TEMA “Agricultura. Cultura plantelor”.

PLANUL
1. Structura suprafeţei însămânţate.
2. Cultura cerealelor.
3. Cultura leguminoaselor pentru boabe.

Cultura plantelor este ramura principală a agriculturii, având condiţii naturale

favorabile pentru practicarea unei varietăţi mari de culturi. În structura producţiei vegetale
pe subramuri (în expresie valorică), în medie pe anii '90 rolul principal îi revine
legumiculturii (cca 20% din totalul producţiei vegetale) şi culturilor tehnice (18%), urmate
de viticultură şi pomicultură, iar ponderea cea mai mică o au culturile furajere (12%).
Menţionăm faptul că în ultimii ani a crescut rolul culturilor alimentare de bază (cereale,
legume şi cartofi) şi s-a redus rolul pomiculturii şi viticulturii şi al culturilor furajere.

1. Structura suprafeţei însămânţate.

Structura suprafeţei însămânţate a avut în perioada postbelică următoarele

particularităţi principale:
· restrângerea treptată a suprafeţei însămânţate, de la 2057,1 mii ha în anul
1940 până la cca 1700 mii ha în anii '90;
· menţinerea rolului principal al cerealelor; ponderea acestora însă până în
anii '80 s-a redus simţitor, iar după aceasta se află iarăşi în creştere;
· extinderea suprafeţei ocupate cu culturi tehnice, cartofi şi legume, ca urmare
a specializării „unionale" în cultura sfeclei de zahăr, a florii-soarelui, a
tutunului şi a legumelor;
· creşterea semnificativă a suprafeţei cu plante furajere, ponderea cărora s-a
majorat de la 3,7% în anul 1940 la 32,3% din suprafaţa însămânţată în anul
1990, ca urmare a extinderii şeptelului.
În perioada actuală în cadrul suprafeţei însămânţate rolul principal îi revine
cerealelor şi leguminoaselor pentru boabe, cu o medie de 49%, dar cu o tendinţă de
extindere a suprafeţei în ultimii ani.
Ponderea culturilor tehnice a alcătuit în medie 16%, cu o extindere uşoară în ultimii
ani. Extinderea suprafeţei cerealelor şi a plantelor tehnice a avut loc pe contul reducerii
suprafeţei culturilor furajere. A rămas stabilă în această perioadă suprafaţa legumelor şi a
cartofilor, având o pondere medie de 8,3%.
În profil spaţial structura suprafeţei însămânţate se caracterizează prin faptul că în
toate fostele raioane principala categorie de culturi sunt cerealele şi leguminoasele pentru
boabe, cu o pondere mai ridicată în regiunile Centrală şi de Sud. În 85% din fostele raioane
a doua grupă de culturi după proporţie sunt culturile tehnice, cu un rol mai ridicat în
regiunea de Nord. După acestea urmează culturile furajere şi legumicole.

