Introducere

Există 2 moduri după care realitatea fiinţei ca individ poate să fie abordată
-a) o cale substanţialistă – care consideră fiinţa ca şi consistând în unitatea sa, dată
sieşi, fondată pe sine, rezisând la ceea ce ea nu este.
- b) o cale hyle-morfică care consideră individul ca produs prin întâlnirea unei
1)forme şi 2) a unei materii.
Monismul fiind centrat pe sine al gândirii substanţialiste se opune bipolarităţii
schemei hylemorfice.
Dar şi pt a) şi pt b) există ceva comun ____ amândouă presupun că există un
principiu de individuare anterior individuării înseşi – un principiu susceptibil de a
o explica , de a o produce , de a o ghida.
Pt a şi b ---- pornind de la individul constituit şi dat – noi ne forţăm de a reurca la
condiţiile existenţei sale.
--- o astfel de perspectivă oferă un privilegiu ontologic individului constituit. – aici
principiul individuării e cercetat ca un principiu susceptibil de a da seama de
caracterele individului, el neavând o relaţie necesară cu alte aspecte ale relaţiei.
- pt această perspectivă individuarea are un principiu ----- în noţiunea însăşi de
principiu există un anumit caracter care prefigureză individualitatea constituită
cu proprietăţile pe care ea o vor avea când ea va fi constituită.
Noţiunea de principiu de individuare provine dintr-o ontogeneză inversată. –
principiul este termenul prim care explică aspectele individului format şi heceitatea
sa.
- a căuta principiul de individuare într-o realitate care precedă individuarea însăşi
înseamnă a considera individuarea ca fiind doar ontogeneză. – atunci principiul de
individuare este sursă de hecceitate.

Substanţialismul şi hylemorfismul evită descrierea directă a ontogenezei înseşi.

Cercetarea principiului de individuare se împlineşte fie după individuare, fie înainte

de individuare --- în cele două cazuri există o zonă obscură care acoperă sau stă
pentru ---
Operaţia individuării. --- cele două nu dau seama de operaţia , de procesul însuşi de
individuare.
Simondon ----!!!!!!!!--- această operaţie trebuie considerată ca lucrul de explicat şi nu
ca ceva în care explicarea trebuie să fie găsită (p3) şi care duce la obscurul principiu
de individuare.----- pt modul clasic există 3 momente de constituire a individului ---
avem 1) principiul de individuare, apoi 2) acest principiu acţionează într-o operaţie de
individuare şi 3) în fine individul constituit apare.
Simondon--- dar dacă !!!! – am presupune că individuarea nu produce doar un
individ – nu am mai căuta să trecem în manieră atât de rapidă de etapa
individuării pt a ajunge la această realitate ultimă care este individul. ---- atunci
am căuta de a percepe ontogeneza în întreaga derulare a realităţii sale
----------------------- adică a cunoaşte individul tocmai prin individuarea sa şi nu
invers – individuarea pornind de la individ.
Simondon – pt el e centrală şi primordială operaţia individuării – şi pornind de la ea
individul ajunge să existe – şi tot el îi reflectă în caracteristicile sale derularea,
regimul, modalităţile.
Considerat din perspectiva individuării – individul devine o realitate relativă, o fază
a fiinţei – fază care presupune înainte ei o realitate preindividuală, - şi chiar şi după
individuare – individul nu există singur ci e legat – căci individuarea nu epuizează
dintr-o singură lovitură potenţialele realităţii preindividuale – şi de pe de altă parte
individuarea nu dezvăluie doar individul --- ci în primul rând cuplul individ-
ambient (milieu).
Individul devine relativ în două sensuri – 1) pt că nu este întreaga fiinţă
Şi 2) pt că rezultă dintr-o stare a fiinţei în care nu exista nici ca individ şi nici ca
principiu de individuare.
Individuarea trebuie atunci să fie considerată ca rezoluţie parţială şi relativă ce se
manifestă într-un sistem ce deţine potenţiale – şi care conţine în sine o anumită
incompatibilitate în raport cu sine, o incompatibilitate produsă de forţele de
tensiune cât şi de imposibilitatea unei interacţiuni între termenii extremi ale
dimensiunilor.(p4)
Termenul de ontogeneză nu trebuie luat în sensul restrâns al genezei individului (ca
opus genezei speciei de exemplu) – ci prin el se vizează caracterul de devenire al
fiinţei – ca modul prin care fiinţa devine ceea ce este.

