PREZENTARE DE CARTE

PRICOP GEORGIANA-ROXANA
Facultatea de Litere, Anul I, Seria III, Grupa 9

Valeria-Guțu Romalo, Corectitudine și greșeală, București, Editura Științifică, 1972,

284 p.

Corectitudine și greșeală este o lucrare de cultivare a limbii literare, al cărei studiu se

bazează pe aspectul scris și pe cel vorbit al limbii utilizate la sfârșitul secolului al XX-lea și
care se adresează oricărui tip de cititor(specializat sau nu), așa cum menționează însăși
autoarea în deschiderea volumului: „Lucrarea oferă nespecialiștilor mecanismul de
funcționare a limbii dînd, totodată, răspuns la unele probleme pe care li le pune întrebuințarea
ei. Specialiștilor li se adresează atât prin observații și interpretări proprii, cât și prin materialul
nou pe care îl pune la dispoziție.”(p.6).
Autoarea Valeria-Guțu Romalo, membră de onoare a Academiei Române, doctor în
filologie și un lingvist cunoscut pentru contribuția adusă acestei științe umaniste prin lucrările
sale de excepție(Morfologie structurală a limbii române- 1968, Corectitudine și greșeală-
1972, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări- 1973, Aspecte ale evoluției limbii
române- 2005) analizează în cartea Corectitudine și greșeală o multitudine de exemple de
greșeli de lexic și de gramatică, preluate din diverse surse, cu scopul de a evidenția situațiile
neplăcute pe care o utilizare greșită a limbii le poate crea. Cele mai frecvente cauze ale
greșelilor ce se pot identifica pe parcursul acestei lucrări sunt: neglijarea regulilor și
trăsăturilor morfologice, lexicale și sintactice existente în limba română pe tot parcursul său
de evoluție, influența limbilor străine, inconștiența vorbitorilor sau lipsa de cunoaștere.
Cartea, ce însumează 284 de pagini, este organizată în patru mari capitole cărora, la rândul
lor, le corespund subcapitole: I. Corectitudine și greșeală(paginile 9-37), II.
Gramatică(paginile 37-128), III. Lexic(paginile 128-249), IV.Limba română actuală(paginile
249-258).
Deși primul capitol al cărții este intitulat Corectitudine și greșeală, în cuprinsul cărții se
regăsesc precedente acestuia alte trei subcapitole: CUVÂNT ÎNAINTE, în care autoarea
prezintă succint intențiile pe care le-a avut prin redactarea lucrării, ABREVIERI și Semne
convenționale, în care sunt prezentate, sub forma unor liste, abrevierile și semnele utilizate.
Explicarea acestora este în totalitate necesară cititorului, facilitându-i lectura textului.
La fel ca primul capitol, cel de-al patrulea, numit Limba română actuală, este succedat de
bibliografie, obligatorie în orice lucrare de specialitate(și nu numai), dar și de o enumerare de
termeni ce să regăsesc în cuprinsul textului, pe care autoarea îi explică.
Capitolul al II-lea și cel de-al III-lea, ce au ca titlu Gramatică, respectiv Lexic corespund
unor mari domenii de studiu din cadrul Lingvisticii Generale a limbii române și, cel mai
probabil, din acest motiv, scriitoarea le oferă un grad sporit de studiu și atenție. Cele două
capitole sunt împărțite în subcapitole ce cuprind principalele elementele constituente ale
acestor două mari domenii. Astfel, Gramatica se divide în cuprinsul lucrării în Acord
gramatical(1), Regim(2), Prepoziție și conjuncție(3), Substantiv(4), Pronume(5), Verb(6),
Adverb(7), Frază(8), iar capitolul Lexic este format din Acord semantic(1), „Dezacord”
semantic(2), Neologisme, cultisme(3), Arhaisme(4), Elemente de argou și vorbire
familiară(5), Derivare(6), Clișee lingvistice(7). Întreaga lucrare este rezultatul unui
îndelungat studiu propriu al autoarei, ce are, per ansamblu, caracter didactic.
Capitolul Corectitudine și greșeală, identic cu titlul lucrării, alătură doi termeni
antonimici, tocmai pentru a sublinia faptul că, deși au sensuri total opuse, aceștia coexistă.
Așa cum scriitoarea menționează la începutul capitolului, „(...)pentru a aprecia că ceva este
greșit trebuie să putem face raportarea la altceva corect(...)”.(p.9)
Scriitoarea pune în legătură acești doi termeni cu limba, pe care o consideră(la fel ca toți
lingviștii) un sistem format dintr-o multitudine de elemente, care funcționează pe baza unor
relații și a unor reguli, sistem predispus unei continue evoluții și schimbări. Totodată, Valeria
Guțu-Romalo aseamănă limba unui joc: „(...)limba este un ‹joc› cu foarte multe reguli și se
deosebește de multe jocuri prin particularitatea că aceste reguli nu sunt fixate o dată pentru
totdeauna”.(p.11)
De la această idee se creează conceptul de norme ale limbii, prin care se diferențiază cei
doi termeni, corect și greșit. Norma cuprinde formele pe care limba actuală le consideră
corecte, dar care, peste mai mult sau mai puțin timp, sub influența a numeroși factori, pot
deveni de evitat, incorecte. Limba română nu este, încă, o limbă unitară, fiind încă în continuă

