TEMA “Agricultura. Caracterizare generală”.

PLANUL
1. Factorii naturali de dezvoltare ai agriculturii.
2. Factorii socio-umani de dezvoltare ai agriculturii.
3. Factorii tehnici și economici de dezvoltare ai agriculturii.
a. Mecanizarea agriculturii
b. Procesul de chimizare a agriculturii
c. Îmbunătăţirile funciare.
d. Irigaţiile.

Solul fertil, clima prielnică, râurile bogate în apă, locuitorii harnici şi cu o afecţiune
deosebită pentru „pământ" au creat premise favorabile pentru dezvoltarea agriculturii.
Agricultura a fost întotdeauna, în acest spaţiu, principala activitate economică a populaţiei.
După formarea R. Moldova şi până în prezent, agricultura a continuat să rămână ramura de
bază a economiei, cu o contribuţie decisivă în formarea PIB. Acest sector deţine şi cea mai
mare parte din populaţia ocupată (cca 32%), activitatea agricolă reprezentând astfel
principala sursă de existenţă pentru majoritatea populaţiei. Produsele agroalimentare sunt
principalele articole de export, contribuind cu cca 2/3 în volumul total al exportului.
Agricultura asigură cu materie primă industria alimentară şi alte ramuri ale industriei.
Rolul deosebit al agriculturii este reflectat şi de proporţia foarte ridicată a terenurilor
agricole în fondul funciar total - 75,5%, peisajele agricole fiind dominante în mediul
geografic al republicii.
Dezvoltarea şi organizarea spaţială a agriculturii este determinată de un complex de
factori: naturali, socio-umani, tehnici, economici ş.a.

1. Factorii naturali de dezvoltare ai agriculturii.

Agricultura este ramura economiei cu cea mai mare dependenţă de condiţiile

naturale. Cadrul natural al teritoriului republicii se caracterizează printr-o omogenitate
relativă şi oferă premise favorabile pentru practicarea unei agriculturi intensive şi
performante.
Aceasta a determinat gradul ridicat de utilizare agricolă a teritoriului. Relieful este
reprezentat de câmpii şi podişuri joase, unităţile cele mai pretabile pentru agricultură.
Condiţiile climatice sunt prielnice pentru o gamă largă de culturi caracteristice zonei
temperate şi unele culturi termofile. Reţeaua hidrografică este deasă, iar resursele de apă
acoperă în mare parte necesarul pentru agricultură. Solurile sunt cea mai valoroasă bogăţie
naturală, fiind reprezentate în proporţie de cca 72% de cernoziomuri, care au o fertilitate
înaltă şi o pretabilitate ridicată pentru toate culturile agricole specifice zonei respective.
Vegetaţia naturală deţine o suprafaţă restrânsă - 23,5% din fondul funciar, reprezentată în
proporţii aproximativ egale de pajişti şi păduri.
Pentru agricultură este strict necesară aplicarea unui complex de măsuri de
prevenire şi combatere a eroziunii solului şi de restabilire a fertilităţii solurilor erodate.
Unul din factorii care contribuie la activizarea proceselor de eroziune este şi proporţia

1
ridicată a culturilor prășitoare - cca 60% din totalul suprafeţei însămânţate. De aceea, este
necesară o raţionalizare a structurii suprafeţei însămânţate, prin micşorarea suprafeţei
culturilor prășitoare, sporirea proporţiei culturilor perene şi a culturilor anuale compacte.
Principalul factor restrictiv pentru agricultură este insuficienţa umidităţii, care se
resimte pe 4/5 din teritoriu, de aceea, pentru obţinerea unor recolte înalte şi stabile se
impune aplicarea irigaţiilor. Pagube considerabile aduc agriculturii şi fenomenele
meteoclimatice cu efecte negative. Combaterea acestor fenomene necesită aplicarea unor
măsuri agrotehnice, extinderea suprafeţei irigate şi a spaţiilor protejate de sisteme
antigrindină, ameliorarea soiurilor de culturi agricole ş.a.

