TEMA Teorii ale integrării economice

Caracteristici ale integrării economice internaţionale: abordări conceptuale

1.1. Apariţia termenului de integrare economică. Concepte cu privire la integrarea economică

internaţională.
1.2. Premise, factori determinanţi şi implicaţii ale integrării economice internaţionale.
1.3. Teorii ale integrării economice
a.Teoria uniunii vamale
b.Teoria uniunii politice
c.Teoria uniunii economice şi monetare

1.1. Apariţia termenului de integrare economică. Concepte cu privire la integrarea

economică internaţională

Noţiunea de “integrare” provine din latinescul ”integro, integration”, care înseamnă a pune la
un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg.
În limba franceză “integrer” şi în limba engleză “to integrate” provin tot din latinescul
“integro” şi au cam acelaşi sens ca în limba română.
Preluat iniţial din matematică, termenul de “integrare” a căpătat o largă utilizare în diferite
domenii ale ştiinţelor socio-umane, inclusiv ştiinţele economice.
După Concise Oxford Dictionaty, integrarea este combinarea părţilor într-un întreg şi uniunea
este un întreg rezultat din combinarea unor părţi ori a unor membri. Astfel, integrarea este procesul
de atingere a stadiului de uniune.
În sens sociologic termenul este folosit deseori pentru a desemna, fie stabilirea unei
interdependenţe străine între părţile unei fiinţe vii, sau între membrii unei societăţi, sau, în planul
socialului, fie o uniune din mai multe grupări de indivizi.
În domeniul ştiinţei economice, termenul “integrare” a fost folosit prima dată în corelaţia cu
organizaţiile industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme prin aranjamente,
carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală în sensul punerii în relaţie a furnizorilor
cu utilizatorii şi pe una orizontală referitoare la înţelegerile între competitori.
Încercarea de găsi momentul de început al termenului de « integrare economică » în
accepţiunea pe care o vom da-o pe parcurs, arată că în literatura de fond economică el nu apare
înainte de anii 1940.
Enciclopedia Ştiinţelor Sociale, publicată în 1937, are în indexul său termenul “integrare”, dar
sub formă de integrare industrială, adică un mixt de sectoare industriale.
În domeniul ştiinţelor politice termenul “integrare politică” între ţări a fost folosit mult mai
devreme, la finele anilor 1920. În documentele Legii Naţiunelor el avea un sinonim “solidaritatea
economică”.
E remarcabil faptul, că în decembrie 1942, două comunicări folosind conceptul de integrare
economică au fost prezentate la o reuniune a Asociaţiei Economice Americane de Falke Hilgerdt,
întitulată “Cazul comerţului multilateral” şi de Antonin Basch cu titlul “Regionalismul economic
european”. În aceste comunicări Hilgerdt vorbea despre “schimburile multilaterale de bunuri şi
servicii, care generează o integrare economică a ţărilor într-o manieră profitabilă pentru toţi” şi
sugera că “acea integrare internaţională la care ne referim va fi obţinută prin coordonarea politicilor
economice naţionale, în special în domeniul comerţului exterior”, iar Basch se ocupă de situaţia, în
care, “comerţul intraeuropean … e menit să genereze o mai puternică integrare a economiei
europene”.
În săptămânile în care se pregătea Planul Marshall, termenul de integrare economică a apărut
de mai multe ori în numeroase documente, care au circulat între vârfurile administraţiei americane.