2
dezvoltare și evoluție, proces ce a început odată cu apariția scrisului și care a continuat cu
dezvoltarea economică și socială, de-a lungul timpului și, la care, a contribuit și greșeala( prin
generalizarea acesteia, care este posibilă doar în cazul în care o abatere de la o normă a limbii,
care se produce fie din cunoaștere insuficientă, fie din comoditatea pronunției, fie prin
analogie, este extinsă la un număr considerabil de vorbitori).
Dintre multele și diferitele componente ale limbii, cele mai afectate de această evoluție
schimbătoare a limbii sunt lexicul și gramatica.
Capitolul al doilea al cărții, intitulat Gramatica, descrie succint, organizat în câteva
subcapitole, probleme din acest domeniu lingvistic. Pentru fiecare ramură a gramaticii,
autorea explică noțiuni, justifică anumite situații concrete în care există dubii în legătură cu
corectitudinea, oferind exemple. Unul dintre aceste subiecte de gramatică dezbătut este
acordul gramatical.
Motivul pentru care autoarea alege să înceapă discuția despre gramatică cu acest concept
este acela că, în limba română, cele mai des întâlnite greșeli sunt cele de acord.
Valeria Guțu-Romalo explică faptul că dezacordul este un subiect mult mai vast și nu se
limitează doar la structurile Subiect-Predicat, ci poate apărea în toate combinațiile în care
componentele „stabilesc o relație, de obicei, de dependență”.(p.37)
În limba română există câteva reguli de stabilire și exprimare a acordului, cum ar fi :
repetarea aceleiași informații(casă albă), subiectul și predicatul au componente comune de
număr și persoană(copiii merg, tu mergi). Încălcarea acestor câteva reguli, voluntară sau nu,
este frecventă și se produce în felurite cazuri. Cele mai cunoscute și întâlnite greșeli de acord,
conform autoarei, sunt(paginile 37-50):
 Subiect multiplu-Predicat la singular(Orașele crește și se dezvoltă.) sau Subiect
la singular și Predicat multiplu(Procesul lung împotriva Templierilor care au
implicat mii de oameni și s-a sfârșit cu arderea pe rug…);
 Confuzia între subiect și complement direct(Mă doare picioarele.);
 Hipercorectitudinea (În ceea ce privesc elevii..., Ce sunt cu bluzele astea?);
 Forma de plural a verbului „a trebui” (Îți trebuiesc mulți bani.);
 Neglijarea acordului în caz (Oamenilor aceștia le e teamă; „Cazul burgheziei
satirizată de Caragiale…”1; În primele ore ale celei de a patra zi);
 Dezacordurile articolelor genitivale(„Vom transforma studioul într-un punct de
convergență al mai multor arte.”2);
1
Apud RL, 1960, nr, 4999, p, 2/5 în Valeria-Guțu Romalo, Corectitudine și greșeală, București, Editura
Științifică, 1972, p. 47.

