CAPITOLUL I: Taina Cununiei – lucrare eclesiala.

Temeiuri teologice ale Tainei.

1. Căsătoria, reflex al unităţii Sfintei Treimi

Teologia ortodoxă arată că familia reflectă în constituţia ei misterul Sfintei

Treimi. După cuvântul Mântuitorului care a spus că "Tatăl şi cu Mine Una suntem" (Ioan
14, 9), în chip asemănător, bărbatul şi femeia, prin căsătoria lor, alcătuiesc o singură
fiinţă, în lumina Sfintei Treimi. Dar aşa cum Tatăl şi cu Fiul rămân două persoane
distincte, deşi se împărtăşesc din aceeaşi unitate a fiinţei divine, tot astfel bărbatul şi
femeia, alcătuiesc prin căsătorie, în mod asemănător, o singură fiinţă, rămânând totuşi
doi.1
Ca reflex al unităţii Persoanelor treimice căsătoria poate fi definită ca „unitatea a
două persoane într-o singură fiinţă, o singură substanţă; sau altfel: unirea într-un trup şi
un suflet, dar în două persoane. Definiţia este importantă, eul conjugal nu suprimă în nici
un caz persoanele, ci, după chipul Treimii: unimea într-o singură natură a celor Trei
Persoane formează un singur Subiect, Dumnezeu Unul şi Treime deodată; la fel şi
uniunea conjugală a două persoane formează o diadă-monadă, doi şi unul deodată, uniţi
în al Treilea termen, cel divin. <Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva pentru cea mai
mare iubire între ei, reflectând taina unităţii divine>.” 2 Aşadar, omul conjugal este chipul
lui Dumnezeului Treime şi dogma trinitară este Arhetipul divin, icoana comunităţii
conjugale.
Bărbatul şi femeia creaţi după chipul lui Dumnezeu sunt chemaţi să devină o
unitate, o uniune, după modul vieţuirii Sale treimice. De aceea înţelegem că Dumnezeu
nu-i poate oferi ceva omului, dacă nu deţine acel „ceva” El Însuşi. Dumnezeu e Unul, iar
acest atribut al lui Dumnezeu de a fi Unul are puterea de a oferi unitatea şi celor care cred
în El: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia
în Noi să fie una. . . Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum
Noi una sîntem: Eu între ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvîrşiţi în unime. . .” (Ioan 17,

1
Pr Prof Dumitru Popescu, „Familia în cultura secularizată”, în vol. Familia şi viaţa la începutul unui nou
mileniu creştin, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p.224
2
Paul Evdokimov, Taina iubirii – Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Trad Gabriela
Moldoveanu, Ed Christiana, Bucureşti, 1999, p.130

1
22-23). Dumnezeu stabileşte un raport de sinonimie între unime şi iubirea dumnezeiască.
„După învăţătura ortodoxă, căsătoria e o Taină care cere o conştientizare esenţială: nu
bărbatul şi femeia sînt cei ce se unesc înaintea lui Dumnezeu. Nici bărbatul şi nici femeia
nu au, în sine, în firea lor, capacitatea de a fi unime: deci nu-şi pot oferi unul altuia ceva
ce nu au. Dumnezeu este Acela Care-i uneşte prin Taina Cununiei ; Dumnezeu, ca unitate
în esenţă a bărbatului şi a femeii. Dumnezeu e chiar iubirea pe care bărbatul şi femeia şi-
o vor oferi de acum unul altuia şi prin care, de aci înainte, vor comunica între ei.”3
Căsătoria îşi are principiul în primul act al creaţiunii, prin care bărbatul şi femeia
au fost făcuţi tocmai pentru a fi una. Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva pentru cea
mai desăvîrşită iubire a unuia pentru celălalt, în care să se reflecte misterul Dumnezeirii. 4
Cununia îl introduce pe om în viaţa dumnezeiască: unitatea căsniciei e cea vestită de
Hristos; în familie, bărbatul şi femeia trăiesc din unimea Dumnezeirii. Viaţa tainică, tri-
unică a Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfînt, care ne îngăduie să numim persoanele dis-
tincte în absoluta unitate a unicului Dumnezeu întreit în Persoane, se răspîndeşte în
familie întărindu-i, prin Taina Cununiei, unimea. „Ca ei să fie desăvîrşiţi în unime” (Ioan
17) — e cuvîntul prin care Hristos nu stabileşte doar comuniunea dintre om şi Dumnezeu
— fără care orice fel de unitate e imposibilă — ci, în acelaşi timp, conferă şi omului
caracterul de fiinţă unică, dar şi capabilă de a deveni una împreună cu o altă fiinţă unică,
prin căsătorie. Tatăl este unic. Fiul este unic. Duhul Sfînt este unic. Cu toate acestea,
unitatea nu rezultă din simpla adunare a celor trei; pentru că doar Unul există, care să fie
în acelaşi timp Tată şi Fiu şi Duh Sfînt. Dumnezeu este unul, în Sine, în taina esenţei
Sale, El îşi desăvîrşeşte propria unitate. Unindu-se cu firea umană, prin întrupare, El
realizează şi unimea Dumnezeului-Om, Iisus Hristos, un singur ipostas, dar cu totul
Dumnezeu şi cu totul Om. Iar acest act, al iubirii faţă de creatura omenească, e tocmai
icoana căsniciei.5
Sfântului Ioan Gură de Aur ne face să vedem în căsătorie o icoană vie a lui
Dumnezeu, o teofanie: „Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai par ceva
pământean, ci chip al lui Dumnezeu Însuşi.” 6 Clement al Alexandriei merge foarte

3
Michel Philippe Laroche, Un singur trup – aventura mistică a cuplului, Trad Constantin Jinga, Ed
Amarcord, Timişoara, 1995, p.39
4
Teofil al Antiohiei, Ad Antolycum, apud Michel Philippe Laroche, op cit, p.40
5
Ibidem, pp.40-41
6
Apud Paul Evdokimov, op cit, p.130

2
departe în concepţia sa: „Cine sunt cei doi sau trei, uniţi în numele lui Hristos, în
mijlocul cărora este Domnul? Nu sunt bărbatul şi femeia uniţi de Dumnezeu?” 7. El pune
totuşi o condiţie: „îi depăşeşte pe oameni cel ce s-a străduit să trăiască în căsătorie şi să
rămână nedespărţit de iubirea lui Dumnezeu...”8 „Căsătoria este sfântă” fiindcă ea
anticipează Împărăţia şi constituie deja o „microbasileia” (mică împărăţie), chipul ei
profetic.
Vorbind despre unitatea dintre bărbat şi femeie în Taina Căsătoriei, părintele
Stăniloae scoate în evidenţă comuniunea lor deplină după modelul treimic. „Nici
Dumnezeu nu e o singură persoană, căci în aceast caz n-ar fi iubire şi n-ar fi peste tot
persoană, deci Dumnezeu. Şi nici omul n-ar fi cu adevărat chipul lui Dumnezeu, dacă ar
rămâne o monadă închisă în ea însăşi, fără să reflecte comuniunea specifică Creatorului
său. În acest caz existenţa lui ar fi un chin, dacă ar mai exista peste tot. Acesta este
motivul principal pentru care Dumnezeu a zis: <nu e bine ca omul să fie singur> (Geneză
2,18) şi a creat-o pe Eva din Adam, nu numai ca să-l ajute pe Adam, ci şi ca să-l
ferească de singurătate. Căci numai pentru că se completează reciproc, ei sunt omul
deplin.9
Omul este o unitate completă, deci chip al lui Dumnezeu, pentru că unitatea sa de
om se realizează în dualitatea personală neuniformă, complementară de bărbat şi femeie:
„Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu 1-a făcut pe el, bărbat şi femeie
i-a făcut pe ei” (Geneză 1, 27). „Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur”,
notează Sfântul Ioan Gură de Aur.10
Relatarea biblică numeşte femeia „ajutor”, mai exact un „faţă către faţă-„ Ca ajutor,
spune Evdokimov, un alt bărbat ar fi fost mai de ajutor decât o femeie. Şi Biblia nu
spune că nu este bine să „muncească omul singur”, ci „nu e bine să fie omul singur”, aşa
încât femeia „va fi cu el”, „unul către celălalt”, formând o coexistenţă.11 Sfântul Chirii al
Alexandriei adaugă într-un comentariu la Facere: „Dumnezeu a creat co-fiinţa”. 12

7
Ibidem, p.131
8
Ibidem
9
Pr prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol III, Ediţia a doua, EIBMBOR, Bucureşti,
1997, p.120
10
Ibidem, p.121
11
Taina iubirii, p.128
12
Ibidem, p.129

