Acceleratorul de particule: Construcţie

şi funcţionare
Acceleratoarele de particule au devenit cunoscute publicului larg mai ales
datorită lui Large Hadron Collider (LHC), cel mai mare accelerator de particule la
ora actuală, care le-a permis oamenilor de ştiinţă să descopere bosonul Higgs.
Chiar dacă LHC este cel mai cunoscut, în lume există peste 30.000 de
acceleratoare de particule în funcţiune, care sunt utilizate pentru o gamă largă
de aplicaţii.

Unele dintre aceste instalaţii complexe, cum ar fi LHC, accelerează particulele

de materie până aproape de viteza luminii pentru a le ciocni și a sonda blocurile
fundamentale de construcţie ale Universului. Altele sunt folosite pentru a sigila
cutiile de lapte și pungile cu chipsuri de cartofi.

Brookhaven National Laboratory din New York găzduieşte unul dintre cele mai
avansate acceleratoare de particule din lume: National Synchrotron Light Source
II (NSLS II).

Brookhaven National Laboratory

NSLS II le va permite oamenilor de ştiinţă să desfăşoare activităţi de cercetare
privind identificarea unor tratamente mai eficiente împotriva bolilor, pentru
construcţia unor cipuri performante de calculator, pentru a studia moleculele din
corpul uman sau pentru dezvoltarea unor materiale mai bune.

Atunci când electronii sunt acceleraţi până la o viteză apropiată de cea a luminii,
în timp ce se deplasează în interiorul unui accelerator circular (sincrotron), ei
pierd energie sub formă de radiații, cum ar fi radiația X.

Radiaţia X produsă la NSLS II este extrem de intensă, de miliarde de ori mai

intensă decât cea din aparatul cu raze X de la cabinetul medicului dentist.

Oamenii de știință pot sonda materia la scara atomică prin focalizarea acestor
radiaţii de intensitate mare pe o suprafaţă foarte mică. Este ca şi cum ar utiliza
un microscop extrem de puternic pentru a cerceta structura materiei.

Iată în continuare cum sunt accelerate particulele până la o viteză de 99,99%

din viteza luminii în cadrul NSLS II.

Un tun de electroni generează mai întâi fasciculele de electroni care ajung într-
un accelerator liniar (LINAC).
 Credit: Ali
Sundermier
În LINAC electronii sunt acceleraţi cu ajutorul unor electromagneți și a unor
câmpuri de radiofrecvență şi ei se deplasează în vid pentru a nu se ciocni de
alte particule care i-ar putea încetini.

Credit: Ali
Sundermier
În continuare, electronii intră într-un inel special (booster ring) unde sunt
acceleraţi până la o viteză de aproximativ 99,9% din viteza luminii cu ajutorul
unor magneți şi a unor câmpuri de radiofrecvență, înainte de a fi injectaţi într-un
inel circular denumit inel de acumulare (storage ring).

Credit: Ali
Sundermier
În inelul de acumulare deplasarea electronilor este controlată cu ajutorul unor
magneți marcaţi în culori diferite.

Magneții de culoare albastră curbează traiectoria electronilor, magneții de

culoare galbenă focalizează şi defocalizeaza fasciculul de electroni, iar magneții
roșii și portocalii deviază electronii mai îndepărtaţi forţându-i să se deplaseze pe
o traiectorie mai apropiată de cea a fasciculului de bază.

Magneții mai mici sunt cei care corectează traiectoria electronilor, menţinând
fasciculul în linie.
 Credit: Ali
Sundermier
Pentru creșterea intensităţii radiației X şi pentru obţinerea unui fascicul
sincrotron colimat, în inelul de acumulare se introduc dispozitive magnetice
adiționale (insertion devices), denumite „undulators” sau „wigglers”, care
imprimă o oscilație adițională electronilor în timp ce aceştia se deplasează prin
aceste dispozitive.
 Credit: Ali
Sundermier
Pe măsură ce electronii se deplasează în inelul de acumulare, viteza acestora se
micșorează şi ei pierd din energie.

Energia pierdută de electroni poate fi convertită în diferite forme de radiație

electromagnetică, cum ar fi razele X, ce se deplasează în linie dreptă, tangent la
inelul de acumulare.

Ulterior, razele X lovesc eșantioanele de material care fac obiectul

experimentului.
 Credit: Ali
Sundermier
Aceasta este spectroscopia cu raze X cu ajutorul căreia oamenii de știință
analizează compoziția chimică a materialelor prin excitarea electronilor din
atom.

Credit: Ali
Sundermier
Circumferința acceleratorului NSLS-II este atât de mare încât mulți oameni care
lucrează acolo se deplasează în incinta acceleratorului cu ajutorul tricicletelor.

Credit: Ali
Sundermier
Acceleratorul NSLS II este încă în faza de dezvoltare, dar atunci când va fi
finalizat el va fi capabil să susţină un număr de 70 de fascicule experimentale.

În încheiere, iată schema de principiu a unui accelerator sincrotron:

Generarea radiației X într-un accelerator sincrotron începe cu electronii (A) care
sunt acceleraţi sub o diferență de potențial foarte mare înainte de a fi injectaţi
într-un inel de acumulare (B), unde se deplasează în vid cu o viteză apropiată de
viteza luminii. Câmpuri magnetice puternice (C) fac ca electronii să îşi modifice
direcţia, ceea ce provoacă emisia de raze X care sunt direcţionate spre staţiile
experimentale (D) care înconjoară inelul de acumulare.