Astfel, în planul Marchall “Programul de Reconstrucţie Europeană”, se poate citi despre “nevoia de
integrare şi coordonare eficientă a programelor economice în regiunile critice” şi despre speranţa de
“reintegrare a acestor ţări (ţările europene) într-un sistem productiv şi comercial mondial şi regional
sănătos”.
Anul 1948 ne oferă o literatură economică şi numeroase documente oficiale în care termenul
de integrare economică este folosit tot mai mult. Cel mai adecvat conţinut îl conferă termenului Paul
Hoffman, administratorul Administraţiei Cooperării Economice, care, adresându-se Organizaţiei de
Cooperare Economică Europeană (OEEC), sublinia urgenţa progreselor către o “integrare a Europei
Occidentale” şi explica demersul său în următoarele cuvinte: “substanţa unei astfel de integrări va fi
crearea unei largi pieţe unice în interiorul căreia restricţiile cantitative în calea mişcării bunurilor,
barierelor monetare în calea fluxurilor de plăţi şi, eventual, taxele vamale vor fi deplin înlăturate”.
După ce ştim, sau credem că ştim, în ce context a apărut şi a fost folosit termenul de întegrare
economică, trebuie să vedem ce conotaţii au fost acordate acestui concept.
Se poate spune că nu de definiţii ale termenului ducem lipsă, ci suferim de abundenţa unor
definiri contradictorii. Cei care utilizează conceptul sunt în principiu de acord cu o problemă, şi
anume, că integrarea poate fi înţeleasă atât ca un proces, cât şi ca o stare de fapt, la care se ajunge
printr-o înlănţuire de transformări. O întrebare care se pune este cu privire la ce anume poate face
obiectul integrării: populaţii, zone geografice, pieţe, producţii de bunuri, resurse etc.?
Se mai ridică şi alte întrebări, cum ar fi: în ce constă substanţa integrării şi care ar fi criteriile
esenţiale care stau la baza deciziei de integrare? Care sunt simptomele potrivit cărora putem decide,
dacă procesul a început şi funcţionează corect sau este doar un deziderat? Răspunsurile la aceste
întrebări sunt foarte variate.
În literatura de specialitate se conferă noţiunii de “integrare economică” numeroase sensuri.
Un punct de vedere larg răspândit, mai ales în perioada iniţială a integrării economice
interstatale, este cel referitor la trecerea de la microspaţii la macrospaţii, la “crearea unor ansambluri
economice tot mai vaste …, care să permită o productivitate sporită a muncii şi o calitate superioară
a mărfurilor”.1
Un alt punct de vedere este acela care defineşte integrarea economică ca “… absenţa
discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice între diferite
ţări”2
B.Balassa a pledat pentru integrarea economică redusă la o stare de un ansamblu de procese,
prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial regional.3
“Dictionnaire de l’economie contemporaine” defineşte integrarea economică ca fiind
“realizarea unei unificări complete între economii mai înainte distincte.4
Toate aceste definiţii nu pun accentul pe legăturile de dependenţă şi de interdependenţă care
caracterizează integrarea economică.
O definiţie mai reuşită ar fi aceea, că integrarea economică reprezintă un proces benevol de
interacţiune economică a mai multor ţări, care fiind generat de interdependenţele între ele, şi
revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană conduce treptat spre aproprierea mecanismelor economice
şi crearea unui organism economic unic.