3
„Bărbat şi femeie i-a făcut şi i-a binecuvântat; şi a chemat numele lui om (Adam), în ziua
în care i-a făcut pe ei”(Geneză 5,2).
Crearea lui Adam a fost dintr-o dată crearea întregului neam omenesc, în ebraică
cuvântul Adam –om e un termen colectiv. Facerea spune: Să facem om (ha adam, la
singular)..... ca să stăpânească ei (la plural); şi Dumnezeu l-a făcut pe om-masculin şi om
–feminin (pluralul se raportează la singular, om). Astfel putem înţelege că „om” este
deasupra distincţiei dintre masculin-feminin, căci aceasta nu este de la început separaţia
dintre două individualităţi de acum înainte izolate una de cealaltă. Dimpotrivă, am putea
afirma, spune Evdokimov, că aceste două aspecte ale omului ale omului sunt atât de
inseparabile în gândirea lui Dumnezeu, încât o fiinţă omenească, luată separat şi conside-
rată în sine, nu este cu desăvârşire om. Nu este decât o jumătate de om într-o fiinţă
izolată de complementarul său.13
Tot Sfânta Scripură ne spune că Dumnezeu atunci când a creat-o pe Eva, a adus
asupra bărbatului un somn greu (tardema). Textul grec vorbeşte de extaz. Este vorba de
uimirea cu totul specială, de „suspendarea simţurilor”, vestire a unui eveniment.
„Naşterea Evei proiectează în existenţă ce era activ în lăuntrul fiinţei. Adam a fost întot-
deauna Adam-Eva. Venirea Evei este marele mit al consubstanţialităţii conjugale a
bărbatului şi a femeii. Aceasta se va numi Işa – femeie, căci ea a fost luată din Iş –
bărbat. Unul din celălalt - vor fi un singur trup, o singură fiinţă.”14
Aşadar, prin căsătorie, familia caută să depăşească divizarea naturii după
persoane, în Duhul Sfânt, ca să adâncească astfel comuniunea dintre membrii ei, după
chipul Treimii mai presus de fire. Teologia ortodoxă răsăriteană a reuşit să păstreze în
mintea şi inima omului că familia nu are numai un fundament natural, ci că taina ei se
descoperă în comuniunea mai presus de fire a Sfintei Treimi. De aceea, taina cununiei
începe cu invocarea Sfintei Treimi şi se încheie cu binecuvântarea mirilor în numele
Sfintei Treimi. „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea întru tot sfântă şi de o fiinţă şi
începătoare de viaţă, să vă binecuvinteze pe voi. Să vă dea viaţă îndelungată, naştere de
prunci buni, spor în viaţă şi credinţă. Să vă umple de bunătăţile cele pământeşti şi să vă
învrednicească de desfătarea bunătăţilor celor făgăduite”15.

13
Ibidem, pp.128-129
14
Ibidem
15
Moltfelnic, Rugăciunea de la sfârşitul Tainei Cununei

4
 2.Căsătoria ca Taină, întru Hristos

Teologia ortodoxă susţine hotărât caracterul ei deplin de Sfântă Taină şi afirmă

temeiuri precise pentru aceasta. Pe de o parte putem afirma că adevărata iubire familială
este sacră în ea însăşi, sau, cum spune Sfântul Efrem Şirul că „de la Adam şi până la
Domnul, adevărata iubire conjugală a fost o Taină desăvârşită”16, dar, pe de altă parte,
adevărata iubire familială, iubirea creştină este sacră în ea însăşi nu pentru că este
„naturală” ci pentru că este „în Hristos şi în Biserică”, adică sacrificială şi ascetică.
Căsătoria ca legătură naturală şi monogamă a fost slăbită şi desfigurată de
poligamie sau poliandrie în multe forme, după căderea omului în păcat. Bărbatul care
trece de la o femeie la alta, dar şi femeia care trece de la un bărbat la altul, nu se mai
realizează ca persoană, fiindcă persoana adevărată rămâne credincioasă altei persoane
până la sfârşit. Trăsăturile lor personale se estompează şi devin fluide şi nedefinite. El
devine mai mult individ specie, căci este lipsit de o adevărată şi pemanentă comuniune
personală, este mai mult un individ uniform al speciei decât o persoană. 17 În el se
dezvoltă mai mult pasiunea speciei dereglate de păcat decât trăsăturile unei persoane cu
caractere spirituale reliefate în mod propriu. Dar cu toate că atributele naturale ale
căsătoriei, unitatea şi indisolubilitatea,au fost nesocotite de oameni şi popoare, totuşi
conştiinţa unităţii şi indisolubilităţii ei persistă între oameni. Căsătoria a pierdut harul
legat de starea primordială, dar ea n-a fost desfiinţată în esenţa ei, după cum n-a fost
desfiinţată nici firea umană în care este înscrisă de Dumnezeu prin actul creaţiei.18
Teologia ortodoxă subliniază că dacă privim căsătoria numai în legătură cu cei
care se căsătoresc, numai în sine şi nu o raportăm la Biserica întreagă şi la lumea
întreagă, nu vom înţelege caracterul ei sacramental. Iubirea familială nu e sacră în mod
„natural” în afara Bisericii, în afara întrupării, „diferenţa infinită, calitativă de netrecut
între Dumnezeu şi om, alteritatea Lui absolută face iubirea nenorocită şi toată
comuniunea - chiar comunicarea indirectă şi voalată”.19
16
Sf Efrem Sirul, Comentariun la Efeseni, 532, apud Paul Evdokimov, Ortodoxia, p.319
17
Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, Bucuresti, 2005, p.371
18
Ibidem, pp.371-372
19
Paul Evdokimov, Taina iubirii, p.149

5
 Părinţii Bisericii vorbesc despre un har paradisiatic conjugal. Instituirea
căsătoriei în Rai este afirmată de o tradiţie veche foarte sigura. Vorbind despre căsătorie,
Domnul face referire la Vechiul Testament: „N-aţi citit?” (Mt.19, 4; Mc. 10, 2-12).
Clement al Alexandriei o spune şi el foarte limpede: „Fiul n-a făcut decât să confirme
ceea ce Tatăl a instituit”. În facerea omului, Clement vedea Taina Botezului, iar în
comuniunea de iubire a primului cuplu, instituirea divină a Tainei căsătoriei. El vorbeşte
chiar de harul paradisiac al căsătoriei.20
Prin acest har, căsatoria creştină primeşte ceva din starea conjugală de dinainte de
cădere. Clement spune chiar mai mult: „Dumnezeu 1-a făcut pe om: bărbat şi femeie;
bărbatul îl reprezintă pe Hristos, femeia reprezintă Biserica” 21. Iubirea lui Hristos şi a
Bisericii se ridică la rangul de arhetip al căsătoriei preexistand astfel cuplului, căci Adam
este creat după chipul lui Hristos şi Eva după chipul Bisericii. Se înţelege acum de ce
primul cuplu uman şi toate cuplurile se referă la acest Unic chip. Sfântul Apostol Pavel a
formulat esenţialul: „Taina aceasta mare este; iar eu zic despre Hristos şi despre Biserică”
(Efes.5,32). Taină, mysterion, are aici sensul unui conţinut de o bogăţie inepuizabilă de
care ne vom bucura veşnic. În textul Facerii, Sfântul Apostol Pavel vede o preînchipuire
profetică, sensul ei ascuns fiind manifestat în Hristos. Astfel căsătoria îşi are obârşia
dincolo de cădere; arhetip al raporturilor nupţiale, ea ne lămureşte numele lui Israel şi
apoi pe cel al Bisericii: „mireasa lui Dumnezeu”.22
Nici căderea şi nici timpul n-au atins căsătoria în realitatea ei sfântă. Ritualul
ortodox precizează: „Nici păcatul originar, nici potopul n-au stricat cu ceva sfinţenia
unirii conjugale”. Sfântul Efrem Şirul adaugă: „De la Adam până la Mântuitorul,
adevărata iubire conjugală a fost Taina desăvârşită”23. Înţelepciunea rabinică considera
iubirea conjugală drept unicul mijloc al harului, chiar şi la păgâni , iar Fericitul Augustin
învaţă la fel: „Hristos la Cana confirmă ce a instituit în Paradis” 24. La rândul său, Sfântul
loan Gură de Aur ne spune că: „Hristos a adus darul, iar prin dar El a onorat cauza.”25

20
Stromatele, apud Paul Evdokimov, Taina Iubirii, p.140
21
Ibidem
22
Paul Evdokimov, Taina Iubirii, pp.140-141
23
Ibidem
24
Apud Ibidem, p.141
25
Apud Ibidem

