeste interes în a înţelege problemele, incluzând constrângerile în ceea ce
administraţia poate să facă;
 Să abordeze reprezentanţii administraţiei cu o atitudine pozitivă;
 Să-şi exprime interesele şi ideile clar şi complet;
 Să încerce să lucreze constructiv cu oficialii administraţiei locale pentru a găsi şi
implementa soluţii satisfăcătoare pentru ambele părţi.
Obligaţia autorităţilor locale este de a asculta ce spun cetăţenii, de a ţine cont de
opiniile lor [...] de a explica de ce o idee nu poate sau nu ar trebui implementată.
["Participarea cetăţenească pentru îmbunătăţirea procesului decizional în administraţia publică
locală"-Research Triangle Institute, Programul de Asistentă pentru Administraţia Publică Locală
din România LGA, finanţat de USAID prin contractul EEU-I-00-99-00014-00]
Cetăţenii au responsabilitatea de a monitoriza acţiunile autorităţilor, pentru a preveni
abuzul de putere. Dezbaterea problemelor comunitatii este esentiala într-un stat democratic,
prin neimplicarea în viaţa societăţii, oamenii pierzand posibilitatea de a îmbunătăţi diferitele
decizii/hotarari care le afectează viaţa.

383
 Competenţele de bază asociate cu cetăţenia într-o societate democratică sunt cele
determinate de construirea unei persoane libere şi autonome, care işi cunoaşte şi apără
drepturile, îşi asumă responsabilităţile sale în societate. [“Concepte şi competenţe cheie” –
Educaţie pentru cetăţenie democratică, Simona Velea, Institutul de Stiinte ale Educatiei]
Într-o societate democratică trebuie să existe permanent respectul faţă de orice
cetăţean. Respectul poate fi evidenţiat prin modul în care omul ca persoană este tratat în
societate, astfel încât să-i fie respectată demnitatea. Indiferent de deosebirile existente între
oameni şi societate, respectul faţă de cetăţean presupune posibilitatea de a acţiona liber, de
a se manifesta ca cetăţean în orice împrejurare. Respectul demnităţii umane trebuie să fie
prezent chiar în situaţia în care o persoană este sancţionată pentru ceva făcut greşit.
Orice cetăţean al unei societăţi democratice are dreptul şi responsabilitatea să fie
informat despre modul în care autorităţile publice îşi realizează îndatoririle, de exemplu
despre cum:
 folosesc banii proveniţi din taxe;
 aplică legea;
 sunt tratati cetăţenii în diferite situaţii;
 organizează alegerile pentru organele reprezentative ale statului.
Responsabilitatea:
Responsabilitatea este o valoare importantă într-o democraţie. Ea este garantul
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Dacă atât statul cât şi cetăţenii îşi îndeplinesc
responsabilităţile, libertatea personală şi cea colectivă vor fi protejate (apărate).
Pentru a analiza responsabilităţile este foarte important să examinăm câteva dintre
sursele acestora. Există mai multe surse principale ale responsabilităţii:
 Promisiunile (spre exemplu, dacă aţi promis unui coleg sprijin în pregătirea temelor,
aveţi responsabilitatea de a vă respecta promisiunea);
 Efectuarea temei, a unei sarcini de lucru (spre exemplu, responsabilitatea pe care o au
elevii de a pregătii lecţiile pentru şcoală);
 Profesia (exercitarea oricărei profesii implică îndeplinirea unei responsabilităţi);