1
Enciclopedie Francaise, Tom X. Paris, 1964, p.33.
2
Robert Erbes. – L’integration economique internationale. Paris, 1966, p.7
3
Bella Balassa – Towars a Theory of Economic Integration, Homewood III, Yrvin, 1961.
4
Fernand Baudhuin – Dictionaire de l’economie contemporaine. Verviers, 1968, p.140.
 Concluzionând, putem spune, că “mecanismul” integrării economice cuprinde: crearea unui
spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci, când există o “piaţă
comună”; consumarea resurselor împreună cu eficienţă economică şi socială maximă; realizarea
unei uniuni vamale; realizarea unor politici comune în domeniile economice, monetar, financiar şi
social. Acestea sunt de altfel şi principiile de bază ale fenomenului integrării economice.
De menţionat că integrarea economică poartă un caracter regional. Aceasta-i legat de faptul că
premisele integrării apar în primul rând în acele regiuni, unde relaţiile economice sunt strânse, la un
grad mai înalt apar factorii obiectivi şi subiectivi pentru acest proces.

1.2. Premise, factori determinanţi şi implicaţii ale integrării economice internaţionale

Pornind de la faptul, că integrarea economică internaţională se concretizează în formarea şi

funcţionarea unor organizaţii regionale, subregionale, zonale etc. cu caracter economic al statelor
interesate, acest proces presupune existenţa unor premise pentru ţările ce tind să se integreze.
Dintre aceste premise am putea numi:
 Apropierea nivelurilor dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei de
piaţă a ţărilor ce vor să se integreze.
De obicei integrarea economică interstatală are loc ori numai între ţările industriale, ori
numai între ţările în dezvoltare. Chiar în cadrul ţărilor industriale şi în cadrul ţărilor în
dezvoltare procesele de integrare sunt mai eficace între statele ce au aproximativ acelaşi
nivel de dezvoltare economică. Tentative de integrare a ţărilor industriale cu cele în
dezvoltare cu toate că au loc, însă aceasta nu permite de a face careva concluzii despre
eficienţa lor.
Iniţial între aceste state sunt încheiate diferite acorduri cu privire la asociere, parteneriat,
preferinţe comerciale etc., şi procesul de integrare se tergiversează până când în ţara mai
puţin dezvoltată nu vor fi create condiţii economice comparabile cu cele ale ţărilor mai
dezvoltate.
 Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze, existenţa graniţelor comune şi
a relaţiilor economice din punct de vedere istoric.
Constituirea formaţiunelor integraţioniste pe plan mondial a început cu câteva ţări vecine,
situate pe acelaşi continent, în apropiere una de alta, având comunicaţii de transport. Mai
apoi la acest nucleu integraţionist aderau şi alte state vecine.
 Problemele, interesele comune ale ţărilor, ce vor să se integreze, în domeniul
dezvoltării, finanţării, reglării economice, colaborării politice etc.
Evident, că, de exemplu, ţările a căror problemă de bază este crearea economiei de piaţă,
nu pot să se integreze cu ţările, în care economia de piaţă a atins un aşa nivel de
dezvoltare, că e necesar de a lansa o monedă comună. De asemenea şi ţările, a căror
problemă de bază este asigurarea cu apă şi alimente a populaţiei, nu pot să se integreze cu
ţările, ce discută probleme privind mişcarea interstatală a capitalului.
 Efectul de demonstrare.
În ţările, care au creat formaţiuni integraţioniste, de obicei, au loc mutaţii economice
pozitive (creşterea ritmurilor economice, diminuarea ratei inflaţiei, şomajului). Acestea
exercită o influenţă psihologică asupra altor ţări, care urmăresc modificările ce au loc în
ţările integrate.
Efectul de demonstrare s-a manifestat, de exemplu, mai accentuat prin dorinţa multor ţări post-
comuniste cât se poate mai rapid să devină membri ai Uniunii Europene, nefiind pregătite pentru
aceasta.
 De menţionat, că tendinţa puternică, obiectivă şi de durată spre integrare regională sau
subregională este rezultatul acţiunii unor factori multipli, de ordin economic, politic şi social-istoric,
în condiţiile adâncirii interdependenţelor economice dintre state.
În primul rând, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se numără
amplificarea interdependenţelor economice dintre statele lumii în perioada postbelică, pe
fundalul condiţiilor specifice zonelor geografice şi economiilor naţionale. Ele au impus căutarea
unor soluţii adecvate de colaborare, potrivit relaţiilor în dinamica lor, dintr-o zonă sau alta şi care să
permită fiecărei ţări participarea la acele forme de conlucrare, care să impulsioneze progresul său
economic în aceste condiţii.
În al doilea rând, evoluţia procesului integrării economice internaţionale se află într-o strânsă
legătură cu dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, care impune
transformări structurale de profunzime şi rapide, trepte şi forme noi ale diviziunii mondiale a