6
 Aşadar, putem înţelege că a existat un „har paradisiac al căsătoriei, dar căsătoria a
devenit sacramentală prin participarea lui Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, prin
care El a înnoit-o realmente calitativ, „a înălţat-o din ordinea naturii, în ordinea harului,
învăluind-o ... în ambianţa ce iradia din Persoana Sa.” 26 Iisus n-a instituit nimic la Cana,
dar prin prezenţa Sa a revalorizat şi înălţat căsătoria până la deplinătatea ei ontologică.
Mântuitorul Hristos are în vedere alterarea căsătoriei de păcat şi afirmă acest lucru
de la început. La întrebarea fariseilor, pentru ce Moise a permis părăsirea femeii, El a
răspuns: „Fiindcă Moise, după învârtoşarea inimii voastre, v-a dat vouă voie să vă lăsaţi
femeile voastre, dar la început n-a fost aşa. Iar Eu vă zic vouă că oricine va lăsa pe femeia
sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter, şi cine se
va însura cu cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei 19, 8-9). Dar pentru că nu a fost astfel
la început, Mântuitorul restabileşte indisolubilitatea căsătoriei. Adresându-se
ascultătorilor Săi, El le spune: „Oare n-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, bărbat şi
femeie i-a făcut?” Şi adaugă: „Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se
va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci,
ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 4-6). Hristos întăreşte astfel
din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea
harului, învăluind-o, prin participarea sa la nunta de la Cana, în ambianţa harică a
prezenţei Sale personale. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus
de fire, şi dând celor ce se căsătoreau să bea din vinul iubirii entuziaste, Mântuitorul vrea
să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului prin întărirea şi înălţarea
căsătoriei. Taina Nunţii îşi are temeiul în voinţa Mântuitorului, Care a restabilit
monogamia şi a conferit căsătoriei dimensiunea spirituală a harului dumnezeiesc.27
Natura căsătoriei creştine este reflectată, mai pozitiv, de învăţătura lui Hristos
care interzice divorţul. Este exprimată în directă opoziţie cu Deuteronomul iudaic, care
permitea divorţul (Matei 5, 32; 19, 9; Marcu 10, 11; Luca 16, 18). Însuşi faptul de a
considera indisolubilă căsătoria creştină exclude orice interpretarea utilitară. Unirea
dintre bărbat şi femeie este ea însăşi un scop; este o unire veşnică între două personalităţi

26
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol III, p.123
27
Dumitru Popescu, Iisus Hristsos Pantocrator, p.372

7
unice şi veşnice, care nu poate fi sfărâmată de griji de tipul „posterităţii” (o justificare
pentru concubinaj) sau al solidarităţii familiei (fundamentul „leviratului”).28
Totuşi, indisolubilitatea nu este o cerinţă absolută din punct de vedere legal.
Faimoasa excepţie menţionată de Evanghelistul Matei („afară de pricină de desfrânare" -
5, 32) există pentru a ne reaminti faptul că legea împărăţiei lui Dumnezeu nu este
niciodată coercitivă (în sens legal), că presupune răspunsuri umane libere şi, prin urmare,
darul căsătoriei creştine trebuie să fie primit, trăit de bună voie, dar poate fi şi respins de
om. în general, Evanghelia nu reduce niciodată taina libertăţii umane la nişte precepte
legale. îi oferă omului singurul dar vrednic de „chipul lui Dumnezeu" - „imposibila”
desăvârşire. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este". Monogamia absolută
pe care o cere Hristos (Matei 19,10) pare, de asemenea, imposibilă ascultătorilor Săi. Este
un „dar desăvârşit”, cunoscut doar prin trăire, evident incompatibil cu adulterul. În caz de
adulter, darul este refuzat, iar căsătoria nu există. Ceea ce se întâmplă în acel moment nu
este doar „divorţul” legal, ci şi o tragedie născută din libertarea rău folosită, adică din
păcat.29
Căsătoria se încheie, scrie părintele John Meyendorff, - între doi membri ai
trupului lui Hristos. De aceea noi o numim Taină. Fiind considerată o Taină, căsătoria nu
este o convenţie juridică, ci „darul cel veşnic”, care rămâne accesibil cetăţenilor
împărăţiei Cerurilor, dar cu totul neînţeleasă pentru cei care nu cunosc şi nici nu încearcă
să caute această Împărăţie.30 Iar cum fiecare Taină poartă în sine o experienţă spirituală,
Taina Cununiei lucrează această unime a lui Dumnezeu cu omul, în vederea înfăptuirii
comuniunii mistice dintre Creator şi creatură, precum şi a creaturilor între ele, unite prin
chiar Principiul existenţei lor. În acest sens, am putea spune că scopul căsătoriei nu e
simpla unire dintre un bărbat şi o femeie — fapt de altfel realizat prin Taina Cununiei,
care poate fi adâncit şi desăvârşit — ci unirea cu Cel Unic, unirea cu Hristos, singurul
care poate dărui căminului adevărata unime. 31 Experienţa spirituală a căsniciei vizează în
mod direct împlinirea poruncii iubirii: ,,Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe

28
John Meyendorff, Căsătoria perspectiva ortodoxă, Trad Cezar Login, Ed Patmos, Cluj Napoca, 2007,
p.14
29
Ibidem
30
Ibidem, pp.20-21
31
Michel Philippe Laroche, Un singur trup..., p.40

8
altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul; întru aceasta vor
recunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan )”
Sfîntul apostol Pavel numeşte căsătoria nu numai Taină, ci «Taină mare» (Efeseni
5,32) ; iar în Epistola I către Corinteni (7, 39), vorbind despre libertatea femeii de a se
căsători după ce îi va muri bărbatul, el condiţionează această îngăduinţă de îndatorirea ei
ca noua căsătorie pe care o va încheia să fie «numai întru Domnul», adică numai cu
binecuvîntarea Bisericii, căci numai dacă este încheiată «întru Domnul», căsătoria este
«Taină mare».
Ridicarea căsătoriei — de către Mîntuitorul — la rangul de Taină a fost mărturisită de
către Biserică prin stăruinţa cu care ea a săvîrşit permanent această sfîntă Taină celor
care s-au unit prin căsătorie. Săvârşitorul acestei Taine poate fi doar episcopul sau
preotul, adică săvârşitorul Euharistiei care reprezintă întotdeauna liturgic întreaga
Biserică. Împărtăşindu-se cu Sfintele Daruri, omul nu încetează să fie om, dar totodată el
restabileşte relaţia sa cu Dumnezeu, devenind astfel o parte a Trupului lui Hristos.
În acest sens, se aminteşte Epistola Sfântului Ignatie către Policarp, în care îşi
exprimă dorinţa ca toţi cei care se căsătoresc să facă aceasta cu învoirea episcopului,
pentru ca astfel căsătoria lor să fie după Domnul, iar nu după poftă ; pe femei — pe care-
le numeşte surorile sale — le îndeamnă să-L iubească pe Domnul şi să se mulţumească
trupeşte şi duhovniceşte cu soţii lor, iar pe bărbaţi — ca fraţi ai săi — îi îndeamnă să-şi
iubească soţiile «cum iubeşte Domnul Biserica» 32. Această practică o confirmă Tertulian,
ca regulă generală pentru creştini, care-şi încheie căsătoria lor înaintea preotului, de la
care primesc binecuvîntarea. La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur reaminteşte
tinerilor — şi-i îndeamnă — să încheie legătura conjugală prin rugăciunile şi
binecuvîntarea preotului, pentru că uniţi astfel, prin harul dumnezeiesc, soţii vor duce o
viaţă fericită.33
Este demn de amintit că Taina nunţii presupune o bunăcuviinţă la masa festivă
organizată cu ocazia acestei Taine mari, mai ales că şi Hristos este de faţă, precum
odinioară în Cana Galileii. Sfântul Ioan Gură de Aur ne şi expune imaginea unei
adevărate nunţi creştine la care este este prezent Hristos. „Este permis - după el - de a

32
Omilia. 48 la Facere, apud Iorgu D Ivan, Taina Cununiei, în vol Îndrumări misionare, coordonator pr
prof Dumitru Radu, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p.590
33
Apud Ibidem