384
  Legea (prin intermediul legilor sunt stabilite responsabilităţi pentru toţi membrii
societăţii);
 Obiceiurile şi tradiţiile comunităţii (spre exemplu, responsabilitatea tinerilor de a
respecta şi ajuta persoanele în vârstă);
 Calitatea de cetăţean (spre exemplu, cetăţenii au responsabilitatea de a participa la
vot);
 Principiile morale (spre exemplu, fiecare persoană are responsabilitatea de a-i respecta
pe ceilalţi membrii ai comunităţii).
Unele dintre responsabilităţi sunt individuale, ca responsabilităţi pe care fiecare
persoană le are faţă de alte persoane sau faţă de comunitate. Aceste responsabilităţi sunt
asociate drepturilor şi libertăţilor persoanei, cum sunt:
 Responsabilitatea unei promisiuni;
 Responsabilităţice provin din realizarea unor acţiuni individuale;
 Responsabilitateavotului;
 Responsabilitatea opiniilor.
Îndeplinirea acestor responsabilităţi se soldează cu efecte pozitive pentru fiecare
persoană. Astfel, o persoană care îşi îndeplineşte responsabilităţile:
 este mai liberă (prin diminuarea posibilelor constrângeri);
 capătă respect faţă de sine, încredere în capacităţile proprii;
 se bucură de respectul şi aprobarea celorlalţi membri ai comunităţii.
Alte responsabilităţi sunt colective. Ele aparţin unor grupuri de interese (spre exemplu
organizaţii neguvernamentale, asociaţii profesionale, grupuri ecologice) sau chiar statului.
În acest caz îndeplinirea responsabilităţii presupune voinţa şi acţiunea colectivă (spre
exemplu, statul are responsabilitatea de a garanta drepturile şi libertăţile cetăţenilor sau
diferitele grupuri de interese au responsabilitatea de a-şi îndeplini responsabilităţile faţă de
ceilalţi membri ai comunităţii).
Îndeplinirea responsabilităţilor colective asigură:
 armonia socială;
 respectul cetăţenilor faţăde respectivele instituţii;

385
  încrederea comunităţii.
Neîndeplinirea responsabilităţilor, atât individuale căt şi colective atrage o serie de
sancţiuni şi penalităţi. Spre exemplu, dacă autorităţile nu-şi îndeplinesc responsabilităţile faţă
de cetăţeni, ele vor fi sancţionate de aceştia prin neacordarea votului la următoarele alegeri.
Dacă o persoană investită cu responsabilitate nu-şi respectă o promisiune, va fi sancţionată
prin pierderea încrederii persoanelor faţă de care acesta şi-a încălcat promisiunea.
De foarte multe ori, asumarea responsabilităţilor este rezultatul opţiunii personale,
adică, asumarea directă. Spre exemplu, un coleg îşi asumă responsabilitatea organizării unui
club turistic în şcoală. Uneori sunt nenumărate situaţiile, când oamenii îşi asumă direct
responsabilităţile.
Alteori însă, asumarea responsabilităţilor este rezultatul opţiunii altei persoane (sau
grup social). În acest caz asumarea nu mai este directă, ci indirectă. Spre exemplu, exercitarea
profesiei de medic presupune responsabilităţi asumate prin jurământul lui Hypocrate.
La nivelul unei comunităţi, întâlnim situaţia delegării responsabilităţii unei acţiuni,
unui membru sau unui grup de membri ai colectivităţii respective. Spre exemplu, profesorul de
muzică sau desen a delegat responsabilitatea realizării unei expoziţii sau unui cor, unui grup
de cinci elevi.
Într-un stat democratic, respectarea autorităţilor publice este o necesitate.
Pot fi evidenţiate, în acest sens, câteva avantaje esenţiale ale activităţii autorităţilor
publice, deopotrivă pentru persoană şi pentru societate:
 aplicarea legilor pentru apărarea ordinii constituţionale şi a securităţii oamenilor;
 gestionare paşnică şi dreaptă a conflictelor;
 îmbunătăţirea calităţii vieţii;
 folosirea eficientă a resurselor şi asigurarea unor servicii esenţiale pentru om şi pentru
comunitate;
 apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale.
Pentru ca cetăţenii să obţină rezultate bune, atât în viaţa personală cât şi în cea
socială, este nevoie de organizare, coordonare, ordine. Menţinerea ordinii constituţionale în
stat necesită supunerea cetăţeanului faţă de autorităţile publice care, prin activitatea lor,