3
  Folosirea greșită a pronumelor de întărire(A făcut el însăși tema?);
 „Acordul” adverbului(Soluții îndelungi căutate).

Alături de acord, există un alt concept important pentru legătura ce se poate stabili între
cuvinte, și anume regimul sau recțiunea. Acesta constă în „prezența la unul dintre ele(cuvinte)
a unei caracteristici impuse de celălalt(cuvânt)”.(p.58)
Autorea susține, legat de cele două fenomene discutate, faptul că „respectarea restricțiilor
impuse de recțiune, ca și a celor presuuse de acord, este oblgiatorie pentru construirea unor
comunicări clare și corecte, iar încălcarea acestor restricții conduce, evident, la greșeli de
exprimare, la construcții nerecomandabile”.(p.58) De reacțiune țin următoarele greșeli
fundamentale ale limbii române(paginile 58-69): omiterea prepoziției „pe” în cazul în care
pronumele relativ „care” îndeplinește funcția sintactică de complement direct(Cartea care ai
citit-o), folosirea eronată a verbe tranzitive cu valoare intranzitive(Măsor 1,70 m în
înălțime.), combinarea greșită a verbelor cu pronume reflexive(Se pleacă pe rând.),
construcțiie verb+adjectiv(Concluzia a venit evidentă.”).
Din punct de vedere gramatical, se consideră greșite și anumite structuri cu preproziții și
conjuncții. Un exemplu semnificativ este utilizarea greșită a prepoziției „din” în locul
prepoziției „dintre” („Unul din evenimentele notabile a fost prima audiție a unei lucrări
corale…”3). O altă greșeală frecventă este utilizarea prepoziției „datorită” în locul grupului
prepozițional „din cauza”(A murit datorită bolii grave.) În cazul conjuncțiilor, cea mai
răspândită greșeală este reprezentată de utilizarea conjuncției compuse „ca să” (Pot ca să vin
la tine?).
Substantivul, o parte de vorbire extrem de importantă în limba română, conține și unele
forme problematice, precum formele paralele la singular și la plural, care conduc la utilizări
greșite(compus-compuși-compuse, robinet-robinete-robineți, termen-termeni-termene,
raport-rapoarte-raporturi,etc.). Alte greșeli des întâlnite, menționate de autoare, sunt:
utilizarea pluralului în locul singularului, articularea în situații greșite a substantivului
„punct”, absența articolului lângă substantiv, ordinea numelor proprii de persoană,
ș.a.(paginile 78-96).

2
În publicația Săptămâna, 1969, nr. 33(347), p. 3/5 în Valeria-Guțu Romalo, Corectitudine și greșeală,
București, Editura Științifică, 1972, p. 50.
3
Apud RL 1969, nr,7641, p.3/6 în Valeria-Guțu Romalo, Corectitudine și greșeală, București, Editura
Științifică, 1972, p.70.