Opoziţia clasică între fiinţă şi devenire e validă doar în interiorul unei anumite
doctrine ce presupune că modelul fiinţei este substanţa.
!!!!!!!!Dar împotriva acestui model – putem presupune că devenirea este o
dimensiune a fiinţei, că ea corespunde unei capacităţi pe care fiinţa o are de a se
defaza în raport cu sine – de a se rezolva prin defazare.!!!!!!!!!!
--- Fiinţa preindividuală este fiinţa în care nu există fază
--- fiinţa în sânul căreia are loc o individuare este cea în care apare o rezoluţie prin
repartiţia fiinţei în faze ---- repartiţie care este devenirea--------- deci devenirea nu e
cadrul în care există fiinţa – ci ea devine o dimensiune a fiinţei, ea este mod de
rezoluţie a unei incompatibilităţi iniţiale care bogată în potenţe, potenţialuri.
-- individuarea corespunde apariţiei fazelor în fiinţă, faze care sunt faze ale fiinţei. ---
ea nu este o consecinţă ce apare odată cu devenirea , un efect izolat ---- ci e acea
operaţie însăşi pe cale de efectuare. Noi nu o putem înţelege decât pornind de la
această suprasaturare iniţială a fiinţei fără devenire şi omogenă care apoi se
structurează şi devine - făcând să apară individul şi ambientul său după devenire care
e rezoluţie a tensiunilor prime şi conservare a acestor tensiuni sub forma structurii.
Singurul principiu după care ne putem ghida este ce al conservării fiinţei prin
devenire. Această conservare există prin schimburile între structură şi operaţie,
procedând prin salturi quantice prin intermediul echilibrelor succesive.
Pt a gândi individuarea trebuie să consideră fiinţa nu ca şi substanţă sau materie sau
formă --- ci să articulăm fiinţa ca sistem tensionat, suprasaturat – ce nu constă doar în
sine şi care nu poate să fie gândit după principiul terţului exclus. Fiinţa concretă, sau
fiinţa completă, adică fiinţa preindividuală – este o fiinţă care e mai mult decât o
unitate.
Unitatea - care este caracteristică fiinţei individuate şi identitatea, care autorizează
utilizarea principiului terţului exclus – nu se aplică fiinţei pre-individuale ---- unitatea
şi identitatea nu se aplică decât la una dintre fazele fiinţei – fazăa care este posterioară
operaţiei individuării.
Noţiunile de unitate şi identitate nu ajută la descoperirea principiului de individuare –
ele nu se aplică la ontogeneza înţeleasă în sensul plin al cuvântului, adică la devenirea
fiinţei ca fiinţă ce se dedublează şi se defazează individuându-se.

Individuarea nu a putut să fie gândită şi descrisă adecvat deoarece noi nu cunoaştem

decât o singură formă de echilibru --- echilibrul stabil ---- şi deci nu era cunoscut
echilibrul meta-stabil , şi datorită acestui fapt fiinţa era concepută în stare de
echilibru stabil.--- dar echilibrul stabil exclude devenirea – pt că el corespunde la cel
mai de jos nivel de energie posibilă. --- el este echilibrul care este atins într-un
sistem când toate transformările posibile au fost realizate şi când nu mai există nici
o forţă – atunci toate potenţialele au fost actualizate şi sistemul, ajungând la cel mai
de jos sistem energetic nu poate să se transforme din nou.

Anticii funcţionau în paradigma - instabilitate-stabilitate; mişcare şi repaus – ei nu

cunoşteau metastabilitatea.

Pt a defini metastabiliatea trebuie să ne folosim de noţiunea de energie potenţială a

unui sistem, de noţiunea de ordine , şi de cea a creşterii entropiei. – aici apare o altă
paradigmă fizică decât cea în care gândeau anticii.
Simondon – va prezenta individuare fizică ca un caz de rezoluţie al unui sistem
metastabil pornind de la o stare de suprafuziune sau de suprasaturare - care de
exemplu prezidă în geneza cristalelor.
Cristalizarea devine paradigmatică şi pentru alte domenii – dar ea nu epuizează
realitatea individuării fizice.
Putem presupune că realitatea este în mod primitv la fel ca soulţia suprasaturată -
regimul preindividual este mai mult decât unitate şi mai mult decât identitate –
capabil de a se manifesta ca undă sau corpuscul, materie sau energie –pt că orice
operaţie este o individuare care dedublează, defazează fiinţa preindividuală –
corelând valorile extreme
Complementaritatea ar fi atunci repercursiunea epistemologică a metastabilităţii
primitive şi originare a realului.
Mecanicismul şi energetismul, fiind teorii ale identităţii – nu pot să dea seama de
realitate în manieră completă. Teoria quantelor însă percepe acest regim a
preindividualului ce depăşeşete unitatea – un schimb de energie se face prin
cantităţile elementare , ca şi cum ar o individuare a energiei în relaţia dintre particule
….p8.
Pt convergerea teoriei quantice şi teoriei mecanicii ondulatorii – aici convergând
două maniere de a exprima preindividualul prin diferitele manifestări unde el
intervine ca preindividual. – mai adânc decât continuul şi discontinuul există
quanticul şi complemenetarul metastabil (mai mult decât unitatea) care este
preindividualul adevărat.
Înţelegem astfel valoarea paradigmatică a studiului genezei cristalelor ca proces de
individuare – el permite dea percepe la scară macroscopică un fenomen care se
bazează pe stări de sistem ce aparţin domeniului microscopic, molecular sau non-
molar – el al percepe activitatea care are loc la limită – a cristalului în cale de formare.
O astfel de individuare nu este o comuniune a unei forme şia unei materii prealabile
ce există ca termeni separaţi şi constituiţi anterior ---- ci ea ar apărea ca o resoluţie,
rezolvare, transformare ce emerge în interiorul unui sistem metastabil care e bogat în
potenţiale.
Principiul veritabil de individuare este medierea :p8.