386
aplică legea. Conducerea de către autorităţi, acceptată şi recunoscută de către cetăţeni este,
de asemenea, o componentă esenţială a relaţiilor de autoritate. Relaţiile de autoritate se
manifestă, de regulă, de la persoana cu rol de decizie, la executanţi.
Astfel, respectarea legii asigură:
 ordinea, organizarea şi conducerea societăţii;
 protecţia cetăţenilor împotriva abuzurilor de putere.
Într-o societate democratică trebuie să existe permanent respectul faţă de orice
cetăţean. Respectul poate fi evidenţiat prin modul în care omul ca persoană este tratat în
societate, astfel încât să-i fie respectată demnitatea.
Controlul autorităţilor publice poate sa aibă în vedere:
 activitatea pe care o desfăşoară;
 deciziile publice pe care le iau.
Cu privire la primul aspect, se poate evidenţia că orice cetăţean al unei societăţi
democratice are dreptul şi responsabilitatea să fie informat despre modul în care autorităţile
publice îşi realizează îndatoririle. Astfel, este cunoscută activitatea desfăşurată, în multe ţări
democratice, de diferite asociaţii, organizaţii care urmăresc modul în care autorităţile îşi
îndeplinesc responsabilităţile pe care le au; De exemplu cum:
 folosesc banii proveniţi din taxe;
 aplică legea;
 îi tratează pe cetăţeni în diferite situaţii;
 organizează alegerile pentru organele reprezentative ale statului.
Cetăţenii trebuie să fie convinşi că autorităţile publice îşi îndeplinesc îndatoririle.
Aceasta este şi o cale de a sancţiona autoritatea. Buna intenţie a autorităţilor publice nu
trebuie pusă la îndoială doar pentru că unele persoane care o reprezintă dau dovadă de
incompetenţă; aceste persoane trebuie schimbate din funcţiile şi poziţiile pe care le ocupă.
Cu privire la al doilea aspect, se pot pune în evidenţă mijloace directe şi indirecte de
control al deciziilor publice luate de autorităţi. Pot fi menţionate următoarele mijloace directe:
 implicarea în activitatea unui partid politic;

387
  participarea la un referendum, prin care cetăţenii îşi exprimă, prin vot, opinia cu
referire la o anumită problemă;
 realizarea unor activităţi de tip lobby (prin grupuri de presiune, campanii de scrisori
adresateunor persoane sau instituţii, pichetare, etc.);
 depunerea candidaturii pentru o funcţie publică.
Pot fi menţionate următoarele mijloace indirecte:
 alegerile;
 campaniile de presă;
 din perspectiva autorităţilor, rolul de a limita acţiunile oamenilor, stabilind ce este
permis şi ce este interzis acestora să facă, având ca efect asigurarea ordinii şi buna
convieţuire a oamenilor;
 din perspectiva cetăţenilor, rolul de a-i proteja împotriva abuzului de putere, pentru a
asigura cadrul în care se desfăşoară acţiunile oamenilor, orientate de decizii
individuale.
În această situaţie, cooperarea între cetăţeni şi autorităţi, între societatea civilă şi stat
se impune ca soluţie a rezolvării problemelor într-o societate democratică.
Societatea civilă are un rol important prin:
 apărarea cetăţenilor de manifestarea abuzivă a autorităţilor publice;
 furnizarea unor mijloace de influenţare şi de control a deciziilor publice.
În acest sens, dezvoltarea societăţii civile şi implicarea cetăţenilor în viaţa societăţii
sunt esenţiale pentru funcţionarea democratică a unei societăţi.
Motive pentru care nu participă cetăţenii:
 S-ar putea, ca oamenii să nu poată participa, la data programată, la întrunirea sau
audierea publică sau la un alt eveniment de participare cetăţenească. Poate trebuie să
lucreze, sau au un alt program. În unele locuri, se ajunge greu fără maşină personală
sau, poate că, locul întrunirii nu este considerat sigur.
 Poate, oamenii nu au auzit sau nu au citit anunţurile publice despre întrunirea publică,
sau poate nu au aflat despre ea din cauză că nu a fost anunţată din timp.