9
înveseli nunta cu astfel de lucruri, de exemplu, cu mese încărcate cu mâncăruri, cu haine
frumoase şi cu altele de acest fel. Vedeţi că eu nu împiedic asemenea lucruri ca să nu par
a fi prea sălbatic - deşi Rebecăi îi era de ajuns numai o haină subţire. Este permis de a se
înveseli la nuntă prin frumuseţea hainelor, prin prezenţa bărbaţilor şi a femeilor
venerate”34.
Se poate observa că, deşi Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un mare postitor (mânca o
dată pe zi, mâncăruri simple şi ca băutură folosea doar apa) şi un desăvârşit ascet,
îngăduie şi masa plină, şi hainele frumoase, şi prezenţa nuntaşilor, dar să nu lipsească de
la nuntă buna cuviinţă. Aici trebuie să se desfăşoare toate „cu prudenţă, cu demnitate şi
cu cumpătare”, se cuvine „să predomine tăcerea, buna podoabă, ruşinea şi modestia.”35
Mireasa să fie gătită, „nu cu podoabe de aur, ci cu blândeţea şi cu ruşinea şi cu
hainele obişnuite, iar în loc de orice podoabă aurită sau împletituri, împodobeşte-o - zice
Sfântul Ioan - cu roşirea feţei, pune-i împrejurul gâtului sfiala de lucruri urâte şi să nu
umble după acelea”.36 Invitaţii la nuntă să fie, mai întâi Hristos, apoi rudele, vecinii,
prietenii şi toţi cei blânzi. Hristos este invitat, după cuvintele Evangheliei (Mt 25. 45),
prin cei mici şi umili ai Săi. „Să nu-ţi închipui - zice Sfântul Ioan Gură de Aur - că ar fi
neplăcut să chemi pe săraci la masa de nuntă în locul lui Hristos, că lucru neplăcut este să
chemi desfrânatele. A chema pe săraci înseamnă dispreţuirea averilor, a chema
desfrânatele înseamnă dispreţuirea şi chiar răsturnarea Tainei Nunţii.” 37 Invitaţii să fie
îndemnaţi să se mulţumească cu cele ce sunt.
Nunta trebuie să se desfăşoare astfel: fară nici un vuiet şi larmă zadarnică, să fie
chemat mirele ca să-şi primească fecioara. Căci există două grupe: cea a fecioarelor şi cea
a femeilor măritate, cele dintâi predau pe una dintre ele şi celelalte o primesc. Mireasa se
află între aceste două grupe, nici fecioară şi nici femeie. Veselia momentului nu trebuie
însoţită de dezmierdări. „Vrei a auzi melodii plăcute? - zice Sfântul loan. Desigur că nu
ar trebui la asemenea ocazii, eu însă consimt şi ia aceasta dacă voieşti; nu asculta melodii
satanice, ci din cele duhovniceşti. Voieşti a vedea dănţuind? Priveşte corul îngerilor. „Şi
cum este cu putinţă, spui, a vedea asemenea cor?” Dacă vei alunga acestea şi atunci va

34
Sfântul Ioan Gură DE Aur, apud pr Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile
marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Ed Teofania, Sibiu, 2002, p.92
35
Ibidem, p.93
36
Ibidem
37
Ibidem

10
veni şi Hristos la nuntă, şi când Hristos este prezent, şi corul îngerilor este prezent. De
voieşti, şi astăzi se vor face minuni, ca şi atunci (la Cana Galileii); va preface şi acum apa
în vin, şi încă cu mult mai minunat, căci va alunga cheful şi pofta cea urâtă de la masa ta
şi le va înlocui cu pofta cea duhovnicească. Unde sunt muzicanţi nu poate fi Hristos, dar
dacă El intră, mai întâi îi scoate pe aceştia şi după aceea face minuni. [...] Nimic nu poate
fi mai plăcut ca virtutea, nimic nu este mai dulce ca buna cuviinţă, nimic mai de dorit ca
demnitatea. Facă cineva nunţi ca acelea pe care le arăt eu, şi atunci va vedea plăcerea ce o
va simţi”38.
Aşadar, potrivit Sfântului Iioan Gură de Aur, la petrecerile de nuntă ale creştinilor,
bucuria firească momentului, trebuie să se exteriorizeze, nu prin beţie, desfrâu şi fapte de
ruşine, ci prin imnuri, rugăciuni, cântarea psalmilor şi a altor cântări duhovniceşti,
milostenie faţă de săraci, bună rânduială şi prudenţă, şi atunci şi Hristos va fi de faţă şi va
binecuvânta ospăţul, iar locul petrecerii se va transforma în biserică, căci acolo se
preaslăveşte Stăpânul a toate. Astfel de nunţi se cuvine a se organiza, unde Hristos este
invitatul principal, unde taina nu este pângărită şi binecuvântările lui Dumnezeu primite
cu acest prilej se înrădăcinează adânc în fiinţa noii familii.

3.Caracerul eclezial al Tainei Cununiei

Un fundament al familiei îl constituie Biserica în Hristos, fiindcă atât familia cît şi

Biserica presupun unitatea trupului, dar şi identitatea specifică a persoanelor, după chipul
lui Dumnezeu în Treime. În lumina comuniunii treimice, familia constituie Biserica cea
mică, în timp ce Biserica constituie familia cea mare. Atâta timp cât privim căsătoria sau
familia numai în perspectiva celor care se căsătoresc, şi nu o raportăm, în Treime, la
Biserica întreagă şi la societatea întreagă, nu vom înţelege că familia poartă în ea taina
iubirii dumnezeişti.39 Se poate spune astfel că familia constituie atât elementul de legătură
din Biserică şi societate, dar şi mijlcul prin care Biserica poate contribui la coeziunea şi
sănătatea societăţii.
După învăţătura Părinţilor, Cuvîntul lui Dumnezeu făcându-se om, prin firea
umană asumată din Sfânta Fecioară Maria, a încorporat şi cuprins în Sine întregul neam
38
Ibidem, pp.93-94
39
Dumitru Popescu, „Familia în cultura secularizată” , p.225

11
omenesc, pe care, prin jertfa Crucii şi l-a agonisit „Biserică slăvită, fără pată sau
zbîrcitură ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfîntă şi fără de prihană” (Efeseni V, 27).
Prin acelaşi act răscumpărător, Hristos a creat pe Mireasa Sa (Fapte 20, 28), s-a unit cu ea
şi a sfinţit-o. „Din coasta Sa deschisă au ţîşnit apa şi sîngele care înseamnă Botezul şi
Euharistia, prin care se realizează încorporarea în Hristos a oamenilor mîntuiţi pe care noi
o numim cu un singur cuvînt Biserica. În această perspectivă trebuie să privim căsătoria
creştină, nunta care primeşte din unirea lui Hristos şi a Bisericii pe Cruce veritabila sa
semnificaţie, precum şi eficacitatea sa sacramentală şi eclezială”40.
Clement al Alexandriei numeşte căsătoria „casa lui Dumnezeu” 41 aplicându-i
cuvântul Mântuitorului despre prezenţa Sa: „acolo sunt doi sau trei adunaţi în numele
Meu, şi Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18, 20). După Sfântul Ignatie din Antiohia: „unde
este Hristos este şi Biserica Lui”42, ceea ce face să se vadă limpede natura eclezială a
comunităţii conjugale. Sfântul Pavel îşi plasează admirabila învăţătură despre căsătorie în
contextul epistolei despre Biserică, epistola către Efeseni. El spune de „Biserica din casa
lor”, şi după el, Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbeşte despre „mica Biserică”43 referindu-se
la familie.
În Evanghelia după Ioan (2,1-11), prima minune a lui Hristos este săvârşită la
nunta din Cana. Prin însăşi materia ei - apa şi vinul - minunea este preludiul Patimilor şi
vesteşte deja naşterea Bisericii pe Cruce: „din coasta străpunsă a izvorât sânge şi apă”.
Simbolismul face o legătură şi înrudeşte nunta, locul minunii, cu esenţa euharistică a
Bisericii. Prezenţa lui Hristos le face logodnicilor un dar sacramental. Despre aceasta
vorbeşte Sfântul Pavel când spune:„Dumnezeu împarte darul fiecăruia deosebi”.
La nunta din Cana Maica lui Dumnezeu, ca un înger păzitor, se apleacă asupra
lumii în suferinţă: „Nu mai au vin”, spune ea. „Sfânta Fecioară vrea să spună că fecioria
de odinioară, ca integritate a fiinţei, este pângărită. Nu mai există decât impasul
masculinităţii şi feminităţii. Vasele destinate curăţirii iudeilor nu sunt deloc suficiente;

40
Clement Dillenschneider apud Dumitru Radu, Caracterul ecclesiologic al Sfintelor Taine şi problema
comuniunii, în Ortodoxia, Nr 1-2, 1978, p.309
41
Apud Paul Evdokimov, Taina Iubirii, p.135
42
Apud Ibidem
43
Apud Ibidem