muncii, precum şi modalităţi adecvate de realizare a lor.
Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiinţific, uman, financiar al fiecărei ţări
impune lărgirea spaţiului activităţii productive, a schimburilor, a circulaţiei bunurilor materiale, a
serviciilor, rezultatelor cercetării ştiinţifice, persoanelor şi capitalurilor pe plan subregional, regional
etc.
Are loc o creştere a gradului de complementaritate a economiilor naţionale.
În al treilea rând, o seamă de organizaţii economice apărute în procesul integrării sunt şi
consecinţa preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii conlucrării
economice probleme comune cu care se confruntă.
În al patrulea rând, tendinţa puternică spre integrarea regională şi subregională are la bază şi
alte motivaţii, cum ar fi: convergenţa intereselor economice şi vecinătatea ţărilor,
complementaritatea lor economică, presiunile concurenţiale ce vin din afara zonei geografice
respective, tendinţele hegemoniste intraregionale, comerţul intraregional, efectuarea preferenţială de
către partenerii a investiţiilor în zona dată etc.
Rezultă astfel, că integrarea economică internaţională răspunde unor cerinţe obiective ale
dezvoltării economiilor statelor lumii. Pe baza unor asemenea factori procesul integrării economice
internaţionale este o realitate pe toate continentele.
Implicaţiile integrării economice internaţionale asupra ţărilor participante la organizaţiile
integraţioniste sunt numeroase:
1. Integrarea economică internaţională creează premise pentru îmbunătăţirea alocării
resurselor şi disponibilităţii acestora datorită reducerii restricţiilor pe care le impune
capacitatea pieţelor interne. Ea poate stimula astfel creşterea economică.
2. Integrarea economică internaţională stimulează difuzarea mai rapidă a tehnologiilor
moderne, cu urmările sale pe planul eficienţei şi competitivităţii.
3. Amplificarea raporturilor economice dintre ţările fiecărei organizaţii integraţioniste
determină perfecţionarea infrastructurii în ţările membre, ieftinindu-se transportul şi
operaţiunile de export import.
4. Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite reprezintă un efect dinamic de
mare însemnătate a integrării economice internaţionale. Reducerea sau eliminarea taxelor
vamale, precum şi a unor restricţii de ordin netarifar, duc la sporirea presiunii
concurenţiale asupra firmelor privind eficienţa economică, socială şi ecologică, obligă la
intensificarea proceselor de restructurare şi inovare atât în domeniul produselor, cât şi al
tehnologiilor.
5. Integrarea economică internaţională stimulează în strânsă legătură cu înăsprirea
concurenţei, procesul investiţional, atât al investiţiilor interne, cât şi a celor externe, în
vederea sporirii posibilităţilor de export, pentru amplificarea măsurilor de asistenţă
regională, pentru ameliorarea poziţiei concurenţiale a firmelor etc. Pe această bază pot
 avea loc modificării importante ale structurii economiei statelor membre, apărând noi
specializării, concomitente cu adâncirea specializării existente.
6. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare, integrarea economică internaţională poate deveni o
cale importantă a dezvoltării şi progresului lor economic. Prin funcţionarea
organizaţiilor integraţioniste regionale şi subregionale se poate micşora vulnerabilitatea
externă a ţărilor în curs de dezvoltare, prin consecinţele asupra stimulării modificărilor
structurale ale economiilor naţionale, prin trecerea acestor ţări de la producţia de materii
prime la producţia de manufacturate şi îmbunătăţirea capacităţii industriei naţionale de a
exporta pe pieţele externe.
7. Integrarea economică internaţională contribuie la dezvoltarea anumitor activităţi, care
nu este posibilă în mod eficient de către unele ţări în mod individual, datorită limitării
resurselor lor.
8. Integrarea economică internaţională permite ţărilor situate într-o anumită zonă de a-şi
promova şi apăra “în comun” interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali
foarte puternici. Exemplul cel mai evident îl constituie ţările din Europa Occidentală.
Fiecare ţară, luată separat, s-a simţit prea slabă în faţa concurenţei SUA, Japoniei pe
pieţele mondiale. Numai prin unirea ţărilor respective în cadrul Comunităţii Economice
Europene, ţările occidentale puteau să se opună concurenţei internaţionale şi să-şi apere în
comun interesele.
În concluzie, integrarea economică internaţională poate şi trebuie să aibă consecinţe pozitive
asupra eficienţei economice, sociale şi ecologice, deci, opţiunea unei ţări pentru aderarea la o
organizaţie integraţionistă este concretizată în speranţa că aceasta răspunde intereselor fundamentale
ale cetăţenilor şi, în primul rând, cerinţelor promovării şi înfăptuirii unei strategii de creştere şi
dezvoltare economică durabilă.

