Ghita – este unul dintre protagonistii nuvelei, personaj viabil si complex, un tip uman, în
care contradictiile se manifesta puternic. Esenta este dramatica, fiind sfâsiat între atractia
banului si dorinta de a ramâne demn si cinstit. Fondul lui sufletesc este bun, dar, confundat cu
vicleniile destinului, Ghita va ceda.
Personajul aspira sa-si depaseasca modesta conditie de cizmar, pentru ca monotonia acesteia
si saracia îl sperie si îl îndârjesc, dupa cum îi spune soacrei sale: “Nu punem pe prispa la
soare, privind eu la Ana, Ana la mine si amândoi la copilas, iar dumneata la tustrei”.
Hotarârea lui e ferma: familia se va muta la Moara cu noroc, iar Ghita se va aseza deliberat în
drumul porcarilor , adica în calea ispitei. G. Calinescu afirma ca “personajul se pune între
ordinea juridica a statului si legislatia mutuala a hotilor”.
Drama lui e analizata magistral. E sfâsiat de dorinta de a avea bani si devine complice cu
Lica: “se gândea la câstigul pe care-l putea face în tovarasie cu Lica, vedea banii gramada
înaintea sa si i se împaienjeneau ochii: de dragul câstigului ar fi fost gata, sa-si puna capul în
primejdie”.
În prezentarea personajului, viata sa interioara e cu mult mai bogata, mai nuantata decât cea
exterioara, definita între cârciuma si familie. La început, cu toata pacea locului de la Moara,
Ghita presimte o amenintare, care, deocamdata, nu prinde contur:”Numai câteodata, când
noaptea, zgâltâia vântul moara parasita, locul îi parea strain”. Presimtirea se întareste când îl
vede prima data pe Lica si are senzatia ca “s-a racit tot trupul”. Venirea lui Lica îl modifica
profund si definitiv, acesta având o putere aproape magica. Slab, incapabil de a i se opune cu
adevarat, atras de vraja câstigului, Ghita se va închide tot mai mult în mutenie, izolându-se
sufleteste chiar si de Ana.
Actiunile îi devin precipitate, tradând teama si însingurarea, îsi cumpara doua pistoale, îsi i-a
o sluga puternica, pe Mart, îsi ia doi câini. Gesturile si pornirile lui spre duritate sunt sugerate
abil de narator: Ghita îsi dreseaza câinii sa ucida, iar el însusi începe sa simta placere la
vederea sângelui.
Dezumanizarea merge atât de departe încât Ghita regreta existenta familiei, considerând-o o
piedica în calea îmbogatirii sale: “Pentru prima data, în viata lui ar fi vrut sa nu aiba nevasta si
copii”.
Stiind ca la moara nu putea ramâne nimeni fara voia lui Lica, Ghita traieste drama neputintei,
se complace în a se declara slab, devine irascibil, devine “legat, si omul când se simte legat, e
suparacios”. Desprinderea nu-i este îngaduita chiar de propria sa patima, iar complexitatea
personajului rezulta din faptul ca acesta e capabil sa constientizeze sfâsierile si contradictiile
launtrice. Drama sa e profunda si fiecare zi îi aduce o noua prabusire. Cere ajutor, în mod
direct, de la Ana, pentru ca apoi sa-i reproseze acesteia: “Esti usoara de minte, nu întelegi
nimic si ma lasi sa mistuiesc cu gândurile cele rele”. Ghita învata treptat disimularea si pe
masura ce nu mai comunica, devine tot mai crispat.
Doar aparent, însa, Ghita este slab, pentru ca odata intrat în cârdasie cu Lica, va fi la fel de
hotarât ca acesta. Pentru el, începutul a fost greu, dar patima câstigului îi da forta nebanuita:
“nu cred ca poti sa ma tii de frica”, îi spune lui Lica, ferm. Devine siret si chiar mai subtil
decât Lica, stiind sa actioneze astfel ca lumea sa-l creada în continuare cinstit. Ghita devine
mereu duplicitar de aici înainte; chiar si dezvaluirile facute jandarmului Pintea, se opresc la
jumatate, iar prietenia cu acesta se clatina. Se clatina si iubirea pentru Ana, pe care o împinge
în bratele lui Lica.
Chemat la interogatoriu si banuit de complicitate la o crima, Ghita simte cum lumea îl
paraseste si vechile lui coordonate se schimba. Disculparea fata de autoritati devine disculpare
fata de sine. Zbuciumul sufletesc se accentueaza: ”simti ca îi slabeasc deodata toate puterile,
privirile oameinilor ardeau parca si mergea drept înainte fara a îndrazni sa-si ridice ochii de la
pamânt”.