2. Factorii socio-umani de dezvoltare ai agriculturii.

Acest grup de factori include populaţia - principala forţă de producţie şi consumator

al producţiei agricole, şi relaţiile agrare, care au un rol determinant în dezvoltarea
agriculturii. R. Moldova dispune de un potenţial uman substanţial pentru dezvoltarea
agriculturii, având o „presiune demografică" puternică asupra terenurilor agricole.
Densitatea populaţiei totale, raportată la suprafaţa agricolă, reflectă nivelul redus de
asigurare cu terenuri agricole. In medie pe republică revin 169 locuitori la 100 ha teren
agricol, adică 0,6 ha pe locuitor, cu diferenţieri semnificative teritoriale.
Valorile cele mai ridicate ale acestui indicator sunt în regiunea Centrală (180-250
loc/100 ha). Regiunea de Nord are o densitate mai redusă, iar valorile cele mai mici sunt în
regiunea de Sud, cu minimul în raion Vulcăneşti (72 loc/100 ha). Aceste diferenţieri sunt
determinate de gradul mai înalt de populare a regiunii centrale, unde se înregistrează şi
ponderea cea mai mică a terenurilor agricole în totalul teritoriului şi de popularea mai
slabă a regiunii nordice şi îndeosebi a celei sudice, unde şi ponderea terenurilor agricole
este mai ridicată.
O importanţă mai mare pentru agricultură o prezintă dimensiunile şi repartiţia
populaţiei rurale, care este predominantă în R. Moldova. Densitatea populaţiei rurale,
raportată la suprafaţa agricolă, este de 91 loc/100 ha, adică revin 1,1 ha pe locuitor. Un
grad mai înalt de asigurare cu terenuri agricole îl are regiunea de Sud (1,3-1,7 ha pe
locuitor) şi regiunea din stânga Nistrului.
Indicatorii analizaţi reflectă o asigurare insuficientă a populaţiei rurale cu terenuri
agricole, ca urmare, în primul rând, a ponderii înalte a populaţiei rurale în cea totală. În
timp ce în majoritatea statelor europene populaţia rurală constituie 5-20 % din populaţia
totală, în R. Moldova această valoare este de 54%.
Agricultura dispune de o forţă de muncă numeroasă, ieftină şi având tradiţii
milenare în acest domeniu. Populaţia încadrată în agricultură reprezintă cca 42% din
totalul populaţiei ocupate, cu o tendinţă de creştere în ultimii ani. Raportând populaţia
ocupată în agricultură la terenurile agricole şi invers, putem evalua consumul de braţe de
muncă în agricultură şi, respectiv, gradul de asigurare a acestora cu terenuri agricole.
Astfel, revin în medie 30 lucrători la 100 ha teren agricol. În ansamblu, consumul de braţe
de muncă în agricultură este mare, întrucât aceasta este specializată în subramurile şi
producţiile agricole cu un consum sporit de braţe de muncă: viticultura, pomicultura,
legumicultura, cultura tutunului ş.a. În plus, nivelul de înzestrare tehnică a agriculturii este
insuficient şi multe lucrări se execută manual, ceea ce ridică consumul de braţe de muncă,
2
mai ales în micile gospodării ţărăneşti.