388
  În unele cazuri, cetăţenii, care altfel sunt interesaţi să participe, întâmpină greutăţi în
a contacta persoana care se ocupă de transmiterea informaţiilor despre întrunire şi,
pentru că nu reuşesc, renunţă să mai vină.
 Cetăţenii se simt stânjeniţi dacă nu ştiu prea multe despre tema ce va fi discutată la
întrunirea publică şi dacă nu ştiu ce se aşteaptă de la ei, ca participanţi la întrunire.
 Oamenii, care nu au o experienţă sau sunt prea puţin obişnuiţi să participe la întruniri
publice, ar putea suspecta că au fost invitaţi, doar, pentru a fi manipulaţi în interesul
administraţiei publice locale.
 Într-o întrunire de cartier, oamenii ar putea fi rezervaţi în a-şi exprima un punct de
vedere deosebit, mai ales dacă, adoptând această poziţie, ar deveni nepopulari printre
vecini, prieteni, asociaţi, clienţi sau angajaţi.
 Oamenilor nu le place să discute şi să dezbată probleme despre care ei cred că s-a
hotărât deja.
 Oamenilor nu le place să ofere informaţii, dacă ei cred că aportul lor nu va fi apreciat şi
luat în considerare la justa sa valoare.
DREPTATEA SI EGALITATEA
1. TIPURI DE DREPTATE:
Dreptatea este valoarea etică şi juridică, în funcţie de care se aprobă sau se dezaprobă
relaţiile sociale şi raporturile juridice, normele juridice şi hotărârile organelor de jurisdicţie
existente într-o epocă şi într-o organizare socială dată; este faptul de a recunoaşte drepturile
cuiva, de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine în mod legitim.
Dreptatea este o virtute morală, cea mai înaltă dintre cele patru virtuţi cardinale, care
constă în faptul de a da fiecăruia ce este al său, în a respecta drepturile altuia.
În societăţile bazate pe exploatare, clasele dominante caută să justifice, prin
concepţiile lor despre dreptate, relaţiile economice existente, să le întărească prin legi şi
norme morale, în timp ce clasele şi păturile sociale asuprite promovează propriile lor concepţii
despre dreptate, care oglindesc necesitatea schimbărilor relaţiilor sociale respective, năzuinţa
maselor de a înlătura inegalitatea socială.

389
 Dezvăluind caracterul formal al concepţiei burgheze despre dreptate, concepţie care
ascunde esenţa exploatării capitaliste, marxism leninismul a făurit o concepţie nouă,
comunist-ştiinţifică despre dreptate, conform căreia adevărata dreptate socială constă în
eliberarea omului de orice exploatare şi asuprire, în realizarea egalităţii sociale depline în
condiţiile comunismului.
Există mai multe tipuri de dreptate dintre care principalele categorii de dreptate sunt:
 dreptatea distributivă este corectitudinea accesului la resurse, poziţii în societate şi a
distribuirii unor avantaje, obligaţii între persoane, grupuri în societate.
 dreptatea procedurală presupune respectarea legilor şi înfăptuirea justiţiei.
Ca respectare a legilor, dreptatea presupune respectarea drepturilor legale ale unei
persoane: libertarea personală, proprietatea, demnitatea umană şi să i se dea fiecăruia ce i
se cuvine.
 dreptatea corectivă sau reparatorie se referă la repararea nedreptăţii şi la
corectitudinea răspunsului la nedreptăţi, prejudicii.
Clasificare:
 Dreptate distributivă;
 Dreptate corectivă;
 Dreptate procedurală.
Dreptatea distributivă sau cum se poate realiza impartirea dreapta a bunurilor si
egalitatea sanselor
Pentru a putea supravietui si a se dezvolta normal, orice om are nevoie de o multime de
bunuri. Dar membrii unei societati sunt numerosi, iar resursele existente sunt limitate, asa incat
niciodata oamenii nu isi vor putea satisface toate trebuintele sau implini toate dorintele. In
plus, exista oameni bogati, care au acces la o mare varietate de bunuri, si oameni care traiesc la
limita inferioara a saraciei. De aceea, impartirea bunurilor a constituit dintotdeauna o
problema pentru care, de-a lungul timpului, s-au propus mai multe solutii.
O prima solutie a tinut seama de necestitatile existente. Fiecare om are nevoie de un
minimum de bunuri si servicii, precum: alimente, imbracaminte, locuinta, ingrijire medicala.
Acestea corespund necesitatilor fundamentale legate de mentinerea vietii.

