Sunteți pe pagina 1din 202

Lector univ. dr.

RAMONA PETROVAN

PARTENERIATELE EDUCAŢIONALE
DE LA TEORIE LA PRACTICĂ

Alba Iulia
2012
CUPRINS

Prefaţă

I. Parteneriatele educaţionale. Abordări teoretice în literatura de specialitate


1.1. Participare, parteneriat, colaborare
1.2. Principalele medii educaţionale şi armonia acestora în contextul devenirii
personalităţii
1.2.1. Rolul eredităţii în formarea personalităţii
1.2.2. Rolul mediului în formarea personalităţii
1.2.3. Rolul educaţiei în formarea personalităţii
1.2.4. Nişa de dezvoltare

II. Parteneri în educaţie


2.1. Şcoala – nucleu al parteneriatului
2.2. Familia în societatea modernă
2.3. Educaţia în familie. Stiluri şi practici educative parentale
2.4. Comunitatea şi rolul acesteia în educaţie

III. Forme/modalităţi de colaborare între partenerii educaţionali


3.1. Parteneriatul şcoală-familie
3.2. Parteneriatul şcoală -comunitate
3.3. Parteneriatul şcoală-familie-comunitate

IV. Exemple de bune practici în activitatea de parteneriat


4.1. Structura unui parteneriat educaţional
4.2. Protocol de colaborare
4.3. Evaluarea parteneriatelor
4.4. Exemple de parteneriate educaţionale
PREFAŢĂ

Dinamica economică şi socială înregistrată la nivel naţional a determinat apariţia


unor schimbări semnificative în sistemul educaţional românesc. Şcoala de astăzi a
devenit, contrar aşteptărilor, un spaţiu al numeroaselor confruntări şi conflicte
neaşteptate.
Date fiind, complexitatea şi gradul de dificultate al problemelor cu care se
confruntă şcoala românească, cât şi impactul inerent al educaţiei şcolare asupra
întregului sistem social, soluţionarea dificultăţilor prezente reclamă colaborarea,
cooperarea, parteneriatul unor categorii extrem de largi, cum ar fi: întregul personal
angajat în sistemul de învăţământ, toate segmentele de elevi cuprinşi în instituţia
şcolară; părinţii şi susţinătorii legali ai preşcolarilor/elevilor, comitetele de părinţi,
organizaţiile guvernamentale şi non-guvernamentale, cu caracter central sau local,
reprezentanţii cultelor religioase, agenţii economici şi reprezentanţii lumii economico-
financiare, structurile de tip sindical, autorităţile centrale sau locale, instituţiile de
sănătate publică etc.
În aceste condiţii, eficienţa şcolii, în general, şi a fiecărui cadru didactic şi
părinte, în mod special, depind în mare măsură de preocuparea de a realiza activităţi
educative diverse şi variate prin cooperare şi conlucrare. Astfel, obiectivele slujitorilor
şcolii nu se mai pot restrânge doar la exigenţele şi standardele de natură cognitivă, fiind
nevoiţi să transmită elevilor ceea ce ştiu şi ceea ce li se cere, ci, alături de aceste cerinţe,
cadrele didactice, specialiştii din şcoli, părinţii şi comunitatea, trebuie să acţioneze
împreună pentru îmbunătăţirea actului instructiv-educativ, pentru ca astfel să ajute
eficient copilul, (şcolar sau preşcolar deopotrivă), să se dezvolte sănătos din toate
punctele de vedere.
Tema parteneriatelor educative a constituit o preocupare constantă pentru
pedagogia românească, fiind în atenţia deopotrivă a cercetătorilor, cadrelor didactice şi
părinţilor. În acest context, parteneriatul educaţional reprezintă o prioritate a
strategiilor orientate către dezvoltarea educaţiei româneşti. De peste douăzeci de ani,
această abordare a fost prezentă şi în lucrările de specialitate de la noi din ţară.
Ca exemplu în acest sens putem aminti lucrări precum: Agabrian, M., Millea, V.,
(2005), Parteneriate şcoală-familie-comunitate. Studiu de caz, Institutul European,
Bucureşti, Băran-Pescaru, A., (2004), Parteneriat în educaţie, familie - şcoală -
comunitate, Ed. ARAMIS PRINT, Bucureşti, Dumitrana, M., (2000), Copilul, familia
şi grădiniţa, Ed. Compania, Bucureşti, Fustei, M., (2010), Dezvoltarea relaţiilor
comunitare prin intermediul proiectelor şi parteneriatelor educative, în revista
naţională “Educatoarea.ro”, nr.31, Braşov, sau mai recent Stăiculescu, C., (2012),
Şcoala şi comunitatea locală. Parteneriat pentru educaţie, Ed. ASE, Bucureşti.
Valoarea lucrării este dată de faptul că abordează un domeniu în care lucrările cu
caracter practic-aplicativ lipsesc din literatura de specialitate din ţara noastră. Tema
parteneriatelor şcolare apare fie încorporată în lucrări cu caracter mai general, fie în studii
şi articole de specialitate, alături de unele traduceri sau lucrări străine care au început să
pătrundă în ultimul timp la noi în ţară.
Abordând o temă complexă şi de actualitate, care are implicaţii în viaţa şcolii,
lucrarea de faţă continuă preocupările autoarei pentru tema parteneriatelor şcolare
subliniind astfel, unele aspecte referitoare la rolul şi importanţa parteneriatelor
educative şi deci a necesităţii realizării acestora.
Luând în considerare aceste imperative, prin lucrarea Parteneriatele educaţionale
de la teorie la practică, autoarea prezintă, dintr-o perspectivă practico-aplicativă, o
selecţie a celor mai bune parteneriate elaborate şi prezentate în Portofoliile de evaluare
finală ale masteranzilor Universităţii.

***

Astfel, prin prezentarea, ca modele de parteneriate, într-o formă aproape identică, a


lucrărilor realizate de cadre didactice cu o vastă experienţă didactică (educatoare şi
învăţători), foste masterande ale Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia,
autoarea a dorit să vină în sprijinul studenţilor şi masteranzilor deopotrivă, dar şi al
slujitorilor şcolii şi părinţilor. În acest scop, lucrarea se constituie într-un îndrumător
educativ şi un foarte util referenţial metodic pentru studenţi şi cadrele didactice din
învăţământul preşcolar şi primar dar şi pentru părinţii şi specialiştii care activează pe
tărâmul şcolii.
Fiind puternic ancorată în realităţile sociale actuale, prin conţinutul ei lucrarea
reprezintă un instrument de informare pus la îndemâna masteranzilor, a cadrelor didactice
aflate la începutul carierei didactice, dar şi părinţilor, în scopul creşteri gradului de
participare la activităţile şcolare şi extraşcolare şi, pe această cale, al creşterii eficienţei
învăţării şi a gradului de integrare socio-profesională a elevilor.
Aceste aprecieri subliniază valoarea practică a lucrării răspunzând astfel unor cerinţe
ale domeniului referitoare la parteneriatul şcolar şi astfel la sporirea aportului factorilor
implicaţi în educaţia tinerei generaţii, la creşterea randamentului şcolar, la dezvoltarea
deprinderilor socio-profesionale, în scopul asigurării integrării şi adaptării rapide la noile
situaţii impuse de economia de piaţă.
Prin toate aspectele prezentate, lucrarea se doreşte a fi un ghid îndrumător pentru
studenţii care se pregătesc pentru profesiunea didactică, dar şi pentru specialişti, cadre
didactice, care activează în şcoli şi nu în ultimul rând, părinţilor, dornici de a avea
pentru consultare un material informativ accesibil, cu aport în educarea şi sprijinirea
şcolii, cadrelor didactice şi a propriilor copii în depăşirea eventualelor obstacole apărute
în formarea lor ca viitori cetăţeni.
Sperăm astfel ca, studiul lucrării completat cu studiul unei minime bibliografii, să
se dovedească util în îndeplinirea misiunii pe care o au toţi actorii sociali, deoarece
viitorul societăţii depinde, în foarte mare măsură, de formarea unor tineri cu o
personalitate puternică, fundamentată pe valorile democraţiei şi apţi să-şi construiască
idealuri şi să lupte pentru realizarea lor.

Prof. univ. dr. Marioara Luduşan


ARGUMENT

Dinamica socială şi economică înregistrată la nivel naţional a determinat apariţia unor


schimbări semnificative în sistemul educaţional românesc. În acest context, parteneriatul
educaţional reprezintă o prioritate a strategiilor orientate către dezvoltarea educaţiei româneşti.
Date fiind, complexitatea şi gradul de dificultate al problemelor cu care se confruntă
şcoala românească, cât şi impactul inerent al educaţiei şcolare asupra întregului sistem social,
soluţionarea dificultăţilor prezente reclamă colaborarea, cooperarea, parteneriatul unor
categorii extrem de largi, cum ar fi: întregul personal angajat în sistemul de învăţământ, toate
segmentele de elevi cuprinşi în instituţia şcolară; părinţii şi susţinătorii legali ai
preşcolarilor/elevilor, comitetele de părinţi, organizaţiile guvernamentale şi non-
guvernamentale, cu caracter central sau local, reprezentanţii cultelor religioase, agenţii
economici şi reprezentanţii lumii economico-financiare, structurile de tip sindical, autorităţile
centrale sau locale, instituţiile de sănătate publică etc.
Construită ca sistem deschis, care se află în relaţie directă cu mediul său exterior şi,
inerent, cu comunitatea în cadrul căreia funcţionează, şcoala poate transforma coordonatele sale
specifice în atu-uri care să-i permită iniţierea şi/sau dezvoltarea parteneriatelor educaţionale.
Pentru a-şi asuma un asemenea rol, şcoala însăşi trebuie să admită la nivelul principiilor
generale, ca şi la cel al practicii cotidiene o serie de principii fundamentale:
- lărgirea caracterului participativ al managementului şcolar;
- atragerea familiei, ca principal partener al şcolii;
- extinderea colaborării către toţi factorii care pot deveni sensibili faţă de acţiunea
educativă;
- sensibilizarea tuturor categoriilor xxxx care pot avea o relativă disponibilitate în
raport cu problemele şcolii şi cu susţinerea sa.
Când şcolile, familiile şi grupurile comunităţii lucrează împreună pentru a sprijini
învăţarea, copiii tind să aibă rezultate mai bune, le place mai mult şcoala şi stau cu plăcere la
școală. Multe studii au găsit că părinţii care se implică în educaţia elevilor nu sunt condiţionaţi
neapărat de venit şi nivelul lor de educaţie. Cercetările au validat că profesorul care comunică şi
are legături efective cu părinţii obţine performanţe mai bune cu elevii săi. Practica eficientă a
relaţiei profesor – părinţi include întâlniri faţă în faţă, trimiterea de materiale acasă şi ţinerea la
curent cu progresul copiilor etc. Şcolile care au succes în angajarea familiilor împărtăşesc trei
aspecte cheie:
- preocuparea pentru construcţia relaţiilor de colaborare bazate pe încredere între
profesori, familii şi membrii comunităţii.
- recunoaşterea şi respectarea nevoilor familiilor, precum şi a diferenţelor culturale şi
de clasă.
- îmbrăţişarea unei filozofii a parteneriatului unde puterea şi responsabilitatea sunt
împărţite.
În cadrul parteneriatelor, profesorilor şi conducerii şcolii le revine sarcina de a crea şcoli
cât mai asemănătoare familiilor. Aceste şcoli trebuie să recunoască individualitatea fiecărui elev
şi să creeze un climat în care elevul să se simtă valorizat şi integrat. Şcolile trebuie să vină în
întâmpinarea tuturor familiilor, nu doar a celor la care este uşor de ajuns, iar părinţilor le revine
sarcina de a crea familii asemănătoare şcolilor. Aceste familii trebuie să conştientizeze faptul
că fiecare copil este şi elev. Familiile trebuie să sublinieze importanţa şcolii, a temelor pentru
acasă şi a activităţilor care contribuie la dezvoltarea competenţelor şi a aspiraţiilor spre succes
ale elevilor. Şcolile trebuie să construiască parteneriate cu comunităţile într-un efort comun de
îndeplinire a tuturor cerinţelor impuse de procesul educativ. În cadrul multor comunităţi există
instituţii grandioase - muzee, biblioteci, universităţi, biserici, fundaţii, teatre – şi talente
remarcabile - muzicieni, interpreţi, scriitori şi artişti -, resurse care pot fi dirijate spre sprijinirea
achiziţiei de cunoştinţe şi deprinderi de către elevi, astfel încât aceştia, la rândul lor, să poată
contribui deplin la viaţa socială, economică şi politică a comunităţii
De-a lungul istoriei, relaţia dintre educaţie şi religie a fost una de interdependenţă, de
stimulare reciprocă, manifestându-se în plan concret simultan şi tinzând să se coreleze şi în
contemporaneitate. Astfel, practica educativă poate şi trebuie să valorifice standardul paideutic,
implicit sau explicit, al credinţei religioase, după cum şi credinţa religioasă se poate consolida
printr-o bună şi chibzuită informare şi formare.
I. Parteneriatele educaţionale. Abordări teoretice în literatura de
specialitate

1.1. Participare, parteneriat, colaborare


ELENA BREGAR
Accepţiuni ale parteneriatului educaţional
În noua perspectivă asupra funcţionării învăţământului românesc un loc prioritar îl ocupă
parteneriatul educaţional venit ca o soluţie reală a marilor probleme ale învăţământului.
Parteneriatul implică colaborarea şi cooperarea unor categorii extrem de largi, cum ar fi: întreg
personalul angajat în sistemul de învăţământ, toţi elevii, părinţii şi susţinătorii legali ai lor,
organizaţiile guvernamentale şi nongvernamentale, reprezentanţii cultelor religioase, agenţii
economici, sindicatele şi autoritățile centrale şi locale.
Complexitatea actului educaţional, a realităţii umane şi sociale contemporane
argumentează necesitatea unor interrelaţionări responsabile în deciziile, acţiunile şi rezultatele
educaţiei. Numeroase studii au demonstrat că o relaţie bună între instituţiile educaţiei: grădiniţă-
şcoală-familie este în avantajul copilului la toate vârstele. Se dezvoltă concepte ca: opinia
copilului, participarea lui la deciziile care îl privesc, opţiunea personală, implicarea acestuia de
la vârstele cele mai mici în responsabilizarea şi drepturile pe care societatea le identifică şi le
recunoaşte, iar garantarea acestor drepturi şi responsabilităţi implică o unitate între familie şi
grădiniţă.
Pedagogia contemporană dezvoltă un nou concept cu valoare de principiu - parteneriatul
educaţional ca extensie a principiului unităţii cerinţelor în educaţie; acesta presupune nevoia
unei comuniuni în ceea ce priveşte obiectivele propuse actului educativ.
Există o serie de documente şi norme metodologice de implementare reală a
parteneriatului educaţional atât la nivel internaţional (Agenţia UNICEF prin Programe de
Educaţie Timpurie Individualizată) cât şi corelări naţionale (ca dimensiune s reformei
învăţământului). El tindă să devină un concept central pentru abordarea de tip curricular flexibilă
şi deschisă a problemelor educative.
Ecaterina Vrăşmaş prezintă „parteneriatul educaţional ca o condiţie a eficienţei
instituţiilor socio-educative bazate pe şcoală şi comunitate”(E. Vrăşmaş, 2002, p.138-150).
Identificăm o serie de caracteristici importante ale parteneriatului educaţional în studiul autoarei
şi anume:
 Parteneriatul educaţional este un concept şi o atitudine în câmpul educaţiei:
conceptual se are în vedere abordarea curriculară a educaţiei care se identifică cu nevoia
cunoaşterii, respectării şi valorificării diversităţii. Se accentuează caracteristicile subiectiv-
individuale şi identitatea socio-culturală a fiecărui individ care, în plan educaţional, reflectă
stilurile de învăţare, ritmurile dezvoltării, trăsăturile personale, capacităţile, competenţele şi
componentele fiecăruia.
Ca atitudine, parteneriatul presupune:
 acceptarea diferenţelor şi tolerarea opţiunilor diferite;
 egalizarea şanselor de participare la o acţiune educativă comună;
 interacţiuni acceptate de toţi partenerii;
 comunicarea eficientă între participanţi;
 colaborare (acţiune comună în care fiecare are rolul său diferit);
 cooperare (acţiune comună în care se petrec interrelaţii şi roluri comune).
 Din punct de vedere al acţiunilor educative parteneriatul se realizează între:
 instituţiile educaţiei: familie, şcoli/ grădiniţe, comunitate
 agenţii educaţionali: copil, părinţi, cadre didactice, specialişti în rezolvarea
unor probleme educaţionale (pedagogi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuţi,
etc.);
 membri ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării
copilului, medici factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei, etc.
 influenţe educative exercitate la anumite momente asupra copilului;
 programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului
 formele educaţiei în anumite perioade.
O prezentare grafică a parteneriatului educaţional poate fi realizat astfel:

- Reforma politicilor din perspectiva educaţiei permanente


GRĂDINIŢA
- Direcţii noi de dezvoltare a acţiunii educative în grădiniţă
- Paradigme ale învăţării centrate pe copil

Parteneriate educaţionale- premisă

a adaptării socioeducaţionale

Biserica
Educaţia familială/ Asociaţii ale
Mass-media
părinţilor
Structuri asociative
Dimensiuni ale cooperării SCOALA
Instituţii culturale
familie-şcoală

FAMILIA COMUNITATEA

Convergenţa intervenţiilor educative, perspectiva a parteneriatului educaţional

Parteneriatul educaţional este forma de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijiul


copilului la nivelul procesului educaţional (Vrăşmaş, E., 2002, p.139).
Dimensiunile parteneriatului educaţional vizează cele trei dimensiuni: familia, grădiniţa şi
comunitatea ca un acord comun în toate acţiunile educative; relaţia educator-copil cu implicaţiile
unui parteneriat în conducerea democratică şi flexibilitate în luarea deciziilor. Relaţia educativă
este una de formare şi transformare atât a educatului cât şi a educatorului; educatorul dobândeşte
noi competenţe odată cu rezolvarea fiecărei probleme educative. În sensul formări unor
aptitudini reflexive, creatoare, dinamice cu receptivitate la schimbare; Influenţa comunităţii
asupra familiei şi asupra copilului este una pregnantă deoarece mediul în care trăiesc părinţii
poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina multe dintre valorile lor.
La rândul lor, părinţii pot influenţa comunitatea deopotrivă ca indivizi, sau ca membri ai
unui grup. Ei pot contribui la dezvoltarea valorilor comunităţii şi la fixarea priorităţilor sociale
Astăzi, mai mult ca oricând, determinăm nevoia unui parteneriat educaţional între
instituţii bine determinate ale societăţii: familia, grădiniţa/școala şi comunitatea în favoarea unei
educaţii eficiente pentru individ şi pentru societate. Multă vreme s-a considerat că
grădiniţa/școala joacă rolul central şi că forme diferite de acţiuni organizate ar putea înlocui
familia, care de cele mai multe ori nu are aspiraţiile sau resursele culturale pentru ceea ce ne
propune societatea. Dar grădiniţa/școala, în rezolvarea multiplelor probleme de dezvoltare şi
învăţare dezvoltă o serie de structuri de sprijin care să organizeze, să planifice şi să intervină în
rezolvarea problemelor, nevoilor copiilor dar şi a familiei, a cadrelor didactice.
Grădiniţa/școala trebuie să evalueze permanent nevoile sale, iar structurile de sprijin
aparţin:
 cabinetelor de asistenţă psihopedagogică,
 cabinetelor de consiliere,
 cabinetelor de rezolvare a unor probleme specifice (cabinete de logopedie şi
orientare profesională) şi a centrelor de resurse pentru familie sau pentru profesori.
În acelaşi timp, Pachetul de resurse pentru profesori elaborat de UNESCO, 2000,
presupune realizarea unor şcoli eficiente în care toţi elevii să înveţe şi să fie valorizaţi,
respectând următoarele coordonate:
Educatorul trebuie să fie interesaţi ca toţi copiii să înveţe astfel:
 educatorul să îşi cunoască foarte bine fiecare copil;
 copiii trebuie să fie ajutaţi să înţeleagă ceea ce încearcă să înveţe;
 grupele de copii/clasele trebuie să fie organizate încât copiii să fie permanent
ocupaţi/să aibă o activitate adaptată vârstei;
Educatorii eficienţi îşi ajută copiii, dacă:
 accentuează scopul învăţării;
 oferă diversitate şi opţiuni variate elevilor;
 sunt reflexivi şi se sprijină pe evaluarea prin mijloace variate a activităţii
educative;
 utilizează flexibil resursele din şcoală dar şi resursele comunităţii;
 cooperează cu ceilalţi colegi şi agenţi educativi.
Şcolile eficiente încurajează pe fiecare profesor în parte oferindu-i:
 conducere efectivă;
 încredere;
 sentimentul de optimism;
 sprijin;
 preocupări privind continua perfecţionare a curriculumu-lui;
 metode variate de control ale progresului înregistrat.
Grădiniţa/școala realizează un parteneriat cu elevul, prin valorizarea şi respectarea
identităţii sale cu familia, prin recunoaşterea importanţei acesteia şi atragerea în procesul
didactic şi cu toate resursele educative ale societăţii, pe care le identifică, se implică şi8 le
foloseşte activ.

MASTERAND: ELENA BREGAR


Pentru dezvoltarea relaţiilor parteneriale trebuie respectate principiile şi caracteristicile
oricărei societăţi democratice:
 Principiile dezcentralizarii
 Principiile educaţiei permanente
 Importanţa educaţiei timpurii
 Necesitatea racordării permanente a şcolii la realitate şi la schimbările
intervenite la nivel economic şi social
 Orientarea si consilierea copiilor, tinerilor şi adolescenților în universul
diversificat şi uneori contradictoriu.
Pentru a se realiza un parteneriat educaţional este necesară cooperarea tuturor acestor
categorii interesate în dezvoltarea educaţiei şi a reformei în învăţământ şi respectarea unor
valori, atitudini şi comportamente la nivelul tuturor factorilor sociali implicaţi.
Parteneriatele educaţionale se pot organiza la nivel macro- şi micro-social prin
organizarea unor programe de formare specifice şi prin derularea unor proiecte educaționale în
regim de parteneriat care includ reprezentanţii diferitelor categorii şi instituţii ale comunităţii
care promovează valori comune la nivelul tuturor partenerilor implicaţi (egalitatea şanselor în
educaţie, revigorarea spiritului civic, promovarea dialogului, transparenţei, comunicării,
iniţiativei, colaborării, statuarea disciplinei şi a responsabilităţii…).
Unitatea şcolară în timpul parteneriatului
În calitate de organizaţie, unitatea şcolară se delimitează în raport cu alte organizaţii care
funcţionează în cadrul comunităţii printr-o serie de trăsături caracteristice:
 Finalităţi specifice
 Setul de resurse de care dispune
 Caracterul proceselor decizionale, inovative şi de comunicare pe care le implică
 Demersurile proiective
 Structurile organizaţionale
 Trăsăturile managementului
 Sistemul axiologic şi setul de norme
 Performanţele şi imaginea în comunitate
Şcoala trebuie să admită la nivelul principiilor generale, o serie de principii fundamentale
şi să fie capabilă să vină în întâmpinarea cerinţelor sociale şi comunitare:
 Atragerea familiei ca principalul partener al şcolii
 Extinderea colaborării cu toţi factorii implicaţi în educaţie
 Un management şcolar democratic
 Instituirea unui echilibru între cererea şi oferta educaţiei
 Pregătirea elevilor în sensul dezvoltării personale şi al inserţiei în comunitate
Răspunzând exigenţelor legate de evoluţia parteneriatului educaţional, şcoala trebuie să
orienteze întregul său demers asupra elevilor, elevii fiind centrul de interes al oricărui parteneriat
practicat în domeniul educaţiei şcolare. Aceasta presupune asigurarea participării elevilor la
procesul decizional, la informare, la activităţi extracuriculare şi organizarea unor activităţi cu
caracter opţional, ceea ce conduce la creşterea prestigiului şcolii în comunitate, la sensibilizarea
şi atragerea partenerilor în procesul educaţional.
Pentru toate acestea managerii unităţilor şcolare trebuie să orienteze toate categoriile
implicate în parteneriat către centrarea întregii activităţi asupra elevilor şi atragerea de noi
parteneri.
Familia elevului
Familia este definită ca o instituţie socială, grup specific constituit prin persoane care sunt
unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopţie şi se caracterizează prin:
- Structura specifică de statusuri şi roluri
- Seturi de relaţii interpersonale specifice
- Influenţe şi funcţii în raport cu fiecare membru
- Influenţe educative reciproce.
Pentru succesul demersului educaţional şi a reuşitei parteneriatului, cunoaşterea mediului
familial din care provin elevii şi părinţii constituie o primă condiţie pentru a porni în calitate de
partener în actul educaţional.
Rolul managerilor este de a implica familia în educaţie şi de a lua act la toate schimbările
sociale. Pornind de la aceste premise, managerii trebuie sa orienteze familia spre parteneriat în
vederea avantajelor şi beneficiilor pe care le poate aduce acesta.
În relaţiile dintre şcoală şi părinți pot să apară disfuncţii generate de bariere în
comunicare, lipsă de interes din partea părinţilor în raport cu educaţia, probleme cu care se
confruntă atât familiile cât şi şcolile, marginalizarea unor familii dezorganizate, restricţii care ţin
de timpul limitat şi de lacunele informaţionale, dar toate acestea pot fi depăşite prin respectarea
unor priorități în planificarea şi desfăşurarea parteneriatelor cum ar fi:
 Creşterea implicării părinţilor în educaţie;
 Elaborarea sistematică de proiecte;
 Transformarea comitetelor de părinţi în structuri active şi dinamice în
parteneriate;
 Informarea sistematică a părinţilor cu privire la activităţile şcolare şi
extraşcolare;
Autorităţile locale
Prin natura parteneriatelor comunitatea sprijină concret desfăşurarea lor prin fonduri,
resurse materiale, donaţii, resurse financiare, alocare de spaţii, terenuri în folosinţa şcolii şi etc.
dar şi în cadru relaţiilor dintre unităţile şcolare şi autorităţile locale, se înregistrează de multe ori
disfuncţii generate de unele carenţe legislative, lacune şi blocaje în comunicare, vicii ale
sistemului de informare, precum şi lipsa resurselor financiare şi materiale.
În acest sens managerii unităţilor de învăţământ trebuie să se orienteze spre elaborarea
unor programe cu privire la nevoile de educaţie ale comunităţii, la încurajarea şi asigurarea
participării reprezentanţilor autorităţilor locale la întâlnirile la nivel de şcoală, alături de
comitetul de părinţi, elevi şi toţi cei implicaţi în parteneriat.
Agenţii economici
Parteneriatul dintre şcoală şi agenţii economici poate avea un impact semnificativ, din
perspectivele dezvoltării personale a elevilor şi a inserţiei socio-profesionale şi a viitorilor
absolvenţi. În relaţiile cu unităţile de învăţământ şi agenţii economici se constată unele bariere
care sunt datorate de regulă de lacunele legislative în domeniul parteneriatului, de
particularităţile situaţiei social-economice, de atitudinile şi comportamentele reprezentanţilor
şcolii şi ai lumii economico-financiare, a percepţiei eronate cu privire la educaţie, şcoală şi
agenţi economici şi a lipsei exerciţiului în domeniul comunicării şi cooperării
În cadrul acestor strategii, accentul trebuie să cadă pe :
 valorificarea prevederilor legislative cu privire la parteneriate,
 identificarea agenţilor economici cu valoare de parteneri potenţiali ai şcolii,
 identificarea problemelor, nevoilor concrete şi cererii de educaţie la nivelul
partenerilor potenţiali
 stabilirea priorităţilor pe care şcoala doreşte să le acopere prin intermediul
parteneriatului
 informarea, sensibilizarea şi atragerea agenţilor economici
 conceperea şi valorificarea unor activităţi şi proiecte în regim de parteneriat.
Organizaţiile nonguvernamentale
În ultimul deceniu s-a înregistrat o proliferare a organizaţiilor cu caracter
nonguvernamental care şi-au asumat roluri specific în domeniul educaţiei. O parte din ele au
derulat proiecte şi activităţi care au avut un impact semnificativ asupra educaţiei şi asupra
comunităţilor în cadrul cărora unităţile de învăţământ îşi desfăşoară activitatea. Proiecte
semnificative derulate de unele organizaţii nonguvernamentale includ probleme legate de
identificare nevoilor la nivelul comunităţii, de atragere a resurselor financiare, de stimulare a
dezvoltării comunităţilor, de construirea unor reţele specializate pe divese domenii, etc.
Cealaltă parte dintre organizaţiile nonguvernamentale s-au implicat în proiecte adresate
implicit educaţiei şi unităţii de învăţământ pe consiliere şi orientare vocaţională, consilierea
părinţilor şi educaţia familiei, pe formarea de formatori pentru domenii specifice, pe facilitarea
obţinerii unor resurse materiale şi financiare la dispoziţia unităţilor de învăţământ, facilitarea
unor parteneriate între şcoli.
Aceste organizaţii dispun de un potenţial notabil care trebuie valorificat în cadrul
parteneriatelor educaţionale.
Comunicarea cu partenerii şcolii
O condiţie esenţială în încheierea şi derularea parteneriatelor educaţionale este
comunicarea cu tot ce implică ea: mecanisme de comunicare interorganizaţionale, modalităţi de
informare, coerenţă, cursivitate,ascultare, etc.
Din perspectiva parteneriatelor una dintre cele mai serioase surse de disfuncţii este
comunicarea interpersonală, resursele umane trebuie pregătite pentru identificarea şi eliminarea
prejudecăţilor cu privire la partenerii şcolii, pentru eliminarea comportamentelor de comunicare
de tip agresiv, autocontrolul reacţiilor afective, emoţionale, crearea unui climat pozitiv,
permisiv, deschis ca fond al comunicării cu partenerii implicaţi, identificarea obiectivelor
comune pe baza cărora se poate constitui comunicarea, etc.
Resursele umane ale şcolii trebuie să beneficieze de o formare specifică, centrată pe
problematica generală a relaţionării şi comunicării interpersonale cu aplicaţii explicite în
domeniul relaţionării şi comunicării cu partenerii unităţii de învăţământ.
Parteneriatele şcoală-familie-comunitate au la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii şi
ceilalţi membri ai comunităţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste parteneriate erau
activităţi cu caracter opţional şi ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent ele au
un rol esenţial în procesul de educaţie a elevilor, deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi
abilităţi sociale încă din primii ani ai copilăriei, pregătindu-i să aibă succes la şcoală şi, mai
târziu, în viaţă şi în carieră.
Un studiu recent intitulat Parteneriate şcoală-familie-comunitate care aparţine autorilor
Mircea Agabrian şi Vlad Millea, precizează chiar din prefaţa lucrării că participarea socială la
educaţie reprezintă o prioritate la nivel european, ajungându-se la crearea Asociaţiei Europene a
Părinţilor în scopul promovării active a părinţilor la deciziile europene ce îi afectează. Studiul
prezintă perspectivele teoretice care, încă de la sfârşitul anilor 1970, indică influenţa simultană a
familiei, şcolii şi comunităţii în creşterea şi dezvoltarea copiilor: paradigma reţelei sociale
(Barnes, 1972; Leinhart, 1977), conceptul de capital social al lui J. Coleman (1987) şi teoria
intersectării sferelor de influenţă a lui J. Epstein (1990).
Principalele avantaje ale parteneriatelor dintre şcoli, familii şi comunităţi subliniate de
autorii studiului sunt:
 Ajută profesorii în munca lor;
 Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor;
 Îmbunătăţesc programele de studiu şi climatul şcolar;
 Îmbunătăţesc abilităţile educaţionale ale părinţilor;
 Dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor;
 Conectează familiile cu membrii şcolii şi ai comunităţii;
 Stimulează serviciul comunităţii în folosul şcolilor;
 Creează un mediu mai sigur în şcoli.