3. Factorii tehnici și economici de dezvoltare ai agriculturii.

Dezvoltarea agriculturii este influenţată în mare măsură, de factorii „tehnico-

economici", care includ: volumul de investiţii, mecanizarea, fertilizarea, îmbunătăţirile
funciare ş.a. şi care sunt elementele principale ale modernizării agriculturii.
O condiţie obligatorie pentru modernizarea tehnică a agriculturii este alocarea
investiţiilor de capital. Importanţa deosebită a investiţiilor este ilustrată cât se poate de
elocvent de situaţia actuală dezastruoasă a agriculturii, care de câţiva ani „a uitat" ce
înseamnă investiţiile şi, mai ales, de dificultăţile cu care se confruntă gospodăriile ţărăneşti
nou create, care duc la o lipsă acută de capital. Penuria de investiţii pentru agricultură a
contribuit, pe lângă alţi factori, la înrăutăţirea stării tehnice şi, în consecinţă, la micşorarea
producţiei agricole şi a productivităţii muncii în agricultură.
a. Mecanizarea agriculturii este una din direcţiile - „cheie" ale procesului de
modernizare a acesteia, fără de care este imposibilă practicarea unei agriculturi
performante. Progresul tehnico-științific şi procesul de industrializare au determinat
realizarea unui nivel relativ înalt de mecanizare a agriculturii. Pentru aprecierea nivelului
de mecanizare a agriculturii se utilizează, de regulă, astfel de indicatori ca dotarea cu
tractoare agricole şi, în primul rând, suprafaţa arabilă ce revine la un tractor, înzestrarea cu
combine, autocamioane, semănători şi alte maşini şi utilaje agricole.
Mecanizarea agriculturii a avut loc în ritmuri susţinute în perioada postbelică,
perioadă în care s-a pus accentul pe mărirea efectivelor de maşini şi utilaje agricole. De
exemplu, parcul de tractoare s-a mărit din anul 1940 până în anul 1991 de cca 39 ori.
În anii '90 a avut loc o micşorare a parcului de maşini agricole, cauzată de criza
generală din economia naţională şi, evident, din agricultură. În mod corespunzător, s-a
modificat şi suprafaţa arabilă ce revine la un tractor, sporind de la 27 ha în anul 1991 până
la cca 60 ha în anii 1990-2005. În perioada analizată s-a redus şi parcul de autocamioane şi
de combine.
Un rol deosebit de important în modernizarea agriculturii îl are fertilizarea, în care
includem şi procesul de chimizare. Aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice, a
mijloacelor de protecţie a plantelor şi a altor preparate chimice permite sporirea producţiei
agricole totale şi a producţiei la hectar, protecţia culturilor împotriva buruienilor, bolilor,
animalelor parazite etc. Este cunoscut faptul că în R. Moldova nu există nici o întreprindere
de producţie a îngrăşămintelor chimice, de aceea cantitatea necesară este importată
integral, ceea ce creează dificultăţi suplimentare agricultorilor.
b. Procesul de chimizare a agriculturii a avut ritmuri susţinute în perioada
postbelică. Consumul total de îngrăşăminte chimice în sectorul obştesc a sporit de la 18,0
mii t (substanţă activă) în anul 1960 până la 317,0 mii t în anul 1980, iar cantitatea medie
de îngrăşăminte chimice la 1 ha de semănături s-a mărit de la 9 kg în anul 1960 până la 184
kg în anul 1985 (tabelul 15). Consumul de îngrăşăminte chimice s-a micşorat mult în anii
'90: din anul 1990 până în anul 1998 de 32 ori (!). S-a redus şi consumul la hectar de la 136
kg la 7 kg, respectiv, adică la nivelul statelor subdezvoltate din Africa. Acest declin a fost
determinat de: absenţa unor întreprinderi de producţie a îngrăşămintelor chimice;
abandonarea de către stat a subvenţionării îngrăşămintelor chimice; majorarea fără
3
precedent a preţurilor la îngrăşăminte (de zeci de ori în doar 3-4 ani) etc.
Aceleaşi tendinţe au fost caracteristice şi utilizării îngrăşămintelor organice: nivelul