Monologul interior al personajului îl arata mereu hartuit de propria constiinta. El încearca sa
mentina fie si numai în sufletul sau, echilibrul între bine si rau, între patima banului si taria
morala. Framântat, zguduit de faradelegile savârsite, el încearca sa transforme slabiciunile în
virtuti, zicându-si ca alti oameni aflati în situatia sa s-ar fi dovedit mult mai slabi sau poate le-
a facut din dragoste pentru Ana.
Dar prabusirea este completa, patima pentru bani îl roade pe dinauntru, distrugându-l: “Banii
primiti de la Lica erau pe masa; ar fi vroit sa-l ia si sa—l arunce, însa el nu putea, se gândea
cât ar fi trebuit sa munceasca pentru ei si nu-l lasa inima sa-i dea din mâna”. Structura
personajului este sintetizata astfel de Pintea: “Multe ar fi de facut, numai daca n-ai fi atât de
prost, ca sa-l acoperi, când vrei sa-l surpi pe Lica”.
Sfidând prevestirile, sfidând întelepciunea traditionala ca: “linistea colibei tale te face fericit,
nu bogatia”, asa cum îi sugerase soacra sa, Ghita a sfidat primejdia. Universul malefic îl
cucereste definitiv. Raul îl cuprinde împotriva vointei lui, poate tocmai pentru ca a trecut
granita binelui si a credintei, pentru ca a sfidat regula unanim acceptata în lumea satului care
oprea omul sa se apropie de locuri rele. Ghita merge pe calea pacatului, desi stie ca e calea
pierzaniei. În tragedia greaca, divinitatea pedepseste raul si pe cel care, aratându-i ce e rau si
ce e bine, alege totusi raul. În lumea mitica a satului ardelean, Ghita este pilda pentru
nesocotinta.

    Ana – personajul feminin principal. Portretul ei fizic reverbat de barbatul care o iubeste,
sculpteaza în cuvinte un model clasic al feminitatii: “Ana era tânara si frumoasa si subtirica,
Ana era sprintena si mladioasa”.
Evolutia ei se desfasoara pe doua planuri: în familie – mama si sotie iubitoare, deschisa,
devotata, iar în contact cu lumea exterioara, mai ales cu Lica, la început tematoare, apoi
razbunatoare si apriga.
Când sotul hotaraste plecarea la Moara, mama Anei se opune, mai ales pentru ca “Ana îmi
parea prea tânara, prea asezata, oarecum prea blânda la fire si-mi vine sa râd când mi-o
închipuiesc cârciumarita”.
În evolutia Anei, momentul aparitiei lui Lica este o cumpana fascinata de prezenta lui, Ana
ramâne “privind ca un copil uimit”. Femeia intuieste primejdia si reactioneaza cu o disperare
instinctiva la transformarile sotului ei. Îndurerata si zbucimata, Ana înregistreaza fiecare gest
su nuanta din vocea si din tacerile lui Ghita, dorind sa-i fie de folos acestuia. Dar el o
respinge, izolându-se. În jurul Anei se tese o pânza deasa, o plasa nevazuta, plasa destinului
malefic.
Este semnificativa scena în care Ghita învata copilul sa calareasca pe câinele cel mare. Ana îl
priveste cu groaza, îsi simte copilul în primejdie, dar nu vrea sa-si supere sotul si când acesta
renunta la jocul cel cumplit. Ana însasi va reaseza copilul pe câine, înfrângându-si teama de
mama din iubire pentru sot. Ea este exemplu de obedienta, de daruire, de devotament.
Desele vizite ale lui Lica la Moara o fac pe Ana sa fie “muncita de gânduri grele care o
îmbatrânesc oarecum într-un singur ceas”. Înstrainarea ei de Ghita se accentueaza pe masura
ce prietenia dintre cei doi barbati se leaga mai puternic. Evolutia personajului traverseaza pe
rând îngrijorarea, nedumerirea, spaima, revolta, înfruntarea si sila fata de Lica pe care la
început îl refuza când o cheama la joc. Dar Ghita staruie si ea cedeaza pentru a-i face pe plac
sotului: “Ana îsi calca pe inima si se dete la joc. La început se vedea ca a fost prinsa de sila,
dar treptat începe sa-i placa”. Lica are asupra ei puterea unei vraji. Sensibila, fragila, vazându-
si barbatul înstrainându-se de ea, Ana se va întoarce spre pacat cu o forta egala cu cea a
puritatii ei anterioare, o forta devastatoare, care o face sa afirme: “Tu esti om Lica, iar Ghita
nu e decât muiere îmbracata în haine barbatesti”.