Forme de învățare în cadrul parteneriatelor

Prof.Ciudaru(Pop)Elena,Sc.cu cls.I-VIII,Ocna Mures,Jud.Alba

Învăţarea pe bază de proiect este o activitate care implică un grup de participanţi pentru a
suplimenta sau întării metode de învăţare tradiţionale. Este o abordare constructivistă care
angajează elevii în investigarea problemelor reale. Cercetările au arătat că acestă abordare are o
eficienţă crescută în creşterea motivaţiei elevilor şi în stimularea operaţiilor superioare ale
gândirii. Implică toţi elevii şi cere ca ei să-şi stabilească singuri obiectivele învăţării, să decidă
asupra strategiilor de învăţare şi să propună în ce privinţă doresc să fie evaluaţi.
Proiectele de succes nu sunt acelea în care cadrul didactic este cel care planifică, predă,
supraveghează, iar elevii fac ,, munca grea”. În proiectele de succes cadrele didactice cer
elevilor: să cerceteze, să gândească, să planifice, să proiecteze, să rezolve probleme, să
programeze activităţi conform unui orar, să colaboreze, să negocieze, să prezinte, să utilizeze
abilități complexe, să prelucreze informaţia şi să reflecteze.
Învăţarea pe bază de proiect este un proces şi în acelaşi timp un produs. Un proces în
care:
- Elevii investighează, descoperă, prelucrează informaţii despre o temă de real
interes pentru ei, care are relevanţă atât pentru experienţa lor de viaţă anterioară,
cât şi pentru contextele vieţii cotidiene în care ei vor fi subiecţi.
- Elevii sunt actori cu roluri multiple în organizarea, planificarea, realizarea şi
evaluarea activităţilor.
- Elevii sunt puşi în situaţii practice în care sunt determinaţi intrisec să
experimenteze deprinderi şi capacităţi noi şi să le consolideze pe cele dobândite.
- Elevii utilizează cooperarea ca modalitate de bază în atingerea scopurilor
individuale şi de grup.
- Se construieşte o comunitate de învăţare.
Un produs care:
- Reflectă efortul individual şi de grup pentru atingerea anumitor obiective formulate
şi de programă, şi de elevi împreună cu cadrul didactic.
- Constituie dovada implicării fiecărui elev şi a interesului pe care fiecare elev l-a
manifestat pentru împlinirea unui parcurs colectiv.
Acest mod de învăţare permite elevilor să achiziţioneze o multitudine de competenţe
esenţiale pentru a obţine succesul:
- Resurse: elevii ştiu cum să aloce timpul, materialele, spaţiul si persoanele.
- Deprinderi interpersonale: elevii pot lucra în echipe, se pot învăţa unii pe alţii,
pot să conducă, să negocieze, să lucreze cu persoane provenind din medii socio-
culturale diferite.
- Informaţie: Elevii pot achiziţiona şi evalua informaţii, pot organiza şi păstra
informaţia, o pot interpreta şi o pot comunica.
- Sisteme: elevii înţeleg sistemele sociale, organizaţionale şi tehnologice, pot
monitoriza şi corecta performanţa, pot proiecta şi îmbunătăţi sistemele.
- Tehnologie: elevii pot selecta echipamentul şi instrumentele, pot utiliza tehnologia
pentru realizarea anumitor sarcini.
Totodată permite elevilor achiziţionarea următoarelor capacităţi de bază:
- Deprinderi de bază: cititul, scrisul, socotitul şi raţionamentul matematic, a vorbi
şi a asculta.
- Capacităţi legate de gândire: a învăţa, a raţiona, a gândi creativ, a lua decizii şi a
rezolva probleme.
- Calităţi personale: responsabilitate individuală, stimă de sine şi autoconducere,
sociabilitate şi integritate morală.
La nivelul unităţilor școlare se pot desfăşura proiecte pe diferite teme, cum ar fi:
Împreună pentru o şcoală incluzivă ( parteneriat şcoală- familie)
Şcoala părinţilor( parteneriat şcoală- familie)
E-vacanţa (şcoală- clubul scolar şi Biserica)
În lumea minunată a cărţilor (şcoală – bibliotecă)
Siguranţa copilului- prioritate a şcolii, familiei şi poliţiei
Micii creştini (şcoală – bisericile din localitate)
Educaţia pentru sănătate (şcoală- dispensarul medical)
Lada de zestre a bunicii ( şcoală- muzeu)
Proiectele implementate cât şi altele aflate în derulare sunt o provocare atât pentru elevi
cât şi pentru cadre şi părinţi. Atunci când elevii sunt intrinsec motivaţi să afle ceva, ei sunt
dornici să caute în toate sursele informaţii despre subiectul care îl interesează. În acelaşi timp, ei
înţeleg că ceea ce vor obţine este rezultatul muncii lor şi poartă responsabilitatea acţiunii pe care
o desfăşoară. Acesta pote fi o acţiune individuală, dar şi una de grup. Responsabilitatea este în
ambele cazuri şi una individuală şi una colectivă, întrucât reprezintă o contribuţie la finalizarea
unui proiect colectiv. Asumarea participării la un proiect este dublată de responsabilitate şi acest
sentiment se consolidează pe măsură ce proiectele stârnesc implicarea necondiţionată a elevilor.
Produsul final al proiectului reprezintă în acelaşi timp satisfacţie şi motivaţie, satisfacţie pentru
ceea ce s-a împlinit şi motivaţie pentru a porni din nou la realizarea altui proiect.
Un mare câştig al utilizării acestei metode este acela că elevii îşi descoperă autonomia şi
învaţă treptat ce înseamnă ducerea la bun sfârşit a unui proiect. Pentru aceasta este nevoie să fie
respectate anumite principii:
- Cooperarea, co- participarea – acest principiu subliniază valoarea parteneriatului
dintre cadru didactic şi elev, şi dintre elevi. Este un principiu care susţine învăţarea prin
cooperare, deci lucrul în grupuri mici, dar şi situarea celor doi actori pe poziţii de egalitate ca
nivel de implicare şi de susţinere.
- Co- influenţă, negociere – acest principiu acordă elevilor puterea de a influenţa
activitatea din clasă prin participarea lor, de a interveni la modificarea sau luarea unor decizii
prin negociere. Este un principiu care creează elevilor senzaţia că părerea lor este importantă şi
contează. Prin acest fapt, atitudinea elevilor devine una mai deschisă şi acceptă cu mai multă
uşurinţă supunerea faţă de reguli şi decizii.
- Luarea deciziilor în comun – un principiu care asigură în foarte mare parte un climat al
clasei care promovează comunicarea, acceptarea, toleranţa şi respectul reciproc.
- Co- responsabilitatea – este un principiu consecutiv celor anterioare. Implicarea
elevului în luarea deciziilor creează sentimentul implicării şi al apartenenţei la comunitatea
clasei.
- Libertatea iniţiativei – atât timp cât elevii nu vor simţi că ideile lor sunt o sursă
importantă de inspiraţie pentru cadru didactic şi un fundament în luarea deciziilor, precum şi un
mod de a contribui activ la construirea învăţării, progresul lor va fi unul încetinit şi va cunoaşte
multe piedeci interioare. Iniţiativa este expresia dorinţei de-a învăţa, de a se implica, de a
experimenta situaţii, experienţe noi.
- Respect şi toleranţă – este un principiu care se referă de fapt la toate activităţiile care se
desfăşoară în spaţiul clasei. Elevii învaţă, încă din primele zile ale vieţii de şcolar, că părerea
celorlalţi trebuie respectată şi că diferenţele între elevi nu trebuie să genereze conflicte.
- Participarea familiei este foarte importantă, deoarece părinţii sunt prin experienţa lor
de viaţă o resursă informaţionaţă care nu este ,, exploatată” la nivelul la care ar fi de dorit să se
întâmple.
Important este ca elevul să simtă că opinia fiecăruia este importantă şi trebuie respectată;
orice iniţiativă poate fi exprimată şi este încurajată; a greşi nu reprezintă un eşec, ci un prilej de
a învăţa ceva, de a colabora cu colegii pentru a reuşi; toţi sunt parteneri în realizarea acestui
proiect colectiv; toţi sunt responsabili în egală măsură de reuşita proiectului; ceea ce au realizat
este produsul muncii lor şi le aparţine întru totul.
Fiecare elev are o sarcină clară prin care contribuie în mod decisiv la realizarea scopului
propus.
Prin învăţarea pe bază de proiect urmărim mai degrabă achiziţionarea unor capacităţi şi
abilităţi, formarea unor atitudini şi convingeri, care să poată fi aplicate în situaţii diverse şi,
odată cu acestea, şi cunoştinţe.
Proiectele servesc drept poduri între realitatea din clasă şi experienţele reale de viaţă.
Toate aceste idei pledează în favoarea acordării unei mai mari libertăţi de exprimare elevilor, dar
şi a unei atenţii sporite relaţiei dintre lumea şcolii şi lumea din afara ei.
Pentru fiecare elev în parte, proiectul trebuie să însemne o experienţă nouă în urma căreia
elevul a învăţat ceva. Cadrul didactic are rolul important de a supraveghea parcursul fiecărui
grup, implicarea fiecărui elev, problemele cu care se confruntă, modul cu care îşi îndeplineşte
responsabilitatea asumată. El este un fin observator, întrucât performanţele înregistrate de
fiecare elev reprezintă o informaţie în plus în cadrul evaluării elevului.

1.2. Principalele medii educaţionale şi armonia acestora în contextul


devenirii personalităţii

CUCUI ANA-MARIA
BALAŞ(SAVU) MARINELA
Goşa (Mărginean) Sorina-Cristina

Majoritatea covârşitoare a specialiştilor înclină astăzi spre teza că personalitatea este o


rezultantă a interacţiunii dialectice dintre ereditate, mediu şi educaţie, factorii fundamentali ai
devenirii fiinţei umane. Ca urmare a acestui fapt, devenirea fiinţei umane are loc sub acțiunea
unei multitudini de influenţe extrem de variate dintre care unele externe, altele interne, unele
directe, altele indirecte, unele naturale, altele sociale, unele permanente, altele episodice, unele
cu acţiune cauzal determinativă, altele cu rol de condiţie sau premisă etc. Această „naştere” a
personalităţii se realizează în procesul socializării, care impune determinări specifice relaţiei
dintre componentele biopsihice şi cele sociale.
Familia, primul mediu din care facem parte, mediul în care ne naştem şi ne trăim primii
ani de viaţă, este mediul educaţional care îşi lasă cel mai pregnant amprenta pe personalitatea şi
dezvoltarea noastră ulterioară. Nu degeaba se vorbeşte despre “cei şapte ani de acasă”, ani în
care orice copil este profund influenţat de stilul de viaţă adoptat de membrii familiei, de climatul
socio-afectiv, de structura familiei şi nu în ultimul rând de statutul socio-economic al adulţilor.
“În funcţie de felul în care mama şi tatăl îşi înţeleg şi îşi joacă rolul în primii ani de viaţă ai
copilului, dezvoltarea psihică a acestuia poate fi stimulată, accelerată sau dimpotrivă, întârziată,
frânată, fiind desfăşurată în maniera echilibrată, armonioasă ori cu producerea unor dezechilibre
şi dizarmonii ce-i vor periclita mai târziu modul de relaţionare cu cei din jur şi integrarea
normală în viaţa sociala şi profesională” (M. Golu, 1993, pag. 140).
Şcoala, al doilea mediu cu caracter educogen din care facem parte, este un mediu
complex, care susţine şi completează acţiunea educativă exercitată de familie. Şcolile, indiferent
de gradul lor, sunt organizaţii responsabile cu educaţia formală a copiilor şi au obligativitatea de
a-şi achita această responsabilitate, pentru o dezvoltare armonioasă a personalităţii celor educaţi.
Menirea şcolii nu este doar aceea de a înzestra copilul cu un bagaj de cunoştinţe şi deprinderi
specifice, ci mai ales aceea de a-i face uşoară integrarea în societate, de a-l face să ia activ parte
la viaţa socială.
Mulţi părinţi, în necunoştinţă de cauză, sunt convinşi de faptul că educaţia copiilor lor
este doar responsabilitatea şcolii, sau că grădiniţa şi şcoala primară reprezintă doar o joacă şi că
problemele de învăţare încep abia mai târziu. Ceea ce este important de ştiut este faptul că
instruirea, învăţarea, formarea personalităţii începe încă de la naştere, şi că primii dascăli ai unui
copil sunt de fapt părinţii, iar educatoarea, învăţătoarea şi respectiv profesorii vin să susţină
efortul familiei, să-l completeze şi să-l dirijeze profesionist. De aceea colaborarea dintre şcoală
şi familie trebuie să stea în centrul preocupărilor celor doi factori educativi. Armonia dintre
aceste două medii educative va conduce, cu siguranţă, la formarea unei personalităţi echilibrate.
Dacă aceste două medii asigură siguranţă şi afecţiune, dacă va exista consecvenţă între
activităţile şi acţiunile desfăşurate în familie şi cele de la şcoală, vom reuşi să construim
personalităţi armonioase, puternice, pregătite să facă faţă vieţii sociale, cu tot ceea ce implică ea.
Relaţia dintre familie şi şcoală trebuie să se bazeze pe ceea ce trebuie să facă copilul,
care este comportamentul pe care acesta trebuie să-l adopte şi nu pe ceea ce trebuie să nu facă
copilul. De asemenea, atitudinile negativiste venite din partea şcolii sau a familiei defavorizează
dezvoltarea copilului, iar comportamentul părinţilor sau a educatorilor constituie modele de
urmat pentru copil. Nu o dată s-a spus, pe bună dreptate, că dacă nu vrei ca elevul/ copilul tău să
adopte un comportament trebuie să nu îl vadă. De aceea se impune ca toţi adulţii din jurul unui
copil, indiferent de statutul lor (părinte, bunic, tutore, educatori), să colaboreze, să coopereze, să
facă deci un front comun pentru a păstra consecvenţa în cereri, comportamente şi atitudini.

Prin dezvoltare, ȋn general, se ȋnțelege un proces complex de trecere de la inferior la


superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr-o succesiune de etape, de stadii,
fiecare etapa reprezentând o unitate funcționalǎ mai mult sau mai puţin ȋnchegatǎ, cu un
specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapǎ la alta implicǎ atât acumulări cantitative cât şi
salturi calitative, acestea aflându-se ȋntr-o condiţionare reciprocǎ.
Dezvoltarea personalitǎţii se manifestǎ prin ȋncorporarea şi constituirea de noi conduite
şi atitudini care permit adaptarea activǎ la cerinţele mediului natural şi socio-cultural.
Dezvoltarea permite şi faciliteazǎ constituirea unor relaţii din ce ȋn ce mai diferenţiate şi mai
subtile ale fiinţei umane cu mediul ȋn care trǎieşte şi se formeazǎ. Dezvoltarea are caracter
ascendent, asemǎnǎtor unei spirale, cu stagnǎri si reveniri aparente, cu reȋnnoiri continue. Ca
proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul acţiunii contradicţiilor ce se constituie mereu ȋntre
capacitǎţile pe care le are la un moment dat individul şi cerinţele din ce în ce mai complexe pe
care le relevǎ factorii materiali şi socio-culturali cu care acesta este confruntat în devenirea sa.
Dezvoltarea psihicǎ este rezultatul interacţiunii factorilor externi si interni. Cei externi
sunt constituiţi din totalitatea acţiunilor şi influenţelor ce se exercitǎ din exterior asupra formarii
si dezvoltarii personalitǎţii umane. Aceştia sunt mediul şi educaţia. Factorii interni sunt
constituiţi din totalitatea condiţiilor care mijlocesc si favorizeazǎ dezvoltarea psihicǎ, condiţii
care pot fi de naturǎ biologică, ereditarǎ şi psihosocialǎ.
Toate aceste influenţe exercitate asupra personalitǎţii umane pot fi grupate prin
raportare la trei noţiuni de bazǎ: ereditatea, mediul, educaţia.

1.2.1. Rolul eredității în formarea personalitǎţii

Conceptul"ereditate" provine de la cuvantul latin "heres" - moştenitor.


Ereditatea poate fi definitǎ ca însuşirea fundamentalǎ a materiei vii de a transmite de
la o generaţie la alta, sub forma codului genetic, mesajele de specificitate ale speciei, grupului
şi individului (A.Cosmovici, L. Iacob, 1999). De remarcat ȋn acest context este cǎ identitatea
geneticǎ este practic imposibilǎ ȋntre antecesori şi descendenţi. Rezultǎ astfel că din punct de
vedere genetic fiecare individ este diferit, unic si irepetabil ȋn raport cu toţi ceilalţi din trecut,
prezent sau viitor, probabilitatea unei identitǎţi absolute fiind de 1 la 70 de trilioane. Unicitatea
biologicǎ este astfel una din trǎsǎturile definitorii ale fiinţei umane. Ea ȋşi pune amprenta asupra
ȋntregii deveniri umane, nu ȋntr-un mod independent ci în corelaţie cu factorii externi, de mediu
şi educaţie. Ca factor intern al dezvoltǎrii, ereditatea include un complex de elemente de ordin
biologic şi psihofuncţional."Purtǎtorii" materiali ai informaţiei ereditare sunt genele din
cromozomii nucleelor celulare. Structura biochimicǎ a acestora este cea care explicǎ infinita
diversitate umanǎ. Totalitatea genelor constituie programul genetic sau potenţialul ereditar.
Fiecare specie şi individ din cadrul speciei posedǎ propriul sǎu program genetic. Din punct de
vedere psihologic, cantitatea de informaţie stocatǎ ȋntr-o celulǎ constituie mesajul genetic care,
ȋn forma sa latentǎ, prealabilǎ acţiunii factorilor de mediu, este cunoscutǎ sub denumirea de
genotip. Din interacţiunea genotipului cu mediul ȋnconjurător apare fenotipul, ca o sintezǎ a ceea
ce este ereditar şi influenţele mediului. Majoritatea autorilor sunt de pǎrere cz zestrea ereditarǎ
se manifestǎ la om pe douǎ planuri: unul ȋn determinarea unor trǎsǎturi generale ale speciei, cum
ar fi structura anatomofiziologicǎ a organismului, poziţia bipedǎ, etc., iar celǎlalt în determinarea
unor particularitǎţi individuale cum ar fi caracteristicile anatomofiziologice (culoarea pielii, a
ochilor, a pielii, etc.), amprentele digitale, grupa sanguinǎ, etc.
Ereditatea, o însuşire biologică, este așadar proprietatea organismelor vii de a transmite
urmaşilor un “mesaj” specificat prin intermediul genelor. Altfel spus, ereditatea este o
„moştenire” de la părinţi (zestre ereditară), dar nu o transcriere pur şi simplu a însuşirilor
părinţilor, ci a genelor acestora, ce conţin informaţia genetică.
A afirma că părinţii transmit urmaşilor nu însuşirile lor gata formate, ci “mesaje”
specificate prin intermediul genelor este un adevăr. Acest adevăr însă trebuie dus mai departe,
precizând în ce constă şi ce se întâmplă cu aceste informaţii genetice şi, mai ales, dacă există o
influenţă a eredităţii biologice asupra dezvoltării psihice. Sub aspect biologic, ereditatea (zestrea
ereditară) reprezintă tocmai acel ansamblu de însuşiri stabile, fixate genetic şi transmisibile
urmaşilor sub forma unei anumite organizări fizice şi biochimice. Ca să fim mai expliciţi,
folosindu-ne de datele actuale ale geneticii, prin “mesajele” codificate se determină genetic:
a) anumită “schemă” corporală, sexul, diversitatea şi specificul structural şi funcţional
al organelor de simţ (olfactiv, gustativ, vizual, auditiv, tactil), al aparatelor şi
sistemelor anatomice (respirator, digestiv, circulator, locomotor), reflexe şi trebuinţe
fundamentale, indispensabile contactului iniţial cu ambianţa;
b) serie de însuşiri mai restrânse, individuale, unele fizice externe (greutatea masei
corporale la naştere, mărimea capului, culoarea pielii, conformaţia feţei, culoarea
ochilor etc.), altele interne biochimice (particularităţi ale compoziţiei chimice a
sângelui şi ale structurii celulare, ale schimbului de substanţe cu mediul), altele
funcţionale (plasticitatea sistemului nervos, unele particularităţi anatomo-fiziologice
ale analizatorilor, caracteristici tipologice ale proceselor nervoase fundamentale, ca
intensitate, echilibru, mobilitate, încărcătura fluxului sangvin pe unitatea de timp,
etc.)
Am putea continua această enumerare, trecând din planul biologicului în cel al
psihologicului? Altfel spus, procesele psihice, însuşirile de personalitate sunt determinate
ereditar în aceeaşi manieră şi cu aceeaşi fidelitate precum caracteristicile fizico-biologice?
Până în prezent, cercetările genetice nu pun în evidenţă date certe cu privire la substratul
biologic al transmiterii calităţilor psihice, ceea ce nu înseamnă că se neagă orice relaţie şi
influenţă între biologicul şi psihicul uman. Între gene ca substanţe biochimice şi caracterele
psihologice se află "distanţe” mari, ce presupun numeroase transformări calitative care au nevoie
de forţe specifice ce nu le conţine în sine biologicul. Genele înseşi nu se poate spune că sunt
“bune” sau “rele”, aşa cum remarca un specialist în antropologia fizică (Golu, P., 1985, p.69),
totul depinzând de ceea ce înconjoară gena, de genotip şi de condiţiile ambianţei individului
purtător. Viul este o informaţie genetică adaptată la ambianţă, rolul genei fiind acela de a
explora ambianţa. Genotipul şi fenotipul şi mai ales relaţia dintre ele, pe de o parte, şi dintre ele
şi mediu, pe de altă parte, exprimă pregnant acest lucru. Aşa cum se ştie, particularităţile
ereditare reprezintă doar un ansamblu de potenţialităţi(disponibilităţi) codificate sub forma unui
program genetic. În cadrul acestuia, sunt disponibilităţi care datorită caracterului subordonat, în
raport cu gena dominantă, al genei de care sunt legate, deşi se transmit, rămân totuşi latente,
alcătuind genotipul, şi disponibilităţi care transmiţându-se devin manifeste, graţie poziţiei
dominante a genei cu care sunt corelate, alcătuind ceea ce se numeşte fenotipul. Fenotipul
desemnează, deci, acel ansamblu de însuşiri şi caractere care se manifestă în mod vizibil la un
individ şi care sunt determinate atât de baza ereditară cât şi de condiţiile de mediu, sau, altfel
spus, ansamblul de însuşiri şi caractere provenite din interacţiunea genotipului cu circumstanţele
mediului. Deci, fenotipul este un fel de “zonă activă”, “poartă de deschidere” a genotipului spre
mediu şi a mediului spre genotip.
Începând de la mijlocul anilor ’70, multe cercetări efectuate asupra gemenilor indică
faptul cǎ aproape jumătate, dacă nu chiar mai mult, din variaţia caracteristicilor majore ale
personalitǎţii este datorată factorilor genetici.
Zestrea ereditarǎ constituie o premisǎ necesarǎ pentru dezvoltarea psihicǎ. Ea nu
produce direct aptitudinile şi atitudinile, capacitǎţile şi interesele, caracterul şi concepţia
despre lume a individului. Fructificarea potenţialitǎţilor ereditare este mijlocită de mediu şi de
modalitǎţile de organizare a activitǎţii celui care se dezvoltǎ. Astfel, ȋn fazele de ȋnceput ale
dezvoltǎrii, acţiunea factorilor ereditari este mai pregnantǎ şi efectele ei mai uşor vizibile. La
vârste mai târzii, influenţa lor devine mai puţin evidentǎ, ea contopindu-se cu experienţa deja
achiziţionatǎ.
Ȋn relaţie cu fenomenele psihice, factorii ereditari sunt consideraţi premise necesare, dar
nu şi suficiente pentru dezvoltarea acestora şi pentru formarea insuşirilor lor. Predispoziţiile
native au un caracter polivalent, ceea ce ȋnseamnǎ cǎ pe acelaşi fond ereditar se pot realiza, sub
influenţa factorilor de mediu si educaţie, profiluri şi ȋnsuşiri psihice diferite. Ele nu
predeterminǎ ȋn mod fatal anumite calitǎţi şi ȋnsuşiri ale personalitǎţii umane, ȋnsǎ, oferǎ baza
necesarǎ pentru ȋnvǎţare, pentru ȋnsuşirea experienţei sociale şi influenteazǎ dinamica elaborarii
unor noi mecanisme ale comportǎrii.
Ȋntr-adevar, existǎ o legaturǎ inseparabilǎ ȋntre influenţele genetice şi mediul
ȋnconjurator, şi este complet lipsit de sens sǎ vorbim despre ele ca şi cum ar fi independente.
Hebb (1994) a dat un asemenea exemplu referitor la un ou ȋn dezvoltare. Fărǎ componenţa
geneticǎ oul nu existǎ, dar lipsa mediului de menţinere a vieţii şi izolarea oului ȋn frig au ca
rezultat moartea acestuia. Deci, ce asigurǎ dezvoltarea oului, ereditatea sau mediul? Bineînţeles,
şi ereditatea, şi mediul contribuie la acest proces şi acest lucru trebuie reţinut în studierea
influenţelor genetice. Ȋn ceea ce priveşte alte aspecte interesante ale ereditǎţii, acestea au fost
puse ȋn evident cu ajutorul unor cercetǎri pe gemeni (monozigoţi, dizigoţi şi chiar tripleţi). S-a
evidenţiat printre altele, ca la monozigoţi existǎ o foarte mare asemǎnare tipologicǎ, explicabilǎ
prin provenienţa dintr-un singur ou fecundat. Ideea cǎ genele din cromozomii celulelor sunt
singurele transmiţǎtoare de informaţie ereditarǎ, sau aşa-numita"teorie cromozomicǎ a
ereditǎţii"a lui T. H. Morgan, a fost reanalizatǎ ȋn ultimele decenii de cǎtre ingineria geneticǎ.
Mecanismele genetice au fost studiate nu doar la nivel cromozomial ci şi la nivel biochimic.
Rolul acidului dezoxiribonucleic (AND) a atras atenţia asupra unor aspecte complexe ȋntre
metabolism şi ereditate, AND fiind un important"purtator"de informaţie ereditarǎ.
Ca o concluzie ȋn ceea ce priveşte ereditatea ca factor al dezvoltǎrii psihice umane,
principalele rezultate ale cercetǎrilor genetice, cu relevanţǎ pentru sfera fenomenului
educaţional, ar putea fi sintetizate astfel :
Pe cale geneticǎ sunt transmise un complex de predispozitii sau potenţialitǎţi, si nu
trasǎturile antecesorilor. Diversitatea psihicǎ a subiecţilor umani nu este rezultatul exclusiv
al factorilor ereditari, ci şi al factorilor de mediu. Determinaţiile ereditare se pot exprima la
diferite momente de vârstǎ sau pot rǎmâne ȋn stare latentǎ pe tot parcursul vieţii individului,
ȋn absenţa unor factori activizatori. Unele aspecte ale vieţii psihice sunt puternic determinate
ereditar ( temperament, aptitudini, emotivitate ), iar altele mai puţin (caracter, voințǎ,
atitudini). Ereditatea umanǎ, spre deosebire de cea animalǎ, conferǎ cea mai micǎ
ȋncǎrcǎturǎ de comportamente instinctive.
Spre exemplu, copilul mic ȋşi pierde specificitatea dacǎ ȋn copilǎrie este asistat de
membrii altei specii, el"animalizându-se"ȋn ciuda ereditǎţii sale de tip uman. Astfel, specia
umanǎ are cea mai lungǎ copilarie deoarece animalului ii este dat prin instincte tot ceea ce
trebuie sǎ ştie pentru a supravieţui, pe când omul trebuie sǎ ȋnveţe majoritatea lucrurilor
necesare asigurǎrii supravieţuirii.
Factorul genetic este o premisǎ naturalǎ a formǎrii personalitǎţii cu acţiune
probabilisticǎ, oferind fie o ereditate normalǎ ce trebuie valorificatǎ, fie o ereditate târâtǎ, ce
poate fi compensatǎ în diferite grade.

1.2.2. Rolul mediului în formarea personalitǎţii

Mediul, ca factor al dezvoltǎrii psihice, este şi mai profund implicat ȋn devenirea psihicǎ
umanǎ, oferind materialul de construcţie. Ȋn sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor
naturale, sociale, culturale ce ne ȋnconjoarǎ şi cu care omul este ȋn interacţiune permanentǎ, pe
tot parcursul vieţii sale. Factorii de mediu acţioneazǎ ȋn anumite contexte sau cadre sociale -
grupurile familiale, de joc, de ȋnvǎţǎtura - care constituie şi ele tot atâtea medii. Influenţa
factorilor de mediu se exercitǎ nu numai asupra constituirii psihicului ȋn ontogenezǎ, dar şi
asupra proceselor fizice - osificarea, dentiţia, greutatea - prin condiţiile alimentare, igienice şi de
protecţie pe care le oferǎ. Se distinge existenţa a douǎ planuri majore ȋn care factorii de mediu
acţioneazǎ asupra individului: planul factorilor natural-geografici ( sau mediul fizic ) şi planul
factorilor de ordin social ( sau mediul social). Ȋn rândul factorilor natural-geografici includem
relieful, clima, temperatura, de fapt totalitatea condiţiilor bioclimatice ȋn care trǎieşte omul, iar
ȋn factorii de ordin social includem, alǎturi de educaţie, familia, grupul de prieteni, contextul
cultural al existenţei individului si sistemul relaţiilor sociale ȋn general. Acţiunea mediului fizic
este mereu corelatǎ cu cea a mediului social care direcţioneazǎ valorificarea posibilitǎţilor
oferite de mediul fizic şi modificǎ acţiunea acestuia ȋn concordanţǎ cu nevoile organismului. Din
punctul de vedere al tipului de influenţe exercitate din partea factorilor de mediu distingem
influenţe ale mediului proximal ( persoane şi situaţii cotidiene ) şi influenţe ale mediului distal
( mass-media, Internetul ).

Mediul este reprezentat de ansamblul elementelor şi condiţiilor de viaţă cu care un individ


interacţionează direct sau indirect, în diferite etape de evoluţie, pe parcursul dezvoltării sale.
Componentele mediului influenţează dezvoltarea personalităţii umane. Dacă ne referim la
mediul geografic-natural, putem spune că acesta influenţează dezvoltarea şi sănătatea omului
prin climă, relief, radiaţii, poluare etc. În ceea ce priveşte mediul socio-cultural, acesta este cel
care conduce la umanizarea şi socializarea individului, prin asigurarea condiţiilor materiale, de
civilizaţie şi cultură. Influenţele sale se manifestă prin relaţiile inter-umane, ideologii, grupuri
sociale, concepţii, stil de viaţă etc. Omul interiorizează condiţiile de mediu prin intermediul
premiselor ereditare, a experienţei de viaţă, în strânsă legătură cu personalitatea sa, reunind
astfel să se adapteze la aceste condiţii.
Un mediu favorabil poate însemna o şansă a dezvoltării individului, în aceeaşi măsură
în care un mediu ostil, substimulativ poate reprezenta un blocaj al dezvoltării.

Mediul este constituit din ansamblul condiţiilor materiale şi sociale ce conturează cadrul
de existenţǎ şi de dezvoltare a omului. Între factorii de mediu ce influenţează procesul
dezvoltării omului putem distinge influenţe ale mediului fizic (natural sau primar) cele ale
mediului social şi mai nou după studii recente mediul nutriţional (dat fiind impactul său
considerabil nu numai în planul creşterii şi maturizării fizice, ci şi în cel al dezvoltării diferitelor
procese şi funcţii ale vieţii psihice).
Potenţialităţile ereditare interacţionează cu mediul, acesta devenind un modelator
permanent al vieţii. Se poate afirma că fiecare faţetă a individualităţii cere participarea mediului.
Dincolo de orice îndoială, noi suntem şi ereditate şi mediu. ”Nimic nu este determinat exclusiv
de ereditate, după cum nimic nu este determinat exclusiv de mediu”(Maximilian, C., 1989, p.8).
Afirmaţia este valabilă atât pentru biologicul, cât mai ales pentru psihologicul fiinţei umane.
Este adevărat că mai buna înţelegere a acestei afirmaţii ne obligă la o analiză comparată a
dezvoltării omului în plan filogenetic şi în plan ontogenetic. Specificitatea biologică a omului nu
trebuie simplificată şi schematizată, înţelegând-o ca fiind pur şi simplu o transpunere de la
ascendenţi la descendenţi, gen “patul lui Procust”. Filogenetic vorbind, însuşirile de provenienţă
ereditară nu se transplantează direct din trecutul zoologic al omului în construcţia lui actuală,
contrazicându-i esenţa socială, ci ele suportă acţiunea modelatoare a legităţii social-istorice, sub
a cărei influenţă dominantă se desfăşoară întregul proces al antropogenezei. Evoluţia modului
social de viaţă atrage după sine perfecţionarea continuă a organizării fiziologice a organismului
uman. Aşa, de exemplu, trebuinţele organice nu rămân simple cerinţe instinctive, biologice,
animale. Ele fiind plasate în condiţii sociale capătă o esenţă socială. Şi în plan ontogenetic
trebuie să înţelegem că urmaşul nu este din punct de vedere fizic o copie identică şi exclusivă
nici a tatălui, nici a mamei şi nici o simplă sumă a caracterelor acestora. El reprezintă o alcătuire
sui-generis, înăuntrul căreia însuşirile biologice ale tatălui şi ale mamei interacţionează şi se
modifică unele pe altele. “Prelucrarea ” materiei ereditare iniţiale continuă în cursul vieţii
intrauterine sub acţiunea condiţiilor de mediu pe care le oferă organismul mamei, proces ce se
continuă după naştere, pe tot traseul dezvoltării ontogenetice. Şi acest lucru rămâne un proces
necontenit în succesiunea generaţiilor, mediul modelând permanent viaţa.
Problema “prelucrării” biologicului intră în alţi parametri atunci când vorbim de
psihogeneza individului. Însuşirile biologice cu care se naşte omul nu predetermină caracterul şi
conţinutul devenirii sale psihice. Ele conţin însă, în calitatea lor de sistem deschis,
compatibilitatea de a se cupla cu modalităţi diferite de organizare a vieţii şi a activităţii
individului, devenind o premisă a acestei dezvoltări. Resursele biologice pot fi exploatate şi
valorificate diferit de la individ la individ. Direcţionarea, actualizarea şi concretizarea lor intră
sub imperiul mediului, al cerinţelor sociale şi al modelelor educaţionale. Această proprietate a
zestrei ereditare de cuplare şi prelucrare sub acţiunea forţei constructive a mediului sporeşte
considerabil numărul gradelor de libertate necesare dezvoltării psihice a omului, caracterul
pluridirecţional al posibilităţilor formării lui. Totuşi această dezvoltare nu se autonomizează
total, devenind o problemă exclusivă a mediului. Bagajul ereditar reprezintă premisa acestei
dezvoltări, elementul asupra căruia acţionează mediul şi prin care construieşte psihicul şi
personalitatea. În absenţa acestuia, mediul nu poate produce psihicul şi personalitatea. Deci,
omul devine om nu doar pentru că trăieşte într-un mediu specific, ci şi pentru că se naşte om.
Este adevărat în că absenţa mediului social, copilul, de exemplu, nu va ajunge să comunice prin
limbaj articulat, nu i se va forma şi dezvolta gândirea, imaginaţia, memoria, afectivitatea etc. în
formele specific umane. Dar mediul social nu poate construi aceste structuri şi procese psihice la
orice fiinţă vie. În jurul omului şi în mediul său specific de viaţă trăiesc atâtea fiinţe vii, care nu
ajung să vorbească, să gândească, să imagineze, să creeze precum omul. Lucrul acesta se va
întâmpla numai cu puiul de om pentru că s-a născut cu aceste dispoziţii spre o asemenea
dezvoltare, deşi, ele, cum am văzut, nu conţin în sine forţa necesară pentru a se transforma de la
sine în procese, calităţi şi însuşiri umane. Toate cazurile de deficienţe din naştere ne atrag atenţia
că perturbările zestrei ereditare diminuează, limitează sau fac insuficientă acţiunea mediului. Să
amintim aici accidentele cromozomiale, când întâmplarea face ca o pereche de cromozomi să nu
se separe în timpul formării celulelor germinale, apărând celulele cu un cromozom în plus sau în
minus şi, respectiv, nou născuţi cu cromozomi în plus sau în minus.
Aşadar, dacă premisele ereditare - somatice şi neurologice - sunt absolut indispensabile
dezvoltării psihice, constituind terenul pe care aceasta se construieşte, mediul este şi mai
profund implicat în această dezvoltare, oferind materialul de construcţie (Golu, P., 1985, p. 72)
şi devenind în acelaşi timp forţa care declanşează şi întreţine această dezvoltare. Programul
genetic îşi pune amprenta îndeosebi asupra ordinii de realizare a procesului maturării neuro-
psihice, dar acesta suportă pe scară largă influenţele echipamentului cultural al cadrului de viaţă,
care devin hotărâtoare mai ales pentru momentele de răscruce ale dezvoltării psihice, de
exemplu, momentul de debut al limbajului şi gândirii. Specialiştii vorbesc de caracterul
irecuperabil al insuficienţelor acumulate în timpul primilor ani de viaţă (prima copilărie), care îşi
vor spune cuvântul de-a lungul întregii evoluţii individuale. Dacă zestrea genetică furnizează
potenţialităţi, virtualităţi, desemnând limitele de reacţie ale organismului, şi, prin acestea,
limitele în care se pot înscrie unele performanţe individuale, mediul determină maniera specifică
de obiectivare a disponibilităţilor, de transformare a lor din potenţialităţi în structuri şi calităţi
concrete şi furnizează conţinutul dezvoltării. Deci, structura psihologică şi de personalitate şi,
prin aceasta, performanţele individului sunt rezultatul interacţiunii celor doi factori. Această
interacţiune se traduce în faptul că aceleaşi variaţii ale mediului convin inegal diverselor
genotipuri, contribuind diferit la fenotip în funcţie de genotip.
Conceptul de mediu are o sferă foarte amplă, desemnând, în sensul larg al cuvântului,
cadrul în care se naşte, trăieşte şi se dezvoltă copilul (omul). Dacă factorul ereditar este
considerat ca factor intern, endogen, în raport cu individul uman la care ne referim, mediul este
un factor extern, exogen. Influenţa acestui factor acţionează asupra omului nu doar după
naşterea sa, ci chiar din momentul actului concepţiei, deci, inclusiv în perioada intrauterină.
Structura mediului este foarte complexă şi variată, începând de la mediul natural şi
componentele sale până la mediul social şi componentele lui. Tocmai această complexitate a
mediului şi faptul că el nu determină nediferenţiat dezvoltarea i-au determinat pe specialişti să
introducă o nouă sintagmă – „nişa de dezvoltare”- care se referă în mod expres la mediul
specific individului şi la valorile formative ale acestuia.
Semnificaţia mediului ca factor important al dezvoltării şi formării personalităţii a fost şi
este demonstrată de numeroase anchete, studii şi experimente, care relevă variaţiile pe care le
introduce acesta în dezvoltarea psihică în raport cu calităţile şi disponibilităţile sale, conform
nevoilor acestui proces de dezvoltare, ajungând până la decretarea acestui factor drept
indispensabil pentru procesul de umanizare. Sunt cunoscute în acest sens cercetările făcute de
specialişti cu privire la conexiunea dintre deficienţele mintale şi factorii economici şi culturali
(Dr. Cordier), variaţiile pe care le introduce mediul socio-economic în evoluţia rezultatelor la
învăţare (M. de Motmollin), rolul mediului social în momentul de debut al limbajului şi gândirii
(R.Zazzo), diferenţele de dezvoltare psihică între copiii crescuţi în familia de origine şi cei
adoptaţi, între copiii doriţi de părinţi şi cei nedoriţi, între copiii unici şi cei crescuţi într-un mediu
familial mai numeros (P. Bourdieu), influenţa originii sociale, a profesiunii părinţilor şi a
mediului rezidenţial asupra şanselor reuşitei în învăţământul superior (P. Bourieu şi P. Asseron )
etc. (Golu, P., 1985, p. 74-75). Aşa, de exemplu, cercetările efectuate de Dr. Courdier, cu privire
la relaţia dintre deficienţele mintale şi factorii economici şi culturali, au scos în evidenţă că cei
mai mulţi debili mintal se recrutează din medii deficitare, cum ar fi periferiile marilor oraşe,
unde frecvent se întâlnesc cupluri nelegitime, locuinţe sărăcăcioase, familii numeroase, viaţă
dezordonată, relaţii tensionate, adică medii care nu pot să asigure corespunzător nutriţia,
protecţia sanitară şi climatul educativ necesar copiilor. M. de Motmollin, cu ocazia uneia din
cercetările sale, a alcătuit un fel de geografie intelectuală a Franţei pe departamente şi profesiuni,
din care reiese că poziţia cea mai slabă o ocupă subiecţii proveniţi din regiuni agricole de tip
patriarhal. Ocupându-se de problema inferiorităţii fizice şi intelectuale a gemenilor, R. Zazzo a
ajuns la concluzia că aceasta se datorează nu unui deficit neurologic şi mintal congenital ci, pe
de o parte, particularităţiilor vieţii intrauterine (de exemplu, rivalitatea pentru hrana maternă),
iar, pe de altă parte, specificului, mediului social originar. La acestea se adaugă şi inferioritatea
achiziţionată, determinată de o sărăcie a contactelor de comunicare cu cei din jur ca urmare a
faptului că gemenii îşi creează oarecum o structură de cerc închis.
Un alt grup de cercetări care a adus date semnificative despre rolul mediului social în
dezvoltarea psihică, mai corect spus despre efectele absenţei acestuia, au fost făcute pe cazurile
de copii “sălbatici” (Bejat, M., 1971, p.64-69). Istoria a consemnat peste 52 de fiinţe umane
(copii) ce au fost găsite după ce au trăit un număr de ani în afara societăţii, supravieţuind în
diferite colectivităţi de animale (maimuţe, lupi) şi de păsări. Cel mai recent, cel mai cunoscut şi
poate cel mai interesant caz de acest gen este cel al lui Ramu, găsit în1957 pe peronul gării din
Lucknow (India). Ramu înseamnă în limba indiană copil-lup. Este vorba despre un copil căruia
antropologii i-au stabilit vârsta de 9 ani, perioadă de timp pe care o petrecuse în colectivitatea de
lupi. El a fost internat în spitalul din Lucknow, unde a trăit până în toamna anului 1968, când
împlinise aproximativ 20 de ani. A primit o îngrijire deosebită şi a fost supus unor studii
sistematice de o echipă de medici, psihologi, antropologi şi pedagogi. În ciuda eforturilor depuse
în cei 11 ani cât a mai trăit, specialiştii nu l-au putut aduce pe Ramu în “rândul oamenilor”.Ei n-
au reuşit să-l aducă nici măcar în situaţia de a scoate un sunet articulat. El nu s-a putut exprima
decât prin mugete, n-a mâncat decât carne crudă, frunze şi rădăcini de copac, n-a băut lapte şi
apă decât cu limba, n-a mers decât în patru labe, a suportat greu lumina zilei, fiind adaptat
perfect vederii nocturne. Ce spun toate acestea? Ramu, ca orice pui de om, la naştere a fost un
candidat virtual la procesul umanizării. Lipsindu-i însă mediul social încă de la naştere, cu
solicitările lui specifice, dezvoltarea sa psihică a rămas la nivelul specific lumii animale în care a
trăit. Comportamentul lui general a rămas înscris în reactivitatea instinctiv animalică. Gândirea,
limbajul, imaginaţia, memoria etc., procese specific umane, nu s-au format pentru că n-au fost
prezenţi factorii sociali specifici care să cupleze dispoziţiile ereditare spre o asemenea dezvoltare
şi să ofere materialul constructiv, necesar acestei dezvoltări. Prin nesolicitare, acele
disponibilităţi incipiente s-au “atrofiat”, dacă ne putem exprima aşa, încercările de repunere a lor
în funcţiune după 9 ani soldându-se cu o nereuşită totală. La aceeaşi concluzie ne conduce şi
analiza celorlalte cazuri de aşa-zişii „copii sălbatici”. Iată cum datul ereditar prin el însuşi nu
poate produce structuri şi procese specific umane. Mediul social devine o condiţie indispensabilă
a dezvoltării psihice umane. În absenţa lui nu se poate vorbi de dezvoltare psihică umană.
Afirmaţia este cu atât mai valabilă pentru primii ani de viaţă şi pentru momentele de debut al
diferitelor structuri şi procese psihice. În cazul lui Ramu, încercările de umanizare s-au soldat cu
un eşec total, pentru că disponibilităţile ereditare niciodată timp de 9 ani nu au fost solicitate,
“puse în funcţiune” în direcţia şi forma psihicului uman. Dimpotrivă, în alte cazuri de aşa-zişi
„copii sălbatici,”care au trăit un număr de ani (primii ani) în societate, interval în care limbajul,
gândirea, memoria etc. au debutat, ajungând într-un stadiu mai avansat sau mai puţin avansat de
evoluţie în funcţie de numărul acestor ani, după care au supravieţuit un alt număr de ani în afara
societăţii, după ce au fost găsiţi s-au înregistrat ceva progrese în sens de recuperare ca dezvoltare
psihică. Progresele au fost direct proporţionale cu numărul anilor petrecuţi în societate după
naştere.
Rezultă din cele analizate că mediul şi îndeosebi cel social reprezintă o adevărată
“maternitate” pentru copil (om) după naşterea acestuia. “Nutriţia socială” a copilului (omului) se
suprapune nutriţiei sale alimentare şi împreună creează o punte de legătură între biologic şi
psihologic în procesul devenirii sale. Mediul de viaţă este primul mare “transformator” în care
pătrund date ale fondului biologic al copilului, “laboratorul” care construieşte pe aceste
disponibilităţi structura psihică şi de personalitate. Aşa cum plastic afirmă P. Golu, “ dacă
ereditatea este “leagănul” în care copilul primeşte “foaia de drum”, mediul este cel care oferă
lanţul de situaţii (situaţii şi evenimente) prin care se va circula cu această foaie, completată,
întreruptă, vizată, corectată după împrejurări”. Virtualităţile ereditare capătă contur numai
filtrându-se prin mediu, prin realitatea fizică şi socială în care se naşte şi trăieşte copilul (omul).
Întrebându-ne în ce categorie de influenţe pot fi clasificate cele generate de mediu, şi
anume, în cele cu rol cauzal, determinant, în cele cu rol de condiţie sau cu rol de premisă, se
poate răspunde că mediul este o condiţie a dezvoltării. De ce? Pentru că el oferă copilului
(omului) şi, în acelaşi timp, copilul(omul) găseşte în el condiţii complete de viaţă, obiecte,
informaţii, modele de conduită, un fel de “materiale de construcţie” ce vor fi resorbite de
conţinutul dezvoltării. Dar, trebuie să facem şi această precizare, şi anume că prin specificul,
calitatea şi multitudinea elementelor care îl compun, mediul poate acţiona nu numai stimulativ,
ci şi ca un limitator al acestei dezvoltări.

