ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 121/2015

Dosar nr. 6029/120/2011*

Şedinţa publică din 16 ianuarie 2015

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 1187/A din
24 februarie 2011, reclamantul G.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comuna T., prin primar,
Consiliul Local al comunei T., T.C.I. şi P.M. şi SC D.C.I. SRL Bucureşti, determinarea limitelor dintre
terenul proprietatea reclamantului situat în comuna T. şi terenurile pârâţilor, obligarea pârâţilor la a
lăsa reclamantului în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 11460 mp, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la 20 iunie 2011 reclamantul a arătat că înţelege a se judeca în
contradictoriu cu numiţii S.N. şi A.E., moştenitori ai pârâtei decedate P.M., lipsită de capacitate
procesuală.

Cauza a fost trimisă pe cale administrativă Judecătoriei Târgovişte, apreciindu-se că eronat a fost
adresată Tribunalului Dâmboviţa, primind astfel număr de înregistrare pe rolul Judecătoriei
Târgovişte 2247/315 din 25 februarie 2011.

Prin precizarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a indicat valoarea estimativă a terenului
ocupat de pârâţi, ca fiind 550.000 RON, şi a formulat cerere de ajutor public judiciar, înregistrată sub
nr. 2247/315/2011/a1, solicitându-se în principal scutirea reclamantului de la plata taxei judiciare de
timbru în cuantum de 9572 RON, care i s-a pus în vedere de către instanţă a o achita, iar în subsidiar
reducerea la jumătate a acesteia taxe.

Prin sentinţa civilă nr. 2777 din 16 septembrie 2011, Judecătoria Târgovişte a admis excepţia
necompetenţei materiale şi teritoriale a Judecătoriei Târgovişte privind soluţionarea cererii de
chemare în judecată formulată de reclamant, invocată prin întâmpinare de pârâţi şi a declinat
soluţionarea cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte cu nr.
2247/315/2011, având ca obiect grăniţuire şi revendicare imobiliară, către Tribunalul Dâmboviţa.

A reţinut instanţa de fond că, având în vedere valoarea litigiului indicată de reclamant, sumă ce
depăşeşte plafonul de 500.000 RON prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., dincolo de care
cererile în materie civilă trec în competenţa de soluţionare a tribunalului, şi văzând şi prevederile art.
13 alin. (1) C. proc. civ., care stabileşte competenţa teritorială exclusivă a cauzelor privitoare la
imobile în favoarea acelei instanţe în circumscripţia căreia se află imobilul, a apreciat că prezenta
cauză revine spre competentă soluţionare Tribunalului Dâmboviţa.

În consecinţă, în temeiul art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., declarându-se necompetentă în cauză,
instanţa a trimis dosarul Tribunalului Dâmboviţa, hotărârea acestei instanţe fiind irevocabilă.
Pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, cauza a fost înregistrată sub nr. 6029/120/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 2036 din 17 octombrie 2012 Tribunalul Dâmboviţa, pe baza probatoriului
administrat şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, a admis în parte acţiunea formulată de
reclamant şi a stabilit hotarul despărţitor dintre proprietăţile părţilor, în conformitate cu raportul de
expertiză tehnică întocmit în cauză de inginer expert C.C., pe aliniamentul 111-112-207-208-111,
potrivit schiţei anexe.

Prin aceeaşi sentinţă a respins capătul de cerere referitor la revendicarea suprafeţei de 11.460 mp
teren situat în intravilanul comunei T., judeţul Dâmboviţa, identificat prin T.XX, PYY cu nr. cadastral
AA şi BB, precum şi capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 33 din 30 mai 2013, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul
reclamantului susţinând că, pentru a fi obligată partea la plata cheltuielilor de judecată trebuie
îndeplinită o condiţie esenţială şi anume aceea a existenţei culpei procesuale. Instanţa de fond a
apreciat corect că nu există culpă procesuală a pârâţilor pentru ca aceştia să poată fi obligaţi la plata
cheltuielilor de judecată şi că, faţă de soluţia de respingere ca neîntemeiat a capătului de cerere
privind revendicarea suprafeţelor de teren este corect soluţionată şi cererea de acordare a
cheltuielilor de judecată, neputându-se reţine susţinerile reclamantului în sensul că pe parcursul
procesului intimaţii ar fi recunoscut pretenţiile sale.