390
 Dar, intrucat oamenii sunt diferiti unii in raport cu ceilalti, si trebuintele lor, chiar cele
elementare, vor fi diferite. Astfel, anumite persoane ar putea sa aiba nevoie intr-o masura mai
mare de educatie, in timp ce alte persoane sa solicite mai multa ingrijire medicala. Pe de alta
parte, cine ar putea spune unde sfarsesc nevoile unui om si unde incep doreintele acestuia?
Dupa Abraham Maslow, la baza piramidei se afla nevoile fundamentale (bilogico-
materiale). Satisfacerea lor este o conditie esentiala pentru mentinerea vietii. Conform lui
Maslow, nevoile sunt urmatoarele: hrana, imbracaminte, adapost (baza piramidei), protectie,
securitate (prima treapta a piramidei), prieteni, colegi, familie, apreciere, cunoastere
(trunchiul piramidei), frumos, bine, autorealizare (varful piramidei).
O solutie a avut in vedere capacitatile personale si meritele recunoscute de societate.
Fiecare om este diferit de ceilalti. El este inzestrat cu anumite capacitati si aptitudini care, daca
sunt valorificate, ii pot aduce satisfactii si ii pot asigura un statut social adecvat. Cel care este
mai inzestrat sau munceste mai mult si mai bine ar trebui recompensat de societate cu o
cantitate mai mare de bunuri.
In practica, aplicarea acestei solutii creeaza dificultati, intrucat oamenii difera unii de
ceilalti atat prin inzestrarea lor nativa, cat si prin mediul in care traiesc si prin posibilitatile
oferite de familie, respectiv de comunitate. In aceste conditii ce se va intampla cu cei care sunt
mai putin dotati sau care nu au beneficiat de o educatie adecvata? Cum poate societatea sa
compare meritele unui cercetator cu cele ale uni star rock, ori ale unui medic cu cele ale unui
senator?
Dreptatea distributiva se refera nu doar la resuresele unei societati, ci si la tot ceea ce
oamenii pot imparti intre ei: locuri de munca, oportunitati pentru educatie, premii,bani.
Dreptatea distributivă reprezintă corectitudinea:
 accesului la resurse, poziţii în societate;
 distribuirii unor avantaje.
Dreptatea distributivă presupune, de asemenea:
 avantaje care includ ceea ce poate fi distribuit şi este considerat util: bunuri,
recompense;
 obligaţii care includ ceea ce poate fi distribuit: pedepse, plata taxelor;