2. Cultura cerealelor şi a leguminoaselor pentru boabe.

1
 Cerealele şi leguminoasele pentru boabe reprezintă principala grupă de culturi
agricole, atât după suprafaţa cultivată, cât şi după importanţa economică, având utilizări
largi în hrana omului şi a animalelor sau ca materie primă în industrie. Cerealele sunt
primele plante luate în cultură pe teritoriul românesc. Lucrările istorice atestă faptul că
cerealele erau principala grupă de culturi agricole în Basarabia. Suprafaţa acestora s-a
extins rapid îndeosebi în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, o dată cu creşterea populaţiei
provinciei, lărgirea pieţei de desfacere în cadrul Imperiului Rus şi creşterea cerinţelor
pentru export. Extinderea culturii cerealelor s-a făcut prin desţeleniri şi defrişări de
amploare. Creşterea suprafeţei ocupate de cereale a continuat şi în prima jumătate a sec.
XX.
După anul 1940 a avut loc o reducere a suprafeţei, mai rapid în perioada 1940-1960
(de 2 ori), atingând valoarea minimă la mijlocul anilor '80 - cca 700 mii ha. Ca urmare, s-a
redus de peste 2 ori ponderea cerealelor în structura suprafeţei însămânţate.
În anii '90 cultura cerealelor a început iarăşi a se extinde. Acest proces se datorează,
în primul rând, faptului că în perioada actuală cultura cerealelor are, comparativ cu alte
subramuri, un nivel mai înalt de rentabilitate; a sporit consumul de cereale în gospodăriile
ţărăneşti particulare pentru furajarea animalelor; prelucrarea cerealelor este mai
accesibilă ţăranilor, comparativ cu alte culturi ş.a. Producţia de cereale şi leguminoase
pentru boabe s-a majorat în perioada postbelică, datorită sporirii recoltei la hectar,
alcătuind în ultimii ani cca 2,2-2,7 mln t.
Structura suprafeţei cultivate cu cereale s-a modificat sub influenţa diferiţilor
factori. În ultimele două secole şi până la începutul sec. XX cultura cerealieră principală era
grâul, urmat de porumb, orz, secară şi alte cereale. De exemplu, în anul 1811 în Basarabia
grâul deţinea 42,8% din suprafaţa cerealelor, porumbul - 27,4%, orzul - 17,7%, iar alte
cereale - 12,1%. În perioada interbelică cultura cerealieră principală devenise porumbul,
care a ajuns să deţină 50,3% din suprafaţa cerealelor în anul 1940. În perioada postbelică s-
a redus mult suprafaţa ocupată de porumb şi, mai puţin, cea ocupată de grâu, dar ponderea
acestor două culturi a continuat să fie ridicată, deţinând împreună 70-80% din suprafaţa
cultivată cu cereale. A crescut constant rolul leguminoaselor pentru boabe, iar suprafaţa
altor cereale s-a micşorat.
În anii '90, pe de o parte, a crescut substanţial suprafaţa porumbului, care a devenit
principala cultură cerealieră, iar, pe de altă parte, s-a micşorat suprafaţa orzului şi,
îndeosebi, a leguminoaselor pentru boabe. Aceste evoluţii au aspecte negative, întrucât
porumbul, care s-a extins în mod deosebit în gospodăriile ţărăneşti individuale, se cultivă
deseori pe terenuri cu înclinări mari, provocând o eroziune intensă. Este regretabilă, de
asemenea, neglijarea leguminoaselor pentru boabe, care au un rol fertilizant important.
Cultura cerealelor şi a leguminoaselor pentru boabe are o repartiţie spaţială relativ
uniformă. Având o pondere de 62% din suprafaţa însămânţată totală, această categorie de
culturi este principala în toate judeţele. Este semnificativ faptul că de la nord spre sud
suprafaţa cultivată cu cereale şi leguminoase pentru boabe are o tendinţă de micşorare, iar
proporţia acestor culturi în suprafaţa însămânţată totală, o tendinţă de creştere. Regiunea
de Nord deţine 41,4% din suprafaţa cultivată cu cereale şi leguminoase pentru boabe, pe
când regiunea de Sud doar 24,5%.
Grâul este principala cultură cerealieră, având condiţii naturale prielnice pe întreg
teritoriul. Fiind, după cum ne dovedesc datele arheologice, prima plantă luată în cultură pe
2
pământurile noastre, grâul a deţinut întâietatea practic tot timpul, atât în suprafaţa ocupată
de cereale, cât şi în totalul suprafeţei cultivate.
În perioada postbelică suprafaţa cultivată cu grâu a oscilat mult, dar în general s-a
micşorat. În ultimul deceniu suprafaţa grâului s-a extins rapid, de la cca 250 mii ha anual în
anii '80 la 340 mii ha în anii '90. Deşi suprafaţa cultivată s-a redus în perioada postbelică,
producţia a crescut substanţial, de la 343,0 mii t în anul 1940 la cca 1 mln t în ultimii ani.
Această creştere s-a datorat sporirii constante a producţiei la hectar: dacă în medie
pe anii 1901-1923 aceasta a fost de 8,5 q la grâul de toamnă, atunci în medie pe anii 1981-
1990 - 34,4 q. În anii '90 producţia la hectar s-a micşorat, având oscilaţii foarte mari în
funcţie de condiţiile meteorologice. Referitor la varietăţile de grâu cultivate menţionăm că
în perioada actuală se cultivă aproape exclusiv speciile de toamnă. Un rol important în
crearea noilor soiuri îl are AŞP „Selecţia" din Bălţi, specializată în cerealele păioase.
Cultura grâului are o repartiţie relativ uniformă în profil teritorial. După suprafaţa
cultivată cu grâu se evidenţiază regiunea de Nord (40% din totalul pe republică), având o
pondere de 40% în suprafaţa cultivată cu cereale şi leguminoase pentru boabe. Recolta la