12
dar cele vechi au trecut; curăţirea rituală devine Botez, baia veşniciei, pentru a deschide
calea spre Ospăţul euharistic al singurului şi unicului Mire”44.
Mijlocirea Sfintei Fecioare grăbeşte vremea venirii: „Faceţi orice vă va spune”.
„Orice om pune întâi vinul bun... apoi pe cel mai slab”. Vinul cel bun al logodnei nu este
decât o făgăduinţă fugitivă şi se epuizează repede, cupa nupţială se goleşte: aceasta este
ordinea firească. La nunta din Cana Galileii, această ordine este inversată: „Tu ai ţinut
vinul cel bun până acum”; acest „acum” este cel ai lui Hristos, El nu cade niciodată. Cu
cât soţii se unesc mai mult în Hristos, cu.atât cupa lor, măsura vieţii lor se umple de vinul
de la Cana, devine minune.45
În Cana Galileii, Hristos „Şi-a arătat slava Sa” în incinta unei ecclesia domestica.
„Această nuntă, în fapt, este nunta mirilor cu Hristos. Hristos prezidează nunta din Cana
Galileii şi, după Sfinţii Părinţi, El prezidează toate nunţile creştine. El este singurul şi
unicul Mire al cărui prieten se bucură cu bucurie de glasul Lui Acest nivel al cununiei
mistice a sufletului cu Hristos, pe care căsătoria o închipuie în mod direct, este cel al
oricărui suflet şi al Bisericii-Mireasă”46.
Caracterul eclezial al Tainei Cununiei este în strânsă legătură cu Taina
Botezului.Legătura pe care o stabileşte Noul Testament între unirea lui Hristos cu
Biserica Sa şi unirea bărbatului cu femeia in Taina Nunţii, cer Bisericii să-şi facă simţite
dreptul şi datoria ei de a se ocupa de-aproape de viaţa credincioşilor săi, de viaţa matri-
monială, întrucât căsătoria defineşte o nouă stare de viaţă a celor botezaţi. Şi Botezul, şi
nunta, îl pun pe om într-o nouă relaţie cu Hristos.
Mîntuitorul Hristos restaurează ceea ce era «la început». De aceea, omul nu tre-
buie să separe ceea ce Dumnezeu a unit. Iisus dă, astfel, căsătoriei o importanţă nouă. Şi
Botezul, şi nunta, transpun pe om în starea eshatologică, subliniază Jean Jacques von
Allmen : „Hristos restaurează pentru miri starea paradisiacă. Aceasta înseamnă că nunta
regăseşte, ceea ce am putea numi, o dimensiune de mărturie. Căsătoria nu-şi mai
epuizează sensul său în iubirea pe care un om şi o femeie şi-o aduc... ea nu poate să se
mai mulţumească numai cu netăgăduitele aspecte sociologice, psihologice, juridice. Ea
este încărcată cu misiune, fiind chemată să dea mărturie despre «marele mister» al unităţii

44
Paul Evdokimov, op cit, p.136
45
Ibidem
46
Ibidem

13
nupţiale între Domnul şi poporul său. Căci nu din întîmplare Sfîntul Apostol Pavel
citează în mod precis Facere II, în Efeseni V”47.
Raportîndu-o la nunta veşnică, căsătoria creştină, ca şi castitatea creştină, care
este fecioria, este o harismă, un dar al Duhului Sfînt (I Cor. VII, 7). Aici este raţiunea
pentru care ea nu ar putea fi trăită în patimă şi în plăcere, ci în sfinţire şi cinste (I Tes. IV,
4 sq.). Aceste concluzii arată suficient de bine că Biserica are un drept şi o datorie în a se
interesa de căsătoria membrilor Săi. Cei ce se căsătoresc sinţ mădularele sale şi
mădularele lui Hristos (I Cor. VI, 15 ), care nu trebuie să întunece imaginea lui Hristos
primită în ei în apele Botezului, umplută de Duhul Sfînt în Taina Mirungerii şi
aprofundată prin unirea cu Hristos însuşi în Taina Sfintei Împărtăşanii.48
Tezele pe care le formulează J. J. von Allmen asupra acestei probleme sînt foarte
interesante şi prezintă un progres în înţelegerea eclezială a Căsătoriei creştine:
a) Căsătoria creştină, zice el, este o harismă, un dar (I Cor. VII, 7), care nu se
întemeiază pe plăcerea umană, ci pe voinţa lui Dumnezeu. Prin aceasta ea este înrudită cu
fecioria creştină;
b) Căsătoria creştină este o reflectare sau imagine a misterului mîntuirii (Efes. V,
22), al unităţii între Hristos şi Biserică. Fiecare familie creştină este chemată să dea
mărturie despre acest mister;
c) Căsătoria creştină este o invitaţie pe care Dumnezeu, în graţia Sa, o adresează
unui cuplu, de a colabora la opera sa creatoare şi mîntuitoare;
d) ea este o alianţă deplină, exclusivă şi durabilă între doi botezaţi, o alianţă
plenară, pentru că soţii nu-şi mai aparţin lor înşişi ci fiecare aparţine celuilalt;
e) Căsătoria creştină este o alegere liberă şi conştientă care se concretizează într-o
dăruire reciprocă şi
f) Căsătoria creştină este pentru soţi un consimţămînt la solidaritate şi la
fraternitate creştină. J. J. Von Allmen rămîne însă, din nefericire, la aceste frumoase
sublinieri ecleziale ale căsătoriei creştine, fără să poată înainta spre înţelegerea ei şi ca
Taină în Hristos şi în Biserică.49

47
Jean-Jacques von Allmen, Prophetisme sacramental, apud Dumitru Radu, op cit, p.311
48
Apud Ibidem
49
Apud Ibidem, p.312

14
 Nunta este un act eclezial, o Taină a Bisericii, prin care se împărtăşeşte harul
uniunii bipersonale celor ce realizează împreună legătura naturală a căsătoriei. Ei se pot
bucura numai în comunitatea unuia cu altul de acest har. Botezul este Taina naşterii din
nou prin împreună moartea şi învierea cu Hristos, în Duhul, iar Nunta este Taina iubirii
bipersonale a bărbatului şi femeii. Clement Alexandrinul explică : „Dumnezeu a creat
omul: bărbat şi femeie, bărbat este Hristos, femeia este Biserica” 50 . Căsătoria ca imagine
arhitipică preexistă în cuplu, căci Adam este creat după chipul lui Hristos şi Eva după
chipul Bisericii. Iar Sfîntul Apostol Pavel va formula esenţialul : „Mare este Taina
aceasta, iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes V, 32). Căsătoria urcă deci dincolo de
cădere. Prin cădere, căsătoria s-a deteriorat odată cu stricarea firii umane înseşi, cînd
chipul lui Dumnezeu din om s-a întunecat. Ea însă a rămas.
Taina Cununiei, ca act eclezial, este într-o strânsă legătură cu Euharistia.
“Euharistia a fost totdeauna şi rămînc norma «eclezialităţii» întregii vieţi a creştinului şi
prin aceea, de asemenea, a căsătoriei”51 Prefacerea apei în vin la Nunta din Cana, care
este o imagine euharistică, aruncă o lumină nouă asupra Nunţii sau căsătoriei creştine.
„Legătura între Euharistie şi căsătorie este indicată deja în istorisirea minunii
săvîrşite la Nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1 — 11) a cărei lectură Biserica ortodoxă o
face la ritul căsătoriei. Această istorisire este unul din numeroasele texte alegorice ale
Evangheliei lui Ioan care arată semnificaţia tainei Botezului şi Euharistiei : transformarea
unei vieţi umane de trup şi de păcat în realitate nouă, transfigurată, a împărăţiei lui
Dumnezeu”52. In mod concret, legătura internă între căsătoria creştină şi Euharistie se
arată în teologia ortodoxă prin aceea că săvirşitorul Tainei Nunţii nu poate fi decît
episcopul sau preotul, adică celebrantul Euharistiei care, liturgic, reprezintă întreaga
Biserică.53
Cununia este pusă deci în relaţie strânsă cu Euharistia, Taina comuniunii şi
unităţii noastre fiinţiale şi personale cu Hristos, care ni se oferă mîncare şi băutură, pentru
creşterea in El şi viaţa veşnică. Apa transformată în vin, invită pe cei uniţi în Taina
Nunţii, la transformarea pasiunii brutale în vin nobil al iubirii harismatice54.