1.3. Teorii ale integrării economice

A. Teoria uniunii vamale
Uniunea vamală reprezintă un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu
impună nici un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă
de ţările terţe, precum şi o legislaţie vamală comună.
Teoria uniunii vamale a înregistrat în timp o evoluţie de la concepţia clasică la accepţiunea sa
modernă.
Teoria clasică a uniunii vamale susţine constituirea uniunilor vamale “pure” ca grupări
formate numai prin “corectarea” taxelor vamale, ca instrument de protecţie şi politică comercială.
Încă din secolul al XVII-lea Colbert a reuşit să realizeze în Franţa o uniune vamală internă,
suprimând barierele care despărţeau cele 12 provincii interne. În acelaşi secol Anglia, Scoţia şi
Irlanda constituie şi ele o uniune vamală. Zollverein-ul (uniunea vamală) german l-a inspirat pe
Freidrich List la constituirea teoriei sale: în 1834 acesta cuprindea 39 state, care au condus în 1871
la formarea Germaniei (primul Reich).
La rândul lor, cele 50 state ale SUA au constituit, după opinia lui P. Samuelson, o gigantică
uniune vamală.
În spaţiul românesc, într-un studiu publicat la Iaşi în revista “Propăşirea” Ion Ghica a susţinut
necesitatea unei uniuni vamale între cele două provincii româneşti, Moldova şi Muntenia, în scopul
facilitării schimburilor comerciale ale acestora; uniunea vamală respectivă s-a realizat odată cu
unirea Principatelor Române.
Remarcabile sunt contribuţiile teoreticienilor uniunii vamale din perioada interbelică.
 În 1928, germanul H.A. Wirsching eliberează un istoric al proiectelor de uniune vamală a
Europei, de la mercantilismul secolului al XVII-lea şi liberalismul secolului al XIX (după congresul
de la Viena – 1815), până la izbucnirea primului război mondial. El analizează critic, subliniindu-le
viabilitatea proiectelor de uniune vamală dintre statele germane, colaborarea economică dintre
Statele Europei Centrale, precum şi ideea uniunii vamale în afara Europei.
În anul următor teoria uniunii vamale este reprezentată de Y. Le Troquer, A. Tibal şi L.
Cocquet de la Comitetul francez de studii pentru o potenţială uniune vamală europeană. Ultimul
dintre ei a realizat sub titlul Union douaniere europeenne un atlas economic al Europei, care
conţine hărţi, notiţe, grafice şi diverse statistici despre această problemă, utile şi în prezent cercetării
fenomenului.
Jacopo Mazzei, într-un studiu publicat în 1930 şi întemeiat pe o bogată documentare, relevă
căile cele mai oportune prin care se poate ajunge la realizarea uniunii vamale, tarifele preferenţiale
dintre ţările respective şi raporturile acestor state cu alte ţări.
În această perioadă Victor Bădulescu sublinia, că “ideea de uniune vamală este una din
soluţiile posibile pentru aşezarea de mâine a schimburilor economice dintre popoare”. După V.
Bădulescu, formele uniunii vamale sunt:
 “uniunea vamală perfectă” – o unitate teritorială între ale cărei părţi (ţări) vama este
suprimată, iar schimburile cu terţe ţări se fac pe baza unui tarif şi a unei legislaţii vamale
comune;
 “Uniunea vamală imperfectă” – ţările componente îşi păstrează independenţa lor tarifară
sau vamală, dar îşi acordă totuşi pentru schimburile importante avantaje diverse. Există
însă bariere vamale exterioare la graniţele faţă de terţi;
 “Uniunea vamală cu tarife preferenţiale” – instituirea unui regim reciproc de preferinţe
pentru anumite produse în cadrul uniunii vamale.
De menţionat, că în practică prima şi a treia formă de uniune vamală, dintre cele prezentate, au
fost întâlnite mai frecvent.
De exemplu, Tratatul Benelux, încheiat între Belgia, Olanda şi Luxemburg a instituit între ele
o uniune vamală perfectă, care a constituit germenele viitoarei Pieţei Comune europene.
Din teoriile clasice ale uniunii vamale au fost preluate în etapele ulterioare mai multe idei.
Teoria modernă a uniunii vamale se referă la aspectele mecanice ale funcţionării uniunii
vamale (coordonarea structurilor tarifare şi a politicilor comerciale dintre ţările membre), precum şi
la aspectele rezultate din unificarea vamală (ridicarea diferenţială a gradului de bunăstare a statelor
membre). Reprezentanţii acestei teorii sunt J.Viner, J.Meade şi R.Lipsey.
J.Viner a impus din anul 1950 o distincţie netă între efectele de creare a comerţului (trade
ceation) şi efectele de deturnare a fluxului de mărfuri comerciale (trade diversion) în cadrul uniunii
vamale.
În acelaşi deceniu J.Meade propune un model de echilibru parţial asupra sistemului economic
aflat în stare optimă: analiza efectelor uniunii vamale asupra repartiţiei produselor. Aspectele cele
mai importante ale modelului se regăsesc în următoarele aserţiuni:
 formarea unei uniuni vamale are mai multe şanse de a fi favorabilă, dacă economiile
partenerilor sunt asemănătoare, decât dacă ele sunt diferite şi complementare;
 formarea unei uniuni are cu atât mai multe şanse de a fi realizată, cu cât cadrul general
legislativ este mai bine precizat;
 uniunea vamală va fi cu atât mai favorabilă, cu cât fiecare din parteneri va furniza mai
multe produse pe piaţă;
 fiecare din parteneri va fi principalul furnizor al celuilalt pentru produsele pe care le vinde
şi principalul client pentru produsele pe care le cumpără;
 uniunea vamală va fi cu atât mai avantajoasă, cu cât va fi mai largă;
  uniunea vamală se constituie într-o lume supusă restricţiilor cantitative.
De menţionat, că aserţiunile lui J.Meade, prin claritatea şi spiritul lor constructiv, pot constitui
obiectivele unei politici vamale eficiente .
R.Lipsey a extins modelul lui J.Meade, perfecţionându-l şi generalizându-l în anii 1957,
respectiv 1970. După R.Lipsey avantajele uniunii vamale sunt:
 specializarea în producţie conform teoriei costurilor comparative;
 realizarea de economii şi obţinerea unei eficienţe economice;
 modificările favorabile din raporturile de schimb;
 creşterea ritmului dezvoltării economice.
Menţionând avantajele uniunii vamale, acestor autori nu au scăpat faptul că diminuarea
barierelor vamale între câteva ţări suprimă poate o discriminare între ele, dar face să crească această
discriminare faţă de terţi, ceea ce nu constituie un element de progres economic.