maxim de consum a revenit sfârşitului anilor '80, după care a urmat o recesiune. În
perioada anilor 1990-1998 consumul total de îngrăşăminte organice s-a redus de 66 ori, iar
consumul mediu la hectar a coborât până la 0,1 t/ha. În profil teritorial diferenţierile sunt
neînsemnate, însă totuşi un nivel mai ridicat de chimizare îl au gospodăriile agricole din
regiunile de Nord şi Centrală. O situaţie deplorabilă este în raioanele Cahul, Hâncești,
Taraclia şi UTA Găgăuză, unde consumul de îngrăşăminte chimice este de numai 1-4 kg/ha.
În ultimii ani s-a redus considerabil aplicarea substanţelor chimice de protecţie a
plantelor: cantitatea de substanţe chimice toxice introdusă la 1 ha de terenuri agricole a
scăzut de la 13,5 kg (substanţă activă) în anul 1985 până la 1,4 kg în anul 1997.
c. Îmbunătăţirile funciare. Gradul înalt de utilizare agricolă a teritoriului, specificul
condiţiilor naturale, utilizarea iraţională a terenurilor şi alţi factori au determinat prezenţa
şi extinderea terenurilor cu un potenţial agroproductiv redus şi a celor neproductive.
Suprafaţa totală a acestor categorii de terenuri este de cca 1,1 mln ha, din care 841 mii ha
sunt erodate, 60 mii ha - terenuri salinizate, 45 mii ha - terenuri cu exces de umiditate 50
mii ha - afectate de alunecări de teren, 75 mii ha - afectate de ravene etc. Valorificarea
eficientă a acestor categorii de terenuri impune realizarea unor lucrări de îmbunătăţiri
funciare sau amelioraţii agricole: combaterea eroziunii solurilor, îndiguiri, regularizarea
unor cursuri de apă, desecări, irigaţii, ameliorarea sărăturilor, combaterea alunecărilor de
teren etc.
d. Irigaţiile. În R. Moldova principalul factor natural restrictiv în dezvoltarea
agriculturii este deficitul de umiditate. Insuficienţa apei se resimte îndeosebi în regiunile cu
un coeficient hidro-termic sub 1,0, care cuprind 4/5 din teritoriu. Cel mai mare deficit de
umiditate se înregistrează în Câmpia Bugeacului şi Câmpia Moldovei de Sud. Media
multianuală a precipitaţiilor atmosferice acoperă necesarul biologic de apă al principalelor
culturi agricole în proporţie de 60-70% pentru porumb, 57-84% - pentru sfecla de zahăr,
40-55% pentru viţa-de-vie, 43-47% - pentru pomii fructiferi etc.
Insuficienţa umidităţii poate fi aplanată, în primul rând, prin aplicarea irigaţiilor. În
R. Moldova acestea au un caracter complementar, deşi în partea sudică ele sunt aproape
obligatorii pentru majoritatea culturilor, întrucât precipitaţiile asigură aici doar
aproximativ 1/3 din apa necesară culturilor.
Aplicarea irigaţiilor în văile Nistrului şi Prutului datează încă din perioada
medievală (sec. al XIV-lea). Lucrările pentru irigaţii s-au amplificat în perioada postbelică,
iar suprafaţa amenajată pentru irigaţii s-a extins de la 6,5 mii ha în anul 1946 până la 312,2
mii ha în anul 1992, când a fost atinsă valoarea maximă. Ulterior, suprafeţele irigate s-au
restrâns din cauza dificultăţilor economice din perioada de tranziţie şi alcătuiau 308,7 mii
ha sau 12,1 % din totalul terenurilor agricole, din care erau utilizate doar cca 1/3.
Extinderea suprafeţei irigate este limitată (pe lângă cauzele social-economice) şi de
unii factori naturali, restrictivi pe plan local: insuficienţa resurselor de apă; condiţiile
geomorfologice complicate ş.a. Aplicarea irigaţiilor se recomandă doar pe terenurile cu
înclinarea de până la 3-4°, iar la o înclinare mai mare sunt indicate doar sistemele speciale
de irigaţii. Metoda principală de irigare este prin aspersiune, căreia îi revin 96% din totalul
terenurilor irigate. În profil spaţial, terenurile irigate au o repartiţie neuniformă. Cele mai
mari suprafeţe irigate se află în valea Nistrului, în raioanele Slobozia (43,2 mii ha),
4