50
Apud ibidem
51
John Meyendorff, op cit, 22
52
Ibidem
53
Ibidem, p.23
54
Sf Ioan Gură de Aur, apud Dumitru Radu,op cit p.212

15
 Unirea soţilor presupune unirea Iui Hristos cu Biserica Sa, ea se leagă de ea şi
colaborează cu ea la un scop supranatural. „Soţii trebuie să colaboreze pentru acest scop
ca membre şi organe ale Trupului lui Hristos, deci ca organe ale Trupului lui Hristos
constituit prin unirea lui Hristos şi a Bisericii, ei trebuie să se unească. Unirea lor devine
un membru organic al unirii măreţe şi variate a lui Hristos cu Biserica Sa, acest membru
este introdus în această alianţă misterioasă, străbătut şi purtat de ea (...) Locul căsătoriei
creştine în unirea lui Hristos şi a Bisericii se arată într-un mod foarte izbitor ca o
ramificaţie a acestei uniri. Această imagine arată cum soţii, ei înşişi înglobaţi în unirea lui
Hristos şi a Bisericii, se unesc în Hristos cînd ei se căsătoresc ; ei prelungesc unirea lui
Hristos şi a Bisericii sub un aspect particular şi într-un scop determinat; ei o reproduc sub
o anume formă şi pun la dispoziţia ei un nou organ pentru a colabora la acest scop.
Unirea lor între ei este, deci, bazată pe unirea lor reciprocă cu Hristos; ramură a unui
arbore, ea este în acelaşi timp o prelungire, o imagine şi un organ”55.
Unitatea supranaturală a soţilor ca membre şi organe ale Trupului lui Hristos,
constituie marea Taină a căsătoriei creştine. Ea reflectă misterul încă şi mai mare al unirii
lui Hristos eu Biserica, ea este pentru acesta, deci, sacrament . Căsătoria creştină nu
semnifică numai o realitate transcendentă „ci există o certă şi reală imanenţă a misterului
unirii lui Hristos cu Biserica în celebrarea Nunţii creştine” 56. Pe această unire, nunta o
face vizibilă în unirea bărbatului cu femeia prin harul eclezial împărtăşit.
Căsătoria creştină este deci, într-un mod minunat, amestecată cu misterul însuşi al
Bisericii. A le scoate pe una alteia este a le răni în mod profund pe amîndouă. Căsătoria
ar pierde caracterul său mistic ce vine din împlinirea ei în Hristosul Bisericii, iar Biserica
pe una dintre cele mai frumoase flori ale sale, expresie măreaţă a puterii sale
supranaturale care străbate şi transfigurează totul. Nicăieri, în altă parte, viaţa tainică şi
lucrarea Duhului Sfînt din Biserică nu pătrunde mai profund în relaţiile naturale ale
oamenilor ca în familie. Misterul Bisericii, prelungire a întrupării, fundat pe Crucea şi
învierea lui Hristos, şi fiind o Cincizecime permanentă a Duhului în lume, se realizează
deplin în Euharistie de la care şi căsătoria creştină îşi trage şi manifestă dimensiunea ei de
unire bipersonală, eclezială în Hristos.57

55
Ibidem, p.313
56
Ibidem
57
Dumitru Radu, Caracterul ecclesiologic al Sfintelor Taine, p.314

16
 Astfel, căsătoria creştină este în strânsă legătură cu Euharistia, „în ea şi prin ea
sufletele celor care se cunună se unesc cu Dumnezeu într-o unire negrăită” 58.Despre
rânduiala cununiei în vechile „Liturghii de căsătorie” mărturisesc toate schimbările
ulterioare ale acestei rânduieli. Ea începe ca şi Liturghia cu cuvintele: „Binecuvântată
este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”. Apoi urmează, ca şi la slujba Sfintei
Liturghii, ectenia mare, completată cu cereri speciale pentru cei ce se căsătoresc,
rugăciunile preotului care se termină cu aceleaşi cuvinte ca şi la cele pe care le rosteşte
tainic (acum, dar nu şi în trecut) în timpul Antifonului I; după citirea Apostolului şi a
Evangheliei urmează o altă ectenie, completată şi aceasta cu cereri speciale. De notat, că
la ambele ectenii, la cea mare şi la cea mică, Molitfelnicul conţine cereri pentru diferite
nevoi („la necaz”, „la începutul oricărui lucru”, „pentru cei ce călătoresc” etc.). în timpul
înconjurării mesei se cântă aceleaşi trei imne, care se cântă în altar la hirotonia în diacon
şi în preot.59
Una din deosebirile principale care există între rânduiala contemporană a Tainei
Nunţii şi Liturghie este că la Liturghie, după „Tatăl nostru”, credincioşii se împărtăşesc
din Potir cu Sfintele Daruri, pe când la cununie mirii beau dintr-un pahar puţin vin,
amestecat cu apă. Această băutură, care are o însemnătate simbolică, s-a păstrat de la un
vechi obicei creştin când mirii se împărtăşeau în acelaşi timp cu Trupul şi Sângele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos la sfârşitul Liturghiei.60
Scoaterea Tainei Nunţii din slujba Liturghiei şi ridicarea ei la treapta rânduielii
separate mărturiseşte, în mod indirect, despărţirea noastră de Biserică. Legătura organică
a căsătoriei şi a Euharistiei devine imposibilă la căsătoriile dintre persoanele de religii
diferite, deoarece se deformează atât în viaţă cât şi în subconştient imaginea vie despre
biserica din casă. Formele contemporane de îmbinare a căsătoriei cu Euharistia se pot
deosebi în funcţie de nivelul duhovnicesc al mirilor, de particularităţile comunităţilor
bisericeşti.
E important ca cei ce s-au hotărât să se căsătorească, să se pregătească dinainte
pentru Sfânta Euharistie, să se spovedească şi să se împărtăşească împreună. E de dorit ca
tinerii care se pregătesc să se căsătorească să nu depună prea mare efort pentru pregătirile
58
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni 5, 22-24 apud Pr Prof Gleb Kaleda, Biserica din
casă, Trad Lucia Cearnea, Ed Sophia, Bucureşti, 2006, p. 41
59
Pr Prof Gleb Kaleda, Biserica din casă, p. 42
60
Ibidem

17
de organizare a petrecerii de nuntă, ci să participe împreună la Liturghia Dumnezeiască.
E de preferat ca tinerii să se împărtăşească chiar în ziua nuntii. Este foarte interesantă şi
sugestivă părerea părintelui Gleb Kaleda, care ne spune că mireasa poate veni la biserică
înainte să înceapă Liturghia ca să se împărtăşească împreună cu mirele şi numai după
aceea să se schimbe în rochia de mireasă întruna din încăperile alăturate bisericii. 61 Sau, o
altă variantă : logodna să se facă înainte de Liturghie, tinerii să participe la slujbă, în
cadrul căreia se vor împărtăşi împreună, iar după Liturghie să urmeze rânduiala
cununiei.62 Paradoxal, Biserica Romano-catolică a păstrat vechea tradiţie creştină în ceea
ce priveşte disciplina liturgică a Tainei Cununiei: o căcătorie între doi romano-catolici
încă are loc în directă conexiune cu o Mesă.63
In orice caz, pregătirea tinerilor pentru cununie are o explicaţie amănunţită a
sensului căsătoriei ortodoxe, precum şi necesitatea pocăinţei si a împărtăşirii cu Sfintele
Daruri, pentru ca soţii să intre în comuniune reciprocă curaţi şi întăriţi duhovniceşti
Acesta este un moment necesar pentru unirea întru Domnul a două persoane (soţul şi
soţia) şi pentru stabilita temeliei bisericii din casă.

4.Condiţiile pentru săvîrşirea Tainei cununiei

Ca şi celelalte sfinte Taine, şi la săvîrşirea Tainei cununiei trebuie respectate, cu

stricteţe, rînduielile pe care Biserica Ortodoxă le-a stabilit cu privire la: săvîrşitor,
primitor, materie şi formă. Înainte de a prezenta normele canonice existente în Biserica
Ortodoxă pentru săvârşirea Tainei Cununiei, ţin să menţionez necesitatea şi importanţa
duhovnicului pentru unirea celor doi tineri în Taina Cununiei. Iar ca ajutor o să prezint
câteva experinţe ale unor tineri ce au avut , vrând să se căsătorească, cu Sfântul Ambrozie
stareţul de la Optima:
Un tânăr de lângă pustiul Tihon (situat la o depărtare de cincizeci de verste de
Optina) a hotărât să se căsătorească, pentru că mamei sale care era bătrână îi slăbiseră
puterile şi în casă nu mai erau alte femei. La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului s-a