4
Și utilizarea pronumelui creează probleme în limba română, mai ales atunci când este utilizat
fără să fie necesar(„În cazul lui Eminescu…sentimentul își va avea un greu cuvânt de
spus”4).
Purtătorul de acțiune al gramaticii, verbul, prezintă numeroase situații greșite pe care
autoarea le prezintă în decursul cărții alături de problemele celorlalte subiecte ale acestei
ramuri lingvistice. Din punct de vedere morfologic, distinge însă câteva situații: frecventa
folosire a formelor greșite „a place”, „a tace”, „a apare”în locul celor corecte, a plăcea”, „a
tăcea”, „a apărea”, utilizarea greșită a imperativelor „nu fă”, „nu du”, „nu zi”. (paginile
105-115)
„Prietenul” verbului, adverbul (paginile 116-120), se numără și el printre elementele
gramaticale supuse greșelii în uz. De obicei, greșelile constau în folosirea eronată a unei
forme în locul alteia (din nou–iarăși, mereu-întotdeauna, de-acum–deja) sau în contexte
greșite (adverbele mai și chiar).
Toate aceste elemente, pentru a căpăta rol în comunicare, trebuie să apară în propoziții care
se pot extinde sub forma unor fraze. Corectitudinea frazelor este, deci, condiționată de
respectarea multiplelor reguli ale fiecărei părți de vorbire în parte și, apoi a tuturor regulilor
lingvistice.
Toate aceste restricții gramaticale, care conduc la departajarea unor situații corecte și
greșite, derivă din organizarea lexicală a limbii.
Asemănător capitolului de gramatică, autoarea prezintă în capitolul despre Lexic
corectitudinea acordului și greșelile dezacordului în limba română, punând de data aceasta
accentul pe (dez)acordul semantic. Acest tip de (dez)acord este noțiunea mai largă a
conceptului de acord gramatical, în sensul că, de data aceasta „posibilitățile de combinare a
cuvintelor în cadrul comunicării sunt limitate nu numai de particularitățile lor gramaticale, dar
și de … anumite restricții semantice.” (p.128). Aceste dezacorduri lexicale sunt totuși
acceptate în anumite situații, după părerea autoarei, în funcție de context, dar aceasta mai
susține și ideea conform căreia „combinațiile lexicale neobișnuite pot să reprezinte simple
greșeli, datorate neatențueu sau unei insuficiente cunoașteri a sensului cuvintelor și, în această
situație, sunt reprobabile și dăunătoare din punctul de vederii al comunicării”(p.132).
Aceste greșeli pot avea diverse cauze, dar care sunt greu de determinat. Din cauza
dezacordurilor semantice iau naștere pleonasmele,degradări de sintagme, nepotriviri

4
În publicația Săptămâna, 1969, nr. 41(355), p. 1/1 în Valeria-Guțu Romalo, Corectitudine și greșeală,
București, Editura Științifică, 1972,p.99.

5
semantice, contradicții, confuzii. Acestea sunt explicate și exemplificate de către autoarele la
paginile 136-157.
O altă sursă de greșeli lexicale este reprezentată de neologisme și cultisme. Conform
definiției din DEX, cultismul reprezintă atât bogăție artificială a stilului, cât și greșeală de
limbă cauzată de dorința de a se exprima literar, mai puțin banal.5
Dorința vorbitorilor de a se exprima „îngrijit” duce la folosirea incorectă în comunicare de
utilizare a unui neologism, care nu de fiecare dată este sinonim total cu termenul ce se vrea a
fi înlocuit. Valeria-Guțu Romalo oferă o suită de exemple prin care ilustrează acest fenomen
la paginile 158-182 din cartea sa, Corectitudine și greșeală.
În limba actuală este la fel de frecvent și fenomenul contrar celui de mai sus, adică
utilizarea arhaismelor. Deoarece autoarea consideră că „unele cuvinte cu rezonanță arhaică
sau (și) regională au căpătat o foarte mare răspândire”(p.182) încearcă să convingă cititorii de
acest lucru oferind o multitudine de exemple(Vezi paginile 182-188).
În limbajul vorbit, și anumite expresii familiare sau argotice pot căpăta o conotație greșită
prin punerea mai mult sau mai puțin voită și conștientă în contexte nepotrivite.
În subcapitolul Elemente de argou și vorbire familiară, scriitoarea insistă pe problematica
argoului, despre care susține că sunt „utilizate cu intenții ironice sau glumețe, în aspectul
familiar al limbii și, mult mai greu, chiar în glumă, în vorbirea îngrijită…”.(p.191) Din
perspectiva scriitoarei(Vezi paginile 192-193), cei mai noi, răspândiți și mai frecvenți în
limba română familiară a secolului al XX-lea, ce au rămas valabili până astăzi, sunt „gagiu”și
„mișto”.
De asemenea, elementele cu o mai mare importanță în bogatul vocabular al limbii române
sunt cuvintele noi. Acestea s-au format și continuă să se formeze îmbogățind lexicul, prin
mijloace interne sau externe. Însă, cele mai des întâlnite procese de formare a cuvintelor noi
sunt derivarea și compunerea. Astfel, se deosebește o serie de sufixe, sufixoide, prefixe,
prefixoide foarte productive, descrise pe larg în decursul a 50 de pagini(Vezi paginile 195-
236). Concluzia generală a scriitoarei despre procesul de formare a cuvintelor noi este aceea
că ele ilustrează „preferința limbii actuale pentru termenul neologic și tehnic”(p.237).
Combinarea de cuvinte, în funcție de domeniul de utilizare a limbii, ajută la crearea unor
grupări specifice. Frecvența acestora poate conduce la o exprimare stereotipă, repetitivă,
adesea incorectă. Câteva exemple de astfel de clișee lingvistice ilustrate de autoare sunt: „în