Împotriva sus-menţionatei decizii a declarat recurs în termen legal reclamantul, apreciind-o nelegală
pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea este dată cu
încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274, 275 şi art. 167 C. proc. civ.

A susţinut recurentul că instanţa de apel a apreciat culpa procesuală a pârâţilor la un moment situat
ulterior primei zile de înfăţişare, ignorând înscrisurile existente la dosar şi că aceeaşi instanţă a
încălcat prev. art. 167 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel i-a respins în mod eronat proba cu
martori solicitată în susţinerea apelului şi pentru dovedirea culpei pârâtului T.C.I. care a ocupat
terenul proprietatea sa, comportându-se ca un proprietar.

Prin decizia civilă nr. 7 din 14 ianuarie 2014 Î.C.C.J., admiţând recursul reclamantului, a casat decizia
civilă nr. 33 din 30 mai 2013 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi
instanţe.

În considerentele deciziei de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în speţă pârâţii au
fost puşi în întârziere prin sesizarea instanţei cu acţiunea reclamantului, astfel că trebuia să
stabilească, în lipsa exprimării poziţiei părţilor dacă eliberarea terenului în discuţie – proprietatea
reclamantului a avut loc înainte de prima zi de înfăţişare sau ulterior acesteia, numai o recunoaştere
expresă şi neechivocă a pretenţiilor reclamantului fiind de natură să atragă incidenţa art. 275 C. proc.
civ. pentru a se exclude culpa procesuală a pârâţilor.

A reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că este necesar a se suplimenta probatoriul pentru a se
dovedi momentul la care au fost recunoscute de pârâţi pretenţiile reclamantului, aceasta
impunându-se şi faţă de inadvertenţele ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar, eliberate anterior
introducerii acţiunii, respectiv adresa din 18 octombrie 2010, titlurile de proprietate şi planurile
parcelare întocmite în anul 2007, faţă de expertiza tehnică efectuată în cauză prin care s-a propus
stabilirea hotarului despărţitor dintre proprietăţile părţilor pe aliniamentul menţionat.
Rejudecând apelul de faţă şi examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, de actele
şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicate în cauză, Curtea de Apel a reţinut că acesta este
întemeiat pentru următoarele considerente:

Din probele administrate anterior, cât şi din depoziţia martorului audiat urmare a indicaţiilor date de
I.C.C.J., rezultă că la data promovării acţiunii terenul proprietatea reclamantului-apelant era ocupat
de pârâtul T.C.I., că aşa era situaţia de fapt rezultă din Rezoluţia din 11 aprilie 2012 a Parchetului de
pe lângă Judecătoria Răcari dată în dosarul penal nr. 1799/P/2010 în care s-a menţionat că ambele
părţi deţin titluri de proprietate care sunt în măsură să justifice eventualele acţiuni posesorii, din
referatul de neînceperea a urmăririi penale nr. 161182/2010 dat în acelaşi dosar din care rezultă că în
urma cercetărilor efectuate a fost identificată persoana care a depozitat pietrişul şi a cosit vegetaţia
(de pe terenul reclamantului) în persoana numitului T.C.I., menţionându-se de asemenea şi
efectuarea lucrărilor pe terenul identificat cu numerele cadastrale AA/2006, BB/2006 şi CC/2008
actualul DD – terenul pârâtului.

La suportarea cheltuielilor de judecată au fost obligaţi în solidar pârâtul-intimat T.C.I., dar şi Primăria
T., care nu a dat eficienţă notificărilor OCPI Dâmboviţa, continuând să avizeze planurile parcelare
care nu corespundeau realităţii, negând dreptul apelantului-reclamant pe parcursul procesului.

Faţă de toate considerentele arătate, s-a admis apelul declarat de reclamant şi s-a schimbat în parte
sentinţa în sensul respingerii capătului de cerere privind revendicarea terenului ca rămas fără obiect
şi admiterii cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Sub acest ultim aspect, au fost obligaţi pârâţii T.C.I. în solidar cu Comuna T.i prin primar să plătească
statului suma de 4786 RON reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care reclamantul a
beneficiat de scutire, conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.