Factorii de mediu nu trebuie reduşi ȋnsǎ la nivelul realitǎţii lor fizice, fiind necesarǎ luarea
ȋn calcul a semnificaţiei acordate de cǎtre subiectul uman acestora, ştiut fiind faptul cǎ omul nu
reacţioneazǎ la evenimente, ci la modul ȋn care acesta semnificǎ şi interpreteazǎ evenimentele.
Accentul se pune astfel nu pe simpla prezenţǎ sau absentǎ a factorilor de mediu, ci pe masura şi
modul de interacţiune al individului cu aceştia, ȋn sensul cǎ un factor de mediu prezent dar
indiferent subiectului cu care vine ȋn contact, este inert din perspectiva dezvoltǎrii acestuia.
Altfel spus, condiţia formǎrii personalitǎţii este ca factorii de mediu sǎ acţioneze asupra
individului, iar acesta sǎ reacţioneze prin intermediul unei activitǎţi proprii specifice. Acţiunea
factorilor de mediu, la fel ca si cea a ereditǎţii, este una de facturǎ aleatorie, probabilisticǎ,
putând fi ȋn egalǎ masurǎ o şansǎ a dezvoltarii sau un blocaj al acesteia. Pentru a evidenţia
ponderea relativǎ a celor doi factori, ereditatea si mediul în formarea personalitǎţii, s-au
intreprins o serie ȋntreagǎ de cercetǎri care au pornit de la situaţia unui mediu constant şi a unor
condiţii ereditare variabile ( gemeni dizigoţi ȋn condiţii asemǎnǎtoare de mediu ), a doua, inversa
primei, un mediu variabil şi o ereditate relativ identicǎ ( gemeni monozigoti crescuţi ȋn medii
diferite ) şi, ȋn fine, constatǎrile rezultate din observarea aşa-zişilor copii"sǎlbatici"care de la
naştere au crescut ȋn afara societǎţii umane. Dintre multiplele cercetari ȋntreprinse asupra
gemenilor le menţionǎm pe cele ale psihologului francez R. Zazzo. Concluzia la care a ajuns
este aceea cǎ deosebirile dintre ei se atenueazǎ o datǎ cu trecerea de la funcţii simple, procese
psihice elementare, la funcţii complexe, procese psihice superioare."Cu cât o funcţie psihicǎ este
mai complexǎ, cu atât mai puţin depinde de ereditate." Ȋncercarea de a exprima sub formǎ de
proporţie ponderea celor doi factori nu poate fi consideratǎ concludentǎ din cauza variabilitǎţii
existente, atât ȋn interiorul celor doi factori, cât şi ȋn relaţiile dintre ei. Concomitent cu
recunoaşterea influenţei mediului asupra omului trebuie sǎ admitem şi reciproca sa, aceea cǎ
omul influenteazǎ şi transformǎ mediul. Omul nu este, deci, un produs pasiv al mediului, el este
un subiect activ care, transformând mediul se transformǎ pe sine ȋnsuşi.
Mediul devine sursǎ a dezvoltǎrii psihice prin faptul cǎ oferǎ individului circumstanţe şi
condiţii concrete de viaţǎ, obiecte, informaţii şi modele de conduitǎ, susceptibile a fi percepute
şi ȋnvǎţate; de asemenea el oferǎ prilejuri de comunicare şi schimburi afective ȋntre individ şi
cei care ȋl inconjoarǎ. Mediul poate acţiona ca o barierǎ sau ca un factor care favorizeazǎ,
faciliteazǎ, avantajeazǎ dezvoltarea psihicǎ.

1.2.3. Rolul educaţiei în formarea personalitǎţii

Relaţionarea construcţiei biologice ereditare a organismului infantil nou-nǎscut cu datele


de construcţie furnizate de mediu se face printr-un operator special, educatia.
Etimologic, termenul "educaţie" (de la "educo, -educare") inseamna a creste, a instrui, a
forma, a scoate din, a duce, etc. Deci, am putea spune cǎ educaţia presupune a scoate individul
"din starea de naturǎ" şi a-l introduce "ȋn starea de culturǎ". Despre rolul sau puterea educaţiei şi
ponderea ei în dezvoltarea psihicǎ a omului s-au formulat, de-a lungul timpului, diverse
concepţii şi teorii. Formarea omului ca om, iar ȋn acest proces, rolul, posibilitǎţile şi limitele
educaţiei, este o problemǎ care s-a discutat şi se discutǎ intens.
Atitudinile posibile ȋn problema eficienţei educaţiei sunt trei: pozitivǎ, limitat pozitivǎ şi
negativǎ. Convingeri despre puterea, despre eficacitatea educaţiei se ȋntâlnesc din cele mai vechi
timpuri, atât ȋn folclorul pedagogic, cât şi ȋn operele unor filosofi ca: Democrit, Aristotel,
Quintilian. "Educaţia - spune Democrit - transformǎ pe om şi, fǎcând aceasta, ea creeazǎ o a
doua naturǎ."
Gânditorii Renaşterii au promovat ȋntelegerea omului ca facând parte din naturǎ şi au
militat pentru o concepţie pedagogicǎ ȋn care ȋncrederea ȋn puterea educaţiei este afirmatǎ cu
tǎrie. Ȋi amintim ȋn acest sens pe Comenius, Locke, Rousseau, Pestalozzi, s.a. Comenius ne
ȋnvaţǎ cǎ omul are ȋn el chiar de la naştere, ca un grǎunte, anumite cunoştinţe embrionare. Din
moment ce el posedǎ organe de simţ, nu existǎ nimic ce n-ar putea cunoaşte. Natura
dǎ"sǎmânţa", dar nu si cunoştinţe şi virtuţi gata formate. Aceastǎ sǎmanţǎ are nevoie de
dezvoltare şi aceastǎ dezvoltare este posibilǎ doar cu ajutorul educaţiei:"Nimeni nu poate deveni
om dacǎ nu capǎtǎ ȋnvǎţǎturǎ. - spunea Comenius. La replica posibilǎ cǎ existǎ"capete
stupide"care nu sunt ȋn stare sǎ ȋnveţe nimic, acelaşi Comenius rǎspunde:"E ȋndoielnic sǎ existe
o oglindǎ atât de murdǎritǎ, ȋncât sǎ nu reflecte totuşi imagini ȋntr-un fel oarecare; e ȋndoielnic
sǎ existe o tablǎ atât de zgrunţuroasǎ ȋncât sǎ nu putem scrie totuşi ceva pe ea. Dacǎ se
ȋntâmplǎ ȋnsǎ ca oglinda sǎ fie plinǎ de praf sau de pete, ȋnainte de a ne folosi de ea trebuie s-o
ştergem, iar o tablǎ prea zgrunţuroasǎ trebuie s-o dǎm la rindea.”
Ȋn ceea ce-l priveşte pe Locke, acesta s-a pronunţat, ȋn secolul al VIII-lea, categoric ȋn
favoarea educabilitǎţii, chiar exagerat de favorabil s-ar putea spune. El a avansat ideea potrivit
cǎreia sufletul copilului ar reprezenta o "tabula rasa" - o tablǎ curatǎ, "o hârtie albz sau cearǎ, pe
care o poţi forma cum ȋţi place." Filosoful materialist Helvetius, ȋn opera sa"Despre om"afirma
cǎ toţi oamenii se nasc cu aceleaşi capaciǎţi. Inegalitatea dintre ei ar fi diferenţa de educaţie,
deoarece "educatia poate totul". Belinschi atribuie şi el valoare imensǎ educaţiei, dar nu crede ȋn
atotputernicia acesteia. Conceptia sa este cǎ educaţia poate face mult, fǎrǎ ca acest "mult" sa fie
nelimitat. Ȋn ceea ce-l priveşte pe J. J. Rousseau, acesta socoteste omul este bun de la naturǎ,
dar corupt de societate.
Concepţii potrivit cǎrora educaţia nu poate contribui la schimbarea omului au apǎrut ȋncǎ
din orânduirea sclavagistǎ, când erau apǎrate astfel interesele claselor dominante. Ideologii
burgheziei rǎspândeau ideea cǎ burghezia este o clasǎ superior dotatǎ faţǎ de proletariat. S-a
ȋncercat astfel avansarea ideii cǎ persoanele cu o situaţie economicǎ ȋnfloritoare, cu o poziţie
socialǎ ȋnaltǎ, fac parte dintre oamenii cei mai pricepuţi si mai capabili, iar copiii acestor familii
burgheze dobândesc prin ereditate de la pǎrinţi aceste calitǎţi spirituale, fiind doar ei capabili sǎ
conducǎ societatea ȋn viitor. Chiar dacǎ s-ar da posibilitate copiilor de muncitori şi ţǎrani sǎ
frecventeze şcoli superioare, se considerǎ cǎ aceştia nu ar reusi sǎ facǎ faţǎ, deoarece nu i-ar
ajuta echipamentul lor nativ. Filosofia lui Kant este cea care a deschis drum scepticismului
pedagogic şi pornind de la Kant, Schopenhauer susţine şi el caracterul fatal al educaţiei.
Schopenhauer susţinea cǎ educaţia este neputincioasǎ ȋn faţa calitǎţilor moştenite ale omului,
care apasǎ asupra lui ca un destin implacabil ȋn decursul ȋntregii vieţi. Ȋn acelaşi timp cu
teoriile care proclamau ereditatea ca factor hotǎrâtor ȋn formarea omului, au apǎrut ȋn literatura
şi doctrine care susţineau cǎ mediul determinǎ totul şi nu se poate obţine nimic prin educaţie.
Asadar, mediul ar determina ȋn mod fatal devenirea umanǎ. Aceste teorii pesimiste, care
neagă puterea educaţiei, au dus şi la negarea educaţiei ȋn sine. Astfel, spre sfârşitul anilor 1800,
ȋn loc de pedagogie apare pedologia, nu ca o ştiintǎ despre educaţie, ci ca o pseudo-ştiintǎ care
avea la bazǎ teoria cǎ pricina insucceselor şcolare sunt ereditatea şi mediul.
Ȋn psihologia tradiţionalǎ existǎ douǎ şcoli principale de gândire ȋn ceea ce priveşte
devenirea umanǎ. Una este behaviorismul, avându-l ca reprezentant principal pe J. B. Watson,
care ȋn lucrarea sa "Psihologia vǎzutǎ de behaviorişti" ( 1913 ) susţine ideea cǎ dezvoltarea
omului este în cea mai mare mǎsurǎ un rezultat al influenţei mediului. Cea de-a doua este
nativismul, ai cǎrui susţinǎtori considerau cǎ dezvoltarea se datoreazǎ, ȋn principal, acţiunii
genelor şi cromozomilor.
Ȋn acest sens ȋl amintim pe Gessel, care ȋn 1943 a avansat ideea cǎ, de fapt, dezvoltarea
copiilor se produce aproape ȋn totalitate ca rezultat al influenţelor genetice, mediul
ȋnconjurator având un efect redus. Ȋn concepţia sa, rolul mamei este de a oferi un mediu ȋn care
dezvoltarea naturalǎ a copilului sǎ fie cât mai puţin perturbatǎ.
Ȋn Ţǎrile Române problema educaţiei a fost vǎzutǎ ȋn stransǎ legaturǎ cu concepţia
generalǎ despre viaţa din diferitele epoci istorice. Ȋn acest sens,"Ȋnvǎţǎturile lui Neagoe Basarab
cǎtre fiul sǎu Theodosie", deşi sunt impregnate de spiritul religios al Bizanţului, vǎdesc o
atitudine pozitivǎ faţǎ de educaţie. Concepţia lui C.Dumitrescu-Iasi cu privire la educaţie, s-ar
putea rezuma astfel: "Natura ne pune ȋnainte o serie nesfârşitǎ de varietǎţi
individual.Ȋmprejurǎrile exterioare pot favoriza sau impiedica dezvoltarea lor. "Ridicând o
problem cu totul modernǎ a celor trei factori - ereditate, mediu, educaţie - acesta continua: "E o
legaturǎ organicǎ ȋntre transformǎrile sociale şi sistemele de educaţie,, orice schimbare ȋn
alcǎtuirea socialǎ trebuie sǎ aducǎ cu sine modificarea ȋntregului sistem de educaţie."
Astǎzi, puţini psihologi ar fi dispuşi sǎ afirme fǎrǎ echivoc cǎ dezvoltarea s-ar datora
exclusiv unuia sau altuia dintre factorii enumeraţi mai sus - este evident cǎ atât ereditatea, cât şi
mediul şi educaţia contribuie la devenirea umanǎ. Ȋnsǎ, ȋn trecut, oamenii nu erau atât de
ponderaţi ȋn afirmaţii. Ereditatea şi mediul, ȋntr-o interacţiune şi unitate perfectǎ, promoveazǎ
necontenit dezvoltarea omului, dar nu la modul spontan, ci intr-o srtucturǎ cu funcţie nouǎ,
conştientǎ, un factor nou ȋn formarea omului - educaţia. Din aceastǎ perspectivǎ putem afirma
cǎ educaţia controleazǎ şi organizeazǎ influenţele mediului asupra individului, adaptându-le la
particularitǎţile de vârstǎ şi individuale ale acestuia. Astfel spus, educatia face legatura si
mediazǎ ȋntre potenţialitatea de dezvoltare, propusǎ de ereditate şi oferta de posibilitǎţi ale
mediului.
Educaţia armonizeazǎ interacţiunea ereditate-mediu şi creeazǎ un climat favorabil
actualizǎrii potenţialitǎţilor genetice, fapt pentru care putem spune cǎ educaţia este o activitate
umanǎ specializatǎ ȋn formarea personalitǎţii.
Fǎrǎ a nega importanţa factorilor ereditari şi de mediu, suntem totuşi ȋndreptǎţiţi sǎ
afirmǎm cǎ educaţia, care include un sistem complex de acţiuni şi influenţe de naturǎ
formativǎ şi informativǎ, are un rol major ȋn dezvoltarea psihicǎ şi ȋn formarea personalitǎţii
umane. Mediul, asemenea educatiei, influenţeazǎ individul ȋntre limitele stricte pe care le
traseazǎ ereditatea.
Cu toate acestea, parafrazându-l pe H. Pieron, am putea spune despre copil, cǎ ȋn absenţa
acţiunii factorului"educaţie", acesta ar rǎmâne un simplu candidat la umanitate. Izvorul
dezvoltǎrii psihice ȋl constituie, dupǎ cum se ştie, contradicţiile interne care apar ca urmare a
solicitǎrilor externe. Crearea mijloacelor necesare pentru depǎşirea şi rezolvarea acestor
contradicţii revine, în primul rând, educaţiei.
Pe de o parte, educaţia oferǎ conţinuturile ce urmeazǎ sǎ fie asimilate, pe de altǎ parte
ea se preocupa de modul ȋn care sǎ fie asimilate, de formarea capacitǎţilor omului de a nu se
lǎsa derutat de obstacole sau de influenţe nefavorabile şi de a fi receptiv la influenţele pozitive
ale mediului.
Rolul conducǎtor al educaţiei rezultǎ şi din intervenţia acesteia ȋn ameliorarea
condiţiilor de mediu, ȋn crearea unui climat educaţional favorabil, cu valenţe educative
puternice asupra formǎrii personalitǎţii umane.
Sintetizând, putem afirma cu certitudine cǎ formarea personalitǎţii este rezultatul
interacţiunii complexe ereditate-mediu-educaţie. Educaţia este o forma organizatǎ, sistematicǎ
şi continuǎ de formare a personalitǎţii umane, educaţia optimizând, ȋn masura posibilitǎţilor,
relaţia ereditate-mediu. Educaţiei ȋi revine rolul conducǎtor ȋn formarea şi dezvoltarea
personalitǎţii, deoarece organizeazǎ ȋntr-o manierǎ optimǎ influenţele factorilor de mediu şi,
în acelaşi timp, depisteazǎ predispoziţiile ereditare, le diferenţiazǎ şi le grǎbeşte intrarea ȋn
funcţiune suplimentându-le forţa.
Educaţia creeazǎ premisele interne favorabile acţiunii prielnice anumitor factori
externi, formarea personalitǎţii fiind atât efect al acţiunii educative, cât şi premisǎ pentru
derularea acesteia
”Educaţia este activitatea specializată, specific umană, care mijloceşte şi diversifică
raportul dintre om şi mediul său, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi a
societăţii prin intermediul omului.” (Faure, E., 1974)
Pentru o mai bună înţelegere a termenului de educaţie, Cerghit şi Bunescu, identifică
următoarele perspective:
Educaţia ca proces – acţiunea de transformare în sens pozitiv şi pe termen lung a fiinţei
umane, în perspectiva unor finalităţi explicit formulate
Educaţia ca acţiune de conducere – dirijarea evoluţiei individului spre stadiul de persoană
formată, autonomă şi responsabilă
Educaţia ca acţiune socială – activitatea planificată care se desfăşoară pe baza unui
proiect social, care comportă un model de personalitate
Educaţia ca interrelaţie umană – efort comun şi conştient între cei doi actori: educatorul şi
educatul
Educaţia ca ansamblu de influenţe – acţiuni deliberate sau în afara unei voinţe deliberate,
explicite sau implicite, sistematice sau neorganizate, care, într-un fel sau altul, contribuie la
formarea personalităţii umane
Educaţia este cea care conduce spre formarea unei personalităţi armonioase şi integrale
a personalităţii, prin procesul învăţării. Nu se poate vorbi despre un om social fără educaţie şi
aceasta deoarece doar în cadrul ei putem vorbi despre limbaj social, despre cultură generală,
despre comportament moral, despre spiritul civic etc. Educaţia este cea prin intermediul căreia
se formează concepţia despre lume, se dezvoltă potenţialul creator, se cultivă şi se dezvoltă
abilităţi şi talente. Doar prin educaţie se poate creşte controlul procesului dezvoltării individuale
Prin educaţie se echilibrează ceea ce se poate (ereditatea) cu ceea ce se oferă (mediul).
”Este evident că dezvoltarea poate apărea doar dacă se menţine un optim între ceea ce poate,
vrea, ştie individul la un moment dat şi ceea ce i se oferă. Oferta trebuie să fie stimulativă,
totdeauna cu un grad mai înaltă decât poate, vrea şi ştie individul respectiv. O ofertă prea
ridicată, ca şi una banală, poate perturba dezvoltarea psihică.”(Cosmovici, A.; Iacob, L., 1999,
pag.30 )

Educaţia este, în ultimă instanţă, un proces sistematic şi organizat de socializare şi


umanizare, de asimilare şi interiorizare progresivă a elementelor socio-culturale din mediul
ambiant. Prin intermediul educaţiei, copilul asimilează şi interiorizează informaţii
-transformându-le în comportamente - modele, norme,valori, atitudini, cunoştinte etc. ce asigură
trecerea de la realitatea pur biologică, la cea socială, umană. Pe această bază- având ca premisă
predispoziţiile ereditare- se edifică personalitatea copilului.
Dezvoltarea psihică nu o pot realiza numai premisele ereditare sau condiţiile de mediu
considerate ca factori cu acţiune separată şi nici simpla convergenţă a acestora. Pentru
relaţionarea realităţii biologice a organismului uman cu datele de construcţie, materiale şi
spirituale oferite de mediu, ca şi pentru orientarea acestei deveniri, este necesar un fel de
"operator" special, un “organizator ” de proces, cu funcţii de conducător al acestei dezvoltări.
Rolul acestui operator şi organizator îl îndeplineşte educaţia. Într-un sens larg şi puţin diferenţiat
faţă de mediu, educaţia înseamnă influenţa exercitată asupra individului. Deci, educaţia se
include în mediu sau, altfel spus, mediul are această proprietate generală de a exercita o anumită
influenţă asupra omului, influenţă care poate fi însă spontană sau intenţionată, ocazională sau
permanentă, pozitivă sau negativă etc. În sens restâns, educaţia are şi o definiţie proprie, vizând
nu orice fel de influenţă, ci doar pe cea intenţionată cuprinsă într-o strategie optimă ce cuprinde
un ansamblu de metode, procedee şi măsuri fundamentate ştiinţific şi utilizate conştient în
vederea construirii omului conform idealului societăţii şi epocii respective. Educaţia devine o
activitate care pune în relaţie datumul ereditar cu elementele de conţinut ale mediului natural şi
social, asigurând acea reţea de raporturi ce va construi psihologic omul, orientând, accelerând şi
dimensionând valoric această dezvoltare. Educaţia, în această accepţiune, deşi se desfăşoară în
interiorul mediului, fiind într-un anumit sens o componentă a acestuia, nu trebuie redusă sau
confundată cu orice influenţă a mediului. Educaţia nu mai este o simplă influenţă, ci devine o
activitate constructivă, specializată, realizată intenţionat, planificat, cu personal specializat
(familial, şcolar etc.), vizând ca finalitate “reglarea” dezvoltării psihice şi formarea personalităţii
copilului(omului). Deci educaţia este mai mult decât o influenţă şi o activitate oarecare. Este un
proces dirijat spre scop, o activitate conştientă ce vizează o anumită finalitate, inspirată din
exigenţele impuse de societate, în raport cu ce trebuie să devină copilul (omul) timpului şi
societăţii respective. În forma de proces instructiv-educativ pe care o îmbracă, educaţia operează
cu un anumit conţinut, selectat după criterii logice şi psihopedagogice utilizat şi valorificat în
programe educative complete, prin metode şi procedee adecvate şi în forme organizate specifice.
Activitatea de elaborare a modelelor educaţionale dobândeşte un specific multietajat, impus de
etapele dezvoltării ontogenetice ale omului şi succesiunea mediilor educative de formare. Se
creează, în această succesiune de etape, medii de educaţie şi “specialişti” care răspund de această
dezvoltare, sistemul “producţiei pedagogice ” ca o parte integrantă a culturii sociale care
“reglează” dezvoltarea psihică şi formarea personalităţii. (Golu, P., 1985, p.84).
Deşi operează în mediu şi prin mediu, educaţia nu preia în formă brută datele acestuia şi
nu acţionează direct cu ele decât foarte rar. Educaţia selectează unele sau altele din datele
mediului, se înţelege pe cele ce vor corespunde cel mai bine obiectivelor urmărite. De asemenea,
elementele reţinute sunt analizate, recombinate, potenţate, “înnobilate, ” altfel spus, prelucrate
pedagogic şi, de asemenea, “orientate” către copil, încât să se asigure o “amplasare” optimă a
acţiunii în contextul dezvoltării psihice. Numai în această ipostază educaţia se exercită asupra
copilului nu doar ca influenţă educativă, ci şi ca acţiune constructivă pe calea unor intervenţii
dinainte proiectate şi în lumina unor efecte anticipat scontate. Educaţia este o “deschidere” şi o
“iluminare” în mediu către acele elemente ale acestuia care pot şi trebuie să capteze atenţia şi să
devină conţinutul activităţii de dezvoltare a copilului. Altfel spus, educaţia este o acţiune de
structurare, organizare şi valorizare a mediului, făcută în scopul declarat de a orienta şi optimiza
dezvoltarea psihică şi formarea personalităţii copilului (omului).
Revenind şi aici la întrebarea dacă educaţia este premisă, condiţie sau factor determinant
pentru dezvoltarea psihică şi formarea personalităţii, aspectele semnalate mai înainte ne
îndreptăţesc să o considerăm drept factor determinant. Dacă ereditatea este o “deschidere” a
dezvoltării psihice, iar mediul o sursă obiectivă din care se extrage substanţa dezvoltării,
educaţia îşi propune deliberat să aleagă şi să precizeze perspectiva acestei dezvoltări şi
modalitatea completă de utilizare a resurselor eredităţii şi mediului. Mai mult, educaţia încearcă
să direcţioneze, să regularizeze şi să controleze sistematic cursul dezvoltării, folosind în acest
scop un anumit program, o anumită strategie şi o metodologie completă. Prinsă iniţial în reţeaua
unor dependenţe multiple, dezvoltarea psihică începe să se “autonomizeze” treptat, pe măsură ce
sporesc aporturile activităţii prin educaţie şi autoeducaţie. Fiind o elaborare umană, o
“construcţie a conştiinţei”, deci nu un dat obiectiv precum mediul, educaţia nu se impune de la
sine ca factor determinant al dezvoltării. Ea are şansa de a deveni şi devine un adevărat factor
determinant al dezvoltării numai dacă este proiectată, asigurată şi desfăşurată efectiv în consens
cu exigenţele semnalate. Determinantă nu este deci orice educaţie, ci doar educaţia corect
construită, în interacţiune cu datele eredităţii şi mediului. Sunt nenumărate exemplele care
dovedesc limitele de dezvoltare psihică nu doar în condiţiile lipsei, insuficienţei sau precarităţii
educaţiei, ci şi în condiţiile unei educaţii “abundente” dar incorecte, când se comit aşa-numitele
greşeli de educaţie. Educaţia este o ştiinţă în care importantă nu este doar intenţia, ci, în primul
rând, competenţa. Ea are regulile şi legile ei, necunoaşterea şi nerespectarea cărora o pot
transforma în contrariul său. Efectele educaţiei sunt pozitive sau negative în raport cu calitatea şi
valoarea sa. Aşadar, este de dorit ca educaţia, în calitatea sa de mediator între zestrea ereditară şi
mediu, să scoată dezvoltarea psihică din zona contingentului şi limitatului şi să o înscrie în cea a
logicului şi a optimului. Atunci când educaţia se transformă în autoeducaţie, putem spune că
această dezvoltare intră tot mai mult în zona libertăţii şi a demnităţii umane, fiecare individ
devenind constructorul conştient al propriei sale formări ca personalitate.

1.2.4. Nişa de dezvoltare


Termenul de nişă de dezvoltare este introdus în anul 1986 de către Super şi Harkeness şi
se referă la ansamblul elementelor cu care un copil intră în interacţiune la o anumită vârstă. Dacă
este să ne referim mai concret nişa de dezvoltare atunci vorbim de oportunitate, ea dând
copilului posibilitatea dezvoltării.
Structura unei nişe de dezvoltare vizează:
 obiectele şi locurile în care copilul care acces la anumite vârste: obiecte casnice în
loc de jucării, jucării conforme cu vârsta copilului sau jucării pentru o vârstă mai
înaintată; posibilitatea de a vedea de mic muntele sau marea etc.
 răspunsurile şi reacţiile celor din jurul copilului faţă de copil – încurajarea copilului
de a descoperi lucruri noi, sau dimpotrivă, îngrădirea acestuia pentru a nu se lovi sau
a nu strica.
 cerinţele adultului (competenţele încurajate, vârsta la care sunt solicitate şi nivelul de
performanţă) – neîndeplinirea cerinţelor prea înalte poate duce la frustrare, aşa cum
cerinţele prea uşoare vor conduce la stagnare
 activităţile impuse, propuse sau acceptate de copil – stimularea curiozităţii este cea
mai bună metodă perin care un copil poate progresa
Nu toţi copii au la un moment dat aceeaşi nişă de dezvoltare. Acestea diferă în funcţie de
zonă, de regiune şi de specificul acestora. Un copil crescut în România, într-o zonă rurală săracă,
plină de lipsuri materiale şi financiare nu va avea aceeaşi nişă de dezvoltare cu un copil crescut
într-o zonă urbană, bogată, fără probleme materiale. Dar acelaşi copil din zona săracă din
România, va avea o altă nişă de dezvoltare faşă de un copil dintr-o zonă săracă din Africa, în
funcţie de tradiţiile şi obiceiurile zonei respective.
Dintre caracteristicile nişei de dezvoltare se pot aminti:
- dezvoltarea este determinată de echilibrul dintre ceea ce poate, ştie, vrea copilul şi
ceea ce i se oferă. Un copil nu trebuie forţat să facă ceea ce nu îi place şi nici să
facă ceea ce îi place dacă el nu vrea în acel moment. De asemenea nu trebuie să i
se ceară să facă lucruri neconforme cu vârsta lui (de exemplu să citească sau să
scrie la 4 ani). Totuşi, dacă copilul se dovedeşte interesat de aceste lucruri, el
trebuie susţinut şi încurajat.
- oferta să fie stimulativă, adică întotdeauna cu un prag mai sus decât ceea ce poate
în acel moment un copil. Suprastimularea sau substimularea poate perturba
dezvoltarea copilului. Ajungerea copilului la o anumită vârstă nu aduce cu ea şi
achiziţiile pentru acea vârstă, acestea se dobândesc doar cu efort, înţelegere şi
răbdare.