5
Conform DEX '09 (2009) accesat la data de 18/12/2019, URL:
https://dexonline.ro/definitie/cultism.

6
principal; la ora actuală”(în publicistică), „pe mai departe; pe bază de; de unul singur; în
măsură”(în limba actuală).
Întreaga lucrare a scriitoarei Valeria Guțu-Romalo are în centrul său limba română
actuală, a cărei legătură cu epoca și societatea este foarte importantă. Aceasta susține că este
foarte importantă și delicată granița între limba vorbită și cea scrisă, mai ales că vorbitorii tind
să combine termenii specifici fiecărui registru, lucru ce conduce adeseori la greșeli. Concluzia
lucrării elaborate este aceea că „greșelile sau preferințele, pot reprezenta, în egală măsură,
tendințe de evoluție, de modificare a structurii lingvistice în general sau de schimbare a
configurației limbii literare”.
În încheierea prezentării despre o carte extrem de importantă pentru limba română,
redactată de o autoare cunoscută în rândul experților în filologie, studenților și elevilor și nu
numai, aș dori să menționez că ideea de a evidenția două mari domenii ale lingvisticii,
gramatica și lexicul, sub forma celor mai frecvente greșeli regăsite în conținutul acestora mi s-
a părut a fi una curajoasă și care vine cu adevărat în ajutorul oricărui doritor de a conștientiza
configurația limbii poporului nostru.
Voi rezuma părerea mea generală despre conținutul dezbătut în această lucrare printr-un
citat preluat de la un autor filolog, contemporan Valeriei Guțu-Romalo, care scria într-una
dintre lucrările sale:

„A avea o paletă lexicală cât mai bogată și felurită în nuanțele ei constituie, de fapt, una
dintre virtuțiile de seamă ale oricărei limbi…manifestând pe de o parte, un spirit elastic față
de unele excesive restricții de ordin fie lexical, fie sintactic, iar, pe de altă parte, o
consecventă fidelitate față de ceea ce constituie normele structurale- lmba română și-a putut,
astfel, asigura înseși condițiile dezvoltării ei impetuoase…”6.

6
Nicolae Mihăescu, Dinamica limbii române literare, București, Editura Albatros, 1976, p.10.

7
 BIBLIOGRAFIE

GUȚU-ROMALO, Valeria, Corectitudine și greșeală, București, Editura Științifică, 1972.

MIHĂESCU, Nicolae, Dinamica limbii române literare, București, Editura Albatros, 1976.