Disperarea Anei se mistuie în suflet si rareori cuvintele îi vin pe buze: “Tu ma omori Ghita,
ma seci de viata, ma chinuiesti, ma lasi sa ma omor eu din mine”.
Cutremurat din strafunduri, sufletul ei se ofileste, vazând si întelegând ca sotul ei face afaceri
necinstite cu Lica si femeia încearca sa afle singura adevarul: “Trebuie sa aflu adevarul, de
dragul copiilor mei, daca nu de alta!”.
Ghita mijloceste o întâlnire a Anei cu Lica si-l duce la Moara pe jandarmul Pintea.
Sacrificarea Anei are dramatismul sacrificarii unui ideal. Apropierea lui de Lica se face atât
datorita atractiei malefice ale acestuia, cât si datorita dorintei de razbunare a sotiei înselate în
încrederea ei nestramutata în sot. Ana îl paraseste din disperarea iubirii convertite în ura. E
greu de stabilit cât e de vinovata sau de nevinovata. Ea însasi nu întelege bine care este
pacatul ei.
Uciderea Anei de catre Ghita devine o pedeapsa a divinitatii pentru ca Ana a încalcat legea
crestineasca a cununiei poate din prea mare si prea profunda iubire pentru sot care nu a mai
fost capabil sa-i asculte freamatul sufletului.

Lica Samadaul – locul în care vine Ghita este un topos al ispitei, legat de taina pacatului, iar
reprezentantul acestei lumi este Lica Samadaul. Personajul acesta îmbina contradictii,
dârzenie, hotarâre, sadism si rare momente de duiosie, ca acelea fata de copii lui Ghita.
Portrerul fizic al lui Lica Samadaul e pretext de vesnica pendulare între exterior si interior:
“Lica e un om la 36 de ani, înalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si
verzi si cu sprâncenele împreunate la mijloc; Lica era porcar, însa cei ce poarta camata subtire
si alba cu floricele, pieptar cu bumbi de argint si bici cu codurisca de os împodobit cu flori”.
Impresia generala este de noblete ciudata, diabolica. El apare la Moara într-o postura statuara
“ca un stâlp de piatra”, raspândind o stranie atractie prin “privirea pierduta în vânt”.
Personajul este caracterizat direct de autor ca fiind “navalnic si îndraznet”. Lipsit de orice
scrupul moral, Lica e raul însusi, personaj malefic, arhetipal al satului românesc.
Autocaracterizarea scoate la iveala întunecimi ale sufletului: “Eu sunt Lica Samadaul… Multe
se zic despre mine… Tu vezi un lucru ca umblu ziua-n amiaza mare si nimeni nu ma opreste-
n cale sa ma duc în oras si stau de vorba cu domnii; voi fi facut ce voi fi facut, dar am facut
asa ca oricine poate sa creada ce-i place, însa nimeni nu stie nimic”.
Caracterizarea se întregeste prin vorba scurta a personajului, compusa din întrebari aspre, la
care cere neaparat raspuns sau din porunci.
Slavici are “simtul elementarului” în figuri ca Lica Samadaul “capetenie de haiduci mai mult
decât porcari, amestec de pasiune si disimulare, natura în fond complicata, ce se întâlneste
atâtea în mediile primitive”. (Tudor Vianu)
Lica supune suflete, autoritatile îi apara, hotii îi cunosc, iar el este stapân absolut. Constient de
puterea sa, personajul n-are nimic din framântarile si zbuciumul lui Ghita. El este supus raului
si evolueaza liniar, fara împotriviri. Însa în toti cei din jur, Lica seamana încordare. Ana îl
ghiceste: “E un patimas si nu e bine sa te duci departe cu el”. Asupra Anei, Lica are puterea
unei vraji malefice. Pintea stie ca Lica “nu se bizuie pe nimeni, nu se da lesne de gol, nu se
lasa în daravere cu orice oameni”.
Lica a devenit rolul raului din trufie amestecata cu frica: “ma aflam la strâmtoare când am
ucis pe cel dintâi om, îmi pierisera niste porci din turma si-mi era rusine sa-i spun ca au pierit.
Apoi am ucis pe al doilea ca sa nu ma mângâi de mustrarile ce-mi faceam pentru cel dintâi“.
Treptat a ucide a devenit pentru el o patima cel mistuia: “sângele cald e un fel de boala”.
Daca Ghita e urmarit de autor în tulburatoare dileme sufletesti, în monologuri interioare pline
de zbucium, acestea lipsesc din prezentarea lui Lica. El ramâne învaluit într-un mister al
raului tradus doar prin replici aspre, scurte, prin fapte sângeroase care poarta în ele o
infailibila atractie pentru cei mai puternici decât el.