B. Teoria uniunii economice şi monetare

Se constată, că pasul următor, care trebuie efectuat după realizarea uniunii vamale este etapa
uniunii economice şi monetare. În cadrul acestei etape cele mai multe din principiile integrării
economice sunt: politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturi, financiar, monetar
etc.; libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; crearea unor fonduri speciale pentru
finanţarea diferitelor programe; concurenţa loială; armonizarea legislaţiilor naţionale.
Uniunea economică şi monetară este deci un pas intermediar în realizarea integrării
economice. B.Balassa distinge următoarele cinci etape ale integrării economice internaţionale:
1. “Zona economică de liber schimb” – ţările care o constituie decid să abolească progresiv
taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele. În acelaşi timp, faţă de ţările din afara
zonei de liber schimb fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie. Asemenea
organizaţii sunt cele mai des întâlnite în economia contemporană pe toate continentele:
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS); Acordul Central European de Comerţ
Liber (CEFTA); Acordul Nord-American de Comerţ Liber (NAFTA); în Asia – ASEAN;
Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI).
2. «Uniunea vamală » - ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi
restricţiile cantitative dintre ele şi să substituie, de asemenea progresiv, politicile lor
individuale faţă de terţi, printr-un tarif exterior comun.
Dintre grupările regionale, care pot fi considerate în prezent uniuni vamale fac parte:
Pactul Andin, Piaţa Comună a Americii Centrale, Piaţa Comună a ţărilor din zona
Caraibelor, Sistemul Economic Latino-American.
3. “Piaţa comună” – este o uniune vamală în care ţările membre decid să asigure libera
circulaţie a factorilor de producţie.
Cel mai elocvent reprezintă Comunitatea Economică Europeană creată pe baza Tratatului
de Roma – 1957, în America Latină – MERCOSUR.
4. “Uniunea economică” – adaugă caracteristicilor pieţei comune încă una, armonizarea
politicilor economice în domeniul economic. Evoluarea acestei “uniuni economice” cu
timpul trebuie să includă şi dimensiunea monetară.
Uniunea Europeană este în prezent singura organizaţie integraţionistă de acest tip.
5. “Integrarea economică totală” implică unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale.
Aceasta nu se poate efectua însă fără instituirea unei autorităţi supranaţionale veritabile.
Spre astfel tip de integrare tinde Uniunea Europeană, procesul de integrare economică a
cărei a determinat crearea unor instituţii purtătoare ale supranaţionalităţii: Comisia
Europeană, Parlamentul European, Institutul Monetar European, Banca Centrală
Europeană etc.
 P. Maillet a propus etapele posibile pe calea integrării: a) constituirea zonelor economice şi a
uniunilor vamale libere; b) piaţa comună, care adaugă uniunii vamale libera circulaţie a factorilor de
producţie; c) uniunea economică şi monetară, în care se ţine cont de “acţiunea marelui actor macro-
economic care este statul şi unde se limitează posibilităţile de acţiune naţională”; d) uniunea politică.
“Moneda, bugetul, relaţiile internaţionale – nota P. Maillet – sunt atributele clasice ale suveranităţii
naţionale; o reducere a competenţelor naţionale în aceste direcţii presupune o răspândire a
organizaţiei politice a continentului”.