Un concept cu o deosebită forţă explicativă impus de cercertările contemporane asupra


dezvoltării umane, care pune în lumină interacţiunea ereditate-mediu, este cel de nişă de
dezvoltare. “Acest concept desemnează totalitatea elementelor cu care un copil intră în relaţie la
o vârstă dată.”(Neculau, A., 2000, p.96). Structura nişei de dezvoltare cuprinde:
a) obiectele şi locurile accesibile copilului la diferite vârste;
b) răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil;
c) cerinţele adultului vizând competenţele încurajate, vârsta la care sunt solicitate şi
nivelul de performanţă acceptat;
d) activităţile impuse, propuse sau îngăduite copilului.
Nişa de dezvoltare explică diferenţele existente în dezvoltarea bio-psiho-socială, deoarece
culturi diferite folosesc nişe de dezvoltare diferite, chiar pentru aceeaşi vârstă. Redăm mai jos un
exemplu elocvent, pornind de la o analiză comparativă nişa de dezvoltare de tip occidental şi
unele culturi tradiţionale (Neculau, A., 2000, p.96): ”Copilul occidental are jucării, ca obiecte
specifice şi locul său special amenajat în casă (cameră, pat, leagăn). De obicei, prezenţa lui este
exclusă, sau redusă, pentru o parte dintre locurile şi activităţile adulţilor (camera de lucru,
dormitorul părinţilor, activităţile profesionale sau politice). Nu este implicat de timpuriu în
sarcini casnice sau extrafamiliale de tip adult. Faţă de această stare de fapt, în culturile
tradiţionale, obiectele de joacă sunt mai ales obiectele casei. Locul său special ca spaţiu fizic
distinct nu există. El este, cel mai ades, simbiotic prezent lângă mamă, ataşat chiar de trupul
acesteia prin tradiţionala eşarfă. Astfel, el este prezent, extrem de timpuriu, la mai toate
activităţile şi locurile comunităţii (muncă, petreceri, ritualuri religioase sau războinice)”
Iată cum acest concept încearcă să explice interacţiunea complexă şi nuanţată de la
cultură la cultură a celor trei factori determinanţi ai devenirii fiinţei umane.
În cadrul acestor trei factori, educaţia rămâne factorul hotărâtor al dezvoltării şi al
formării personalităţii, şi aceasta pentru că ea “declanşează”, organizează, orientează şi
dimensionează această dezvoltare. Deşi apare ca factor hotărâtor, “puterea” ei nu este nelimitată.
Cei care afirmă că educaţia poate face orice din oricine, psihologic vorbind, făcând total
abstracţie de ereditate şi mediu, greşesc sigur, aşa cum greşesc şi cei care reduc rolul
determinant al educaţiei la împlinirea destinului genetic. În principiu, educaţia este într-adevăr
atotputernică, dar concret forţa ei depinde de legăturile sale cu ereditatea şi mediul, concretizate
în treceri şi medieri reciproce. Educaţia deci devine atotputernică nu opunându-se sau acţionând
în dezacord cu mediul, ci, dimpotrivă, atunci când cunoaşte, respectă şi valorifică ”fertilitatea”
ereditară şi condiţiile facilitante ale mediului, reuşind să asocieze la propriul efort
disponibilităţile celorlalţi factori. Deci, puterea educaţiei rezultă din gradele de libertate pe care
le dobândeşte în interacţiunea optimă cu ereditatea şi cu mediul, ea nerămânând o simplă
influenţă, precum primele două, ci devenind o activitate conştientă, sistematică, orientată de un
anumit scop şi, prin aceasta, transformând dezvoltarea psihică într-un proces posibil de condus.
Această înţelegere ne fereşte atât de pesimismul referitor la educabilitatea omului, cât şi de
optimismul gen utopie. Omul este într-adevăr educabil, dar această educabilitate devine maximă
atunci când strategia educaţiei intră în rigurozitatea ştiinţifică necesară, luând în calcul şi
valorificând valenţele zestrei ereditare şi ale mediului.
II. Parteneri în educaţie

2.1. Şcoala – nucleu al parteneriatului

Masterand: PIENARIU DANIELA


MASTERAND MUNTEAN EMILIA VIRGINIA
GOIA (TRIF) FELICIA, Management educaţional, Anul II
Tiutiu Georgia
Cristea (Finta) Victoria Mădălina
Prof. înv.preş.: BREGAR ELENA GRĂDINIŢA NR.12
Educaţia este una dintre funcţiile esenţiale şi permanente ale societăţii. Mai mult, în epoca
modernă, ştiinţele educaţiei şi-au îndreptat atenţia asupra vârstei copilăriei valorificând datele
cercetărilor pedagogice şi psihologice, sugerând teme noi ce vin în sprijinul practicii educative.
Mediul se dovedeşte a fi un factor de educaţie numai în condiţiile în care el este structurat într-o
manieră curriculară, integrată, în care componentele procesului de învăţământ au fost gândite şi
proiectate în concordanţă cu politica educaţională promovată de grădiniţă, dar şi de ethosul
instituţiei preşcolare, în raport cu specificul, concepţiile şi aşteptările comunităţii şi ale societăţii.
Perioada preşcolarităţii reprezintă o perioadă caracterizată prin înalte ritmuri de
dezvoltare în care se pun bazele formării personalităţii copilului. Este o perioadă în care
universul cunoaşterii este în continuă expansiune, stimulând capacităţile şi mijloacele de
comunicare ale copilului aflat într-o strânsă relaţionare cu cei din jur, ceea ce duce la evoluţia
personalităţii sale. Vârsta preşcolară este, fără îndoială, temelia educativă a întregii vieţi.
Datorită vârstei mici, educaţia preşcolară capătă un caracter specific. Această perioadă, ca
îngrijire şi educaţie, formează temelia întregii vieţi de mai târziu. La reuşita copilului în viaţa
contribuie, în egală măsură, principalii factori educativi: familia, grădiniţa şi şcoala.
Asigurarea unui parteneriat real intre aceştia, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi
de cerinţe va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la
soluţionarea problemelor inerente care apar.
În prezent, societatea românească resimte absenţa culturii civice, a educaţiei
sentimentului colectivităţii, a respectului faţă de lege, toate promovate de o disciplină comună
recunoscută ca necesară. Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între
aceştia şi comunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial, pendulează copilul, obiect şi subiect al
educaţiei. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare
măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala
trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul
educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea
contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă.
Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică,
elaborarea şi luarea deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi
permite unui număr mare de oameni să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc
Personalitatea educatorului este ” izvorul şi reglatorul ” actului educativ şi că scopul
formal al educaţiei moral –civice nu poate fi altul decât acela al formării omului destoinic a se
conduce singur pe calea binelui, a adevărului, a dreptăţii şi a frumosului. Conturarea profilului
moral al individului şi moralitate se obţin cu fapta, nu cu vorba şi, în nici un caz cu indiferenţă,
fără angajarea educatorului. Este nevoie de reacţii şi atitudini deschise, exprimate în beneficiul
celui educat.

Facilitarea unei învăţări eficiente are ca premisă o atmosferă destinsă, pozitivă între
agenţii educaţionali, de aici înţelegând parteneriatul educativ ca formă de unificare, sprijin şi
asistenţă a influenţelor educative formale.
În pedagogia tradiţională, relaţia dintre părinţi şi educatorii este tratată sub denumirea de
„colaborarea dintre grădiniţă şi familie”. Noile dimensiuni ale acestei relaţii sunt mai
cuprinzătoare datorită extensiei conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare
şi mai ales, prin conceptul de parteneriat care le cuprinde pe toate, exprimând o abordare
pozitivă şi democratică a relaţiilor educative.
Colaborarea dintre grădiniţă şi familie se desfăşoară în două direcţii principale:
 relaţia copil-părinte şi vizează în special controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, a
îndeplinirii sarcinilor şi susţinerea materială şi spirituală a activităţii didactice a
copilului.
 relaţia familie-grădiniţă, se referă la alegerea filialei şi unităţii şcolare, precum şi la
contactele directe ale părinţilor cu reprezentanţii instituţiei şcolare, cadre
didactice,etc. aceste contacte se pot desfăşura într-un cadru formal prin negocieri
între administraţia şcolară şi asociaţiile părinţilor, al reuniunilor de informare a
părinţilor cu privire la conţinuturile şi metodele şcolare, orarul grupei, exigenţele
cadrelor didactice, al lecţiilor deschise pentru părinţi, etc. în cadrul informal, părinţii
pot colabora cu grădiniţa cu prilejul excursiilor, vizitelor, serbărilor, etc.
Se pot deosebi trei etape în evoluţia relaţiei familie-grădiniţă:
Etapa grădiniţei autosuficiente: grădiniţa este considerată o instituţie închisă, care nu
influenţează mediul familial şi nu se lasă influenţată de el. caracteristicile etapei sunt: contactele
cu părinţii sun rare, formale; părinţii acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se
întâmplă în grădiniţă; părinţii nu participă la consiliile de administraţie di grădiniţă; asociaţiile
de părinţi nu sunt încurajate; formarea educatorilor neglijează relaţia dintre familie şi grădiniţă;
Etapa de incertitudine profesională: educatorul începe să recunoască influenţa factorilor
familiali asupra rezultatelor şcolare dar părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă.
Caracteristicile etapei sunt: tendinţa de a creşte acuzaţia familiei pentru proastele rezultate
şcolare; administraţia şcolară arte tendinţa de a conserva atitudinea din etapa anterioară;
contactele formale, de rutină cu părinţii continuă, apar experienţe localizate privind comunicarea
cu părinţii; apar organizaţiile voluntare de părinţi; se constituie consilii de gestiune şcolară, în
care participarea părinţilor are un rol minor, nedecizional; formarea educatorilor abordează
relaţia familie-grădiniţă ca o problemă de importanţă secundară.
Etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinţii şi profesorii descoperă împreună că
neîncrederea este puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii. Caracteristicile etapei sunt:
relaţia cu familiile este din ce în ce mai încurajată de grădiniţă; consiliul şcolar include
reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol decizional în toate problemele educaţionale;
organizaţiile de părinţi specializaţi (consilieri) tratează problemele excepţionale ale colaborării
cu familiile; organizaţiile de profesori recunosc statutul şi rolul asociaţiilor de părinţi;
administratorii şi politicienii educaţiei insistă asupra importanţei relaţiei familie-grădiniţă;
formarea educatorilor abordează problema relaţiei cu familia, ca una din problemele importante,
se organizează cursuri pentru profesori şi părinţi.
În societatea modernă, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii, educatorii,
oamenii de afaceri, comunităţile locale, statele şi guvernele naţionale se străduiesc împreună să
încurajeze sistemele de îmbunătăţire a educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte. Unul
dintre mijloacele de împlinire a acestui scop este şi implicarea familiei în educaţie.
Acum, familiile se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei din partea copiilor lor, precum şi cu poveri economice, care forţează tot mai
mult pe părinţi să lucreze în afara căminului şi limitează serios timpul pe care aceştia îl petrec cu
copiii lor, se semnalează necesitatea creării unor legături mai puternice între grădiniţă şi familie.
Instituţiile educaţionale au obligaţia de a promova parteneriatele prin creşterea implicării
parentale şi a participării părinţilor. Atât părinţii cât şi educatorii au un interes deosebit faţă de
succesul copiilor: familiile trimit copiii la grădiniţă, acolo unde speră ca ei să-şi dobândească
instrumentele necesare pentru a reuşi în viaţă. Grădiniţele preiau copiii şi îi trimit înapoi la
familiile lor, acolo unde presupun că le va fi furnizat sprijinul d care aceştia au nevoie pentru a
creşte şi a învăţa. Acest „cerc”, în care casa şi instituţia educaţională îşi împart acţiunea asupra
capacităţilor copiilor, accentuează necesitatea conceptualizării şi operaţionalizării parteneriatului
familie-grădiniţă.
În acest sens, s-au identificat contribuţia unor cercetări în domeniu, care argumentează
importanţa consolidării relaţiilor dintre şcoală şi familie.
Joyce Epstein, construieşte un model teoretic în delimitarea accepţiunilor parteneriatului
educaţional grădiniţă –familie prin considerarea acestuia ca fiind un model de viaţă, al cărui
scop este să genereze capital: „avem acţiuni în parteneriat, suntem responsabili pentru resursele
şi investiţiile noastre şi căutăm profitul”. Elevii sunt plasaţi în centrul acestui model, fiind priviţi
ca actori principali: „parteneriatele grădiniţă-familie nu produc copii de succes. Mai degrabă
activităţile d parteneriat care includ educatori, părinţi şi copii angajează, ghidează şi motivează
elevii aşa încât ei obţin singuri succesul.”
Deosebit de mare importanţă i se acordă ideii de investiţie în şcolarizarea copiilor, în
sensul de a furniza copiilor resursele şi cadrele motivaţionale pentru a alege strategii de succes
„schimburile sociale printr-o bună structurare a programelor, pot să producă capitalul uman şi
social, pe care-l dorim rezultat di parteneriatele grădiniţei cu familia ” (Epstein, J., 1994, p.70).

Grădiniţa este mediul educogen care îşi exercită influenţele educative asupra copiilor prin
acţiuni directe şi indirecte, prin modul în care îşi organizează elementele de mediu pedagogic.
Astfel, se poate spune că mediul pedagogic al grădiniţei reprezintă ansamblul factorilor naturali,
sociali, materiali şi spirituali care sunt angajaţi în activitatea de formare şi dezvoltare a
personalităţii copilului preşcolar, în raport cu trebuinţele specifice vârstei şi cu potenţialităţile
individuale, în beneficiul său şi al comunităţii sociale.
Caracterul educogen al grădiniţei este dat de măsura în care factorii de mediu satisfac
interesele, tendinţele şi nevoile generale şi individuale ale participanţilor la educaţie (cadre
didactice, copiii), în sensul în care spaţiul fizic si resursele (materiale şi spirituale) disponibile
permit elaborarea proiectelor educaţionale concepute de cadrele didactice și exprimarea liberă şi
dinamică a copiilor.
Un alt factor ce condiţionează caracterul educogen al grădiniţei este ambianţa
educaţională (S.Cristea, 2000) ce se defineşte în plan extern, printr-o anumită calitate a relaţiilor
pe care grădiniţa le stabileşte cu părinţii şi comunitatea și în plan intern, prin calitatea relaţiilor
interpersonale ale participanţilor la acţiunea instructiv-educativă (cadre didactice, copii, personal
administrativ).
Literatura pedagogică inventariază atribute posibile ale ambianţei educaţionale care poate
fi:
 închisă sau deschisă – cu privire la comunicarea pedagogică;
 partenerială sau necooperantă – cu privire la stilul de relaţionare dintre cadrele
didactice şi copii;
 permisivă sau nonpermisivă – cu privire la aspectele afectiv-motivaţionale care
caracterizează relaţia dintre cadrele didactice şi copii,
 personală sau impersonală – cu privire la caracterul diferenţiat al influenţelor
formative.
Pedagogia modernă promovează stilul democratic de relaţionare interindividuală în
procesul educativ, bazat pe comunicare, cooperare şi individualizare, aducând o mulţime de
argumente pentru eficienţa acestui stil de relaţionare, în raport cu cel tradiţional.
Mediul educogen al grădiniţei determină influenţe pozitive semnificative asupra copiilor,
dacă acesta reflectă:
 un program didactic coerent ce poate asigura caracterul unitar al comportamentului
educaţional (al cadrului didactic, al personalului auxiliar şi al părinţilor - care vor
promova aceleaşi valori);
 un stil eficient de relaţionare adult-copil şi copil-copil;
 bună organizare şi utilizare a resurselor materiale şi a spaţiului.
Programele de educaţie timpurie pun accentul pe reconsiderarea copilului ca fiinţă unică,
reamenajarea spaţiului educaţional, pe revalorizarea jocului şi pe parteneriatele educaţionale.
În cadrul mediului educogen al grădiniţei, cadrul didactic (educatoarea) are un rol esenţial
în dezvoltarea personalităţii copilului preşcolar. Astfel, educatoarea este un „arhitect al sufletului
de copil”, ce oferă iubire necondiţionată prin tot ceea ce întreprinde, prin dăruire şi prin
exemplul personal.
Copilul preşcolar trece prin perioade diferite din punct de vedere fizic şi comportamental,
iar aceste modificări necesită o adaptare permanentă a părinţilor şi a educatoarei în privinţa
atitudinii faţă de el. Orice activitate din grădiniţă se întemeiază pe cunoaşterea copiilor şi pe
observarea comportamentului zilnic al acestora. Observaţia asupra copilului poate furniza cele
mai bogate date despre copil privind deprinderile, obişnuinţele şi conduita pe care o are faţă de
colegi şi faţă de adulţii cu care intră în contact în cadrul instituţiei de învăţământ (cadre
didactice, personal auxiliar).
Educatoarea stimulează prin diferite activităţi dezvoltarea socială a copilului, ajutându-l
să se integreze în colectivitate şi să relaţioneze cu toate persoanele cu care intră în contact.
Astfel, copilul se va juca, va comunica, va coopera (cu colegii de grupă, cu educatoarea sau cu
personalul auxiliar) şi va respecta regulile grupului din care face parte. Educatoarea va fi atentă
la transformările care intervin în comportamentul copiilor, facilitând manifestările favorabile şi
împiedicând manifestarea unor acţiuni nefavorabile. Fiecare copil va fi tratat în funcţie de
temperamentul său, dar va trebui să respecte cerinţele grupei din care face parte, să se supună
regulilor acesteia, învăţând că va avea datorii faţă de sine, faţă de colegi şi educatoare,
modelându-şi comportamentul şi atitudinea. Responsabilitatea educatoarei faţă de copil începe
odată cu intrarea acestuia în grădiniţă, iar felul în care acesta este tratat îi va determina modul de
comportare. Pentru unii copii grădiniţa reprezintă prima experienţă în afara casei, iar de aceea
copilul trebuie să se simtă în siguranţă, ocrotit, iubit şi apt să accepte şi să se bucure de mediul
grădiniţei. Preşcolarul nu înţelege şi nu poate explica ce înseamnă adevărul, binele, cinstea sau
altruismul, însă se comportă corect în raport cu acestea şi percepe conduitele celorlalţi.
Observând copilul în permanenţă, educatoarea îl conduce spre cele bune, iar sufletul copilului
poate fi întărit ca o cetate, iar personalitatea acestuia se modelează treptat.
La această vârstă, datorită educaţiei primite în cadrul grădiniţei, copiii încep să se
diferenţieze mult între ei şi prezintă particularităţi diverse atât în sfera intelectuală, afectivă şi
voliţională, cât şi în sfera trăsăturilor de personalitate. Prin crearea unui mediu educaţional
favorabil dezvoltării intelectuale, prin stimularea continuă a învăţării temeinice şi prin procesul
integrării copilului în societate, educatoarea este cea care îşi pune amprenta asupra personalităţii
copilului, aducând mari schimbări în modul de a gândi şi de a acţiona al acestuia.

Complexitatea actului educaţional, a realităţii umane şi sociale contemporane


argumentează necesitatea unor interrelaţionări responsabile în deciziile, acţiunile şi rezultatele
educaţiei. Numeroase studii au demonstrat că o relaţie bună între instituţiile educaţiei: grădiniţă-
şcoală-familie-comunitate este în avantajul copilului la toate vârstele. Familia şi grădiniţa, ca
agenţi ai socializării, sunt considerate responsabili pentru creşterea şi dezvoltarea copilului şi
totodată pregătirea lui pentru integrarea în şcoală şi rolul lui în comunitate. Pentru copilul
preşcolar părinţii şi educatorul reprezintă modelul pe care ei îl vor urma în viaţă. În ultima
vreme, timpul parcă se contractă şi în marea grabă în care trăim, ne găsim tot mai puţin timp
pentru a comunica, periodic, cu copiii noştrii. Copiii simt din ce în ce mai mult lipsa afecţiunilor,
îmbrăţişărilor părinţilor, “pentru că nu are timp de mine”, sau “mă ceartă dacă îl tot întreb” etc.
Pe de altă parte din ce în ce mai mulţi părinţi întâmpină greutăţi în creşterea şi educarea
copiilor, exprimându-se că “nu mai ştiu ce să îi fac, i-am cumpărat de toate, îl pedepsesc, şi tot
nu e cuminte, face numai prostii, …”. De aici rezultă că părinţii au atitudini diferite faţă de
aceaste probleme şi reacţionează în moduri diferite datorită înţelegerii greşite a problemei şi
lipsei de colaborare cu ceilalţi agenţi care joacă un rol important în procesul socializării copiilor
şi care îi poate ajuta în dobândirea de abilităţi în creşterea şi educarea copiilor, în dobândirea
unor comportamente dezirabile din partea copiilor şi a unui climat pozitiv de dezvoltare a
copilului. Discutând cu părinţii, educatoarele au constatat că tot mai mulţi părinţi îşi manifestă
interesul şi dorinţa de a participa la cât mai multe activităţi şi programe desfăşurate în grădiniţă
în vederea găsirii unor modalităţi de a le uşura “profesia de părinte”, de a descoperi cauzele care
duc la unele comportamente negative şi de a găsi soluţii cât mai repede posibil pentru a nu
ajunge la situaţii irecuperabile. Disponibilitatea părinţilor pentru soluţionarea în parteneriat a
problemelor preşcolarilor trebuie formată ,stimulată şi motivată în permanenţă de către cadrele
didactice care cunosc rezultatele constructive obţinute în creşterea calităţii educaţiei copiilor
preşcolari. Părinţii sunt deschişi la sugestiile educatoarei atunci când sunt trataţi cu încredere, ca
nişte adulţi responsabili, când educatoarea nu pierde din vedere faptul că părinţii îşi cunosc bine
copiii, chiar dacă nu au întotdeauna abilitatea de a acţiona într-un sens favorabil acestora. În
cadrul grădiniţei noastre familia reprezinta un partener ideal, de aceea i-am oferit ocazii
frecvente şi varietate de a cunoaşte şi de a se implica în programele oferite.
Dintre multiplele modalităţi de colaborare cu familia practicate şi care pot avea un real
succes prezentăm: consilierea părinţilor, lecţii demonstrative, intrunirile, comitetul de sprijin,
afişierul, expoziţiile permanente, serbările, convorbirile individuale, mesajele scrise,
participarile la activitati,participările la cursurile „Educaţi aşa!”, etc.
Consilierea părinţilor
Studii de psihologie, sociologie si pedagogie ne atrag atenţia asupra nevoii de sprijin şi
susţinere a eforturilor educative intreprinse de toţi agenţii educaţionali responsabili de integrarea
sociala a copiilor, subliniind faptul că familia este prima care ar trebui sprijinită în creşterea şi
educaţia copiilor. Când un copil manifestă un comportament neadecvat educatoarea oferă ajutor
părinţilor dându-le posibilitatea de a-şi asuma responsabilităţi corespunzătoare unui impact
pozitiv asupra copiilor evitând pedepsele, umilirea verbală care sunt la îndemâna tuturor.
Pedeapsa, cearta, marginalizarea nu ajută, ci înrăutăţesc situaţia deoarece copiii se simt prost şi
încetul cu încetul se îndepărtează atât de părinţi cât şi de educatoare. Cu tact pedagogic
educatoarea, nu v-a da vina pe părinţi pentru aceste comportamente indezirabile ci va încerca să
abordeze ca pe nişte parteneri la dialog devenind mai empatică în această relaţie părinte-copil-
educatoare.
Lecţia demonstrativă
Părinţii vor avea ocazia să observe cum şi cât timp copiii lor se concentrează asupra
activităţilor,ce înclinaţii, talente au copiii, ce aptitudini şi deprinderi şi-au format, ce tipuri de
activităţi şi programe se desfăşoară în grădiniţă, ce metode ale gândirii critice se folosesc în
procesul de predare-învăţare. Prin metodele interactive de grup utilizate în procesul de învăţare,
părinţii au ocazia să sesizeze implicarea şi relaţionarea copilului cu ceilalţi colegi în obţinerea a
ceea ce doreşte şi contribuţia lui personală în selectarea, elaborarea şi comunicarea
informaţiilor.Prin colaborare şi cooperare activităţile devin mai antrenante, mai, dinamice şi mai
eficiente. Munca în echipă şi mai ales alături de părinţi le conferă încredere în forţele
proprii,ceea ce îi determină să îşi asume responsabilităţi, să se ajute reciproc spre a duce la bun
sfârşit sarcinile asumate.
Intrunirile părinţilor sunt foarte importante. Trebuie anunţate din timp, iar uneori se
trimit invitaţii. Sunt prezentaţi părintii copiilor nou veniti în grădiniţă. Se prezintă programul
Step by Step, se discută baza teoretica pentru a nu se ajunge la noncorcondanţe în comunicare.
Se stabilesc aşteptările părinţilor şi semnificaţia noţiunii de „succes” pentru fiecare. Se strâng
date ce vor fi anunţate în timp util. Se aplică unele chestionare. Părinţii vor primi un formular
cuprinzând interesele familiei, în care trebuie să bifeze dintr-o lista, aspectele de colaborare care
le acoperă ariile de interes sau în care au posibilitatea să se implice. Întrunirile vor fi un prilej ca
educatoarea şi părintii să discute, să planifice şi să rezolve diferite probleme. Familiile vor fi
încurajate să se implice şi să îşi ofere serviciile. Prin lectoratele pe diverse teme, părinţii vor fi
mai bine informaţii în fata problemelor educative şi de dezvoltare ale copilului.
Asociatia de Sprijin. Membri fondatori pot fi echipa de educatori şi toti părinţii din
grupă, gradinită, parteneri educaţionali. Membrii de onoare ai asociaţiei pot fi parteneri din
grădinitele înfrăţite, eventual din alta ţara. Asociaţia este activă în organizarea de excursii,
sărbătoriri diverse, colecte pentru acte de binefacere etc.
Menţinerea zilnică a contactului părinţilor cu grădiniţa se realizeaza prin Afisierul
grupei. Mascota grupei îi invită pe părinţi să se informeze din urmatoarele rubrici: Orar; Tema
săptămânii;Să repetăm(cantecele, poeziile si jocurile muzicale invatate); Apariţii de reviste
pentru copii; Aniversările copiilor; Anunţuri( vizite si alte deplasări, piese de teatru si alte
vizionari evenimente);Mulţumiri pentru părinţii ce s-au evidenţiat în săptămâna anterioara, etc..
Acţiunile de voluntariat iniţiate de grădiniţă, cu mare impact social, vor beneficia
întotdeauna de un aport important adus de părintii, ce se vor mobiliza exemplar. Acţiunile iî vor
face pe copii să descopere alături de părinţi acţiunea şi nu verbalismul. Vor avea condiţia de a
săvârşi fapte bune, de a descoperi binele şi nu doar de a vorbi despre el, de a sprijini oamenii cu
nevoi speciale. Copiii vor înţelege prin participare, importanţa acţiunilor sociale şi vor trăi
satisfacţii morale. Acţiunile de voluntariat vor fi o evaluare a compartimentului social, etic,
moral, religios si o educare în sensul omeniei, generozităţii, receptivităţii la durerile celor din
jur.
Mostre ale lucrarii copiilor. In expoziţia amenajata pe hol se afişează lucrările tuturor
copiilor, indiferent de aportul lor adus la ilustrarea temei respective. Expoziţia este un prilej de
a-i familiariza, atât pe copii cât şi pe părinţi, cu date şi evenimente importante de natura sociala,
culturala, ecologică, artistică.
Sarbatorirea zilei de nastere – prilej de exersare a comportamentului civilizat între
membrii colectivului. De asemenea este o modalitate de a crea legături afective cu membrii
familiilor, deoarece invitaţii sărbătoritului sunt părinţi, fraţi, bunici şi prieteni. Zilele de naştere
sunt o excelentă modalitate de fixare a cunoşţintelor legate de trecerea timpului, anotimpuri, luni
si zile intr-un calendar ilustrat al aniversarilor .
Excursii, vizite. Copilul se hrăneşte cu trăiri frumoase care îl ridică deasupra
cotidianului. Oferiţi copiilor prilejul sa cunoască lumea, natura, lucruri, si oameni, oferiţi-le
trăiri cu valoare de amintire. Copiii grupei, însoţiţi de părinţi şi echipa de educatori, pot cunoaşte
unele dintre valorile spirituale ale românilor vizitând Cetatea, casele memoriale,împrejurimile,
etc. Părintii pot contribui la organizarea şi la sponsorizarea excursiilor, pot asigura
supravegherea şi securitatea copiilor, vor trăi emoţii pozitive alături de copiii lor, le oferă
modele de comportare, îi familiarizează cu tradiţii şi obiceiuri populare, le povestesc evenimente
istorice.
Serbările sunt o modalitate ca părinţii să se cunoască între ei, să evalueze rezultatele
copiilor şi să se implice în ornare, decorare, confecţionare, sponsorizare şi dotare. Prin
participarea părinţilor la astfel de evenimente, copiii vor căpăta siguranţă, se evită blocajele
psihice..
Camera părinţilor este un loc retras, plăcut amenajat, unde de obicei au loc
convorbirile individuale cu ocazii deosebite, ca serbari, sarbătoriri, aniversari, etc..
Educatoarea nu trebuie să exprime critici, ci să manifeste simpatie, sa dialogheze
constructiv, iar in faţa copilului părinţii trebuie obligatoriu să fie susţinuţi. Este datoare sa
echilibreze si să atenueze tensiuni şi conflicte, să fie sociabilă, politicoasă, deschisă faţă de
familie şi problemele ei. Discutiile trebuie sa fie discrete şi să ramână confidenţiale.Parintii pot
imprumuta jocuri, cărti, reviste, jucării, casete, CD.
În cadrul parteneriatului ”Preşcolarul de azi – şcolarul de mâine”,am organizat întâlniri
între copiii preşcolari, părinţi, elevii Şcolii nr. 7 „Mihai Eminescu”, din Alba Iulia şi cadrele
didactice, considerând necesară asigurarea premiselor pentru însuşirea elementelor formative
care conduc la aptitudinile de şcolaritate, în consens cu noile obiective şi finalităţi educaţionale.
Părinţii au avut ocazia să vadă ce relaţii se stabilesc între preşcolari şi şcolari, gradul de interes
al copiilor faţă de activitatea imediat următoare, stările afective trăite de copiii lor alături de
şcolari precum şi rolul lor în susţinerea pozitivă a copiilor pentru viitorul lor statut de elevi.
Totodată, preşcolarii vor deduce singuri că şcoala este un loc în care nu trebuie să vină cu emoţii
sau frică, ci unul atractiv, ce le deschide porţile către o lume fascinantă a cunoaşterii. Pentru a
rezolva împreună problemele cu care se confruntă părinţii în educarea şi creşterea copiilor, am
convenit de comun accord cu părinţii, derularea parteneriat gradiniţă – familie “EDUCAŢI
AŞA!”.
În fiecare an şcolar sunt cuprinşi în acest parteneriat “Educaţi aşa!” toţi părinţii copiilor,
noi veniţi în grădiniţă, deoarece am considerat că aceşti părinţi au atitudini şi nevoi similare faţă
de creşterea şi educaţia copiilor cuprinsi între 3 si 6 ani şi un parteneriat cu educatoarele i-ar
ajuta foarte mult în rezolvarea problemelor cu care se confruntă şi în crearea unui mediu pozitiv
în relaţia părinte-copil. Părinţii vizaţi au opinii şi reprezentări puternic marcate de felul de
manifestare a copilului din ziua de azi, de modul de educare şi relaţionare cu copiii şi ceilalţi
factori educaţionali şi pot aduce argumente pro şi contra acestei metode de parteneriat
“EDUCAŢI AŞA!”. Educatoarele care susţin aceste cursuri sunt formatori pentru programul
“Educaţi aşa!” astfel încât pot desfăşura cu succes şi mult tact pedagogic cursurile ori de cîte ori
situaţia o cere, chiar dacă sunt solicitate şi de către părinţi din alte unităţi, sau alte localităţi
având în vedere că dispunem de un centru de formare dotat cu aparatură electronică necesară
susţinerii şi proiectării acestor cursuri. Prin participarea la cursurile “Educaţi aşa !”părinţii vor
descoperi ce cauze, ce procese sociale conduc la comportamente indezirabile, de ce s-a ajuns la
situaţii de “criză” în care părintele este incapabil să rezolve unele manifestări comportamentale
ale copiilor. Totodată vor dobândi abilităţi în rezolvarea acestor problemelor de comportament al
copiilor, vor învăţa cât de importante sunt atenţia, aprecierea şi lauda acordată copiilor atunci
când manifestă un comportament dezirabil, sau când realizează unele acţiuni simple care merită
aprecieri imediate şi motivate, pentru a fi înţelese de către copii. Părinţii vor ştii de asemenea
cum să-şi elaboreze un program zilnic “sănătos” pentru activităţile din familie, realizând că
timpul petrecut alături de copii şi cu copiii este direct proporţional cu performanţa obţinută în
procesul de creştere şi educare a copiilor. De altfel spus, scopul acestui program este “copii
fericiţi- părinţi fericiţi”.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative
ce se exercită asupra copilului şi mai ales, nu poate face abstracţie de acestea. Facilitarea unei
învăţări eficiente are ca premisă o atmosferă destinsă, pozitivă între agenţii educaţionali, de aici
înţelegând parteneriatul educativ ca formă de unificare, sprijin şi asistenţă a influenţelor
educative formale. Toţi părinţii îşi doresc un copil fericit şi vesel, dar nimeni nu e ferit de micile
probleme educative, care nu încetează să apară, şi în faţa cărora sunt mai bine înarmati atunci
când cunosc bine dezvoltarea copilului lor, din toate punctele de vedere: fizic, psihic, afectiv,
social şi intelectual.
Alternativa educaţională Step by Step este fundamentată pe convingerea că implicarea
familiei în parteneriate educaţionale, este esenţială, de aceea unul dintre conceptele de baza ale
programului este accentuarea colaborării cu familia în modalităţi variate şi metode diverse.
Parteneriatul Gradiniţă – Familie poate fi terenul unor relaţii educative din care fiecare să fie
beneficiar: copil, părinte, educator. Fiecare poate să înveţe şi să se simtă valorizat si important.