Aceeaşi pârâţi a fost obligaţi să plătească reclamantului-apelant suma de 4960 RON cheltuieli de
judecată reprezentând onorarii avocat şi expert, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Împotriva deciziei nr. 464 din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, au declarat recurs
reclamantul G.M. şi pârâtul T.C.I.

Recurentul reclamant G.M., a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Prin dispozitivul deciziei civile nr. 464/2014, instanța a obligat intimaţii pârâţi la plata sumei de 4960
RON reprezentând onorariu de avocat şi onorariu de expert. Din însumarea cuantumului celor doua
onorarii rezultă suma de 5.960 RON (4.960 + 1000), concluzionându-se că instanţa a omis să adauge
la cheltuielile de judecată onorariul expertului.

Având în vedere aceste aspecte, se consideră că există o contradicţie între considerentele hotărârii,
care subliniază îndreptăţirea recurentului-reclamant de a solicita toate cheltuielile de judecată
efectiv achitate pe parcursul soluţionării prezentului dosar, şi dispozitivul deciziei recurate care
acordă numai o parte din aceste cheltuieli, fiind astfel pe deplin aplicabil motivul de modificare
prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

La termenul din 16 ianuarie 2015, Înalta Curte a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat
de reclamant în raport de dispoziţiile art. 281 2a C. proc. civ.
Faţă de excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată şi o va admite ca atare
pentru următoarele considerente:

Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 6029/120/201* din 11 iunie
2014, petentul G.M. a solicitat completarea deciziei civile nr. 464 pronunţată la 13 mai 2014 de
Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 6029/120/2011 şi îndreptarea erorii materiale strecurată în
dispozitivul aceleiaşi decizii cu privire la suma acordată reprezentând onorariul de avocat şi onorariul
de expert.

Prin decizia civilă nr. 795 din data 9 septembrie 2014 s-a dispus completarea deciziei civile nr. 464
pronunţată la 13 mai 2014 de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 6029/120/2011* în sensul că
aceiaşi pârâţi sunt obligaţi să plătească reclamantului, în solidar cu comuna T. prin primar, suma de
4786 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru achitată de acesta.

De asemenea, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în aceeaşi hotărâre în sensul că
onorariul de expert şi onorariul de avocat sunt în cuantum de 5960 RON şi nu 4960 RON cum din
eroare s-a menţionat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, faţă de dispoziţiile art. 281 2a C. proc. civ.,
inadmisibilitatea prezentului recurs este prioritară faţă de rămânerea fără obiect a acestei căi de
atac, motiv pentru care recursul declarat de reclamantul G.M. va fi respins ca inadmisibil, întrucât
dispoziţiile art. 2812a C. proc. civ. actualizat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru
accelerarea soluţionării proceselor prevăd că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor
potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în
condiţiile art. 281-2812 C. proc. civ.

Această normă este aplicabilă proceselor începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 astfel
cum prevede art. XXII alin. (2) din acest act normativ. Prezenta acţiune a fost formulată la data de 24
februarie 2011, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, (publicată în M. Of. nr.
714/26.10.2010) şi asume după data de 26 noiembrie 2010 fiind deplin aplicabile dispoziţiile art. XXII
alin. (2) din Legea nr. 202/2010.

Recurentul T.C.I. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 464 din 13 mai 2014 a Curţii de Apel
Ploieşti la data de 13 iunie 2014.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul T.C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia
tardivităţii acestui recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 303 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau
înlăuntrul termenului de recurs. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 301 C. proc.
civ. care prevăd că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu
dispune altfel. Acest termen de recurs curge de la data când părţii i-a fost comunicată copie de pe
hotărâre, în speţă, decizia nr. 464 din 13 mai 2014, a Curţii de Apel Ploieşti (comunicată la 26 mai
2014).

Dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. prevăd că neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui
act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau
când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Cum recursul declarat la data de 13 iunie 2014 a depăşit termenul de 15 zile prevăzut de art. 303 C.
proc. civ., instanţa apreciază că acesta este tardiv şi, în consecinţă, va fi respins.

Pentru aceste considerente, se va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul G.M.

împotriva deciziei nr. 464 din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, şi se va respinge ca
tardiv recursul declarat de pârâtul T.C.I. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.M. împotriva deciziei nr. 464 din 13 mai
2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâtul T.C.I. împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2015.