C. Teoria uniunii politice

Într-un discurs din 31 mai 1960 Charles de Gaulle, pe atunci preşedinte al Franţei, susţinea, că
visul Franţei era să contribuie la construcţia Europei Occidentale într-o grupare politică, economică,
culturală şi umană.
De Gaulle a relansat net ideea unei Europei integrate politic – “visul înţelepţilor şi ambiţia
celor puternici, care apare ca o condiţie indispensabilă pentru echilibrul lumii”. După 1964, convins
fiind de prăbuşirea viitoare a celor două blocuri militare – NATO şi Tratatul de la Varşovia – de
Gaulle a reluat ideea unei “Europa de la Atlantic şi până la Urali”, pe care o lansase iniţial în
memoriile sale de după război: “Europa nu va putea să-şi găsească echilibrul şi pacea decât
mijlocind asocierea între Slavi, Germani, Gali şi Latini …Unitatea Europei ar putea să fie pusă în
practică sub forma unei asociaţii organizate a popoarelor sale, începând din Islanda şi până la
Istambul şi de la Gibraltar la Urali”. Astfel Charles de Gaulle a fost unul din primii susţinători ai
teoriei uniunii politice, ca etapă finală a integrării.
În opinia a mai multor cercetători ai integrării economice se consideră că acest proces trebuie
să fie urmat de o integrare politică. Într-adevăr, integrarea economică o postulează pe cea politică şi
îi creează acesteia fundamentele, eliminând obstacolele şi făcând să apară interesele comune în
realizarea celor două forme de integrare. Integrarea politică devine obiectivul final al integrării
economice.
Unii gânditori şi-au construit modelele teoretice asupra integrării politice influenţaţi direct de
perioada războiului rece. Încă în 1962 americanul George Liska deducea că echilibrul biopolar
(SUA-URSS) va conduce la o tendinţă opusă integrării economice, la multiplicarea actelor de
independenţă economică şi politică, ceea ce de altfel, evoluţia istorică a şi confirmat.
Majoritatea teoreticienilor consideră că integrarea politică este pasul următor de la integrarea
economică. Există şi gânditori care sunt de părerea că integrarea economică este precedată în mod
normal de cea politică. Unii susţin, că integrarea economică este o revoluţie deplină în sensul politic,
iar alţii sunt de părerea, că atunci, când e vorba de integrarea europeană este dificil să separăm
consideraţiile economice de cele politice.
Bazele teoretice ale constituirii unei Uniuni Politice au fost puse în Tratatul de la Maastricht,
care are la baza edificiului său teoretic şi realizarea Uniunii Politice. În Tratat este subliniat, că
Uniunea Politică se va obţine prin:
 creşterea rolului Parlamentului european;
 Sporirea competenţelor comunitare;
 O politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne;
 O politică externă comună şi de securitate a statelor membre.
De menţionat, că integrarea nu este doar o problemă de bunăvoinţă şi de decizie
administrativă. Integrarea nu se decide, ci se realizează. Ea reprezintă expresia unei înalte conştiinţe
a intereselor economice, politice, sociale şi instituţionale a ţărilor care o efectuează.