Construirea unui parteneriat educativ în comunitatea în care creşte, se dezvoltă şi este


educat copilul constituie o cerinţă a educaţiei de azi. Complexitatea problemelor lumii
contemporane este deschiderea şi flexibilitatea strategiilor educative către parteneriatul
educaţional. Implicarea ca agenţi ai educaţiei a diferitelor instituţii şi persoane din comunitate
dezvoltă actual o imagine complexă şi dinamică a influenţelor educaţionale.
Fiecare instituţie din comunitatea apropiată copilului poate influenţa formarea şi
instruirea acestuia prin modalităţi directe: sprijin, colaborare, cooperare. Este o responsabilitate
pe care o au diferitele instituţii de a contribui la efortul educativ şi a sprijinii şcoala.
Comunitatea educativă reprezintă ansamblul instituţiilor şi relaţiilor sociale din mediul social
apropiat al copilului.
În scopul asigurării instrucţiei şi educaţiei tinerei generaţii, în acord cu standardele de
calitate la nivel european, au apărut programe care permit grădiniţelor organizarea de studii
diferenţiate, pentru copii, în scopul de a asigura instruirea şi educarea complexă a acestora,
ţinând cont de interesele şi talentele copiilor şi tinerilor. De resursele materiale şi umane locale,
precum şi de priorităţile educaţionale ale comunităţilor respective.
Comunitatea este considerată „un partener” cu implicaţii active, pragmatice în formare şi
educare. Activitatea şcolară şi educaţia familială este completată de educaţia prin mass-media,
educaţia prin biserică, educaţia prin instituţii culturale sau alte structuri asociative:
 într-o societate informatizată, mijloacele mass-media (ziare, reviste,publicaţii,
radio,televiziunea şi internetul) au o pondere tot mai mare în educaţia indivizilor, de
aceea se urmăreşte formarea unei atitudini selective şi responsabile faţă de
informaţie, formarea competenţei educative şi a capacităţii de a dialoga etc.
 influenţa educativă a bisericii se realizează atât în mod nesistematic, cât şi o educaţie
sistematică, explicită în perspectiva valorilor religioase, ale credinţei, împărtăşite în
cadrul orelor de religie.
 medii de transmitere a valorilor şi de formare şi reformare a persoanelor, în acord cu
anumite jaloane valorice înalte, sunt şi instituţiile culturale (casele de cultură,
muzeele). Aici se pot desfăşura programe de formare a tinerilor, de educaţie a
adulţilor etc.
Structurile asociative includ organizaţii nonguvernamentale (O.N.G.), asociaţii ale
copiilor şi tineretului, societăţi caritabile. Acestea vizează aspecte ale educaţiei informale care au
ca sarcini complementare formarea conştiinţei practice, prosociale şi culturale.
Psihopedagogia contemporană promovează strategiile euristice, activ-participative,
empatice, deschise, flexibile şi individualizate. Politicile educaţionale stipulate în documentele
internaţionale prezintă relaţiile tipice societăţilor democratice pluraliste şi deschise care implică:
parteneriat, cooperare, colaborare, comunicare efectivă şi eficientă, acceptare şi toleranţă,
negociere, identificare şi rezolvare creativă a conflictelor, multiculturalism, atitudini
nediscriminative şi flexibile.
Punerea în practică a parteneriatului educaţional presupune deschiderea către resursele
comunităţii şi lărgirea cadrului de desfăşurare a activităţilor din grădiniţă, pentru integrarea
acestor resurse. Astfel exemplificăm utilizarea spaţiilor comunităţii pentru desfăşurarea unor
serbări, întreceri sportive, etc. sau implicarea autorităţilor locale în organizarea unor evenimente,
atragerea de sponsorizări, implicarea unor instituţii ale comunităţii -O.N.G.-uri, servicii sociale,
în realizarea unor acţiuni concrete de protecţie socială a copiilor şi de integrare în sistemul
educaţional a unor copii defavorizaţi, şi de proiecte în dezvoltarea instituţională. O cerinţă
prioritară este formarea resurselor de comunitate pentru dotarea corespunzătoare a şcolilor.
Formând diverse tipuri de parteneriate grădiniţele îşi dezvoltă curriculum-ul, iar
comunitatea înţelege, acceptă mai uşor şi beneficiază de tehnologia şi schimbările din grădiniţă.
Multe grădiniţe se străduiesc să se reinventeze, pentru a servi mai bine nevoilor în schimbare a
societăţii. Companiile cer ca angajaţii să deţină abilităţi de a lucra într-un mediu informatic,
bogat în tehnologie. Datorită comunicaţiei avansate şi reţelelor media putem păstra legătura cu
indivizi din întreaga lume. Dar a aduce schimbarea în grădiniţe, a restructura educaţia şi a
construi infrastructura tehnică necesară înseamnă o investiţie considerabilă, este un aspect dificil
cu care se confruntă comunitatea, mai ales că există multe cereri pentru obţinerea unor fonduri
limitate. Este evident că grădiniţa ajunge la comunitate destul de greu, pentru că doar puţin
dintre adulţi au vârstă şcolară. Toate aceste modalităţi prin care se încearcă sensibilizarea
comunităţii sunt necesare pentru a face inovaţia să devină legitimă. Adina Băran-Pescaru (2004)
prezintă multiple căi prin care interacţiunea dintre grădiniţă şi comunitate poate fi eficientizată:
 prin mijloace de comunicare de la grădiniţă către comunitate şi dincolo de ea;
 prin crearea unui mediu prin care copiii să demonstreze că pot face şi ei pentru
comunitate şi să obţină respectul adulţilor;
 oferirea posibilităţii pentru membrii comunităţii de a se implica în activităţile
copiilor.
Autoarea evidenţiază cinci categorii de activităţi grădiniţă-comunitate care presupun atât
implicarea comunităţii, dar în acelaşi timp şi modalităţi de dezvoltare a mecanismelor de
învăţare a copiilor cum ar fi: învăţarea bazată pe proiecte aflate la dispoziţia comunităţii;
transmiterea experienţei dintre grădiniţă spre locul de muncă, copii lucrând pentru o inteprindere
a comunităţii, învăţarea în serviciul comunităţii, copiii ajutând organizaţii din comunitatea lor, în
programe în care propria lor dorinţă este de a învăţa ce reprezintă un obiectiv esenţial;
voluntariat, părinţii şi alţi membrii ai comunităţii participă în mod constant la activităţi de
voluntariat în grădiniţă; grădiniţele îşi asumă un rol de conducere în sensul că valorizează
puternic tehnologia, acordând o maximă importanţă acesteia în restructurarea educaţiei şi în
dezvoltarea reţelei infrastructurii locale (Băran, Pescaru-Adina, 2004, p.65).
Modul în care grădiniţelor le pasă de copii este reflectat în felul în care le pasă de
familiile lor. Dacă educatorii îi privesc pe copii ca pe nişte simpli elevi, e posibil să considere
familia ca fiind separată de grădiniţă. De aceea, familia este aşteptată să-şi facă treaba şi să lase
grădiniţei educarea copiilor. Partenerii recunosc interesele lor comune şi responsabilităţile faţă
de copil şi lucrează împreună pentru a crea programe mai bune şi oportunităţi pentru copii.
Atunci când există un adevărat parteneriat grădiniţă –familie -comunitate, educatorii îşi însuşesc
căi noi şi puternice de a îndrepta copii către standarde şcolare provocatoare, părinţii discută
regulat cu educatorii despre comportamentul copiilor lor, raportat la acele standarde ridicate şi
despre modul în care-i pot ajuta pe aceştia acasă şi la şcoală, copiii se străduiesc să atingă noile
standarde specifice noilor discipline studiate. Fiecare grădiniţă devine „o comunitate a celor ce
învaţă” în condiţiile propriului său plan de îmbunătăţire continuă a predării, a învăţării şi
disciplinei. Toţi copiii se străduiesc şi fac progrese în direcţia atingerii standardelor dorite, fiind
ajutaţi de părinţi, educatori şi alţi parteneri. Grădiniţele şi comunitatea îmbunătăţesc instrucţia,
evaluarea, dezvoltarea profesională a cadrelor didactice, abilitatea de a conduce a directorilor,
implicarea părinţilor şi a altor persoane, astfel încât fiecare aspect al educaţiei funcţionează ca o
parte a unui sistem, care sprijină toţi copiii pentru a-şi atinge obiectivele.

Într-o lume tot mai izolată, mai puţin dispusă pentru socializare, cooperarea intre factorii
educaţionali - şcoala, familie - devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală din partea
acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple şi modele,
cu adevărate valori ale spiritualităţii umane. Educaţia şi-a multiplicat necontenit formele de
organizare, odată cu evoluţia societăţii, în care rolul său a devenit din ce în ce mai relevant, mai
important.

Şcoala reprezintă un pilon al comunităţii, una dintre instituţiile de bază pentru existenţa şi
dezvoltarea unei comunităţi. Şcoala creează în jurul său o nouă comunitate, care cuprinde, în
primul rând, beneficiarii direcţi ai acesteia: elevii, profesorii, părinţii, apoi alte instituţii
comunitare de ordin guvernamental sau nonguvernamental, public sau privat. În ambele situaţii,
parteneriatul este un mecanism care facilitează relaţionarea dintre şcoală, instituţiile şi membrii
comunităţii.
Şcoala este o instituţi publică şi ocupă un loc central în comunitate. Misiunea şcolii este
să formeze viitori cetăţeni în concordanţă cu principiile şi valorile democraţiei. Învăţarea
cetăţeniei trebuie realizată într-o manieră integrată, prin teme cross-curriculare şi prin climatul
socio-educativ al şcolii, prin participare la activităţi extraşcolare, la viaţa comunităţii. Şcoala
este un element de legătură între elev şi societate, contribuind la dezvoltarea unei concepţii
despre lume şi a unei identităţi civice concordante cu valorile perene ale umanităţii. Şcoala poate
deveni un mediator în cadrul comunităţii. În vederea stimulării participării cetăţenilor la viaţa
comunităţii, şcoala poate crea un „forum” în care să se discute problemele şi aspectele
comunităţii şi la care să participe factorii de decizie, pe de o parte şi liderii comunitari, pe de altă
parte. O altă acţiune poate fi organizarea unui „târg de idei ” al comunităţii, la care fiecare
cetăţean de la mic la mare să aibe posibilitatea să-şi expună propriile opinii şi soluţii privind o
anumită problemă comunitară. Există multe probleme de practici de calitate în spaţiul european,
unde prin asemenea acţiuni, instituţia şcolii este în realitate un moderator al comunităţii.
Parteneriatul facilitează crearea unui mediu stimulator, prin care procesul educaţional se
extinde şi asupra comunităţii, având posibilitatea de a identifica problemele comunitare, elevii
devin mult mai atenţi la ceea ce se petrece în jurul lor, mult mai activi în procesul de soluţionare
a problemelor, mult mai responsabili în demersurile pe care le întreprind. Totodată elevii îşi
dezvoltă spiritul de iniţiativă în raport cu comunitatea din care fac parte. Dar toate aceste aspecte
se pot implementa cu succes numai dacă fiecare partener va fi considerat egal cu celălalt. Este de
înţeles că în mediul şcolii relaţiile fundamentale se construiesc între elevi şi profesori. Dar pe
lângă aceşti doi actori primordiali, intervine şi un al treilea actor: părinţii. În această relaţie
părinţii dobândesc o poziţie intermediară. Acest element este important deoarece sprijinul
părinţilor este foarte important pentru implicarea elevilor şi pentru asigurarea convergenţei
acţiunilor educative. Relaţia între cei trei actori direcţi ai instituţiei şcolare trebuie să fie una
simetrică, relaţia dintre elevi, părinţi şi profesori în cadrul mediului şcolar trebuie să fie egală
pentru ca elevii să poată participa activ şi responsabil la viaţa comunităţii.
Principiul egalităţii părţilor aplicabil în relaţia de parteneriat, schimbă viziunea privind
relaţia elev-părinte-profesor. Astfel, în cazul realizării unor activităţi de participare activă şi
responsabilă la viaţa comunităţii, elevii nu mai sunt văzuţi ca subordonaţi ci ca parteneri egali.
Printr-o asemenea abordare elevii îşi pot dezvolta mult mai eficient şi durabil calităţile personale
şi interpersonale:
 comunicare permanentă cu cei din jur (familie, şcoală, colegi, comunitate, etc.)-
elevii culeg informaţii, le sistematizează, le transmit, lucrează în echipă, etc.
 motivare şi disponibilitate crescută pentru învăţare- elevii acceptă provocări, caută
soluţii, evaluează;
 intuiţie şi flexibilitate- spirit de relaţionare şi de solidarizare cu ceilalţi, capacitatea
de a stabili priorităţile;
 capacitatea de a coordona- încrederea în forţele proprii şi în cele ale echipei,
capacitatea de a organiza evenimente, capacitatea de a evalua acţiunile personale şi
ale altora, etc.
Pe termen mediu şi lung, tratarea elevilor ca parteneri egali va aduce efectele estimate:
responsabilitate, seriozitate, capacităţi noi, ataşament faţă de şcoală şi faţă de comunitate,
încredere în instituţiile comunităţii, o mai mare vizibilitate a şcolii în comunitate.
Formalizarea parteneriatului dintre şcoală şi comunitate, înseamnă recunoaşterea
importanţei implicării, asociativităţii, participării active şi responsabile a elevilor în mediul şcolii
şi al comunităţii.
Prin participarea la viaţa comunităţii, elevii simulează procesele elaborării, luării şi
evaluării deciziilor. De aceea, încurajarea participării elevilor prin parteneriatul dintre şcoală şi
comunitate, constituie o premisă pentru educarea lor în vederea exercitării statutului şi rolului de
cetăţean. Beneficiile participării elevilor la viaţa comunităţii se reflectă în:
 învăţarea procesului democratic al guvernării şi guvernanţei (model de guvernare
bazat pe participarea cetăţenilor la luarea deciziilor); observarea procesului
decizional din comunitate şi exersarea adoptării deciziilor;
 identificarea problemelor din comunitate şi a unor soluţii de rezolvare a acestora;
 dezvoltarea capacităţilor de cooperare cu autorităţile locale, pentru rezolvarea
problemelor comunităţii;
 dezvoltarea capacităţilor de evaluare a acţiunilor şi programelor realizate de
instituţiile comunitare;
 consilierea şi orientarea altor elevi care doresc să se implice activ în viaţa
comunităţii.
Prin abordarea de tip partenerial, instituţia şcolară poate contribui la stimularea
participării active şi responsabile a elevilor la viaţa comunităţii, prin intermediul asocierii şi
participării directe la depistarea şi soluţionarea problemelor comunitare. De asemenea, prin
asociativitate elevii pot învăţa principiile şi mecanismele organizării democratice a societăţilor.
În acest context, este importantă reprezentarea elevilor în diferite structuri de decizie ale şcolii-
consiliul elevilor, consiliul şcolii, etc. În cazul în care reprezentarea va fi doar formală, fără
respectarea principiilor parteneriatului, mai ales a principiului egalităţii părţilor, această
modalitate de participare poate deveni contraproductivă şi chiar poate avea efecte negative,
contrazicând valorile care ar trebui să stea la baza vieţii într-o societatea democratică.
În cadrul parteneriatului dintre şcoală şi comunitate, profesorii îşi extind activitatea de la
acea propriu-zisă didactică la cea de moderare şi de facilitare a relaţiei cu comunitatea locală.
Aceste două roluri sunt complementare şi presupun adaptarea activităţii cadrelor didactice la
specificul activităţilor extracurriculare orintate către comunitate.
Ca facilitator, profesorul este preocupat de crearea unui mediu propice activităţilor
elevilor, bazat pe încredere, respect, solidaritate şi responsabilitate. Îi încurajează pe elevi să
înveţe mai mult din propria activitate şi să aplice cunoştinţele în activităţi concrete.
Ca moderator, profesorul orientează elevii în activităţi, analizează permanent dinamica
grupului, fără a interveni în mod direct şi vizibil. În această postură, profesorul trebuie să aibe
abilitatea de a conduce grupul către obiectivul urmărit şi de a facilita conştientizarea
eventualelor puncte tari sau dificultăţi.
Într-o comunitate, mediul educaţional nu se rezumă la mediul şcolar. Elevii trebuie să
identifice şi celelate instituţii cu valenţe educative cu care să iniţieze parteneriate. Astfel, mediul
educaţional comunitar are posibilitatea să se cristalizeze şi să se coalizeze în procesul de
educaţie continuă a cetăţenilor.

Factorilor educativi tradiţionali, familia şi școala, li s-au adăugat alţii noi, precum
biserica, instituţiile de cultura, mass-media, diferite centre de agrement, adică toţi aceia care
asigură educaţia non-formală. Nu este posibilă în zilele noastre o existenţa izolată, în afara
comuniăţii, cu binele şi relele acesteia, deci o educaţie conceputa şi derulată exclusiv în cadrul
familiei, fără aportul calificat al şcolii.Acţiunea concentrată a factorilor educativi este un
deziderat important, pe care şcoala trebuie să-l conştientizeze şi să-l concretizeze. Personalul
specializat al şcolii ar trebui să orienteze familia pentru ca aceasta să-şi sporeasca rolul în
formarea personalităţii copilului. Are drept atu interesul celor mai multe familii pentru confortul
material şi spiritual în care creşte copilul, dar şi a nivelului cultural .
Până la vârsta preşcolarităţii familia s-a îngrijit de nutriţia copilului, de condiţiile sale de
trai, a imprimat copilului un program zilnic, s-a ocupat de sănătatea sa fizică şi morală, atribuţii
pe care şi le îndeplineşte şi în continuare. În familie s-au pus bazele comunicării prin limbaj, ale
interrelaţionării cu semenii, s-au creat deprinderi practice, dar şi atitudini faţă de realitatea
înconjurătoare.
Drept factor care frânează relaţia este de luat în seama neimplicarea multor părinţi în
actul educaţiei din cauza programului de muncă prea complicat sau întreruperea pentru perioade
mai mari sau mai mici, a contactului părinţilor cu copiii lor, adesea lăsaţi în grija bunicilor sau a
unor persoane străine de familie. Misiunea învăţământului preşcolar, ca învăţământ public nu
poate fi realizată decât în interiorul spaţiului comunitar, ca rezultat al interacţiunii grădiniţei cu
mediul social, cultural şi economic.
Se impune, deci, realizarea unei comunicări eficiente cu exteriorul, realizarea de
parteneriate autentice. Proiectul de parteneriat le foloseşte părinţilor pentru a cunoaşte şi
respectă obligaţiile legale privind creşterea şi educarea copiilor, cadrelor didactice pentru
perfecţionarea muncii în echipă, cunoaşterea copiilor ce vor fi preluaţi în clasa I, cunoaşterea
cerinţelor şcolii.Presiunea socială prin care se doreşte crearea unui comportament „cuminte” şi
„ascultător” a elevului în şcoală pe de o parte, societate pe de altă parte, face din copii nişte
victime ale unui sistem, ale unor stereotipi, etichete şi culturi nedefinite încă. Toate aceste
componente, nu duc de altfel, decât la inhibiţie, introvertire, non-comunicare, regresie, slabă
stimă de sine, derutare, depresie şi dramatism fatal.
Paradoxul primordial în această situaţie nu este altul decât raportul dintre cerere şi ofertă.
Pe de o parte, şcoala şi societatea împreună îţi cer o anumită etichetă, iar pe de altă parte nu-ţi
oferă o alternativă pentru a putea răspunde acestor standarde. În acest context s-a creat conceptul
de elev- codaş, elev-mediocru, elev-premiant, elev-olimpic fără a întreba vre-odată de ce un elev
este codaş, iar unul este premiant, indiferent de indicele de inteligenţă şi nivel de educaţie. Din
perspectiva socio-psiho-pedagocică, copilul ajungând în mediul şcolar, vine deja cu un bagaj de
experienţa şi investiţii din mediul familial si din mediul său de apartenenţă, precum ”gaşcă”.
Astfel, ne dăm bine seama, că acest elev, vine şi cu un set de nevoi mai mult sau mai puţin
satisfăcute.
În acest context, este eficient să analizăm ierarhia nevoilor elevilor din perspectiva
piramidei trebuințelor elaborată de Abraham Maslow.
Ierarhizate în forma piramidală, nevoile umane şi respectiv nevoile elevilor din
perspectiva teoriei ierarhiei nevoilor lui Maslow sunt următoarele:
1. Nevoi fiziologice - nevoile de bază ale copiilor vs ale elevilor, adesea nu au fost
satisfăcute în mediile de apartenenţă şi care ulterior s-au transformat în factori negativi ce
contribuie la lipsa interesului de a investi în mediul şcolar. Prin experienţa nefastă a traumei prin
care poate trece copilul/elevul din mediul din care provine, nevoile nesatisfăcute au rămas
aceleaşi, fiind amplificate pe fondul traumelor fiziologice şi psiho-somatice la care au fost
expuşi. În acest mod, se pot ajunge la diferite situaţii discrepante dintre elev-profesor, elev-elev,
elev-părinte si părinte-părinte.
2. Nevoi de securitate - Din aceeaşi perspectivă a nesatisfacerii nevoii de securitate,
elevul se inhiba, devine introvers, ajungând de foarte multe ori să evadeze din lumea reala, spre
o lume imaginara, care ii oferă mai mult confort si mai multa securitate. În situația în care,
nevoia lui de securitate nu este alimentata în permanenta cu stimuli pozitivi din partea familiei,
colegilor de școală, profesorilor, elevul ripostează adeseori agresiv. În acest caz, chiar dacă
nevoile biologice au fost satisfăcute, elevii devin preocupați de satisfacerea nevoii de securitate,
care prin intermediul unei traume a fost neutralizata sau inhibată.
3. Nevoi de apartenenţă – De obicei, în urma lipsei de susținere a elevilor de către părinții
lor sau în urma unei relații proaste cu anumiți profesori, datorită traumelor pe care le trăiește sau
a neînțelegerilor de vârstă care se iscă în mediul familial, sau al oricărui alt factor negativ
dezvoltării acestuia, elevii devin susceptibili atât în relația elev-familie cât și elev-școală,
orientându-și interesul spre un alt mediu de apartenență, de obicei „gaşca”, care îi accepta
slăbiciunile, caracterul, personalitatea, fiind şi ceilalţi elevi din acelaşi mediu şi cu aceeaşi
traumă, orientându-se vicios spre lucruri dăunătoare dezvoltării şi evoluţiei lui ca şi persoana
matură în devenire. Astfel că, în urma unor experienţe traumatice pe care elevul le trăieşte în
anumite mediii, el are nevoie de suport emoţional .
4. Nevoi de stimă - Aceste nevoi se referă la nevoia elevului de a se simţi acceptat şi
respectat. Nevoia de a fi stimat este extrem de importantă pentru a fi satisfăcut și de ai oferi în
momentul consilierii psiho-pedagogice înțelegere, motivând în acest sens elevul spre colaborare
și anticipând în același timp acțiuni pe care elevul le-ar întreprinde în disperare, doar pentru a fi
apreciat. Adeseori, ei se identifică prin ”liderii” unor ”găști”, care de foarte multe ori, au un
caracter posesiv şi predominat, dar negativ din punct de vedere al evoluţiei și dezvoltării
intelectului elevului. Un exemplu relevant, ar fi hiperactivitatea excesiva a elevului sau
dimpotrivă inhibiţia şi izolarea.
Familiile trăiesc astăzi o realitate diferită faţă de cea a generaţiilor anterioare, părinţii şi
copiii îşi petrec foarte puţin timp împreună. Părinţii recunosc acest lucru şi recunosc totodată
necesitatea implicării lor în educaţia copiilor. Dar această problemă va putea fi rezolvată numai
printr-un efort comun care să implice în acelaşi timp părinţii, şcolile, comunitatea. E nevoie ca
şcolile să răspundă necesităţilor părinţilor şi să le acorde tot sprijinul pentru ca ei să se poată
implica în procesul de învăţare al copiilor. În acelaşi timp şi părinţii trebuie să acorde mai multă
importanţă educaţiei copiilor, să fie un model pentru copiii lor. S-a constatat că atunci când
părinţii devin parteneri în educaţia copiilor, indiferent de mediul cultural sau economic al
familiei, se simt rezultate în performanţa elevilor, se asigură o mai bună frecventare a şcolii, o
reducere a abandonului şcolar şi o scădere a fenomenului delincvenţei. În clasa pe care o
conduc, majoritatea părinţilor sunt la primul copil şcolar şi am considerat că mulţi dintre ei simt
nevoia împărtăşirii problemelor cu alţi părinţi, cu cadre didactice sau cu specialişti care i-ar
putea ajuta în obţinerea performanţelor scontate.
De aceea i-am invitat încă din primele săptămâni de şcoală la parcurgerea împreună a
unui program educaţional prin care să căutăm un răspuns la toate problemele cu care ne vom
confrunta pe parcursul perioadei de şcolarizare. Toţi au răspuns afirmativ scrisorilor de intenţie.
Am elaborat astfel un proiect educaţional intitulat ,, Familia – partener în educaţia copilului”
prin care urmăresc de fapt o educaţie a părinţilor astfel încât ei să devină buni educatori ai
propriilor copii.
Putem formula câteva cauze ale neîndeplinirii sarcinilor şcolare în urma cărora îi putem
ajuta pe părinţi în relația cu copiii lor. La ședințele cu părinții se pot face cunoscute aceste
măsuri sub forma unor sugestii:
1) Elaboraţi un program zilnic pentru teme! Verificaţi-l regulat, asiguraţi un loc liniştit
pentru studiu, fără TV, radio sau calculator. Încurajaţi eforturile copilului şi fiţi disponibili să le
răspundeţi întrebărilor. Discutaţi cu ei ceea ce şi-au însuşit.
2) Citiţi împreună cu copilul! Asiguraţi-i cărţi şi materiale potrivite vârstei lui.
3) Folosiţi televizorul şi calculatorul cu înţelepciune! Stabiliţi anumite ore pentru privitul
la TV şi ajutaţi-l să-şi aleagă programele potrivite. Selectaţi programe pe care să le urmăriţi şi să
discutaţi împreună subiectele respective. Urmăriţi de asemenea jocurile de pe calculator şi
evitaţi-le pe cele care promovează violenţa şi alte comportamente negative.
4) Păstraţi legătura cu şcoala! Nu aşteptaţi ca şcoala să fie cea care vă anunţă cum
evoluează copilul. Informaţi-vă ce învaţă copilul, care-i sunt temele şi cum şi le rezolvă. Treceţi
lunar pe la şcoală ca să vorbiţi cu învăţătoarea sau cel puţin daţi un telefon o dată pe lună. Nu
aşteptaţi până când apar problemele. Parteneriatul dintre părinţi si învăţătoare reprezintă cheia
creării unui climat favorabil învăţării atât la şcoală cât şi acasă.
5) Lăudaţi-i pe copii şi apreciaţi-le efortul! Încurajaţi-i să persevereze. Cultivaţi acasă o
atmosferă blândă, suportivă, dar în acelaşi timp stabiliţi şi standarde referitoare la modul de
elaborare a temelor. Sprijiniţi-i să-şi elaboreze toate temele, introduceţi-i în programe de
îmbunătăţire a activităţii lor, dar şi în activităţi extraşcolare în care îşi pot valorifica talentul.
6) Comunicaţi cu copilul d-voastră! Încercaţi să-i cunoaşteţi prietenii şi locurile de
joacă. Implicaţi-l în activităţile familiei. Stabiliţi nişte reguli pe care să le respecte, fiţi
perseverenţi în respectarea lor şi nu vă lăsaţi înduplecaţi atunci când va încerca să vă convingă
să renunţaţi la unele dintre ele. Aduceţi întotdeauna argumente la ceea ce faceţi şi la ce îi cereţi
lui să facă. Insist foarte mult asupra comunicării căci numai aşa putem descoperi cauzele
problemelor şi în acelaşi timp numai comunicând putem găsi şi căile de rezolvare. Prin
comunicare părinţii au posibilitatea de a-şi pregăti copiii pentru a învăţa, de a le prezenta şcoala
ca fiind interesantă şi importantă, de a discuta cu învăţătoarea şi ceilalţi profesori ai copiilor
stabilind o relaţie adecvată cu ei. O convorbire telefonică scurtă, o întâlnire la şcoală sau acasă la
copil îi pot uni pe amândoi, în scopul de a acţiona aşa cum trebuie. Comunicând cu copilul cât şi
cu cadrul didactic, părinţii află ce se întâmplă la şcoală, despre activitatea la clasă şi despre alte
activităţi extraşcolare.
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi
comunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial, pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei.
Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna
integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială .
Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial
de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi
colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală
şi colectivă.
În cadrul colaborării şcolii cu familia, accentul este pus pe un angajament mutual, clar
stabilit între părinţi şi profesori, pe baza unui "contract parental". Acest tip de contract se
constituie ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii şi implicit
colaborarea părinţilor în activităţile şcolare, nu numai sub aspect economic, respectiv de a
participa, susţine şi evalua eforturile şi acţiunile financiare ale şcolii, ci si sub aspect
educaţional-cultural. Dacă această tendinţă este prezentă deja, în unele ţări vest-europene, în
cazul societăţii româneşti este doar un proiect.
Totodată, şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică,
elaborarea şi luarea deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi
permite unui număr mare de oameni să participe activ la soluţionarea problemelor care îi
privesc.
Educatorul va trebui, apreciază Spencer, să–şi arate pe faţă cu vorba şi cu fapta,
mâhnirea şi indignarea pentru abateri, bucuria şi satisfacţia în caz de bună purtare. Elevul să nu
fie, însă, lipsit de dragoste, de afecţiune. Pentru a deveni om cu adevărat, pentru a se cunoaşte şi
domina pe sine, omul trebuie să caute să-şi satisfacă trebuinţe psihosociale specifice, cum sunt
nevoia de identitate, de apartenenţă la grup, de acceptare şi apreciere din partea celorlalţi, nevoia
de statut şi de participare. Creşterea copiilor constituie, pentru părinţi, nu numai o datorie faţă de
copil, dar şi o sarcină faţă de comunitate.
Din literatura de specialitate şi din analiza rezultatelor unor studii de cercetare derulate în
şcoli s-a constatat că în evoluţia relaţiei şcoală - familie există, în principal, trei etape de parcurs:
etapa şcolii suficiente, etapa de incertitudine profesională; etapa de dezvoltare a încrederii
mutuale profesori-părinţi. În prima etapă, şcoala este considerată o instituţie închisă, care nu
influenţează mediul familial şi nu se lasă influenţată de el. În acest caz, contactele cu părinţii
sunt rare, formale. Părinţii acceptă ideea că nu au nimic de făcut în legătură cu activitatea
derulată în şcoală.
În a doua etapă, profesorii încep să recunoască influenţa factorilor familiali asupra
rezultatelor şcolare ale elevilor, dar părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă.
Astfel se manifestă tendinţa de acuze aduse de familie şcolii, pentru proastele rezultate
şcolare ale elevilor, atunci când e cazul. Administraţia şcolară are tendinţa de a conserva
atitudinea din etapa anterioară, contactele cu familiile elevilor fiind încă formale. Punctual încep
să se dezvolte iniţiative precum: o mai bună comunicare a profesorilor cu părinţii; apar
organizaţiile voluntare de părinţi; se constituie consilii de gestiune şcolară în care participarea
părinţilor are un rol minor, nedecizional. De asemenea, pe parcursul formării viitoarelor cadre
didactice există abordarea tematică a relaţiei şcoală-familie, dar ca o problemă de importanţă
secundară.
În a treia etapă, părinţii şi profesorii descoperă împreună că neîncrederea este puţin câte
puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii. Relaţia cu familiile este din ce în ce mai
încurajată de şcoală; consiliul şcolar include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol
decizional în toate problemele educaţionale; organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate
în activitatea şcolară; profesori specializaţi (consilieri) tratează problemele excepţionale ale
colaborării cu familiile elevilor; organizaţiile de profesori recunosc statutul şi rolul asociaţiilor
de părinţi; formarea profesorilor abordează problema relaţiei şcoală-familie ca fiind una din
problemele importante; se organizează cursuri pentru profesori şi părinţi.
Obiectivul principal al activităţii instructiv – educative în şcoală este asigurarea reuşitei
şcolare a tuturor elevilor, dobândirea cunoştinţelor, deprinderilor care să le permită continuarea
studiilor, formarea profilului psiho-moral al elevului, modelarea personalităţii, obiectiv care se
poate atinge doar prin parteneriat, prin triada şcoală – elev – familie.
Colaborarea părinţilor cu unitatea de învăţământ, armonizarea opţiunilor acestora cu
oferta educaţională, realizarea scopurilor finale pe care şi le propun atât părinţii, cât şi unitatea
de învăţământ, sunt obiective majore. Îmbunătăţirea cooperării şcoală – familie are efecte
benefice asupra actului instructiv-educativ, proces realizat prin forme variate de colaborare ca:
- lectorate cu părinţii;
- adunări comune părinţi – elevi – profesori;
- chestionare aplicate părinţilor şi elevilor;
- corespondenţă
Pentru a cunoaşte satisfacţia părinţilor faţă de actul educaţional, prezentăm un studiu
conceput de învățător împreună cu psihologul şcolar. S-au aplicat părinţilor mai multe
chestionare prin care s-a urmărit atât satisfacţia părinţilor faţă de actul educaţional cât şi relaţiile
în familie și petrecerea timpului liber.
Din prelucrarea chestionarelor s-au desprins câteva concluzii: a) 96,8% dintre părinţii
consideră că sunt informaţi în legătură cu situaţia şcolară şi disciplinară a fiului/fiicei: b) şcoala
satisface aşteptările părinţilor în procent de 77,8 % ; c) 88,2% dintre părinţi sunt satisfăcuţi de
educaţia şi pregătirea şcolară a fiului/fiicei; d) 95,6% sunt mulţumiţi de baza didactică şi
condiţiile materiale asigurate de şcoală; e) 83,5% ar opta din nou pentru această instituţie.
Pentru îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie şi pentru cunoaşterea realităţii psihosociale
din familie s-au mai aplicat două chestionare.
Din chestionarul care viza climatul familial am încercat să identificăm factorii
perturbatori, ameninţările care pot să apară, cum ar fi - insecuritatea locului de muncă, venituri
mici, părinţi plecaţi în străinătate la lucru. Din prelucrarea răspunsurilor am constatat
următoarele: a) 46,49% dintre elevi provin mediul rural și 53,51% din mediul urban; b) 63,5 %
dintre mame sunt angajate permanent, 9,79% angajate temporar şi 26,7% sunt fără loc de
muncă; c) 69,76% dintre taţi sunt angajaţi permanent, 10,47% angajaţi temporar şi 19,76% sunt
şomeri; d) aproape 50% din familii au un venit mai mic de 1000 RON.
Datorită faptului că veniturile sunt relativ mici 43 dintre părinţii repondenţilor sunt plecaţi
la muncă în străinătate. Elevii în cauză au fost incluşi în programe de consiliere, s-a luat legătura
cu tutorele cât şi cu părinţii, telefonic.
S-a întocmit şi aplicat un chestionar de cunoaştere axat pe modul în care îşi petrec timpul
liber acasă, pe cunoaşterea realităţii psihosociale din familiile elevilor, pentru a urmări relaţia
părinte-copil, concluziile fiind prezentate la şedinţa cu părinţii. Din prelucrarea chestionarului au
rezultat următoarele: a) în procent mare (97,6%) părinţii cunosc prevederile Regulamentului de
ordine interioară al şcolii(premii, sancţiuni) şi consideră aceste prevederi ca fiind educative şi în
concordanţă cu obiectivele şcolii; b) 93,5% dintre părinţi cunosc grupul de prieteni ai
fiului/fiicei lor precum şi preocupările acestora în timpul liber .
În afara acestor chestionare, comunicarea cu părinţii s-a realizat prin corespondenţă şi
prin convorbiri telefonice.
Părinţii elevilor au fost invitaţi la şcoală cu ocazia ceremonialelor de la începutul şi
sfârşitul anului şcolar cât şi la manifestări artistice – Zilele şcolii, Ziua porţilor deschise,
Serbarea de Crăciun, Serbarea Abecedarului ,Festivalul de tradiţii şi obiceiuri, având astfel
ocazia de a-şi vedea copii şi în alte ipostaze.
Ţinând cont de aceste concluzii, s-a încercat implicarea părinţilor în cât mai multe
activităţi, pentru a cunoaşte specificul activităţii instructiv-educative. Astfel în cadrul şedinţelor
cu părinţii s-au distribuit părinţilor pliante întocmite de comisia de evaluare şi asigurarea a
calităţii, despre oferta educaţională şi oferta extracurriculară a şcolii.
La nivelul fiecărui an de studiu funcţionează comitetele de părinţi care şi-au desemnat
reprezentanţii în comitetul reprezentativ al părinţilor, comitet care îşi desfăşoară activitatea
conform unui plan managerial propriu, ţinând în permanenţă legătura cu factorii de conducere a
şcolii.
Legătura şcoală – familie este permanentă, familiile elevilor fiind informate despre
progresul şcolar, rezultate necorespunzătoare prin scrisori care se trimit periodic, convorbiri
telefonice, invitarea părinţilor la şcoală. Modul de organizare al şcolii poate constitui un
important element al educaţiei sociale a elevilor, întrucât unităţile şcolare ar trebui să fie
comunităţi democratice care să creeze ocazia dialogului şi participării atât pentru elevi, cât şi
pentru părinți.
Eficiența întregii activități didactice este determinată de relațiile pedagogice stabilite între
profesori și elevi, între elevi și elevi, între elevi și clasa de elevi, dar și de relațiile între profesori
și părinți, elevi și părinți, familie și școală. Școala și familia sunt cei doi factori importanți, cei
doi piloni de rezistență ai educației, între aceștia și comunitate, mediul extrașcolar și
extrafamilial se află copilul, obiect și subiect al educației. Scopul final al educaţiei îl constituie
dezvoltarea copilului pentru a se putea manifesta ca subiect social activ. Acest lucru este
realizabil numai în măsura în care familia din care face parte și în care se formează, școala la
care învață, și comunitatea, prin acțiunile desfășuarate, îl ajută să-și dezvolte personalitatea. În
condițiile actuale, societatea românească se confruntă cu o multitudine de probleme, multe dintre
ele greu de rezolvat. Prin urmare familia este tot mai fragilă și vulnerabilă. În aceste condiții,
școlii îi revine misiunea de a întări educația elevilor, de a sprijini familia și de a contribui la
îmbunătățirea climatului social al comunității.
Pentru a înţelege rolul atât de important al şcolii, acela de nucleu al parteneriatului, ar
trebui să pornim de la abordarea educaţiei pe axa formal-nonformal-informal. Această abordare
are la bază întrebarea „Cine, cum şi în ce context face educaţia?”.
Educaţia formală este una instituţionalizată şi reglementată oficial în instituţiile şcolare.
Ea se realizează în mod planificat, organizat şi sistematic de către cadre didactice cu pregătire de
specialitate, de-a lungul unor perioade compacte de timp ce coincid treptelor de şcolaritate.
Şcoala este o organizaţie formală, care are ca scop furnizarea serviciului social de educaţie în
vederea educării, formării, socializării, profesionalizării tinerei generaţii. Este direct influențată
de ceea ce se întâmplă în mediul social, transmite cunoștințe, dezvoltă abilități, valori, norme
recunoscute și acceptate social. Şcoala funcţionează într-o comunitate locală alcătuită din mai
mulţi factori de educaţie: familie, autorităţi, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale,
agenţi economici etc. care au la rândul lor o ofertă educaţională explicită şi/sau implicită.
Organizaţiile şcolare sunt astfel, supuse presiunii multiplilor factori: a grupurilor ideologice care
activează la nivel local, a sistemelor politice, a condiţiilor economice şi a diverselor tendinţe
manifestate în societate. Astfel, asupra şcolilor sunt manifestate influenţe de ordin: economic,
politic, culturale şi ideologice. Şcolile depind de mediul în care funcţionează în ceea ce priveşte:
obţinerea resurselor materiale, umane, financiare, informaţionale etc.