hectar în toate judeţele este superioară mediei pe republică, dar oscilează mult în funcţie
de condiţiile meteorologice.
Regiunea Centrală deţine 31% din suprafaţa cultivată şi 34% din producţia totală de
grâu. După proporţia în suprafaţa cultivată cu cereale şi leguminoase pentru boabe (38% în
medie pe regiune), grâul cedează porumbului în toate judeţele. Deşi deţine cea mai mică
suprafaţă cultivată cu grâu, regiunea de Sud se remarcă prin cea mai ridicată proporţie a
grâului în suprafaţa cultivată cu cereale şi leguminoase pentru boabe - 47%.
Porumbul este o cultură cu utilizări multiple în economie şi are o importanţă
deosebită pentru populaţia românească din Basarabia. In Moldova această cultură a ajuns
în anii '90 ai sec. al XVII-lea. Porumbul s-a răspândit foarte rapid, întrucât are condiţii
naturale favorabile aproape pe tot cuprinsul provinciei, era mai productiv comparativ cu
celelalte cereale, dădea o mămăligă mai bună decât cea de mei şi, în plus, se utiliza ca nutreţ
pentru animale.
În perioada ulterioară porumbul a fost cultura cerealieră principală sau a doua după
grâu, deţinând suprafaţa cea mai mare în perioada interbelică. După anii '40 suprafaţa s-a
restrâns substanţial, până la 274,4 mii ha în medie pe anii 1986-1990, producţia însă a
crescut, atingând aproape 1,5 mln tone pe an în perioada 1971-1975, ca urmare a sporirii
producţiei la hectar. Aplicarea unor tehnologii mai avansate, a varietăţilor selecţionate,
majoritatea fiind obţinute de specialişti autohtoni, a permis creşterea producţiei la hectar
până la 37,7 q în medie pe anii '80.
În anii '90 suprafaţa cultivată cu porumb s-a mărit iarăşi, proporţia în suprafaţa
cerealelor şi a leguminoaselor pentru boabe ajungând la 39%. Ca rezultat, a sporit
producţia totală de porumb-boabe, media anuală în perioada 1990-1996 fiind de 999 mii t,
iar producţia maximă a fost atinsă în anul 1991 - 1501 mii t. Creşterea producţiei, dar şi a
suprafeţei, a avut un caracter ritmic anual în funcţie de condiţiile meteorologice.
În perioada postbelică importanţa orzului s-a redus, suprafaţa cultivată s-a restrâns
de 3-4 ori, iar ponderea în suprafaţa cerealelor şi a leguminoaselor pentru boabe s-a redus
la 5-7%, în primul rând, ca urmare a faptului că s-a micşorat brusc şeptelul de cabaline.
Doar în a doua jumătate a anilor '80 şi în anii '90 suprafaţa s-a extins din nou, iar proporţia
a ajuns la 15%. În acelaşi mod a oscilat şi producţia totală de orz, creşterea din ultimele
3
decenii fiind mai exprimată, datorată atât extinderii suprafeţei cultivate, cât şi sporirii
producţiei la hectar. Ca urmare a modernizării agriculturii producţia la hectar s-a majorat,
atingând valorile maxime în perioada 1986-1990 - 32,0 q. Criza din anii '90 a determinat o
diminuare a producţiei la hectar, care a alcătuit 28,5 q în medie pe anii 1990-1996, cu
oscilaţii anuale mari în funcţie de condiţiile meteorologice. Referitor la varietăţile de orz
cultivate, remarcăm că până în perioada interbelică se cultivau cu precădere specii de
primăvară, iar ulterior s-au extins speciile de toamnă, care sunt mai productive.
Repartiţia spaţială a culturii orzului este relativ uniformă, deşi apar şi unele
diferenţieri, particularităţile principale ale cărora constau în următoarele: în toate judeţele
orzul este a treia cultură după ponderea în suprafaţa cerealelor şi a leguminoaselor pentru
boabe; o proporţie mai ridicată a orzului în suprafaţa cerealelor şi a leguminoaselor pentru
boabe o are regiunea de Sud (13%); rolul orzului este redus în comunele avansate în
reforma agrară, localizate predominant în regiunea Centrală, ca urmare a neglijării acestei
culturi în gospodăriile ţărăneşti individuale.
Alte cereale cultivate pentru boabe (hrişcă, secara, ovăzul, sorgul, meiul) au în
prezent o însemnătate redusă. Suprafaţa şi proporţia acestora s-au redus simţitor în
perioada postbelică, de la 8-10% din suprafaţa cerealelor şi a leguminoaselor pentru boabe
în anii '30-'40 la 1-2% în ultimii ani.
În cadrul acestei grupe de culturi un rol mai important îi revine hrişcăi. Deşi este o
cultură valoroasă, suprafaţa cultivată este restrânsă, în primul rând, ca urmare a producţiei
mici la hectar - de exemplu, în medie pe anii 1995-1997 aceasta a alcătuit 4,0 q. Hrişcă este
cultivată preponderent în regiunea de Nord, care deţine 72% din suprafaţa totală.
O cultură cerealieră panificabilă, cultivată pe larg în trecut, este secara. În sec. al
XIX-lea secara deţinea 6-10% din suprafaţa cultivată cu cereale. Principalul areal de cultură
era nordul Basarabiei şi, în primul rând, judeţul Hotin în care se afla 1/4 din suprafaţa
totală (Şt. Ciobanu, 1993). În perioada postbelică rolul acestei culturi s-a redus. Cultura
secarei este răspândită îndeosebi în regiunea de Nord (40% din suprafaţa totală) şi în
Câmpia Bugeacului (cca 1/3 din suprafaţa totală).
Altă cultură care s-a restrâns considerabil în perioada postbelică este ovăzul: de la
113 mii ha în medie pe anii 1900-1924 la cca 5 mii ha în ultimii ani. În profil spaţial, este
cultivat mai mult în regiunea de Nord, care deţine 54% din suprafaţa totală.