Grigoriopol (28,9 mii ha), Ştefan Vodă (25,0 mii ha), Dubăsari (24,4 mii ha) etc. şi în valea
Prutului Inferior: raioanele Vulcăneşti (15,3 mii ha), Cahul (13,1 mii ha) ş.a. O dată cu
creşterea distanţei faţă de râurile Nistru, Prut şi Răut, suprafeţele irigate se reduc. Din
totalul suprafeţei irigate 37% se află în jud. Dubăsari, pe când acesta deţine doar cca 11%
din totalul terenurilor agricole. În perioada sovietică aici s-au făcut, în mod intenţionat,
investiţiile cele mai importante pentru irigaţii. Suprafeţele irigate deţin cea mai mare
pondere în totalul terenurilor agricole, de asemenea, în valea Nistrului: raioanele Slobozia
(58%), Dubăsari (48%), Grigoriopol (41%) ş.a.
În cadrul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare o importanţă primordială o au măsurile
de combatere a eroziunii solului. Condiţiile naturale specifice R. Moldova şi activitatea
antropică inadecvată contribuie la activizarea proceselor de eroziune a solului. Suprafaţa
totală a terenurilor agricole afectate de eroziune este de cca 841 mii ha, ceea ce constituie
1/3 din terenurile agricole. Anual de pe terenurile de versant se spală în medie 20,3 mln t
de sol, care conţine 495 mii t de humus. Cunoscând faptul că recolta culturilor agricole pe
terenurile erodate se micşorează cu aproximativ 30-70% (în funcţie de gradul de erodare),
putem evalua pierderile enorme cauzate de eroziune.
Terenurile agricole afectate de eroziune au o repartiţie spaţială neuniformă. Cele
mai afectate de eroziune sunt terenurile din regiunile Centrală şi de Sud, îndeosebi cele
situate în Podişul Codrilor, Câmpia Bugeacului şi Colinele Tigheciului, în care terenurile
erodate deţin 45-50% din totalul terenurilor agricole. Acest proces a afectat mai puţin
terenurile agricole din Podişul Moldovei de Nord şi Câmpia de terase a Nistrului, unde
proporţia terenurilor erodate este de cca 11-24%.
În activizarea proceselor de eroziune a solului un rol însemnat îi revine factorului
antropic. Din activităţile antropice principale care au contribuit la intensificarea eroziunii
solului menţionăm: defrişarea pădurilor şi desţelenirea pajiştilor pe terenurile cu o
înclinare mare; extinderea terenurilor arabile pe versanţi puternic înclinaţi (peste 19% din
terenurile arabile se află pe versanţi cu înclinări mai mari de 5°); aplicarea tehnologiilor
intensive; extinderea irigaţiilor pe terenurile de versant; proporţia foarte ridicată a
culturilor prășitoare, care deţin cca 60% din suprafaţa însămânţată etc. Combaterea
eroziunii solului necesită aplicarea unui complex de măsuri şi lucrări care asigură
prevenirea sau combaterea eroziunii şi restabilirea fertilităţii solurilor erodate:
organizarea antierozională a teritoriului, lucrări agroameliorative, fitoameliorative,
hidroameliorative.
În concluzie, constatăm că agricultura R. Moldova are un nivel relativ înalt de
înzestrare tehnică, însă eficienţa utilizării acestui potenţial tehnic este mică. Deşi a avut loc
un proces de intensificare a agriculturii, aceasta continuă să aibă un caracter predominant
extensiv şi se bazează, în primul rând, pe exploatarea potenţialului natural şi a forţei de
muncă din acest sector.

Bibliografie

1. Mâtcu M., Sochircă V. “Geografia umană a Republicii Moldova”. Chişinău “ARC”, 2001.
2. Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2006, Chişinău, 2006.
3. Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2007, Chişinău, 2007.
4. Breviarul statistic 2007. Moldova în cifre, Chişinău , 2007.
5. ***** Atlas Moldavskoi S.S.R. Moskva 1978.

5
6. ***** Atlas Moldavskoi S.S.R. Moskva 1990.
7. ***** Anuar Statistic de Comerţ Exterior. Departamentul analiză Statistice şi Sociologice a R.
Moldova. Chişinău 2004.
8. ***** Anuarul Statistic al Republicii Moldova. Chişinău 2005.