Educaţia, ca acţiune socială organizată, se desfăşoară într-un cadru constituit pe baza unor
valori perene şi cu participarea tuturor factorilor educaţionali: familie, şcoală, instituţii culturale,
mass-media etc. La nivelul acestor factori se formează medii educaţionale care exercită influenţe
specifice asupra noilor generaţii.
În familie se pun bazele unor deprinderi şi obişnuinţe elementare de comportare morală
prin care copilul îşi exprimă atitudinea faţă de el însuşi,faţă de ceilalţi şi faţă de societate,în
general. În mediul şcolar,educaţia şi instrucţia se împletesc armonios,într-o formă optimă,în mod
gradat,conform unor standarde şi finalităţi propuse. Esenţial este ca cei doi factori să-şi dirijeze
acţiunile spre un scop comun:formarea tipului de personalitate cerut de imperativele lumii
moderne.
În stabilirea activităţilor comune ale cadrelor didactice cu familia, cadrul general este dat
de întreaga activitate educativă a şcolii respective. În etapa de organizare a muncii la început de
an şcolar şi la întocmirea planurilor de activitate educativă semestriale, învăţătorul/dirigintele
clasei consultă mai întâi programul activităţilor educative ale şcolii, din care se extrage
obiectivele principale.
În elaborarea programului educativ este necesară consultarea părinţilor elevilor.
Sugestiile părinţilor trebuie să constituie un material valoros. Ele sunt grăitoare pentru noi, în
ceea ce priveşte depistarea nivelului pedagogic al acestora, ne ajută să vedem cum înţeleg ei
colaborarea cu şcoala, ce aşteaptă de la cadrele didactice şi cum consideră că ar putea contribui
la realizarea educaţiei propriilor copii. O altă coordonată în funcţie de care orientăm organizarea
muncii cu familiile elevilor este specificul clasei. Notele distinctive decurg din componenţa
colectivului de elevi, pregătirea, interesele şi aptitudinile lor, calităţile generale ale educaţiei în
familie. Sondarea opiniei părinţilor elevilor este foarte utilă în etapa de organizare a activităţii
şcoală-familie. Justificarea ei sporeşte în condiţiile începerii muncii cu un colectiv nou de
elevi,când învăţătorul/dirigintele are nevoie de o serie de date cu funcţie orientativă pentru
stabilirea conţinutului muncii educative.
Activitatea comună a şcolii cu familia constituie un proces de durată, al cărui început
coincide cu perioada imediat anterioară intrării copilului în clasa I, iar încheierea lui este situată
adesea la mult timp după absolvirea şcolii. Unii părinţi continuă să păstreze legătura cu cadrele
didactice şi după ce copiii lor nu mai sunt elevi. Acest proces se parcurge în câteva etape
diferenţiate, mai ales prin gradul participării efective a părinţilor la acţiunile educative ale
şcolii,şi anume:

I. Cunoaşterea elevului şi a specificului activităţii ciclului parcurs:


 cadrul didactic studiază particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor săi;
 descoperă problemele de ordin educativ existente în clasa respectivă;
 părinţii se familiarizează cu cerinţele şcolii;
 atât cadrele didactice cât şi părinţii se găsesc într-o situaţie aproximativ
asemănătoare în ceea ce priveşte clarificarea unor probleme concrete ale procesului
educativ;
 în organizarea activităţii cu părinţii, în această primă etapă, trebuie să programăm
mai multe întâlniri cu aceştia (şedinţe,consultări) care să lămurească şi să orienteze
colaborarea lor cu şcoala.
II. Pregătirea pedagogică a părinţilor:
 se urmăreşte pregătirea pedagogică sistematică a părinţilor de către cadrele
didactice în vederea realizării unui front comun între şcoală şi familie;
 datorită asimilării de cunoştinţe pedagogice, părinţii încep să capete o caracteristică
nouă raportată nu la fiecare părinte ci la toţi părinţii, ca factor educativ colectiv;
 ei pot deveni, ca şi cadrele didactice, un colectiv de educatori uniţi prin scopul
comun şi prin mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop.
III. Colaborarea efectivă a cadrelor didactice şi a familiei:
 există un singur colectiv de educatori format din cadre didactice şi părinţi;
 cadrele didactice ţin seama de contribuţia importantă a familiei şi tratează părinţii
elevilor drept colaboratori preţioşi;
 ajutorul/sprijinul acordat de părinţi este un factor important pentru succesul muncii
comune;
 în activitatea comună a şcolii cu familia, rolul conducător revine şcolii;
 scopul unitar al muncii educative din şcoală este educarea copiilor.
Familiile trimit copiii la şcoală, acolo unde speră ca ei să dobândească instrumentele
necesare pentru a reuşi în viaţă. Şcolile preiau copiii şi-i trimit înapoi în familiile lor, acolo unde
presupun că le va fi furnizat sprijinul de care aceştia au nevoie pentru a creşte şi a învăţa. Cercul
acesta în care casa şi şcoala îşi împart acţiunea asupra capacităţii copiilor, este unul ce a fost
considerat centrul dezvoltării, al dezbaterilor şi al obţinerii informaţiilor de orice natură.
Majoritatea instituţiilor educaţionale au un grup formal de legătură şcoală-familie, fie că este
comitetul de părinţi, consiliul şcolii sau „camera părinţilor”. Relaţiile sunt denumite diferit:
„implicare parentală”, „parteneriat”, „relaţie şcoală-familie”, dar toate reprezintă convingerea că
dacă adulţii –în cadrul celor două instituţii-comunică şi colaborează, atunci cei care vor avea de
câştigat sunt în primul rând copiii. Partenerul tradiţional al şcolii este familia. Pentru ca acest
parteneriat să devină eficient, adică familia să fie implicată, responsabilizată în educaţia copiilor,
există o gamă variată de modalităţi,cum ar fi:
 Vizitele reciproce şcoală-familie (cunoaşterea reciprocă părinţi-cadru didactic-elev).
 Şedinţele cu părinţii (urmăresc abordarea unor aspecte pedagogice şi realizarea
schimbului de idei în legătură cu procesul instructiv-formativ).
 Întâlnirile săptămânale (mai ales la clasa I, au ca scop ilustrarea activităţii din
perioada respectivă şi prezentarea obiectivelor pentru următorul interval de timp).
 Lectoratele cu părinţii (consilierea părinţilor de către psihopedagogi sau întâlniri cu
reprezentanţi ai instituţiilor cu care şcoala derulează programe de parteneriat).
 Realizarea unor vitrine cu material informativ (cărţi,broşuri,referate,studii de
caz,planuri de intervenţie,cărţi pentru copii).
 Realizarea unor afişe speciale (informaţii de interes general).
 Activităţi extraşcolare (serbări şcolare, şezători, excursii, drumeţii, concursuri,
cercuri, ateliere de lucru etc.).
 Parteneriate educaţionale şcoală-familie (,,Tradiţii şi obiceiuri de iarnă”, ,,Fructele,
izvor de sănătate”, ,,Apa - o sursă de viaţă” etc.).
 Implicarea părinţilor în luarea unor decizii (stabilirea CDŞ-urilor, problemele de
disciplină şi absenteism manifestate în rândul elevilor: elaborarea Regulamentului
intern al şcolii, stabilirea măsurilor privind reducerea abandonului şcolar etc.).
 Sărbătorirea în comun a unor evenimente (evenimente istorice,sărbători religioase, 8
Martie,1 Iunie,Serbarea abecedarului,Ziua şcolii,lecţii deschise etc.)
 Scrisorile către părinţi (de informare,de felicitare,de mulţumire).
 Caietele speciale de corespondenţă (observaţii,detalii,aspecte ale conduitei elevilor).
Îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie este un obiectiv prioritar la nivelul învăţământului
românesc. În condiţiile în care şcoala reprezintă pionul principal al educaţiei tinerei generaţii,
dar nu suficient, educaţia de tip familial devine necesară cu atât mai mult cu cât bazele formării
personalităţii se pun în mediul familial. Familia se poate constitui într-un factor de risc sau în
unul de protecţie în funcţie de abilităţile pe care le dezvoltă,de climatul educaţional şi afectiv
existent la nivel familial. Acordul familiei cu şcoala înseamnă găsirea în comun a unor soluţii
care să corespundă atât intereselor copilului şi familiei cât şi şcolii şi societăţii. Modul în care
sunt prezentate, comentate, argumentate informaţiile de către părinţi, influenţează opiniile şi
atitudinile copiilor.

Şcoala funcţionează într-un context social larg, complex alcătuit din societatea globală,
constituită ca sistem social global (naţional, statal). Influenţele contextului social global asupra
instituţiilor de învăţământ se materializează în: finalităţi ale educaţiei (scopuri şi obiective),
conţinuturi ale disciplinelor, modul de organizare a sistemului de educaţie şi a instituţiilor,
reglementări de ordin juridic şi administrativ.
Pe de altă parte, şcoala funcţionează într-un context social imediat, într-o comunitate
locală şi zonală, care furnizează elevii dar care are un set de aşteptări cărora instituţia şcolară
trebuie să le răspundă. Pe de altă parte – şcoala „prelucrează material uman” din comunitatea
locală, cadrele didactice şi elevii sunt persoane care trăiesc în comunitate şi suportă influenţele
acesteia.
Se poate afirma că între școală și societate se instituie un raport de condiționare,
societatea susține material școala, cerându-i să-i slujească interesele, iar școala pregătește
oamenii care vor dezvolta societatea și-i vor accelera progresul. Indiferent de epoca istorică la
care ne raportăm, sistemul formal de educaţie şi-a dovedit eficacitatea. Școala este și în prezent
principalul cadru de educație și mediul cu cele mai multe virtuți educaționale deoarece este un
mediu instituționalizat special construit care a transformat educația într-o activitate realizată în
forma unui program educațional. Este un mediu orientat de anumite finalități puse în raport cu
anumite valori, îmbogățit permanent cu noi cunoștințe, metode, mijloace de educație, iar
rezultatele sunt permanent măsurate, evaluate, comunicate.
Acest tip de educaţie are, însă, şi unele limite, în sensul că, nu asigură suficientă
aplicabilitate cunoştinţelor transmise, însă, în condiţiile în care scopul declarat al şcolii este
integrarea socială a indivizilor, e clar că acesta nu poate fi atins câtă vreme şcoala se comportă
ca un sistem închis. Din nevoia de a depăşi aceste limite, de-a lungul timpului a apărut educaţia
nonformală. Aceasta se desfăşoară tot sub îndrumarea cadrelor didactice, dar în prelungirea
sistemului de învăţământ, respectiv în activităţi extracurriculare care depăşesc uneori spaţiul
şcolii, punându-i pe elevi să acţioneze în situaţii concrete de viaţă.
La aceste tipuri de educaţie se adaugă cea informală, realizată spontan, neorganizat, prin
diferite surse precum familia, comunitatea, mijloacele mass-media şi altele, mai mult sau mai
puţin potrivite să îndeplinească un rol educativ.
Cele trei tipuri de educaţie ar trebui să se completeze în mod echilibrat, în cadrul unui
întreg numit „educaţie globală”. Studiile arată însă că, în perioada contemporană, odată cu
dezvoltarea mijloacelor mass-media, a internetului în special, educaţia informală joacă un rol din
ce în ce mai mare riscând să ocupe un rol principal în defavoarea educaţiei formale. Din păcate,
cantitatea mare de informaţii dobândite pe căi informale este dublată de o calitate îndoielnică,
uneori chiar nocivă pentru copii şi tineri, efectul fiind contrar scopului educaţiei.
Dacă ne referim doar la scăderea interesului pentru lectură şi la creşterea delincvenţei
juvenile, e clar că factorii responsabili de educaţie au datoria să intervină până nu e prea târziu.
Şi cine poate rezolva mai bine problema dacă nu şcoala? Ea trebuie să se comporte tot mai mult
ca un sistem deschis care să interacţioneze cu celelalte instituţii şi, totodată, ca un sistem flexibil,
gata să-şi adapteze modul de funcţionare la schimbările din exterior şi să apeleze la unele
principii şi strategii care şi-au dovedit succesul în cadrul celorlalte tipuri de educaţie.
Primii paşi au fost făcuţi, în acest sens, prin reforma curriculară care permite o abordare
inter şi transdisciplinară a cunoştinţelor, prin introducerea mijloacelor audiovizuale în procesul
de învăţământ sau prin aplicarea metodelor gândirii critice. Introducerea în planul de învăţământ
a disciplinelor opţionale dau posibilitatea elevilor să aleagă unele discipline prin care să-şi
dezvolte unele abilităţi şi să-şi pună în valoare acele laturi ale personalităţii care îi caracterizează
şi care le conferă libertatea de exprimare. Învăţarea pe bază de proiect îi pune şi ea pe copii în
situaţia de a explora realitatea înconjurătoare din mai multe perspective, dezvoltându-le
capacitatea de analiză şi sinteză, dar şi spiritul de colaborare în echipă.
Dar, pentru a veni şi mai mult în contact cu celelalte medii educogene, şcoala apelează la
metoda parteneriatelor, iar, în calitate de iniţiator, ea se plasează, aşa cum arătam anterior, în
postura de nucleu.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii
să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă
esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai
comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o
comunitate de suport care începe sa funcţioneze. Elevii se străduiesc şi fac progrese în direcţia
atingerii standardelor dorite, fiind ajutaţi de părinţi, cadre didactice şi alţi parteneri implicaţi.
Şcolile şi comunitatea îmbunătăţesc instrucţia, evaluarea, dezvoltarea profesională a cadrelor
didactice, implicarea părinţilor şi a oamenilor de afaceri, astfel încât fiecare aspect al educaţiei
funcţionează ca parte a unui sistem, care sprijină toţi elevii pentru a-şi atinge obiectivele.
Proiectele de parteneriat educațional au ca scop asigurarea egalității șanselor în educație,
revigorarea spiritului civic și a mentalităților comunitare, promovarea dialogului, a transparenței
și a toleranței, încurajarea inițiativei, dezvoltarea cooperării, armonizarea condițiilor de lucru cu
exigențele sociale. Presupune participare la o acţiune educativă comună, interacţiuni
constructive, comunicare eficientă între participanţi, acţiuni comune cu respectarea rolului
fiecărui participant, interrelaţionare precum și unitate de cerinţe, de opţiuni, decizii şi acţiuni
educative, subordonate actului educativ propriu-zis. Parteneriatele devin eficiente doar în măsura
angajării părților componente. Acestea vizează întărirea relației dintre părinți, elevi, dascăli și
comunitate, creșterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaționali.
Parteneriatul educaţional este o necesitate absolută deoarece, elevii au nevoie de o
interpretare unitară a mesajelor care le vin din medii diferite, o interpretare coerentă şi
echilibrată pentru a se evita confuziile în orientarea lor către adevăratele valori, iar procesul de
descentralizare în care se află educaţia presupune parteneriatul cu un evantai de factori sociali
care pot prelua roluri şi responsabilităţi la nivel local. De asemenea contactul permanent al
instituţiilor şcolare cu diferiţi parteneri sociali facilitează racordarea efectivă a şcolilor la
realitate.
Activităţile de parteneriat în care sunt implicați principalii factori educaționali, angajează,
mobilizează şi motivează elevii în aşa fel încât ei să obţină apoi succesul. Responsabilitatea
pentru construirea unor strategii de parteneriat revine, în primul rând, școlii, de la care trebuie să
plece şi iniţiativele în acest sens.

Educatorul va trebui, apreciază Spencer, să-şi arate pe faţă cu vorba şi cu fapta, mâhnirea
şi indignarea pentru abateri, bucuria şi satisfacţia în caz de bună purtare. Elevul să nu fie, însă,
lipsit de dragoste, de afecţiune. Pentru a deveni om cu adevărat, pentru a se cunoaşte şi domina
pe sine, omul trebuie să caute să-şi satisfacă trebuinţe psihosociale specifice, cum sunt nevoia de
identitate, de apartenenţă la grup, de acceptare şi apreciere din partea celorlalţi, nevoia de statut
şi de participare. În vederea asigurării depline a protecţiei copiilor, Codul Familiei precizează
caracterul drepturilor părinteşti subliniind că părinţii exercită drepturile lor în interesul copiilor,
indisolubil legate de interesele societăţii democratice.
Andre Berge spunea că ” Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde
trebuinţelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă
condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze
în raport cu ceilalţi efectuând, fără pericol, primele sale experienţe sociale şi sentimentale.“
Creşterea copiilor constituie pentru părinţi nu numai o datorie faţă de copil, dar şi o sarcină faţă
de comunitate.
Familia are în societate funcţii bine determinate :
- Funcţia biologică care constă în perpetuarea speciei umane prin procrearea şi
creşterea copiilor, condiţie primordială a existenţei societăţii. Capacitatea fiinţei
umane de a avea urmaşi este singura ei revanşă asupra morţii. Funcţia socială prin
care familia conferă individului sentimentul de siguranţă, îl ajută să depăşească
obstacolele, să dobândească echilibrul emoţional. În familie, copilul găseşte
căldura sufletească decare are atâta nevoie.
- Funcţia economică constă în crearea condiţiilor materiale necesare vieţii şi
dezvoltării membrilor familiei .
- Funcţia educativă se referă la faptul că familia are un rol foarte important în
transmiterea limbii, a obiceiurilor, a modelelor comportamentale, urmaşilor ei. În
familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un anumit
mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii. Familia joacă un rol
important în educaţia civică a copiilor.
- Funcţia culturală care, deşi stă la baza procesului de educare a copiilor, ea nu
trebuie confundată cu funcţia educativă şi are ca finalitate integrarea eficientă a
individului în societate, dar urmăreşte şi crearea de individualităţi bine pregătite
care să aducă o contribuţie maximă la transformarea şi progresul societăţii.
În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se precizează că Familia constituie
elementul fundamental al societăţii .Ea ocroteşte copilul şi are dreptul la ocrotire din partea
societăţii.Copilul stabileşte primele relaţii şi experienţe sociale cu părinţii şi fraţii săi, deci în
familie. Integrarea lui socială va fi mai uşoară dacă va înţelege de timpuriu că alături de drepturi,
îi revin şi anumite responsabilităţi. Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea
personalităţii copilului, care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile
şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc.În
cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea
cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de
educaţie. Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă, ci
presupune o activitate de acest gen în fiecare relaţie cu elevii şi familiile acestora, desfăşurând o
muncă de dezvoltare, de conducere şi de îndrumare. O relaţie eficientă cadru didactic – părinte
presupune, printre altele, o ascultare activă, implicarea familiei în acţiunile extraşcolare ale
copilului, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct de vedere diferit.
Comunicarea cadrului didactic cu familia elevului se poate face prin :
- Activităţi de informare şi consiliere a părinţilor, care pot fi zilnice după orele de
curs ;
- Vizite la domiciliu de câte ori e nevoie ;
- Lectoratele cu părinţii – lunar ;
- Adunările comune părinţi – elevi ;
- Întruniri ale comitetului de părinţi pe clase ;
- Comunicarea prin poştă (scrisori de înştiinţare cu antetul şcolii ) sau prin poşta
electronică ;
- Comunicarea prin telefon .
În funcţie de categoria în care se înregistrează părinţii elevului (interesaţi sau
dezinteresaţi de tot ceea ce se întâmplă cu propriul copil ) cadrul didactic parcurge o serie de
etape menite să optimizeze relaţia şcoală – familie :
- Îşi fixează şi întreţine cât mai multe discuţii individuale evitând în cazul celor cu
copii – problemă prezentarea în cadrul şedinţelor a rezultatelor şcolare şi absenţelor;
- Iniţiază şi menţine o legătură strânsă cu familia elevului şi poartă un dialog deschis şi
sincer extins în afara orelor de curs prin convorbiri telefonice, scrisori ;
- Stabileşte şi planifică din timp tematica şedinţelor şi lectoratelor cu părinţii ;
- În cazul elevilor problemă se implică activ în procesul de educare a familiei, ea
reprezentând sursa principalelor atitudini greşite ale copiilor. Familia trebuie
convinsă că numai acordând timp şi atenţie copilului va putea să-l ajute să depăşească
dificultăţile apărute;
- Încearcă stabilirea unei legături reciproce, apropiate şi permanente cu părinţii pentru
ca aceştia, din proprie iniţiativă, să contacteze cadrul didactic pentru a se interesa de
situaţia şcolară a elevului.
- Părinţii pot participa alături de cadrul didactic şi de copii la activităţile şcolare şi
extraşcolare.
Între membrii unei comunităţi se stabilesc o mulţime de relaţii : de prietenie, de
vecinătate ,de rudenie, de muncă, de competiţie. Toţi avem nevoie de semenii noştri, de
comunitate, dar în acelaşi timp şi comunitatea are nevoie de noi. Societatea îi modelează pe
oameni dar la rândul lor, oamenii intervin permanent în procesul de transformare a societăţii.
Mihai Eminescu spunea că “ Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic, cât prin ceea
ce fac”.
Comunitatea este cea care oferă mediul prielnic pentru desfăşurarea unor activităţi
comune
- Vizite la muzee, expoziţii ;
- Vizionarea de filme, spectacole ;
- Excursii şi vizite organizate în oraş sau în afara oraşului ;
- Însoţirea elevilor la concursuri şcolare, festivaluri artistice ;
- Simpozioane, seminarii având ca temă relaţiile şcoală –familie –comunitate.
Comunitatea are aşadar un rol important alături de şcoală şi familie în educaţia elevului.
Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o
societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de
naturi diferite .Educaţia este somată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi
indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar
sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri noi pentru speranţă, prin
formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi comportamente capabile să facă faţă
schimbării permanente şi să adapteze elevul la incertitudine şi complexitate. Şcoala este chemată
să contribuie decisiv la reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune
eliberarea de energii lăuntrice şi depăşirea, prin împlinirea armonioasă şi creatoare, a
insecurităţii, inferiorităţii şi dependenţei pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată
în schimbare rapidă.
În prezent România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social al educaţiei, în
contextul unui ” parteneriat pentru educaţie ”, un dialog deschis, lucid, responsabil, între toţi
factorii educaţionali (familie, Biserică, şcoală, comunitate locală ).Şcoala se deschide spre
mediul comunitar şi se fac propuneri de realizare a osmozei şcoală-comunitate (şcoala în
comunitate şi comunitatea în şcoală ), în perspectiva înţelegerii şcolii ca un centru cultural şi
civic, centru complex de învăţare la îndemâna tuturor, tineri şi mai puţin tineri.
Prin programe şi acţiuni specifice se creează şi se dezvoltă legături multifuncţionale şi societatea
civilă.
2.2. Familia în societatea modernă

Munteanu Felicia
Drăghiţă(Nae)Ana
ELENA BREGAR
Duşa Adriana-Elena
Molodeţ Mihaela
Tiutiu Georgia
ALBA ANDREEA-MARIA

Etimologie
Originea latină a termenului este familia care provine de la „famulus - sclav de casă”,
înțelesul cuvântului s-a schimbat în decursul timpului. In trecut familia era proprietatea
bărbatului (pater familias), ca soția, copiii, sclavii, sclavii eliberați și tot avutul, nefiind de fapt
între ei relații familiare ci era considerată o proprietate subordonată, astfel tatăl nefiind numit
pater ci genitor.
Familie în sociologie înseamnă o grupă în care membrii familiei sunt înrudiți între ei prin
legături de sânge sau prin căsătorie. Un alt aspect este importanța economică a familiei, care este
considerată celula de bază a societății umane.
Definiţiile cele mai comune ale familiei au, de regulă, două accepţiuni:
 cea restrânsă, conform căreia este familie un grup social format dintr-un cuplu
căsătorit şi copiii acestuia (care se bazează pe căsătoria cuplului, ca instituţie
generatoare a vieţii familiale, concepţie eronată, după cum vom constata în capitolul
referitor la Ciclul vieţii familiale).
 cea lărgită, care identifică familia cu grupul social ai cărui membri sunt legaţi prin
raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune, care trăiesc împreună, cooperează sub
aspect economic şi au grijă de copii (George Peter Murdock). Murdock afirmă că
„familia este un grup social caracterizat printr-o locuinţă comună, cooperare
economică şi reproducere.”
În corespondenţă cu definiţia antropologului mai sus citat, Enciclopedia Britannica
descrie familia prin trei caracteristici principale: locuinţa comună a membrilor, cooperarea
economic şi reproducerea biologică.

Levi Strauss definea familia ca „un grup social ce îşi are originea în căsătorie, constând
din soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin obligaţii morale, juridice, economice,
religioase şi sociale.”
M.Voinea şi V.Stănoiu definesc familia ca un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit
din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legaţi prin anumite
relaţii natural-biologice, morale şi juridice şi care răspund una pentru alta în faţa societăţii.”
Din punct de vedere sociologic familia reprezintă forma tipică de grup primar,
caracterizat prin puternice relaţii de tip „faţă în faţă”, prin asocierea şi colaborarea intimă a
tututror membrilor.
Familia românească a evoluat de la tradiţional la modern treptat şi diferenţiat.Această
schimbare a afecta în primul rând mediul urban.Mediul rural este mai conservator şi în acest
mediu nu s-au realizat schimbări majore în familie.
Familia reprezintă mediul educaţional cu influenţă decisivă asupra formării personalităţii
umane.

Propunem, ca încercare personală de definire a obiectului studiului nostru, o concepţie a


familiei ca grup social cu bază biologică (în cadrul căruia există relaţii de sânge), a cărui
finalitate constă în preluarea, păstrarea, sporireaşi transmiterea unui patrimoniu genetic,
economic (avere mobil şi bunuri imobile), moral (norme şi valori), religios (ritualuriş i
credinţe), cultural (tradiţiişi cutume)şi social-identitar (patronimul ca semn al unei identităţi
sociale legitime).
În cercetările specialiştilor britanici în istoria familiei (ca disciplină autonomă de studiu),
investigaţiile acestei instituţii s-au concentrat pe unul dintre următoarele trei aspecte (cf. Michael
Anderson):
a) Dimensiunea afectivă (având ca obiect de referinţă relaţiile conjugale sau, parentale,
atitudinile sexuale, practicile premaritale etc.); teza cercetărilor întreprinse pe această
direcţie este că schimbările socio-culturale majore influenţează profilul afectiv al
familiei. Contraproductivă este dificultatea depistăriişi unei relative cuantificări a
indicatorilor specifici.
b) Dimensiunea demografică are ca obiect de studiu gospodăriile, numărul de botezuri,
căsătorii, înmormântări, iar baza de cercetare o constituie registrele civile. Această
abordare este mai apropiată deştiinţele naturii, oferind informaţii verificabile, cu grad
mare se exactitate.
c) Dimensiunea economică-gospodărească se referă la relaţiile economice dintre
membrii familiei, relaţii de moştenire, de proprie- tate, de succesiune a titlurilorşi
privilegiilor etc. Aceasta este, până astăzi, cea mai fructuoasă direcţie de cercetare a
domeniului.

Mediul familial în formarea personalităţii copilului

Familia este celula de bază a societăţii, care are funcţii biologice, psihologice, sociale,
economice, culturale, educative, etc. De aici rezultă şi diversitatea relaţiilor ce se stabilesc în
interiorul său, ca grup social. Ea se deosebeşte de alte grupuri sociale prin forma sa de
organizare, prin relaţiile dintre membrii săi sau prin scopurile şi atributele pe care le are.
Astfel, se poate afirma faptul că familia a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării
sociale şi a evoluat de-a lungul istoriei, ca grup social sau ca unitate socială. Funcţiile pe care
familia le implică sunt determinate de condiţiile sociale din viaţa de zi cu zi a indivizilor. Din
punct de vedere pedagogic, se poate vorbi despre funcţia educativă a familiei şi de
particularităţile acţiunii educative pe care le exercită.
Multitudinea relaţiilor ce se stabilesc între membrii familiei şi scopurile culturale ce se
transmit prin intermediul lor constituie la un loc mediul familial. Astfel, pot fi deosebite două
categorii de relaţii:
 Pe verticală, între generaţii (părinţi – copii, bunici – copii, bunici – părinţi);
 Pe orizontală, între membrii aceleiaşi generaţii (între soţi, între fraţi).
Structura familiei determină expansiunea relaţiilor şi influenţele lor educative. Agenţii
acestor relaţii (părinţi, bunici, fraţi) oferă, prin însăşi existenţa lor, anumite modele
comportamentale ce vor fi asimilate de către copii în mod spontan, prin imitaţie. Astfel, mediul
familial devine universul natural al copilului, diferit în funcţie de contextul social pe fondul
căruia se constituie, reflectând particularităţile fiecărei familii în parte. Influenţele educative ale
familiei sunt o expresie directă a relaţiilor ce se stabilesc în interiorul familiei şi a modelelor
culturale pe care le oferă.
Acţiunea educativă a familiei se mai poate exercita şi de către un subiect (un membru al
familiei), în mod:
 intenţionat, conform unui scop, folosind metode adecvate în acest sens;
 neintenţionat, fără un scop dinainte stabilit, utilizând metode alese la voia întâmplării.
Bineînţeles, oricare dintre cele două forme educative vor avea un impact pozitiv sau
negativ asupra educaţiei copilului şi asupra personalităţii acestuia. De asemenea, cadrul în care
se desfăşoară acţiunea educativă a familiei este reprezentată prin mediul familial, însă mediul în
care se realizează educaţia influenţează personalitatea copilului, iar educaţia acţionează
concomitent, nu independent.
Mediul familial imprimă acţiunii educaţionale anumite particularităţi, iar membrii
familiei îşi exercită atribuţiile în funcţie de experienţa şi de posibilităţile pe care le deţin, de
concepţia despre educaţie, de locul pe care îl ocupă în structura de ansamblu a familiei sau de
autoritatea pe care o are. Autoritatea poate îmbrăca diverse nuanţe, de la autoritatea despotică
sau represivă până la indulgenţă excesivă, o atitudine neutră sau indiferenţă faţă de educaţia
copiilor. Relaţia educaţională nu poate fi concepută în afara autorităţii, indiferent de locul unde
se desfăşoară educaţia.
Autoritatea părinţilor se întemeiază pe un sistem de reprezentări şi idei acumulate
spontan sau deliberat, care îşi vor pune amprenta asupra climatului educativ din familie.
Adevărata autoritate se câştigă, nu se impune şi rezultă din întregul comportament adoptat de
părinţi în viaţa şi activitatea lor din familie şi în afara ei.
Acţiunea educativă a familiei se particularizează şi prin finalităţile sale. Chiar dacă
scopul este acelaşi, adică dezvoltarea personalităţii, ponderea unor laturi ale sale, precum şi
modalităţile de realizare a acestora, au un specific în familie faţă de şcoală sau faţă de alte medii
educaţionale.
Fixarea unui regim raţional de viaţă şi muncă, preocuparea pentru respectarea lui sunt
indispensabile pentru o dezvoltare armonioasă a organismului copilului. De la cea mai fragedă
vârstă, familia intervine pentru formarea deprinderilor de autonomie personală, de însuşire a
deprinderilor igienice legate de autoservire, de adoptare a unui regim de muncă şi odihnă, de
fortificare a organismului şi de întărirea sănătăţii copilului.
Familia îşi aduce contribuţia la organizarea vieţii psihice a copilului, prin stimularea
procesului de maturizare şi dezvoltare a diverselor sale componente – procese senzoriale,
limbajul, memoria, gândirea, atenţia, etc. Sunt anumite momente care marchează adevăratele
salturi în dezvoltarea psihică a copilului, iar la producerea acestora aportul familiei este
considerabil.

Funcțiile familiei
Familia are mai multe funcții sociale și biologice: Funcția biologică de reproducție
umană a familiei este controversată. Ca bază biologică o familie depinde de capacitatea de
reproducție (fecunditatea) soției și bărbatului.

Familie din anii 1900

În prezent acest punct nemai fiind concludent deoarece o familie poate adopta copii. Prin
reproducție de fapt se înțelege capacitatea de a produce urmași pentru asigurarea generației
următoare. Astfel familia pregnează calitatea de reproducție a unei societăți.
Sunt trei funcții sociale elementare a familiei:
Funcția de socializare, ca și acea de educare, prin formarea capacității de adaptare și
motivare în conviețuirea socială.
Funcția economică, o funcție importantă pentru multe familii, prin care se realizează
asigurarea materială și protejarea copiilor față de lipsuri și boli.
Funcția politică, care asigură copiilor o poziție legitimă în societatea existentă, această
funcție a familiei poate duce la fetișism.
Din aceste trei funcții se poate distinge și:
 funcția religioasă a familiei, care de fapt joacă un rol în funcția de socializare a
famliei, prin transmiterea la genația următoare a tradițiilor religioase.
 funcția juridică a familiei, care este cuprinsă în constituție, și care are scopul
protejării familiei în societate (plătirea alocațiilor, întreținerii copiilor, stabilirea
legilor de adoptare sau moștenire etc.)
 funcția economică a familiei este întregită de funcția de timp liber și recreere a
familiei (ca sport)

Familia este un grup social primar ce posedă o anumită structură. Caracterizarea structurii
familiei poate fi făcută în raport cu două criterii:
 Cantitativ (componenţa numerică şi reţeaua de statusuri şi roluri familiale);
 Calitativ (diviziunea rolurilor în cadrul familiei şi modul de esercitare a autorităţii).
Numărul descendenţilor din familie este variabil de la o societate la alta şi de la o
categorie socială la alta. Ca tendinţă generală, în toate societăţile s-a înregistrat în ultimele două
secole o scădere continuă a numărului de copii ca urmare a modificării rolului copiilor în familie
şi a schimbării atitudinilor părinţilor faţă de copii.
În ceea ce priveşte structura rolurilor în cadrul familiei, deosebim familii care au copii,
soţ, soţie, şi familii monoparentale. În raport cu număru generaţiilor prezente în familii,
deosebim familii cu o generaţie (formate din părinţi şi copiii cuplului sau din cupluri sterile);
familii cu trei generaţii (formate din bunici, părinţi, copii) şi familii cu patru generaţii. Din punct
de vedere statistic majoritatea familiilor din societăţile europene sunt cu două generaţii.
Exercitarea rolurilor în cadrul familiei este rolul unui proces de învăţare socială. În mod
obişnuit, odată căsătoriţi, partenerii vor exercita în noua lor familie rolurile pe care le-au văzut
exercitate de părinţi în familiile lor de origine. Această remarcă nu înseamnă că indivizii
reproduc întocmai rolurile din familiile lor de origine. În exercitarea rolurilor, pe lângă influenţa
părinţior intervin şi alţi factori extrafamiliali (modelarea personalităţii şi comportamnetelor
indivizilor sub acţiunea unor facori comunitari sau societali).
Structura grupului familial poate fi percepută şi din perspectivele raporturilor de
autoritate. În raport u modul de exercitare a autorităţii în cadrul familiei, deosebim familii cu
structuri autoritare şi familii cu structuri egalitare.
J. Sabran distinge: funcţii fizice şi funcţii culturale.
La noi, în studiile de sociologie a familiei este larg acceptată şi utilizată clasificarea
profesorului Henri H. Stahl, în care sunt puse în evidenţă următoarele tipuri şi subtipuri:
a) Funcţii interne prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecţine, securitate
şi protecţie:
 funcţii biologice şi sanitare prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale
membrilor cuplului, procreerea copiilor, asigurarea necesităţilor igienico-sanitare ale
copiilor şi dezvoltarea biologică normală a membrilor familiei;
 funcţii economice care constau în organizarea gospodăriei şi acumularea de dragoste
şi respect între membrii familiei;
 funcţii de solidaritate familială care se referă la ajutorul bazat pe sentimente de
dragoste şi respect între membrii familiei;
 funcţii pedaogice-educative şi morale prin care se asigură socializarea copiilor.
b) Funcţii externe prin care se asigură relaţionarea familiei cu exteriorul.
Funcţia biologică este o dimensiune esenţială a familiei. În mod obişnui necesiăţile
sexuale ale indivizilor sunt satisfăcute în cadrul cuplurilor familiale. Societăţile contemporane au
devenit mai permisive cu privire la raporturile sexuale premanitale şi extraconjugale ale
cuplului. Cu toate acestea, familia rămâne principalul loc de satisfacere a necesităţilor sexuale şi
singura modalitate de reproducere biologică. Cazurile de înseminare artificiale şi de copiii din
“eprubetă” sunt nesemnificative statistic. Sexualitatea este asociată cu dragostea; cel din
perspectiva normelor şi valorilor sociale larg acceptate social. Afectivitatea este caracteristică
relaţiilor dintre copii şi părinţi, părinţi şi copii, şi dintre descendenţi între ei. Afectivitatea este
una dintre principalele caracteristici prin care familia se deosebeşte de alte ripuri de grupuri
sociale.
Funcţia economică a familiei are mai multe componente: de producţie, de
profesionalizare a descendenţilor şi de generare şi gestionare a unui buget comun. În societăţile
tradiţionale, componenta productivă era foarte importantă. Mai ales în familiile de ţărani,
gospodăria care se identifica cu familia asigura mojoritatea celor necesare traiului. Autonomia
aproape completă impunea organizarea resurselor de producţie internă în aşa fel încât familia să
depindă cât mai puţin de exterior. Familia asigura de asemenea profesionalizarea descendenţilor,
în mod obişnuit, copiii reproduceau profesiile părinţilor, mobilitatea socială şi profesională fiind
foarte redusă. În familiile din societăţile contemporane, funcţia economică a familiei şi-a
diminuat mult importanţa, mai ales în ceea ce priveşte componenta de producţie şi de
profesionalizare a descendenţei. Chiar dacă copiii reproduc profesiile părinţilor, formarea lor
profesională este asigurată în principal de instituţiile educaţionale exterioare familiei. În
perioadele şi în societăţile cu o puternică mobilitate profesională şi socială, familia nici nu este
capabilă să asigure profesionalizarea descendenţiloe. Rămâne încă importantă componenta
economică a soţilor, administrarea unui buget comun în cadrul aceluiaşi menaj rămâne o
trăsătură definitorie pentru majoritatea familiilor.
Familia nu este numai un loc de consum ci şi un loc de acumulare a unui patrimoniu.
Acest patrimoniu este folosit în comun şi este transferat copiilor, parţial când aceştia se
căsătoresc şi nîn totalitate în urma decesului părinţilor. Deşi, activitatea economică se desfăşoară
predominant în afara familiei, extinderea, gestionarea şi transmitera patrimoniului continuă să
reprezinte o componentă importantă a funcţiei economice a familiei. În perioadele de dificultăţi
eonomice, patrimoniul reprezintă un loc sigur de refugiu pentru membrii familiei aflaţi temporar
în dificultate. De asemenea, patrimoniul poate reprezenta un mijloc de supravieţuire a
persoanelor în vârstă care nu dispun de resurse financiare necesare asigurării unor condiţii de trai
decente.