3. Cultura leguminoaselor pentru boabe.

Leguminoasele pentru boabe formează o grupă aparte de culturi şi includ fasolea,

mazărea, soia, lintea, năutul, bobul ş.a. Aceste plante au o importanţă mare, fiind utilizate în
alimentaţia omului, în furajarea animalelor, în fertilizarea solului cu azot ş.a. Importanţa
leguminoaselor pentru boabe a sporit în perioada postbelică, atingând suprafaţa maximă în
anii 1986-1990 - 81 mii ha sau 11% din suprafaţa cerealelor şi a leguminoaselor pentru
boabe. În anii '90 se produce un proces invers, micşorându-se atât suprafaţa cultivată, cât şi
proporţia: până la 53,8 mii ha în anul 1998. Această reducere este determinată de
rentabilitatea mai scăzută şi de cererea mică pentru aceste culturi. Apreciem acest proces
ca fiind negativ, întrucât sunt neglijate culturile care au nu numai o utilizare economică
largă, ci şi o importanţă pedoecologică mare.
Fasolea este cultura leguminoasă cea mai utilizată în alimentaţie, având vechi
4
tradiţii în agricultura românească. În perioada postbelică suprafaţa s-a restrâns până la
12,2 mii ha în medie pe anii 1981-1990, fiind concentrată în proporţie de 2/3 în
gospodăriile auxiliare ale populaţiei. În anii '90, o dată cu extinderea sectorului privat, a
crescut şi suprafaţa cultivată cu fasole, până la 25,5 mii ha sau 47% din suprafaţa
leguminoaselor pentru boabe în anul 1998. Cele mai mari suprafeţe cultivate cu fasole se
află în regiunea Centrală.
Mazărea are utilizări largi, având şi calităţi fertilizante pentru soluri (este o bună
premergătoare pentru toate culturile). Mazărea este cultivată încă din antichitate (se
presupune că până şi cuvântul mazăre este de origine dacică), însă a deţinut suprafeţe
restrânse.
Această cultură s-a extins în perioada postbelică, ajungând la 68 mii ha şi 84% din
suprafaţa leguminoaselor pentru boabe, în medie pe anii 1986-1990. În anii '90 cultura
mazărei s-a restrâns până la cca 27 mii ha. Regiunea de Sud contribuie cu 57% la suprafaţa
şi producţia totală, evidenţiindu-se UTA Găgăuză (deţine 1/4 din suprafaţa totală) şi
judeţul Taraclia. În regiunea de Nord cultura mazării este practicată mai frecvent în
judeţele Bălţi şi Soroca.

Bibliografie

1. Mâtcu M., Sochircă V. “Geografia umană a Republicii Moldova”. Chişinău “ARC”, 2001.
2. Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2006, Chişinău, 2006.
3. Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2007, Chişinău, 2007.
4. Breviarul statistic 2007. Moldova în cifre, Chişinău , 2007.
5. ***** Atlas Moldavskoi S.S.R. Moskva 1978.
6. ***** Atlas Moldavskoi S.S.R. Moskva 1990.
7. ***** Anuar Statistic de Comerţ Exterior. Departamentul analiză Statistice şi Sociologice a R.
Moldova. Chişinău 2004.
8. ***** Anuarul Statistic al Republicii Moldova. Chişinău 2005.