61
Ibidem
62
Ibidem, p.43
63
John Meyendorff, op cit, p.25

18
dus la părintele, iar acesta i-a spus: „Vino la sărbătoarea Acoperământului Maicii
Domnului”. Ajuns acasă, mama lui se supără: „Doar te încurcă stareţul, n-ai timp”. La
sărbătoarea Acoperământului, părintele îi spune: „Aşteaptă până la Bobotează, vom
vedea atunci ce se va întâmpla”, iar acasă mama îl ceartă pe tânăr şi mai mult. La Bobo-
tează, tânărul îl anunţă pe stareţ că nu mai poate suporta ocara mamei. Părintele îi
răspunde însă: „Mi-e frică că nu o să mă asculţi, iar sfatul meu este acesta: nicidecum să
nu te căsătoreşti, aşteaptă”. Tânărul a plecat şi s-a căsătorit. Peste vreo două luni după
căsătorie, tânărul a murit şi soţia a rămas fără mijloace de întreţinere.64
O burgheză săracă, renumită pentru frumuseţea sa, a fost cerută în căsătorie de un
negustor bogat, iar părintele îi spune mamei: „Trebuie să-1 refuzaţi!” Mama i-a spus
indignată: „Ce vorbiţi, părinte, nici în vis n-am sperat la unul ca acesta, i 1-a trimis
Dumnezeu orfanei, iar tu zici să-1 refuz!” Părintele îi răspunde: „Pe acesta refuzaţi-1, am
pentru fiica ta un altul, mai bun”. „Care mai bun, părinte, că doar nu o să se căsătorească
cu cneazul?”. „Atât de mare e mirele meu, încât e greu şi de spus, refuzaţi-1 pe
negustor!” Negustorul a fost refuzat, iar fata s-a îmbolnăvit pe neaşteptate şi a murit.
Atunci au înţeles despre care Mire vorbea părintele Ambrozie.65
Au venit la părintele două surori. Cea mai mică e logodită, îndrăgostită, fericită,
din tinereţe cu un caracter vesel; cea mai mare e liniştită, îngândurată, rugătoare la
Dumnezeu. Una îi cere binecuvântare pentru alegerea sa, iar cealaltă tunderea în
monahism. Părintele îi dă miresei mătănii, iar celei mai mari îi spune: „Ce fel de
mănăstire! Te vei căsători, şi nu acasă, iată ce-ţi spun!” şi a numit o gubernie, în care ele
nu mai fuseseră niciodată. Ambele se întorc la Petersburg. Mireasa află că persoana iubită
a înşelat-o. Aceasta a provocat în ea o mare transformare, pentru că era foarte ataşată de
el. A cunoscut deşertăciunea a tot ceea ce o preocupase mai înainte, cugetul i s-a
îndreptat către Dumnezeu şi în scurt timp s-a adăugat monahiilor. Între timp, cea mai
mare a primit o scrisoare dintr-o gubernie îndepărtată, de la o mătuşă uitată, o femeie
credincioasă, care locuia în vecinătatea unei anume mănăstiri. Ea a chemat-o spre a cu-
noaşte mai bine viaţa monahiilor. Însă lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. La această

64
Sfântul Ambrozie de la Optima, Sfaturi pentru familia creştină, trad Gheorghe Zapotinschi, Ed Platytera,
Bucureşti, 2006, p.20
65
Ibidem, pp. 20-21

19
mătuşă, ea a făcut cunoştinţă cu un bărbat trecut de prima tinereţe, care avea un caracter
foarte potrivit cu felul ei, şi s-au căsătorit.66
Toate aceste exempre ne mărturisesc tacit că pentru Taina Căsătoriei este nevoie
nu numai de pregătire, ci de vocaţie. Iar vocaţia o poate descoperii omul în faţa
duhovnicului, dacă e sincer.
Revenind la condiţiile canonice ale săvârşirii Tainei Cununiei, menţionăm că
săvîrşitor al Tainei cununiei este episcopul şi preotul. La romano- catolici, săvîrşitori sînt
socotiţi înşişi mirii, cei care se căsătoresc, accentuîndu-se importanţa consimţămîntului
lor ca element esenţial al validităţii căsătoriei, iar nu binecuvântarea preotului. Prezenţa
preotului, după doctrina consacrată în Biserica Romano-Catolică de către sinodul
tridentin, n-are un rol activ ; preotul era socotit un spectator sau mai degrabă un martor
spectator „testis spectabilis”. Binecuvîntarea religioasă şi toate actele şi formalităţile pe
care le îndeplineşte preotul romano-catolic înainte de binecuvîntare n-au nici o
importanţă juridică în privinţa valabilităţii căsătoriei. In această situaţie, validitatea căsă-
toriei apare ca efect al contractului încheiat de soţi, prin consimţămîntul lor, iar nu ca
efect al binecuvântării preotului. Măsura luată de Papa Pius X, prin decretul «Netemere»
(2 august 1907), prevăzînd ca obligatorie, sub pedeapsa nulităţii căsătoriei, prezenţa
preotului la contractarea căsătoriei, n-a reuşit să se impună, în sensul ca starea de
căsătorie să rezulte atît din consimţămîntul soţilor, cît şi din binecuvîntarea preotului,
întrucît Codexul canonic, intrat în vigoare de la Rusalii 1918, a preconizat prin canonul
1012, că un contract matrimonial încheiat valid între doi botezaţi devine „eo ipso
sacramentum” din momentul „exprimării consensului liber între soţi”67.
Caracterul de contract al căsătoriei se recunoaşte şi în Biserica Ortodoxă —
întrucît în majoritatea statelor unde există Biserici Ortodoxe, numai căsătoriei civile i se
recunosc efecte juridice — dar caracterul de Taină îl dobîndeşte căsătoria numai prin
Taina nunţii, nu „eo ipso” prin consimţămîntul soţilor. De asemenea, de momentul
dobîndirii caracterului de Taină — prin binecuvîntarea preotului — se leagă strîns, în
Biserica Ortodoxă, şi dobîndirea caracterului indisolubilităţii căsătoriei, iar nu de

66
Ibidem, p.21
67
Iorgu D Ivan, op cit, p.591

20
momentul intervenirii actului de intimitate fizica între soţi, ca în Biserica Romano-
Catolică.68
Primitorii sînt cei care se căsătoresc — un bărbat şi o femeie — dovedind înaintea
preotului săvîrşitor al Tainei cununiei că au botez valid şi îndeplinesc, pe lîngă condiţiile
pe care le prevăd legile statului pentru încheierea căsătoriei civile, şi poruncile stabilite de
Biserică.La baza consimţămîntului soţilor de a se uni în căsătorie nu trebuie să stea însă
nici o condiţie care ar contraveni legilor bisericeşti şi legilor civile, moralei creştine şi
bunelor moravuri.
Taina cununiei conţine în cultul ei invocarea Sfîntului Duh prin rugăciuni şi prin
formula : „se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, Amin”. Această formulă este socotită forma Tainei
cununiei.
Impedimente la căsătorie. Determinarea impedimentelor aparţine autorităţilor civile,
pentru caracterul civil al căsătoriei, şi autorităţii bisericeşti, pentru caracterul religios. In
general, impedimentele la căsătorie, după conţinutul sau întinderea lor, sînt absolute sau
relative, după cum împiedică încheierea căsătoriei cu orice persoană, sau numai cu
anumite persoane. Cu privire la efecte, căsătoria încheiată cu nerespectarea
impedimentelor absolute este nulă, iar cea încheiată cu nerespectarea impedimentelor
relative rămîne valabilă; dar se pedepsesc soţii cu epitimii, iar preoţii săvîrşitori, cu
sancţiuni bisericeşti care pot fi mai aspre sau mai puţin grave, după cum se constată că
cei în cauză au cunoscut sau nu impedimentele.
1. Impedimente absolute prevăzute de Codul Familiei pe care le respectă şi Biserica69 :
a) Vîrsta soţilor. Ţinîndu-se seama de scopul esenţial al căsătoriei — naşterea de copii —
prin lege s-a stabilit o vîrstă minimă, care presupune dezvoltarea fizică a viitorilor soţi, ca
să poată da naştere la copii sănătoşi. Această vîrstă — potrivit Art. 4 din Codul Familiei
— este de optsprezece ani pentru bărbat şi de şaisprezece ani pentru femeie. în cazuri
excepţionale, pentru motive temeinice şi numai în baza avizului unui medic oficial, se
poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani. Căsătoria încheiată
fără respectarea vîrstei legale este socotită nulă.