Forme de familie
O formă de familie care a apărut în istorie a fost familia matriarhală (capul familiei fiind
mama) sau mai târziu patriarhală (capul familiei fiind tatăl).
În cultura occidentală se subînțelege sub termenul de familie o pereche căsătorită
compusă din tată și mamă care au copii, o familie cu copii fiind modelul ideal al unei familii în
societate.
Există și altă clasificare tipologică a familiei, respectiv familiile monogame (doar două
persoane sunt căsătorite), formă larg acceptată în prezent, și familiile poligame (îndeosebi un
singur barbat căsătorit cu mai multe femei).
Forme moderne de familie au apărut ca perechi necăsătorite care sunt considerați
parteneri cu sau fără copii proprii sau adoptați.
În decursul istoriei s-a diferențiat în Europa termenul de „familie mare” unde pot trăi
împreună mai multe generații, sau de „familie mică” cu un număr de membri de familie mai
restrâns.
Ciclul familial
Alegerea partenerului în vederea căsătoriei. Există două forme de întâlnire între sexe: 1)
între grupuri omogene din punct de vedere sexual; 2) individual. Înainte de începutul secolului al
XX-lea, perioada premaritală presupunea adoptarea unor modele de comportament ce indicau
clar intenţia de căsătorie. Se dăruiau diverse obiecte, aveau loc întâlniri între familii, vizitele
tinerilor sau întâlnirile dintre ei se desfăşurau sub supravegherea părinţilor, în anumite cadre
consacrate etc. Începând cu secolul XX, tinerii se întâlnesc fără să mai adopte aceste tipuri de
comportamente, sustrăgându-se observaţiei socialeşi evitând astfel, de multe ori, încheierea unei
relaţii prin căsătorie. Această etapă a „curtării”şi-a pierdut, în prezent, multe din semnificaţiile
sale; cuplurile convieţuiesc multă vreme înainte de căsătorie, iar frecvenţa schimbării
partenerilor premaritali este foarte mare, mai ales la băieţi.
Căsătoria. Este un moment fundamental în ciclul familial, care semnifică desprinderea
cuiva de familia de origineşi întemeierea uneia noi. Căsătoria nu a căpătat decât relativ recent
sens juridic, civil în ceea ce priveşte indivizii. Înaintea creştinismului, deşi era marcată de un
ritual religios, căsătoria nu era înregistrată de vreo instituţie publică.
Stabilirea rezidenţei cuplului nou căsătorit se face diferit, de la o societate la alta, în
sistem patrilocal (soţia îşi urmează soţul în casa acestuia), matrilocal sau uxorilocal (soţul intră
în casa soţiei) sau neolocal (cei doi soţi îşi stabilesc împreună un domiciliu nou). Implicaţiile
căsătoriei privesc, în general, petrecerea a mai mult timp împreună, în vederea acomodării,
creşterea activităţii sexuale, schimbarea status-ului social; relaţiile individuale sunt substituite de
relaţii familiale (prieteniile „de familie”).
Naşterea copiilor. Este un fapt ce are nu numai sens biologic, dar mai ales social.
Distincţia între legitimitatea sau nelegitimitatea copiilor este una dintre cele mai vechi. În
antichitate, de pildă, ea se referea mai cu seamă la adulterul femeilor, greşeală capitală ce putea
duce la întinarea neamului.Legitimitatea era oferită copiilor numai prin recunoaşterea lor de
către tată. Legătura biologică dintre acestaşi copii era un fapt de importanţă secundară faţă de
legătura socială, de recunoaştere a unui fiu drept continuatorul tatălui. Apartenenţa legitimă la
un neam oferea un statut social demn; în lipsa demonstrării unei asemenea apartenenţe, individul
era ceea ce astăzi numim „un marginal”, o persoană fără statut, fără recunoaştere socială, ce
putea fi totuşi integrat unui neam, străin din punct de vedere biologic, fie prin adopţie, fie ca
sclav sau client. În Evul Mediu creştin, importanţa legitimităţii fiilor a scăzut ca importanţă;
adulterul era reprobabil ca încălcare a jurămintelor depuse în biserică, la săvârşirea tainei
căsătoriei. Astăzi, el este motiv de întrerupere a contractului civil dintre cei doi parteneri.
În ziua de astăzi, naşterea copiilor ridică probleme ce nuţin de legitimitatea sau
excluderea familială a descendenţilor, ci de redefinirea rolurilor familiale (soţii devin părinţi,
părinţii bunici, iar copiii–fraţi)şi de problemele induse de aceste redefiniri. Accentul deplasat de
la familie ca şi continuitate socială la individ, „colecţionar” al unor roluri cărora li se adaptează
sau nu, care se completează sau se armonizează sau nu, conduce spre proliferarea problemelor
de ordin individualist, psihologic. Aceste „disfuncţii” influenţează, din nefericire, negativ
familia, care depinde astăzi de labilitatea manifestărilor individuale.
Maturizarea copiilor. Implică, în primul rând, realizarea finalităţii fundamentale a
familiei. Descendenţii sunt pregătiţi să preia patrimoniul familialşi să-i asigure continuitatea,
adică să aibă, la rândul lor, descendenţi. În familia modernă, acest prag înseamnă, în primul
rând, emancipare, adică ruperea legăturilor cu familia de origine, slăbirea legăturii între părinţi şi
copii; în familia tradiţională, el marca îmbogăţirea cadrului familial cu noi tipuri de relaţii
familiale (dintre părinţişi partenerii conjugali ai copiilor: soacră – noră, socru – ginere,
încuscrirea etc.). În ceea ce priveşte viaţa familială a părinţilor, ea poartă, spun autorii moderni,
apăsarea unei posibile scăderi a încrederii reciproce, a cărei cauză ar fi diminuarea, o dată cu
înaintarea în vârstă, a activităţii sexuale. Negăm însă criteriul sexualităţii puterea de a
fundamenta o instituţie de importanţa celei familiale
Bătrâneţea. Este epoca în care are loc transferul de putereşi autoritate între generaţii. De
asemenea, apar noi relaţii de dependenţă, de această dată a părinţilor de copii. Venerarea
bătrânilor este o tradiţie generală în cadrul societăţilor tradiţionale, unde ei reprezentau cea mai
mare acumulare a cunoaşterii ordinii universale. Ea este substituită, însă, astăzi de tolerareaşi
„asistarea” lor în cadrul unor instituţii specialeşi, în paralel, de anularea acestui privilegiu al
înţelepciunii vârstei prin proliferarea politicilor de întârziere sau anulare a bătrâneţii (de
reîntinerire).
Moartea. Dispariţia fizică a unui membru al familiei poate avea implicaţii foarte diferite
în funcţie de tipul familial. În familiile societăţilor antice sau cele din comunităţi rurale
conservatoare (aşa cum se întâlnesc încă în România, în zonele muntoase cu precădere), morţii
neamului formează o comunitate de rudenie ce se plasează în continuarea neamului viu, al celor
trăitori. Morţii nu dispar, neamul nu se împuţinează prin actul dispariţiei lor dintre cei vii;
dimpotrivă, ei vor forma „neamul de dincolo”, rudenia transcendentă, peste limita vieţiişi a
morţii. Comunitatea străbunilor (sau strămoşilor, cuvânt cu implicaţii etimologice extrem de
importante pentru înţelegerea concepţiei româneşti asupra înrudirii) se va păstra în apropierea
urmaşilor, ocrotindu-işi, în acelaşi timp, având nevoie de slujba pe care aceştia o fac în cinstea
lor. Membrii acestor familii îşi slujesc morţii aducându-le ofrande, asigurându-le, prin ritualuri
speciale, odihnaşi pomenindu-i, adică păstrându-le, perpetuându-le amintirea. Părinţii se
îngrijesc de timpuriu ca moartea lor să fie slujită cum se cuvine de către copii; astfel, ei îşi vor
asigura o nemurire lipsită de suferinţă, în continuitate familială cu cei rămaşi în viaţă.

Definiţia şi clasificarea familiei


De-a lungul timpului, familia a reprezentat instituţia fundamentală care asigură
supravieţuirea individului şi reproducerea societăţii. Ea este păstrătoarea tradiţiilor şi a valorilor
naţionale, un reper de stabilitate, „casă de piatră” fiind şi urarea sugestivă, în acest sens, pentru
cei ce întemeiază o familie. Ritmul accelerat al schimbărilor din societatea contemporană şi-a
pus amprenta şi asupra familiei, aducînd transformări importante. Aceasta şi-a diversificat
formele, structura şi funcţiile, a evoluat către o varietate de modele.
Din punct de vedere sociologic, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile.
Ea se defineşte ca fiind un grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine,
căsătorie sau adopţiune. În societatea românească, suntem familiarizaţi cu anumite versiuni ale
familiei: familia nucleu şi familia extinsă. Mai există şi un al treilea tip de familie, familia
poligamă, dar nu e specifică pentru popoarele creştine.
Familia nucleu (nucleară) - constă în doi adulţi de sex opus care întreţin o relaţie sexuală
aprobată de societate, împreuna cu propriii lor copii sau adoptaţi.
Familia extinsă (cosangvină) - constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin
legatura părinte-copil, care include legăturile între fraţi şi surori.
Tipuri de familii.
De-a lungul timpului s-au formulat numeroase definiţii care au evidenţiat cât de diverse
sunt tipurile de familie si cât de diferite pot fi situatiile concrete în care se manifestă funcţiile şi
rolurile familiei. Insă din toate acestea, răzbate ideea că familia este o formă de asociere tipic
umană, un tip special de grup social - un grup primar caracterizat prin asociere si colaborare de
la om la om, prin numărul mic, limitat de persoane. În acest grup primar este posibilă realizarea
relaţiilor faţă in faţă şi fiecare individ are un statut si roluri asociate lui, iar familia în intregul ei,
urmareşte scopuri comune, de la integrarea în muncă a celor apti, până la participarea la viaţa
socială a familiei ca grup, ca entitate distinctă. Multe abordări înţeleg familia drept o formă de
comunitate umană intemeiată prin căsătorie care uneşte soţii si descendenţii acestora prin relaţii
strânse de ordin biologic, economic, psihologic, moral, afectiv şi spiritual. Aşadar, familia se
poate denumi drept un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care traiesc
împreună, au o gospodărie, comună şi sunt legaţi prin relaţii de tip familial.
Din punct de vedere juridic, ”familia este un grup de persoane, reglementat prin norme
legale între care s-au stabilit drepturi si obligaţii. Aceste norme stabilesc modul de încheiere a
căsătoriei, srabilirea paternităţii, drepturile si obligatiile soţilor,relaţiile dintre părinţi si copii,
modul de transmitere a moştenirii, etc. Din aceasta perspectivă, “familia este un grup formal,
reglementat prin legi si alte acte normative” ne apare ca o realitate juridică bine definită şi
reglementată de lege. Sociologia şi antropologia încearcă, în definirea familiei, să depăşească
nivelul simţului comun, dar nu se poate opri doar la aspectele formale, legale, deoarece prin
esenţa sa, abordarea socio-antropologică vizează interacţiunea dintre formal-informal în viata
socială, cu accent pe aceasta din urmă. George Peter Murdock- “Social Structures”- 1949, arată
că“ familia este un grup social caracterizat prin rezidentă comună,cooperare economică si
reproducţie.Ea include adulti de ambele sexe, dintre care cel putin doi au relatii sexuale
recunoscute social au unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi, pe care îi cresc si îi
ingrijesc.” Claude Levi-Strauss- “Les structures elementaires de la parente ” – 1949, defineşte
familia ca fiind “un grup social ce işi are originea în căsătorie, constând în soţ, soţie şi copii sau
alte rude, grup unit prin drepturi si obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale
(incluzându-le si pe cele sexuale). “A. Giddens defineşte familia ca fiind un grup de persoane
legate direct prin relaţii de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea
copiilor,E.W. Burgess, J.Locke consideră că familia este unitatea de interacţiuni şi
intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică,
frate şi soră, iar L. Berge spune despre familie că este un fel de personalitate colectivă a cărei
armonie generală influenţează armonia fiecăreia dintre părţi.
Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social constituit pe baza
relaţiilor de căsătorie, consanguinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind sentimente,
aspiraţii şi valori comune. Din această perspectivă, familia este un grup primar în care
predomină relaţiile directe, informale, faţă în faţă. Cu toate că nu există deplină convergenţă în
punctele de vedere exprimate, se poate constata reţinerea în toate definiţiile, sau în majoritatea, a
unor trăsături de bază a familiei:
 este alcătuit din persoane unite prin căsătorie şi, în cele mai multe cazuri, prin
legături paterne (uneori de adopţie);
 între membrii ei se stabilesc o diversitate de relaţii biologice, moral –afective,
spirituale, juridice etc. ;
 presupune un sistem determinat de drepturi şi obligaţii, îndatoriri reciproce;
 are anumite sarcini specifice şi îndeplineşte anumite funcţii specifice.
Astfel putem afirma că familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate
umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin căsătorie şi/sau descendenţă, legaţi între ei
prin relaţii biologice, moral-afective, spirituale, juridice, care au anumite drepturi şi obligaţii
reciproce, legiferate sau nu, şi care desfăşoară o serie de activităţi, îndeplineşte o serie de funcţii
specifice atât în folosul său ca grup şi al membrilor acestuia, cât şi al societăţii.
În funcţie de, numărul de generaţii, există familia nucleară,restrânsă sau conjugală,
alcătuită din soţ, soţie şi dacă este cazul, urmaşii lor şi familie extinsă sau lărgită,formată din
mai multe familii nucleare, aparţinând unor generaţii succesive.
Dacă avem în vedere, criteriul locuinţei putem vorbi despre familie de rezidenţă,
alcătuită din toate persoanele care locuiesc în aceeaşi casă, au locuinţă comună şi desfăşoară
unele activităţi comune şi familia de interacţiune,care reprezintă grupul de persoane între care
există,în primul rând,relaţii de rudenie,dar există şi relaţii de ajutor reciproc, schimb de produse,
vizite reciproce, etc.
După poziţia unei persoane, în cadrul familiei se desprind două tipuri de familii, şi
anume familia de origine sau de orientare,prin care desemnăm familia în care te naşti şi creşti şi
care este formată din mamă,tată,fraţi,surori.Mai este denumită şi familie cosanguină,pentru a
arăta faptul că între membrii acesteia există legături de sânge şi familia proprie,constituită prin
căsătorie şi care include soţul,soţia şi copii acestora, cunoscută şi ca familie de procreare sau
familie conjugală.
În funcţie de criteriul normalităţii,există familii normale, alcătuite din soţ, soţie şi copii
şi îndeplinesc adecvat funcţiile familiei şi familii anormale,din care lipsesc copiii sau lipseşte
unul dintre partenerii cuplului conjugal, familie monoparentală.
O tipologie interesantă este prezentată de F.Le Play care delimitează patru tipuri
familiale: Familia patriarhală; Familia tulpină: Familia particularistă; Familia instabilă. P.
Iluţ consideră că atunci când ne referim la tipologia familiei trebuie să avem în vedere că putem
găsi aproape o infinitate de criterii şi tipuri de familie,dar că multe dintre ele nu au aproape nici
o relevanţă în cunoaştere.Familia extinsă subordoneaza familia nucleară, fiind formată adesea
din cel putin două familii nucleare (bunici, parinţi şi copii) si dispunând de un sistem de reguli şi
norme de convieţuire, care să perpetueze de la o generaţie la alta. Familia extinsă aste definită
drept o structură de tip autoritar sau autocratic, condusă de un şef pater, incluzând mai multe
generaţii, ce convietuiesc laolaltă într-o precisă diviziune si stratificare a rolurilor, în care
alegerea partenerului e facută de părinţi, pe baza statutului economic şi social, iar asteptările
majore se referă la subordonarea obligaţiilor si la urmarea si respectarea tradiţiei. Familia
nucleară este unitatea compusă dintr-o pereche maritală (soţ,soţie) şi copii dependenţi de ei,
care locuiesc şi gospodăresc împreună. Ea se bazează pe legături maritale. Familia nucleară
reprezintă „nucleul” tuturor celorlalte forme de structuri familiale. Familia nucleară
caracterizează societatea industrială şi postindustrială şi permite realizarea a patru funcţii
fundamentale pentru viaţa socială umană: sexuală, economică, reproductivă şi educaţională.
Model dominant la începutul epocii industriale, familia nucleară, scade ca proporţie astăzi.
Schimbările de ordin politic, social, cultural, economic din societate, au fost însoţite şi sunt în
continuare, de schimbări în sfera noţională a familiei. Cea mai spectaculoasă schimbare a fost
trecerea treptată de la familia nucleară, dominantă în perioada de început a epocii industriale, la
o diversitate de modele familiale alternative: menaje de o singură persoană, celibatul,
familiile fără copii, menajele monoparentale, cuplurile de homosexuali. Familia formată din
cuplu conjugal căsătorit ,potrivit procedurilor legale şi din copiii acestui cuplu încetează de a
mai fi modelul dominant. Societatea contemporană se caracterizează prin răspândirea menajelor
nefamiliale: celibatari; divorţaţi, văduvi ,menaje nefamiliale alcatuite din mai multe persoane,
fără legături de rudenie. De asemenea sunt în creştere familiile monoparentale, alcătuite din
copii şi un părinte, în general mama, necăsătorită, divorţată ,sau separată. Datorită faptului că
legătura dintre mamă şi copii e singura legătură „naturală” în cadru relaţiilor familiale şi datorită
creşterii instabilităţii cuplurilor, este posibil ca această formă să devină mai stabilă în raport cu
cuplul. Unii autori afirmă că ne îndreptăm către o societate „matricentrică”.
Familiile reconstituite, fie prin recăsătorie, fie prin stabilirea unor noi uniuni după divorţ
sau separare, sunt, de asemeni frecvente, inclusiv situaţii când sunt prezenţi copii rezultaţi din
uniuni anterioare ale ambilor parteneri. Acest fenomen a fost denumit „a doua tranziţie
demografică”. Sexualitatea, căsătoria şi copii, tind să fie realităţi distincte, fragmentate, fără
legătură între ele. Aceste schimbări în plan structural au fost precedate de schimbări în planul
valorilor şi atitudinilor schimbări grupate sub genericul „revoluţia personală”, preeminenţa
individului în raport cu grupul, a satisfacţiei personale în raport cu comandamentele sociale, a
afectivităţii şi dragostei în raport cu motivaţiile de altă natură(economică, socială, politică,
presiuni ale rudelor). Această "revoluţie personală" a fost posibilă odată cu creşterea nivelului de
trai, a veniturilor, a posibilităţilor oricărui adult (tânăr, bătrân sau femeie) de a avea venituri
proprii (societate "salarială" susţinută de mecanismele securităţii sociale) - deci, de a fi
independent. Paralel, climatul social a devenit mai permisiv la diversitatea modelelor culturale şi
a comportamentelor etice.
Principalele schimbări din sfera familiei se pot grupa în următoarele planuri:
a) În planul relaţiei familie – societate. Familia nu mai este o instituţie fundamentală
pentru supravieţuirea individului şi reproducerea societăţii. Această funcţie se estompează
continuu şi este preluată de alte instituţii şi grupuri sociale.
b) În planul comportamentului tinerilor necăsătoriţi.. Relaţiile sexuale înainte de
căsătorie nu mai constituie un tabu ci o realitate generalizată. Tinerii îşi amână tot mai mult data
căsătoriei (sau renunţă definitiv la aceasta) practicând un celibat cu tendinţe libertine, ce a
devenit un mod de viaţă destul de răspândit („single-culture”). O tendinţă ce caracterizează
familia din zilele noastre se referă la raportul manifestat între sprijinul necesar familiei şi
autonomia şi responsabilizarea socială. Este identificat şi analizat echilibrul între două cerinţe
determinate de nevoile de bază ale familiei: nevoi a de sprijin/suport şi nevoia de autonomie şi
responsabilizare socială.
Familia prin întregul său sistem de acte comportamentale constituie un veritabil model
social care urmăreşte să asigure satisfacerea unei foarte complexe game de trebuinţe şi aspiraţii
ale membrilor care o alcătuiesc şi care se situează în ordinea influenţelor asupra copiilor în
cadrul modelelor sociale existente, pe primul loc în ceea ce priveşte formarea concepţiei despre
viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Studiile efectuate asupra familiei în sine şi asupra problematicii sale realizate de către sociologi
dar şi de către psihologi, pedagogi, economişti ,jurişti evidenţiază faptul că întreaga dezvoltare a
umanităţii este indisolubil legată de constituirea şi evoluţia acesteia. Relaţiile sănătoase,
armonioase dintre părinţi, exteriorizate prin comportament afectiv, consideraţie şi respect
reciproc, prin preţuire şi întrajutorare sunt de natură să influenţeze atât conduita socială a
copiilor dar şi rezultatele şcolare. Climatul familial sănătos determină, conduce spre împlinirea
socială şi profesională, de mai târziu, a copiilor. În familia în care coordonatele vieţii cotidiene
sunt buna înţelegere, copiii prin modelare beneficiază de influente educative şi comportamentale
care se suprapun cerinţelor şi exigenţelor sociale. Acolo unde relaţia dintre părinţi este mereu
tensionată rolul de adaptare al familiei, de reglare şi echilibrare a relaţiilor cu mediul fizic şi
social nu se poate realiza.
A.Berge în Educaţion familiale, Paris, Aubier Montaigne, 1967,p.58, scrie „O familie
model este un fel de cooperativă de sentimente care îndulceşte pentru fiecare loviturile mai
grele, repartizând efectele între toţi”. De asemenea autorul menţionat spune despre „mediul
familial” că acesta îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuinţelor sale elementare,
adică în măsura în care este un mediu dublu condiţionat, afectiv şi protector,, condiţie
indispensabilă pentru ca tânăra fiinţă să se construiască pe sine şi să se situeze în raport cu
ceilalţi. (Dimitriu, Cornelia, Constelaţia familială şi deformările ei, p.30.).
Paul Osterrieth surprinde diversitatea de relaţii din cadrul familiei şi arată că prin
diversitatea de persoane pe care le integrează –tineri şi bătrâni, puternici şi slabi, părinţi şi copii
– familia formează eşantionul reprezentativ al societăţii ale cărei influenţe sunt resimţite de copil
încă din prima zi de viaţă. Se poate afirma, aşadar, că nici un alt mediu nu oferă o asemenea
diversitate de relaţii într-o unitate socială atât de restrânsă şi că, în familie ca şi în societate
există confruntare între trecut şi viitor pe fondul amestecului dintre generaţii, o solidaritate
puternică şi profundă ca liant între membrii ei dar şi conflicte şi rivalităţi. Cu cât gama de
personalităţi, modele cu care copilul întră în contact, în cadrul familiei, este mai variată, cu atât
conduitele la care se poate raporta copilul sunt mai cuprinzătoare iar câmpul său de
experimentare este mai intens. În primul rând, familia este un mediu afectiv, afecţiunea pentru
copii are rădăcini adânci, biologice şi din această cauză relaţiile din cadrul familiei sunt plasate
într-o sferă de determinări şi manifestări extrem de complexe, greu de definit..Familia
îndeplineşte funcţia de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul extern ,prin capacitatea sa
socializatoare. Dacă această funcţie operează satisfăcător ,acest lucru îi permite copilului să
stabilească raporturi bune, corecte, cu lumea care-l înconjoară, care să-i permită să se integreze
pozitiv în societate.
Studiile asupra familiei din ultimul timp, au urmărit evidentierea evoluţiei relaţiilor
intrafamiliale, a structurii rolurilor familiale şi a fenomenele de psihosociologie, familia
constituind subiectul si obiectul predilect al cercetărilor interdisciplinare şi multidisciplinare.
Considerată de mulţi cercetători ca prima şcoală a copilului, educaţia familială se referă la
activităţile părinţilor şi la cercetările centrate pe această practică socială, care presupune, pe
lângă activităţi educative familiale şi ansamblul intervenţiilor sociale cu rol în pregătirea,
susţinerea, ajutorarea, sau chiar suplinirea părinţilor în sarcinile lor educative îndreptate spre
proprii copii. Henderson şi Mapp (2002) au găsit o relaţie pozitivă, convingătoare între
implicarea familiei în educaţia copiilor şi beneficiile acestora în planul performanţelor şcolare,
relaţie susţinută de toate tipurile de familii indiferent de nivel economic, origine rasială/etnică,
standard educaţional şi care se concretizează practic în diferite tipuri de parteneriate prin
intermediul cărora familia se impune ca factor educativ important şi care îşi păstrază inflenţa
majoră cu precădere în sfera dezvoltării sociale.

Faţă de ceilalţi europeni, românii sunt mult mai ataşaţi faţă de familie, aceasta ocupând
primul loc în ierarhia de valori şi fiind domeniul care continuă să le ofere cea mai mare
satisfacţie. România are una dintre cele mai ridicate rate atât ale căsătoriilor din Europa - fiind în
creştere în ultimii ani - cât şi ale vârstelor tinere la încheierea căsătoriei şi la naşterea copiilor.
Divorţialitatea are un nivel mediu, comparativ cu celelalte ţări europene, şi o mare stabilitate în
timp. Statisticile arată că, exceptând perioada imediat următoare decretului de restricţionare a
divorţului care marca, alături de interzicerea avortului, debutul politicii socialiste pronataliste
dure, divorţialitatea a avut aproximativ aceleaşi valori din anii 60 până în prezent: 1,5 la mia de
locuitori sau 1 divorţ la 5 căsătorii. Nici politica în favoarea natalităţii, nici transformările socio-
economice de după 1990 nu au putut contracara acest model cultural stabil.

Familia şi rolul ei în educaţia copilului


Familia există din cele mai vechi timpuri, dar a cunoscut modificări de la o societate la
alta. Copilul a devenit treptat centrul familiei sale. Rolul educativ al părinţilor este legat de
apariţia sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei. Cele două sentimente s-au constituit
treptat, unul pe baza celuilalt, implicând asumarea unei funcţii afective atât în raporturile dintre
soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi copii.
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la
Comenius, care, în prima carte de educaţie a copilului, considera că educaţia primită de acesta
până la vârsta de şase ani, în primul rând de la mamă, este determinantă pentru dezvoltarea sa
ulterioară .
A. S. Makarenko, fiind convins de rolul exemplului în educaţie ca şi de înclinaţia
copilului pentru imitaţie, se adresează părinţilor astfel : ”Să nu credeţi că educaţi copilul numai
atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii
voastre chiar şi atunci când nu sunteţi acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă
bucuraţi sau vă întristaţi, cum vă purtaţi cu prietenii şi duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul
- toate au pentru copil mare însemnătate. Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton;
orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la dânsul pe căi pe care voi nu le observaţi.“
Copilul datorează educaţiei primite în familie deprinderile igienice, obişnuinţele de
comportament precum şi o mare parte dintre cunoştinţele despre natură şi societate. "A avea cei
şapte ani de acasă" este zicala care întăreşte această afirmaţie.
Rolul familiei este foarte important in dezvoltarea copilului, în special din punct de
vedere fizic, intelectual, estetic, moral.
1. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea le asigură hrana şi
îmbrăcămintea, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de
odihnă şi se ingrijeşte de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări
pozitive asupra dezvoltării fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă
personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali pentru bunăstarea organismului.
În perioada pubertăţii, schimbările fiziologice produse in organism pun probleme noi pentru
dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări perseverente şi afectuoase, prin modificarea
regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la
timpul potrivit.
2. Dezvoltarea intelectuală. În cadrul familiei, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul,
precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi
în această direcţie. Ca prim mediu educaţional, familia oferă copilului aproximativ 90% din
cunoştinţele uzuale. Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea
le dezvolta spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să explice copiilor
sensul unor fenomene si obiecte pentru a le putea înţelege. Copiii pun cele mai multe intrebări în
jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinţii îi ajută să-şi însuşească un număr mare de cunoştinţe.
Copilul obţine rezultatele la şcoală în funcţie de modul în care părinţii se implică în
procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului, cât şi nişte
condiţii bune de muncă. Ei trebuie să-şi ajute copiii la învăţătură în funcţie de nivelul de
dezvoltarea al acestora.
3. Familia contribuie şi la educaţia estetică a copilului. Părinţii sunt cei care realizează
contactul copilului cu frumuseţile naturii, cu viaţa socială (tradiţii, obiceiuri etc.).
4. Educaţia morală a copiilor. În familie se formează cele mai importante deprinderi de
comportamant: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi în atitudini,
ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul
parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e
bine si ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât in comportamente. Aceste
noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi al celor din jur. Tot
în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.

Gabriel Albu prezintă, în lucrarea sa „Educaţia, profesorul şi vremurile”, societatea


actuală ca fiind hipermodernă, hipertehnologizată, hiperconsumistă şi hiperindividualistă.
Principalele caracteristici ale societăţii actuale sunt următoarele:
 dorinţele oamenilor sunt lacome şi insistente, devenind sofisticate, nelimitându-se la
necesităţi;
 prosperitatea este legată de eliminarea produselor deja existente care sunt considerate
modele vechi, depăşite; rezultă că metoda conservării determină ruină la nivel
economic, deoarece durabilitatea obiectelor reprezintă un obstacol în progresul
actual;
 sacrificarea durabilităţii şi stabilităţii, idealul actual fiind abundenţa şi
hiperconsumul;
 erodarea relaţiilor umane prin eliminarea treptată a familiei nucleare şi creşterea
numerică a relaţiilor de concubinaj; consecinţele acestei probleme sociale sunt
următoarele: bolile venerice, SIDA, avortul, activitatea sexuală prematură,
graviditatea timpurie a adolescentelor, violul conjugal, hărţuirea sexuală,
pornografia, prostituţia, pedofilia;
 orientarea intereselor individului către dominaţia instinctului, această orientare fiind
considerată un indiciu al modernizării şi emancipării individului, cu efecte financiare
considerabile;
 nedreptăţile zilnice determinate de lăcomie, distribuţia inegală a puterii;
dezamăgirea, disperarea, depresia;
 pierderea politeţii, deteriorarea evidentă a toleranţei şi a respectului reciproc;
 emanciparea omului pe dimensiunea sa instinctual-erotică şi instinctual-violentă,
consumistă şi egocentrică;
 supunerea la un control instituţional tot mai strict, prin stabilirea unor standarde de
performanţă;
 forţele tehnologice tind să impună modul de viaţă şi stilul relaţiilor interpersonale;
 valoarea unui om nu mai depinde de valoarea cărţilor pe care le citeşte; în vremurile
actuale oamenii pot trăi şi pot lucra fără a avea nevoie de cărţi, calculatorul, în
general, şi internetul, în particular, reprezintă sursa de informare, datorită crizei de
timp în care se află omul;
 televiziunea, prin sistemul său de publicitate, formează „omul-mulţime” secătuit şi
unidimensional; ea devine mijloc pentru omorârea timpului, creând „video-copiii”;
 omenirea a fost, este şi, probabil, va fi expusă vicleanului şi monstruosului fenomen
de spălare a creierelor; acest fenomen urmăreşte schimbarea modului de gândire, a
modului de a vedea propria persoană şi lumea, controlează subtil şi sistematic
deciziile, comportamentele, valorile persoanei sau grupului;
 subcultura şi pseudocultura mahalalei înţeleasă ca sistem de valori, idei,
comportamente de o calitate inconsistentă, limbaj suburban, vulgaritate, indecenţă
vestimentară şi relaţională;
 civilizaţia de tip kitsch (reprezentată de omul toxic şi superficial, omul momentului,
lipsit de caracter, principalul lui profil fiind ascensiunea cu orice preţ);
 uimitoare evoluţie tehnologică şi a pieţei, modelele pieţei de consum fiind stresante
şi profund implicate în munca şi viaţa omului;
 tendinţa de stimulare a valorilor materiale, acestea determinând anumite
comportamente (agresivitatea, erotismul fără suport sufletesc, suspiciunea, aroganţa).
„Părinţii de astăzi sunt licenţiaţi în multe, au multe reuşite la activ dar
sunt eşuaţi în temele mari ale vieţii... Strigăte, certuri, răceală, nesiguranţă,
frică, egoism, acreală, iritabilitate, care toate converg în ură şi în răutate. O
depăratare ca o prăpastie de mare, de vreme ce unul doarme în salon, şi
celălalt în dormitor, înfăşuraţi în vinovăţii şi dorinţe. Există multe
infidelităţi...
Şi copiii? Cine să plângă pentru ei?...
Răniţi în adânc, copiii care peste zi sparg vitrine, beau, se îmbată, se
droghează, iar noaptea tremură şi se tem de întuneric, au nevoie de o luminiţă
în cameră pentru a putea adormi, căci candela de mult este stinsă. Copii
orfani, cu părinţi în viaţă...
Bogăţia şi foametea în aceeaşi casă. Bani care la început s-au cheltuit
pe petreceri, pe excursii, pe vacanţe, pe podoabe se împart acum pe avocaţi şi
pe judecăţi, pe pensii alimentare.
Şi, ce este cel mai trist dintre toate, e că toate au pornit de la clasica
scenă copiată din filme: Nu pot trăi fără tine, te iubesc, viaţa mea...”
(Gouti, Dimitra; Kokkinou, Maria D., 2011, pg 145-146)
Tabloul societăţii actuale reprezintă sursa schimbărilor importante care au avut loc în
cadrul familiei. Într-o perioadă de schimbări sociale, morale, tehnologice şi economice rapide,
familia, ca relaţie fundamentală a societăţii, nu poate rămâne neschimbată. Preocuparea
cercetătorilor faţă de această problemă a generat îmdoială asupra viabilităţii familiei
contemporane. În acest sens, schimbările apărute au fost determinate de următoarele cauze:
 angajarea masivă în activităţi extrafamiliale care afectează nivelul fertilităţii, funcţia
economică şi cea socială, diminuând astfel puterea autoritară a bărbatului;
 derularea unui proces de mobilitate teritorială sub forma migraţiilor care afectează
modelele tradiţionale de viaţă familială;
 urbanizarea ce a determinat o intersectare a modelelor familiale urbane şi rurale,
creând noi modele de asociere;
 creşterea gradului de şcolarizare a populaţiei şi, în special, interesul pentru studiu al
femeilor au adus modificări în vârsta la căsătorie, o nouă împărţire a rolurilor, alt tip
de maternitate şi apelarea la planning familial.
Cercetările de sociologia familiei prezintă câteva caracteristici reprezentative pentru
dinamica familiei:
 creşterea vârstei medii la căsătorie;
 creşterea ratei divorţurilor şi a recăsătoriilor;
 ridicarea nivelului bunăstării familiei, femeia având un aport important;
 creşterea ponderii femeilor căsătorite care se ocupă permanent şi de alte
activităţi extrafamiliale;
 accentuarea pe o îngrijire calitativă a copiilor;
 împărţire egalitară a puterii şi a autorităţii între soţi;
 creşterea numărului de relaţii sexuale extramaritale şi manifestarea unei
toleranţe sociale faţă de aceste comportamente;
 folosirea mijloacelor contraceptive;
 scăderea ratei natalităţii şi a numărului mediu de copii pe familie;
 creşterea numărului de naşteri în afara căsătoriilor legale;
 amânarea fertilităţii cuplului până la realizarea unei cariere profesionale.
În ţările industrializate, dorinţa de viaţă mai bună a modificat compoziţia familiei, de
asemenea şi participarea mai mare a femeilor pe piaţa forţei de muncă, ducând la creşterea
numărului de cupluri coabitative şi a famiilor formate dintr-o singură persoană. În ţările în curs
de dezvoltare, migraţia pe piaţa forţei de muncă a condus la apariţia mai multor cămine formate
din femei care îşi întreţin singure copiii. Se întâlnesc şi numeroase cazuri în care femeiile se
mută în zonele urbane, lăsându-şi copiii în grija propriilor lor mame. Se ştie că în Europa şi
America, crizele familiale au o lungă istorie, observându-se că ele tind să apară în momentele
de tranziţie şi schimbare. Acestea se manifestă prin anxietatea femeilor care lucrează în afara
căminului, nesiguranţa morală, îngrijorarea faţă de alimentarea şi socializarea copiilor. Au
apărut numeroase schimbări legate de valorile familiei: realizarea unei activităţi cu mândrie a
devenit astăzi un grup de responsabilităţi împovărătoare şi stresante; guvernul nu are niciun
drept să intervină în modul în care fiecare familie îşi creşte copiii, deşi unele costuri pentru
familiile sărace sunt suportate de către stat.
Bunăstarea poate fi definită prin educaţie, religie, morală, etică, disciplină, depăşirea
stresului, dar în familiile de azi, cuvintele etică şi respect s-au pierdut în procesul de educare a
copiilor, disciplina este învinsă, celor mici li se permite încălcarea regulilor, neasumarea
responsabilităţii pentru propriile acţiuni. Actualmente, pentru un număr foarte mare de copii
televizorul este a doua familie care le influenţează formarea personalităţii.
Influenţa televiziunii în viaţa familiei contemporane este una negativă, urmărindu-se
promovarea avortului, a libertinajului sexual, înţelegerea deformată a relaţiei de dragoste, trăirea
unei vieţi comode cu multă distracţie. Toate aceste influenţe negative distrug atmosfera unei
vieţi normale de familie. Masa în familie, eveniment al comunicării şi al mulţumirii, este
înlocuită cu luatul mesei în faţa televizorului, ce aduce indiferenţă şi lipsă de respect între
membrii familiei, irascibilitate şi ceartă pe marginea emisiunilor urmărite. Drama omului
contemporan apare când el realizează că nu poate atinge prototipul lumii TV, adică modelul de
om fericit. În familia de pe micul ecran oamenii au mai mult timp liber, trăiesc poveşti de
dragoste fascinante, emoţii puternice, au mulţi bani şi se distrează foarte des. În comparaţie cu
acest tip de viaţă, propria familie devine plictisitoare, apăsătoare, cu griji şi lipsuri, iar această
comparaţie constituie o sursă permanentă de nemulţumire şi frustrare, context prielnic pentru
apariţia neînţelegerilor familiale. Membrii familiilor de pe micul ecran acordă mai multă
importanţă satisfacţiilor individuale decât celor comune ale familiei, iată deci una din
principalele cauze ale divorţului în lumea modernă. Televiziunea joacă un rol principal în
normalizarea relaţiilor sexuale în afara căsătoriei, adesea soţul sau soţia hrănindu-şi imaginaţia
prin vizionarea materialelor erotice. Deci televiziunea devine un intrus care pătrunde în viaţa
familială, faţă de care se investeşte mai multă afectivitate decât în cei apropiaţi. Reproşurile,
cearta, violenţele verbale şi fizice constituie adesea tabloul familiei adunate în jurul televizorului
şi al „valorilor” acestuia.
Zig Ziglar, în lucrarea sa „Putem creşte copii buni într-o lume negativă!”, susţine că
singura cale de a forma copii buni este dobândirea calităţii de părinţi buni. Astfel, în fiecare zi,
fiecare părinte ar trebui să-i ofere copilului său cei patru „A”: atenţie, acceptare, aprobare,
afecţiune. Un pas important în dezvoltarea calităţilor care duc la reuşita copilului în viaţă este
crearea mediului de dezvoltare în care el să se simtă bine, înconjurat de afecţiune şi integrat.