391
  identificarea criteriilor care pot fi luate în considerare pentru realizarea acesteia:
competente, merite si nevoi.
Dreptatea corectivă sau cum se pot repara nedreptatile comise:
Dreptatea corectiva este o modalitate de a repara raul facut unei persoane. Ea
presupune actiuni prin care cei care au produs o paguba sau au incalcat un drept sunt siliti sa-
si indrepte in mod cinstit greseala (si sa restabileasca echilibrul afectat).
De exemplu, o persoana poate fi obligata sa inapoieze un obiect furat sau sa plateasca
daune si despagubiri celor pe care i-a lezat. Nu este vorba, in acest caz, de a aplica legea
talionului-ochi pentru ochi si dinte pentru dinte-sau de a-l pune pe cel vinovat in situatia de a
suporta un rau la fel de mare ca acela pe care l-a comis el insusi, ci de a oferi o compensatie
celui nedreptatit. In plus, se urmareste prevenirea unor fapte asemanatoare.
Codul lui Hammurabi este una dintre cele mai vechi culegeri de legi din lume. Scris in
timpul domniei regelui babilonian Hammurabi (1792-1750 I.Hr.), el cuprinde 282 de casete de
legi. Acestea se refera la preturi, tarife, comert, familie, casatorie, divort, sclavie.
Statul roman a initiat o serie de masuri reparatorii pentru nedreptatile indurate in
timpul regimului comunist de catre:
- fostii detinuti politici;
- persoanele deportate in Baragan;
- taranii deposedati de pamant;
- proprietarii ale caror case au fost nationalizate etc.
Dreptatea corectivă se referă la:
- repararea nedreptăţii.
Scopurile dreptătii corective sunt:
 corectarea nedreptăţii, impunând o pedeapsă pentru a restabili dreptatea;
 descurajarea persoanelor de la comiterea altor nedreptăţi din teama consecinţelor.
Dreptatea procedurală sau cum se infaptuieste dreptatea:
Dreptatea procedurala se refera la modalitatile concrete prin care se adopta o decizie
menita sa faca dreptate si care trebuie sa se desfasoare dupa reguli stricte, aceleasi pentru

392
toti. In societate, fiecare om interactioneaza cu ceilalti, incearca sa-si satisfaca nevoile si
interesele, stabileste relatii sociale si trebuie sa realizeze toate acestea in conformitate cu legile.
Omul este o fiinta inzestrata cu constiinta, ratiune si vointa; in plus, are capacitatea de
a-si urmari propriile aspiratii, potrivit cu valorile si legile societatii in care traieste. In relatie cu
legea, faptele omului pot fi licite (atunci cand legea este respectata) sau ilicite (atunci cand
legea este incalcata).
Fapta ilicita= fapta care prezinta pericol pentru societate, savarsita cu vinovatie si
pedepsita de lege.
Proces penal= actiune in justitie initiata cu scopul de a constata si sanctiona incalcarea
legilor statului; in felul acesta se asigura mentinerea ordinii sociale, apararea drepturilor si
libertatilor fundamentale ale oamenilor.
Raspundere juridica= consecintele pe care o persoana le suporta, ca urmare a
nerespectarii legilor.
Incalcarea legii poarta si numele de fapta ilegala, avand drept consecinta declansarea
raspunderii juridice. In acesta situatie, statul sau persoana pagubita va actiona pentru a-l trage
la raspundere pe cel care a incalcat legea si pentru a-l obliga sa suporte consecintele faptelor
sale.
Incalcarea unei legi genereaza un conflict intre persoana care a comis fapta ilegala si
cea care ale carei drepturi si interese sunt aparate de legea incalcata. Persoana lezata nu
trebuie sa-si faca singura dreptate, ci trebuie sa se adreseze instantelor judecatoresti pentru
a-l trage la raspundere si a-l obliga pe cel care a actionat ilegal sa suporte consecintele
faptelor sale in cadrul unui proces penal. In justitie nu se acorda privilegii anumitor cetateni,
toate persoanele fiind judecate pe baza acelorasi legi si dupa aceeasi procedura.
Pana la varsta de 14 ani, minorii nu au capacitatea de a raspunde penal. Intre 14-16
ani raspund penal, daca se dovedeste ca fapta a fost savarsita cu discernamant. Dupa 16 ani,
minorii raspund penal pentru faptele comise.
Dreptatea procedurală presupune respectarea legilor şi înfăptuirea justiţiei.
Aceasta dreptate se bazeaza pe:

393
  respectarea drepturilor legale ale unor persoane: libertatea personală, proprietatea,
demnitatea umană;