68
Ibidem, 592
69
Idem, Codul Familiei, în Biserica Ortodoxă Română, Nr 4, 1954, p.470

21
b) Consimţămintul liber al viitorilor soţi trebuie exprimat personal de fiecare soţ şi în
mod public în faţa delegatului de stare civilă (Art. 16). Căsătoria încheiată fără
respectarea condiţiilor prevăzute pentru exprimarea consimţămîntului de către soţi este
socotită nulă (Art. 19). In legătură cu această condiţie a consimţămîntului liber, se
prevede că este oprit să se căsătorească — sub sancţiunea nulităţii căsătoriei — debilul
mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cît timp nu are
discernămîntul faptelor sale (Art. 9).In cazul cînd consimţămîntul unui soţ ar fi fost viciat
prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă,
acesta poate cere anularea căsătoriei în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de
la descoperirea erorii sau vicleniei (Art. 21).
c) Codul Familiei respectă principiul monogamiei, prevăzînd că «este oprit să se
căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită» (Art. 5).
Impedimente absolute prevăzute numai de Biserică :
a) Hirotonia. Cel care a acceptat să fie hirotonit în treptele ierarhiei de drept divin —-
diacon, preot, episcop — fiind necăsătorit, nu se mai poate căsători după aceea (Can. 26
apostolic Can. 3, 6 Trulan ; Can. 1 Neocez.).
b) Votul castităţii. Cel care a fost tuns în monahism, depunînd voturile : ascultării,
sărăciei şi castităţii, nu se mai poate căsători (Can. 16 — IV Ec., Can. 6 al sf. Vasile cel
Mare ş.a.).
c) Existenţa căsătoriei a treia. După desfacerea primei căsătorii -— prin moartea unui soţ
sau prin divorţ — Biserica a îngăduit, cu epitimii, încheierea căsătoriei a doua şi a treia
(Can. 4 şi 50 ale sf. Vasile cel Mare). Prin hotărîrea luată de sinodul din Constantinopol,
în anul 920, prin Tomos-ul Unirii (tomos tis enoseos), existenţa căsătoriei a treia a fost
decretată ca impediment absolut la încheierea unei noi căsătorii,
d) Deosebirea de religie. Tainele Bisericii împărtăşin- du-se numai celor botezaţi, iar
căsătoria realizînd o unitate între soţ şi soţie, nu s-a îngăduit căsătoria unui creştin cu un
necreştin. Excepţia îngăduită de Sfîntul apostol Pavel (I Cor., 7, 12—14), ca un creştin să
rămînă în căsătorie cu un necreştin, priveşte cazurile care se iveau mai des la începutul
creştinismului, cînd numai unul din soţii căsătoriţi ca păgîni trecea la creştinism, în
nădejdea că prin această convieţuire şi soţul necreştin se va creştina.70

70
Ibidem, pp. 472-475

22
 Impedimente relative. Impedimentele relative rezultă în general din raporturi de
rudenie. După natura actului care creează raportul de rudenie se socoteşte şi felul
rudeniei. Astfel, este socotită rudenie fizică legătura ce se creează prin actul fizic al
naşterii, numită consângenitate şi rudenia ce se creează prin actul fizic al căsătoriei,
numită cuscrie sau afinitate ; şi este socotită rudenie spirituală, numită năşie, legătura
care ia naştere prin actul primirii la sfîntul botez. Asimilată rudeniei ce rezultă din actul
naşterii este şi legătura ce se creează prin actul juridic al adopţiunii sau înfierii, dar
raporturile acestei rudenii sînt apreciate îndeosebi sub aspect moral, etic. O anumită
rudenie, numită cvasiafinitate, cuscrie închipuită sau ideală, este creată şi prin actul
logodnei religioase.
În afară de rudenie, impedimente relative mai creează situaţia de tu tore şi
deosebirea de confesiune.71
Vom aminti, pe scurt, impedimentele la căsătorie rezultate din fiecare fel de rudenie.
a) Consângenitatea este rudenia care se stabileşte între două persoane prin descendenţa
uneia din cealaltă sau prin descendenţa a două sau mai multe persoane dintr-o persoană,
ca autor comun. în primul caz, consingenitatea formează o linie directă care poate fi
ascendentă sau descendentă după cum se ia în considerare legătura de rudenie în sus sau
în jos, adică : fiu, tată, bunic, străbunic etc., sau tată, fiu, nepot, strănepot etc. în cazul al
doilea consingenitatea formează linii paralele colaterale pornind de la autorul comun,
adică : fraţi, veri primari, veri al doilea etc. Raportul de rudenie între două persoane se
stabileşte după numărul naşterilor existente între ele, fiecare naştere fiind socotită un
grad. Astfel, între tată şi fiu este un grad, între bunic şi nepot sînt două grade etc. între doi
consîngeni în linie colaterală, raportul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor
existente în fiecare linie faţă de autorul comun, care nu se ia în calcul; astfel : fraţii sînt
consîngeni în gradul II, verii primari în gradul IV, unchiul şi nepotul în gradul III etc.
Consingenitatea constituie impediment la căsătorie, în linie directă în mod absolut, la
infinit, iar în linie colaterală pînă la gradul al IV-lea (can. 54 trulan). Aceste opriri fiind
prevăzute în Sfînta Scriptură (Lev. 18, 6—14; 20, 11—14 ; Matei, 14, 4) sînt socotite de

71
Liviu Stan, Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor, în Studii Teologice, Nr
7-8, 1968, p.487

23
drept divin, iar căsătoriile încheiate împotriva acestor opriri sînt calificate ca „nelegiuite”,
ca „incest”.72
În Biserica Ortodoxă au fost extinse impedimentele la căsătorie între consîngeni
din linie colaterală pînă la gradul al VII-lea, prin hotăriri ale patriarhilor de
Constantinopol, cu sinoadele respective. Bisericile Ortodoxe autocefale, fiecare episcop
în eparhia sa acordă însă dispense pentru căsătoriile încheiate civil între asemenea rude,
dacă acestea n-au putut fi determinate să nu se căsătorească civil, legislaţia civilă
neoprind căsătoria între consîngeni de asemenea grade (V—VII), ci numai pînă la gradul
al IV-lea.73
b) Cuscria, afinitatea sau alianţa, este rudenia ce se stabileşte între două sau mai
multe persoane prin actul fizic al căsătoriei. Se socoteşte cuscrie de felul I, sau de un
neam, rudenia ce se creează între un soţ cu consîngenii celuilalt soţ; cuscrie de felul II,
sau de două neamuri, legătura de rudenie dintre consîngenii unui soţ cu consîngenii
celuilalt soţ şi cuscrie de felul III, sau de trei neamuri, legătura de rudenie dintre încu-
scriţii unui soţ dintr-o primă căsătorie cu încuscriţii lui din o a doua căsătorie, sau între
încuscriţii unui soţ dintr-o familie de mijloc cu încuscriţii unei alte persoane din aceeaşi
familie de mijloc. Asemenea cuscrie de felul III sau de trei neamuri se realizează deci
prin două căsătorii.
Soţii, formînd o unitate, fiecare din ei devine pentru rudele celuilalt soţ rudă
(cuscru) în acelaşi grad în care acesta se găsea cu consîngenii săi. Pentru acest motiv
cuscria de felul I constituie impediment la căsătorie în linie directă la infinit şi în linie
colaterală pînă la gradul IV. Ca şi la consîngenitate, în mod absolut, pentru gradul V şi VI
putîndu-se obţine dispensă.
c)Înfierea — reglementată de Codul Familiei în Art. 66—85 — constituie
impediment la căsătorie, în limitele prevăzute la Art. 7, adică în linie directă la infinit —
„între cel care înfiază sau descendenţii lui, pe de o parte, şi cel înfiat sau descendenţii
acestuia, pe de alta» ; iar în linie colaterală pînă la gradul III, adică «între copiii celui care
înfiază, pe de o parte, şi cel înfiat sau copiii acestuia, de alta”.74

72
Iorgu Ivan, Taina Cununiei, p.595
73
Ibidem
74
Ibidem, p.596

24
 Situaţia de tutore constituie impediment la căsătorie numai pe timpul cît persoana
minoră se află sub tutelă (Art. 8).
Deosebirea de confesiune nu este prevăzută de Codul Familiei ca impediment la
căsătorie. Biserica are însă dispoziţii referitoare la casătoriile mixte prevăzute atît în
canoane, cît şi în regulamente. Astfel, canonul 72 trulan interzice asemenea căsătorii, pe
care le declară nule, dacă au avut loc ; canonul 14 — Sinodul IV ecumenic — le îngăduie
însă cu condiţia ca soţul eterodox să declare că va trece la ortodoxie.75
Biserica Ortodoxă Română, luînd în considerare şi îngăduinţa Sfîntului Apostol
Pavel ca un soţ care s-a creştinat să rămînă în căsătorie cu soţul cu care se căsătorise
înainte de a se creştina, dacă acesta consimte la această situaţie, a reglementat încheierea
căsătoriilor mixte prin Regulamentul „pentru relaţiile bisericeşti ale clerului ortodox
român cu creştinii eterodocşi...” din 1881, prevăzînd, în Art. IV, posibilitatea bi-
necuvîntării de către preoţi a unor asemenea căsătorii, cu respectarea uzului ca toţii copiii
care se vor naşte în căsătorie să devină membrii ai Bisericii Ortodoxe. Potrivit
Regulamentului de procedură, în vigoare în prezent, preoţii sînt datori să ceară, în
prealabil, aprobare pentru binecuvîntarea unei căsătorii mixte. Dacă nu există
impedimente — sau dacă, existînd, s-au obţinut dispensele necesare — preotul poate să
treacă la oficierea Cununiei.76

75
Liviu Stan, op cit, p. 491
76
Ibidem

25