Copiii trăiesc ceea ce învaţă


de Dorothy Law Nolte

Dacă un copil trăieşte într-o atmosferă critică,


Învaţă să condamne pe toată lumea.
Dacă un copil trăieşte într-o atmosferă ostilă,
Învaţă să fie violent.
Dacă un copil trăieşte într-un mediu ridicol,
Învaţă să fie timid.
Dacă un copil trăieşte în ruşine,
Învaţă să se simtă vinovat.
Dacă un copil trăieşte într-un mediu stimulativ,
Învaţă să fie încrezător.
Dacă un copil trăieşte în laude,
Învaţă să aprecieze.
Dacă un copil trăieşte într-un spirit de corectitudine,
Învaţă să fie drept.
Dacă un copil trăieşte în siguranţă,
Învaţă să aibă încredere.
Dacă un copil trăieşte în încurajări,
Învaţă să aibă încredere în el.
Dacă un copil trăieşte în acceptare şi prietenie,
Învaţă să iubească lumea.
(text apărut în lucrarea lui Zig Ziglar, „Putem creşte copii buni într-o lume negativă!”)

Factori ce influenţează educaţia în cadrul familiei


În cadrul familiei moderne, se produc unele mutaţii, care constau în înlocuirea familiei
formate din trei generaţii cu familia formată din două generaţii, de unde rezultă că bunicii
participă din ce în ce mai puţin la educaţia nepoţilor.
Alte influenţe sociale pot fi considerate migraţia de la sat la oraş şi urbanizarea satelor.
Astfel cresc posibilităţile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica,
preocupările culturale şi sportive, şi rezultă o schimbare în mentalitatea familiei. Nivelul de trai
scăzut obligă ambii părinţi să îşi găsească cel puţin un loc de muncă pentru a putea asigura un
trai decent copiilor. În asemenea condiţii supravegherea copiilor este limitată, sau este
încredinţată altor persoane sau instituţii sociale (ex: creşa, gradiniţa, etc).
Un caz aparte îl constituie familiile în care unul dintre părinţi este şomer. Implicit, celălalt
părinte se ocupa mai mult de copii, dar problema majoră a acestei familii este asigurarea celor
necesare pentru un trai modest. Situaţia familiilor în care ambii părinţi sunt fără loc de muncă
este critică, deoarece cu două ajutoare de şomaj de abia se poate asigura hrana, neputându-se
vorbi nici măcar despre un trai modest.

Este familia întotdeauna un bun mediu educativ?


Acest titlu, conceput sub forma unei întrebări, sugerează un lucru foarte des întâlnit:
existenţa unor tipuri de familii care nu reprezintă un bun mediu educativ.
Familia trebuie sa fie un colectiv sănătos, adică în componenţa sa să existe toţi membrii
care alcătuiesc în mod normal un asemenea colectiv (doi părinţi), între aceştia să fie relaţii de
înţelegere, respect, întrajutorare, să trăiască în armonie, să ducă o viaţă cinstită, onestă. Opiniile
celor doi părinţi referitoare la copil trebuie să fie convergente iar parinţii trebuie să fie un bun
exemplu, având în vedere cât de puternic este spiritul de imitaţie la copii. În comparaţie cu
familia cu un singur copil, familia cu mai mulţi copii reprezintă un mediu educativ mai bun
deoarece copilul singur la părinţi tinde să fie mofturos, egoist, capricios din cauza părinţilor care
doresc să-i facă toate poftele. În familiile cu mai mulţi copii, afecţiunea părinţilor se îndreaptă
către toţi copiii.
Părinţii trebuie sa aibă o autoritate asupra copilului. Această autoritate nu trebuie obţinută
cu ajutorul pedepselor sau a violenţei şi nici printr-un exces de bunătate şi satisfacerea oricărei
dorinţe. "Adevărata autoritate derivă din exigenţa părinţilor faţă de comportarea copiilor,
îmbinată cu respectul faţă de aceştia". Copilul trebuie să simtă iubirea pe care părinţii i-o poartă,
dar este necesar să ştie că nu-i vor îngădui orice capriciu. "Dragostea este astfel nu numai
cheagul familiei, ci şi calea cea mai eficientă a educaţiei, dar numai daca ea e potrivită şi cu
măsură"(Mihăilescu, 1999).
Nu în ultimul rând, "pentru a fi un bun mediu educativ, familia trebuie să aibă o situaţie
economică aptă să satisfacă trebuinţele de prim ordin ale membrilor săi" (Mihăilescu, 1999).
Educarea unui copil nu este un lucru atât de uşor. Unii părinţi, având concepţii învechite, cred că
ei ştiu cel mai bine să-şi educe copilul, neacceptând sfaturi din exterior. În prezent, există o
mulţime de cărţi, filme şi emisiuni special realizate pentru îndrumarea pedagogică a părinţilor.
Iată câteva situaţii în care familia nu reprezintă un bun mediu educativ:
a) Familia descompusă. Familia care rămâne descompusă în urma unui divorţ sau a unui
deces, nu este un mediu educativ ideal. Totuşi condiţia de viaţă a copilului orfan de un părinte
depinde foarte mult de puterea de dragoste a celui rămas, care poate compensa dragostea celui
dispărut. În trecut, divorţul era extrem de dăunător pentru copii. Cercetările actuale par să indice
că copiii se simt mai bine dacă părinţii nefericiţi divorţează decât dacă stau împreună într-o
atmosferă de furie, amărăciune, violenţă şi ură.
b) Familia reconstituită. Recăsătorirea creează o familie reconstituită sau combinată,
formată din doi părinţi, din care cel puţin unul aduce în această unitate familială nouă unul sau
mai mulţi copii dintr-o căsătorie anterioară. Atunci când copiii provin din două familii diferite şi
mama va proteja pe ai săi, iar tatăl pe ai lui, plângându-se fiecare împotriva copiilor celuilalt,
copiii au de suferit.
c) Violenţa în familie este un fenomen ce ia amploare. Maltratarea partenerului şi a
copiilor are loc în toate clasele sociale, dar posibilitatea maltratării creşte odată cu problemele
financiare. Cazurile de maltratare a copiilor sunt în creştere. "Ca şi in cazul maltratării unuia
dintre soţi, sunt responsabili mai ales bărbaţii. În multe cazuri, cei care maltratează au fost
maltrataţi în copilărie, astfel perpetuând un ciclu de violenţă" (Mihăilescu, 1999). Copiii
maltrataţi sunt frustraţi de dragoste, pierd bucuria de dragoste şi de înţelegere a semenilor,
sănătatea lor psihică fiind pusă la îndoială.
d) Părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Un caz aparte în peisajul ţărilor scăpate din
regimurile totalitare, implicit cel românesc, îl constituie familiile în care unul sau ambii părinţi
sunt plecaţi la muncă în străinătate. Acest fapt poate determina apariţia unor probleme în
performanţa şcolară, în măsura în care funcţiile îndeplinite de părinţi nu sunt preluate de
altcineva. Din păcate poate conduce la un sentiment de abandon sau la anxietatea de separare.
Astfel, fiecare despărţire pe parcursul vieţii acestor copii va fi traumatică şi accentuată.

Socializarea copilului în familie


Socializarea reprezintă procesul prin care individul, în interacţiune cu semenii săi,
acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, atitudini şi comportamente. Dezvoltarea
fizică, intelectuală, afectivă, şi cu atât mai mult conduitele sociale complexe nu se realizează
automat, ci prin învăţare.
Socializarea se referă în principal la copilărie şi la adolescenţă, la însuşirea unor
deprinderi, valori şi norme de bază. în societăţile complexe şi dinamice, traiectoria de viaţă a
indivizilor înseamnă schimbarea de statusuri şi roluri şi nevoia de restructurare a cunoştinţelor şi
conduitelor. Din acest motiv putem spune că socializarea se întinde pe tot parcursul vieţii.
Intrarea într-o nouă poziţie socială şi un nou rol se mai numeşte şi resocializare.

Familia este una din principalele instituţii socializatoare ale societăţii. În cadrul familiei,
copilul îşi însuşeste normele şi valorle sociale şi devine apt să relaţioneze cu ceilalţi membrii ai
societăţii.
Socializarea în cadrul familiei are mai multe componente:
 normativă - prin care se transmit copilului principalele norme şi reguli sociale;
 cognitivă - prin care copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare acţiunii ca
adult;
 creativă - din care se formeazî capacităţile de gândire creatoare şi de a da răspunsuri
adecvate în situaţii noi;
 psihologică - prin care se dezvoltă afectivitatea necesară relaţionării cu părinţii, cu
viitorul partener, cu proprii copii şi cu alte persoane.
În familie se realizezază socializarea de bază sau primară. Copilul învaţă că indivizii u
interese, dorinţe şi obiceiuri de care celălalt trebuie să ţină seama, învaţă că trebuie să împartă
resursele limitate, învaţă cum aşteaptă societatea ca el să se poarte, învaţă cum să acţioneze
pentru a-şi satisface un scop, o dorinţă.
Socializarea realizată în cadrul familiei este esenţilă pentru înţelegerea socială a copiilor.
Eşecurile socializării în familie au consecinţe negative la nivelul comunităţilor şi al societăţii. În
mod normal socializarea în familie este convergentă cu normele şi valorile sociale generale.
Copiii socializaţi în acest mod vor fi neintegraţi şi în conflict permanent cu societatea.
Comparativ cu familiile din societăţile tradiţionale, funcţia socializatoare a familiei a
început să fie tot mai mult preluată de alte instituţii sociale (şcoală, instituţii culturale, mijloace
de comunicare în masă). Cu toate aceste transferuri de competenţe socializatoare, familia
continuă să rămână una din principalele instituţii de socializare. Avantajul socializării în familie
este că ea se realizează într-un climat de afectivitate care facilitează transmiterea şi însuşirea
valorilor şi normelor sociale.
În mod normal, familia trebuie să îndeplinească toate funcţiile care îi sunt proprii. În
realitate, familiile îndepinesc în mod foarte diferit aceaste funcţii. Unele familii pot fi
caracterizate ca fiind bogate funcţional, în timp ce altele reprezintă carenţe funcţionale
importante. Disfuncţiile din cadrul familiei au consecinţe asupra soţilor, asupra copiilor, asupra
relaţiilor familiei cu exteriorul.
Carenţele în funcţia de solidaritate afectivă atrag disfuncţii în satisfacerea necesităţilor
sexuale şi în timp pot conduce la disoluţia cuplului familial. Carenţele în realizarea funcţiei
economice pot avea efecte negative asupra condiţiilor de viaţă ale membrilor familiei.
Disfuncţile din cadrul familiei devin evidente în condiţiile separării partenerilor,
abandonului familial, violenţei domestice sau în condiţiile delicvenţei juvenile. Disoluţia vizibilă
a familiei este o etapă foarte avansată a manifestării unor disfuncţionalităţi intrafamiliale.
Realitatea în cadrul familiilor este mult mai complicată decât o percepem prin semne vizibile ale
disoluţiei solidarităţii. Sunt familii carenţate funcţional care continuă totuşi să supravieţuiască (I.
Mihăilescu, 2000, p.206).

Putem spune că socializarea reprezintă procesul prin care copilul neajutorat devine treptat
o persoană conştientă de sine inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut.
Socializarea nu este un fel de „programare culturală”, în care copilul absoarbe în mod pasiv
influenţele cu care intră în contact. Prima relaţie a copilului se stabileşte cu mama, iar de
confortul şi de securitatea acestei relaţii depinde în mare măsură capacitatea copilului de a stabili
alte relaţii mai târziu, precum şi calitatea acestora. Câmpul contactelor sociale ale copilului se
lărgeşte şi se diversifică treptat, pe măsură ce el începe să meargă, să intre în legătură cu
membrii familiei, cu alte persoane care vin în casă.
Intrarea la grădiniţă determină o nouă extindere a câmpului interacţiunilor sociale. Deşi
familia are în continuare influenţă dominantă, copilul este confruntat cu un alt mediu structurat
diferit. Această noutate în viaţa copilului determină şi nevoia de a-şi restructura imaginea de
sine.
Unul din comportamentele cu efect spectaculos la această vârstă este jocul. Aici copilul
învaţă sa fie împreună cu alţi copii în cursul activităţilor de joc. Un alt aspect al procesului de
socializare este dezvoltarea limbajului, care are un rol însemnat în evoluţia inteligenţei, precum
şi a întregii personalităţii. Comunicarea între adult şi copil este esenţială în formarea acestuia ca
fiinţă socială. Privarea copilului de comunicare îl transformă într-o fiinţă sigură atât prin
dinăuntru, cât şi pe dinafară. Niciodată nu este prea devreme pentru a-i vorbi copilului. Începând
din momentul naşterii trebuie să i se vorbească. Relaţia astfel constituită este fundamentală
pentru sentimentul de încredere şi care este, la rândul său, fundament pentru viitoarele relaţii
sociale normale.
Pentru a fi om trebuie sa interacţionezi cu semenii tăi, să socializezi. Astfel putem spune
că prin socializare nu numai că o fiintă biologică devine o fiinţă socială a unei culturi, însuşindu-
şi o limbă, obiceiurile, valorile şi normele specifice, ci ea devine fiinţă umană în general.
Socializarea este deci umanizare. Putem spune că în afara socializării nu putem ajunge la
umanizare, dar şi că există anumite perioade critice în învăţare, mai ales a vorbitului. Odată
depăşite ca vârstă biologică aceste perioade, recuperările prin socializare dau rezultate infime.
Este clar că geneticul contează nu doar în conţinutul şi dezvoltarea caracteristicilor fiziologice,
ci şi a celor psihice. Oricât de mari ar fi eforturile de socializare, de modelare în sensul dorit de
familie şi societate, structurile şi programele biologice nu pot fi ignorate. Altruismul,
devotamentul şi sacrificiul pentru copii şi alte rude, nu este altceva decât tendinţa noastră de a
supravieţui prin genele pe care le transmitem urmaşilor.
Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socială. Înţeleasă într-un sens
extins ea se suprapune până aproape de indistincţie cu procesul socializării. Faţă de învăţarea în
general, învăţarea socială are două caracteristici principale: ea se referă la un conţinut social,
este cu precădere o învăţare pe cont propriu, neinstituţionalizată ca atare, se petrece empiric la
nivelul cotidianului.
Învăţarea socială este de trei tipuri: directă, indirectă si complex-cognitivă. Învăţarea
directă se bazează pe legea încercării şi a recompensei şi pedepsei imediate. Învăţarea indirectă
înseamnă că cel în cauză nu acumulează şi sedimentează cunoştinţe, atitudini şi comportamente
sociale prin experienţă nemijlocită, ci observându-i pe ceilalti. Învăţarea socială complex-
cognitivă reprezintă un ansamblu de procese prin care se anticipează acţiunea, consecinţele şi
implicaţiile ei.
Învăţarea socială şi socializarea se desfăşoară pe fundalul interacţiunii sociale. Procesul
socializării nu este unul liniar şi uniform. În literatura de specialitate sunt distinse două mari
faze: socializarea primară si socializarea secundară.
Socializarea primară - presupune socializarea propriu-zisă, care are loc în copilărie şi
prin care individul, născut doar cu potenţialităţi pentru viaţa socială devine un membru efectiv al
ei, devine fiinţă umană. Copilul născându-se într-o structură socială dată are parte de persoane
care îi sunt oarecum impuse, predefinite numite persoane semnificative (părinţii ocupă locul
central).
În procesul necontenit al interacţiunii dintre individul în creştere şi ceilalţi are loc şi
formarea eului şi a identităţii de sine. În considerabilă măsură eul reflectă atitudinile persoanelor
semnificative faţă de individul respectiv, deşi nu putem reduce autoidentificarea la o simplă
copie a identificării de către ceilalţi.
Socializarea secundară este legată de diviziunea socială a muncii şi de distribuirea
socială a cunoştiinţelor. Intrarea în socializarea secundară ar coincide şi cu trecerea de la
copilărie la pubertate şi adolescenţă, şi deci condiţiilor de statut social, şcolar şi eventual
profesional. Se suprapun noi faze ale dezvoltării intelectuale. Are loc, în principal, trecerea de la
gândirea concretă la gândirea abstractă. Acum este foarte important pentru tânărul în devenire
legitimitatea sistemului de valori propus, gândirea lui devenind din ce în ce mai critică şi
pretinzând argumente raţionale pentru diferitele norme, practici, atitudini şi conduite.
Când traiectoria de viaţă a tânărului continuă în acelaşi mediu socio-cultural, socializarea
secundă merge în prelungirea celei primare fără conflicte şi fără nevoia restructurărilor radicale
în norme, valori şi comportament.
Cele două genuri de relaţii dintre socializarea primară şi socializarea secundară- deplina
continuitate şi schimbarea radicală - sunt situaţii extreme ale unui continuu în care se înscriu, cel
puţin în societăţile dinamice, majoritatea bibliografiilor individuale.

Colaborarea grădiniţei cu familia

Parteneriatul grădiniţei cu părinţii şi implicarea comunităţii în activitatea şi decizia


educativă reprezintă preocupări de actualitate ale domeniului preşcolar. Nu mai puţin importantă
este asumarea de către grădiniţă, alături de familie, a rolului de verigă iniţială a educaţiei
permanente a individului, ceea ce implică preocuparea pentru continuitatea funcţională a
influenţelor educative oferite de cele două instituţii.
Programele de educaţie timpurie din toată lumea definesc parteneriatul cu părinţii ca
agenţi educaţionali drept un principiu fundamental al organizării şi funcţionării instituţiei
preşcolare.
Principalul obiectiv al colaborării grădiniţei cu familia constă în conturarea unităţii de
acţiune a celor doi factori educaţionali, finalitate a cărei îndeplinire este condiţionată de unitatea
de concepţii şi exigenţe, de un mod convergent de acţiune, de o cunoaştere reciprocă bună şi de
o atitudine reciprocă deschisă. Acest obiectiv se poate realiza doar prin conceperea relaţiei
grădiniţă-familie în dublu sens. Astfel:
 educatoarea este preocupată să cunoască mediul familial al copilului, natura
influenţelor educaţionale exercitate de părinţi, precum şi experienţa de viaţă / de
învăţare acumulată de copil în familie;
 implicarea părinţilor în activitatea educaţională a grădiniţei este favorizată atât ca
parteneri în procesele de instruire şi formare, cât şi ca participanţi în programele de
educaţie a părinţilor.
Educatoarea trebuie să cunoască condiţiile vieţii în familia copilului, pentru a interveni
eficient în primul sens descris. Aceste aspecte din viaţa copilului în familie sunt:
- condiţiile de igienă asigurate de părinţi;
- regimul alimentar oferit copilului;
- programul de somn, programul de distracţie şi plimbare în aer liber;
- gradul de implicare a copiilor în activităţile gospodăreşti;
- implicarea părinţilor în activităţi cu valenţe formative;
- maniera de implicare a părinţilor în jocul copiilor;
- atitudinea părinţilor faţă de joc;
- natura relaţiilor părinţi-copii şi a relaţiilor cu fraţii;
- natura dominantă a relaţiilor între părinţi;
- atmosfera emoţională a familiei;
- uşurinţa comunicării între membrii familiei;
- gradul de conştientizare din partea părinţilor a complexităţii anumitor dimensiuni
de influenţă educaţională;
- concepţia părinţilor despre grădiniţă şi sarcinile acesteia.
Aceste aspecte din viaţa copilului în familie pot fi observate de educatoare prin
vizitarea familiei. Pe măsura apropierii de familie, educatoarea poate interveni cu sugestii şi
sfaturi menite să optimizeze mediul de dezvoltare al copilului. Astfel, vizitele în familia
copilului pot deveni un bun prilej de discuţie a educatoarei cu părinţii într-un context informal,
situaţie care face ca dialogul să fie mai relaxat şi personalizat.
Pentru a obţine finalităţi comune în educaţia copilului preşcolar este eficientă
colaborarea grădiniţei cu familia copilului prin vizite reciproce. Astfel, vizitarea grădiniţei de
către părinţi este un prilej de familiarizare a acestora cu obiectivele activităţii instructiv-
formative oferite de documentele curriculare şi sunt formulate de către educatoare. În cadrul
grădiniţei, educatoarea poate organiza diferite activităţi în care să solicite asistenţa şi chiar
implicarea părinţilor în organizarea acestora, în desfăşurarea şi evaluarea acestora. Astfel,
părinţii au posibilitatea de a cunoaşte mai bine particularităţile propriilor copii, a dificultăţilor pe
care aceştia le întâmpină în activităţile de învăţare şi a comportamentelor dezvoltate de copil în
relaţia cu alţi adulţi. Acumularea acestor informaţii le va permite părinţilor modelarea relaţiei cu
copiii în activităţile de familie, dar şi conştientizarea problemelor acestora şi implicarea alături
de educatoare la depăşirea lor.
Problemele curente ale copiilor, precum şi realizările acestora, trebuie aduse la
cunoştinţa părinţilor prin modalităţi de comunicare operativă a educatoarei cu aceştia:
corespondenţă, telefoane, comunicarea la începutul sau la sfârşitul programului zilnic. Este
foarte important ca nu doar aspectele negative din comportamentul şi performanţele copilului
trebuie să facă obiectul comunicării curente între părinţi şi educatoare, ci şi reuşitele acestuia în
diverse planuri. Transmiterea unor veşti bune are un efect motivant pentru părinţi pentru
sprijinirea în evoluţia copilului şi pentru consolidarea cu instituţia educaţională.
Prin cel de-al doilea sens enumerat se vor alege modalităţile de colaborare ale grădiniţei
cu familia prin implicarea şi informarea părinţilor în/cu problemele de psihopedagogie
preşcolară. Astfel, educatoarea poate realiza acest lucru printr-un program de consultaţii
individuale şi/sau colective cu teme precum:
- Cum ne jucăm cu copiii noştri?
- Cât de bine îţi cunoşti copilul?
- De ce se teme copilul meu ?
- Cum putem contribui la dezvoltarea limbajului copiilor?
- Care sunt problemele copilului singur la părinţi?, etc.
În cadrul acestor consultaţii individuale părinţii pot colabora cu educatoarea şi cu alţi
specialişti la realizarea unor planuri individuale de educaţie a propriilor copii, care să vizeze
depăşirea dificultăţilor acestora în diverse arii de dezvoltare, sau, după caz, accelerarea
dezvoltării, dacă potenţialul copilului o permite.
Un alt prilej de informare teoretică a părinţilor îl reprezintă întâlnirile într-un cadru mai
larg, al şedinţelor cu părinţii şi al lectoratelor organizate pe diferite teme desfăşurate de
educatoare, de alţi specialişti cum ar fi medici, psihologi, logopezi, şi uneori, de părinţii însuşi.
Programul consultaţiilor individuale şi de grup, precum şi cel al lectoratelor cu părinţii trebuie
organizat riguros şi anunţat din timp. Întâlnirile de acest gen trebuie să se succeadă cu o
periodicitate care să permită crearea unei relaţii mai apropiate cu familia şi consolidarea legăturii
acesteia cu grădiniţa. Conform Noului Curriculum pentru Învăţământul Preşcolar, săptămânal se
vor efectua activităţi în care vor fi implicaţi părinţii prin diferite activităţi ce se vor desfăşura sub
forma unor mese rotunde de discuţii, dezbateri, opinii, etc. Graficul temelor dezbătute va fi
afişat, astfel încât părintele să poată veni cu întrebări, cu opinii personale sau cu soluţii pentru
tema sau situaţia propusă de către educatoare. Este foarte important programul comun de
educaţie stabilit între grădiniţă şi familie, fixarea unor sarcini ale educaţiei în familie care să
susţină, să întărească şi să întregească munca educativă din grădiniţă. Fără stabilirea unui sistem
de cerinţe unitar, colaborarea dintre cele două instituţii educative va rămâne fără rezultatul
scontat. Părinţii trebuie să cunoască cu claritate scopul educaţiei preşcolare, metodele şi
procedeele de educaţie în familie, particularităţile de vârstă , dar mai ales individualitatea
copilului său.
Educatoarea trebuie să-i convingă pe părinţi că unitatea de cerinţe adresate preşcolarului
de către grădiniţă trebuie să se continue şi în cadrul fiecarei familii. Copilul are nevoie de
afecţiunea, grija şi preocuparea ambilor părinţi. Fiecare dintre ei, datorită particularităţilor de
sex, temperamentale, precum şi prin preocupările profesionale, personale, vine cu contribuţia sa
originală, necesară în munca de educaţie în familie, făcând-o mai bogată şi mai nuanţată.
Marele pedagog John Lock, convins de puterea exemplului în familie, de rolul
ambianţei familiale şi înclinaţia către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor cu îndemnul: ”Nu
trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau
săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept greşeală când a comis-o, el cu siguranţă se va
apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se pune în aşa măsură la adapostul acestui
exemplu, încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greşeala
respectivă”.
Cunoscând competenţa cadrelor didactice, misiunea lor complexă şi dificilă a educării
personalităţii copilului preşcolar, părinţii trebuie să vadă în persoana cadrelor didactice pe
îndrumătorii cei mai autorizaţi să le ofere informaţii utile privind asigurarea în familie a
condiţiilor celor mai propice continuării muncii de educaţie desfăşurate în cadrul organizat al
instituţiei preşcolare. De acest lucru depinde în întregime realizarea colinearităţii consensului şi
caracterului de permanenţă în întreaga muncă de cooperare a grădiniţei cu familia.
O condiţie importantă în derularea eficientă a procesului instructiv-educativ din
grădiniţă va fi întotdeauna asigurarea unui raport direct proporţional între cei doi factori
implicaţi în dezvoltarea copilului la acestă vârstă: familia şi grădiniţa. Asigurarea unei
comunicări de tip conexiune inversă va crea un durabil dialog între aceşti doi factori, cu rol de
autoreglare a procesului instructiv-educativ, în vederea unei cât mai bune cunoaşteri şi
dezvoltări a personalităţii copilului preşcolar.
Consilierea şi educaţia părinţilor
Este un lucru recunoscut că educaţia şi creşterea copiilor revine în principal părinţilor.
Formele de suplinire/înlocuire a acestora deşi apărute ca un progres în grija faţă de creşterea şi
educarea copiilor, şi-au dovedit tot mai mult limitele pe termen lung, s-a observat că instituţia,
ca şi familia substitut, are rezultate negative asupra dezvoltării personalităţii copiilor.
Îndeplinirea funcţiei educative ţine de esenţa familiei şi desăvârşeşte existenţa acestui
nucleu fundamental al societăţii omeneşti. Când familia de origine îşi îndeplineşte condiţiile
necesare pentru a realiza îngrijirea şi educaţia copiilor este de preferat ca ea să fie sprijinită şi nu
înlocuită în aceste demersuri.
Studiile din ultimele decenii şi rezultatele dezastruoase ale politicii instituţionalizării
excesive a copiilor au dovedit că orice copil creşte mai bine în familia sa, daca aceasta e ajutată
să-şi realizeze rolurile.
Oricât de bine ar fi dotată o instituţie nu poate înlocui căldura unui camin.
Putem concluziona că se pune problema de a sprijini activitatea părinţilor prin forme
cât mai adecvate şi nu de a deresponsabiliza şi înlocui.
Familia poate fi sprijinită material şi socio-educaţional. Printre formele de sprijinire
propuse familiei de azi se înscriu :
- sprijin financiar sub formă de alocaţie ;
- asistenţă în sarcinile domestice ;
- sprijin prin psihoterapie individuală sau de familie ;
- consiliere educativă ;
- profesori itineranţi ;
- învăţământ menajer ;
- activităţi de animare în cartier, etc.
Intervenţia socio-educaţională este un complex de măsuri care sprijină familia şi intervine în
mecanismele care favorizează relaţiile intrafamiliale, în favoarea educaţiei familiei şi a educării
copiilor.
Dintre aceste forme, menţionate, ne vom ocupa cu precădere de consilierea educativă a
familiei sau consilierea familială. Educaţia familiei şi educaţia părinţilor (parentală) sunt
componente ale acestei forme de sprijin.
Consilierea familiei se referă la un set de acţiuni preventive şi directe de sprijinire a
membrilor familiei pentru creşterea, îngrijirea şi educarea adecvată a urmaşilor.
Consilierea parentală se adresează în principal părinţilor şi prevede întărirea rolurilor
acestora în acţiunile în favorizarea educaţiei şi păstrării coeziunii familiei. Ea se deosebeşte de
consilierea cuplului care se referă la păstrarea relaţiilor maritale şi rezolvarea diferitelor situaţii
de criză între parteneri.
Consilierea familiei şi consilierea parentală se adresază în principal familiilor cu copii.
Preocupările sunt cu predilecţie în sfera îndeplinirii funcţiei educative şi deci în a construi
deprinderi, atitudini, capacităţi şi competenţe parentale şi familiale.
Consilierea familiei poate presupune şi acţiuni de informare, deci de transmitere şi
primire a unor cunoştinte, idei şi teze importante pentru asigurarea succesului în comunicarea
intrafamilială şi în rezolvarea situaţiior conflictuale.
Educaţia familiei şi educaţia părinţilor au în vedere acţiuni îndreptate spre exersarea
funcţiei educative ca atare şi spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare şi de
interacţionare în familie. Atât consilierea familiei, cât şi educaţia familiei sunt activităţi de tip
formativ. Pe de alta parte, activitatea de consiliere psihopedagogica a părinţilor cuprinde şi
elemente de educaţie a părinţilor. În acest sens, nu putem face o departajare clară a consilierii
părinţilor/familiilor de educaţie a părinţilor şi/sau a familiilor. În programele de consiliere
psihopedagogică a părinţilor/famillilor există componente de educaţie a acestora, aşa cum sunt
prevăzute şi activităţile de informare şi orientare. În acest sens, ea este o parte a consilierii.
Diferenţa între cele două tipuri de acţiuni – consiliere şi educaţie – nu este prea bine clarificată
în literatura de specialitate. Noi consideram că se poate avea în vedere o diferenţă prin aceea că
în consiliere este vorba de rezolvarea unor situaţii critice, de criză, conflictuale.
Educaţia familiei şi a părinţilor poate fi parte componentă a procesului de consiliere,
deşi poate exista şi separat, ca set de activităţi îndreptate spre dezvoltarea aptitudinilor şi
deprinderilor şi a atitudinilor parentale şi familiale. Ea se poate realiza şi în scop preventiv,
acolo unde nu se manifestă situaţii de criză. Pe de altă parte, încă din copilăria mică fiecare
individ primeşte elemente de educaţie pentru familie şi pentru a deveni părinte. Mare parte a
acestor influenţe sunt determinate de tradiţiile familiilor şi de modelele oferite de adulţi.
Consilierea familiei şi consilierea parentală sunt acţiuni socio-educaţionale ţintite,
profesionale , realizate de specialişti care îşi propun să sprijine familia. Sferele celor două tipuri
de acţiuni se întâlnesc, dar nu se suprapun perfect.
Deşi consilierea poate fi înţeleasă ca activitate psihopedagogică, antrenează şi
cunoştinţe de sociologie şi din alte domenii necesare informării şi formării părinţilor şi respectiv,
familiei. De exemplu, atunci când se adresează preventiv tuturor părinţilor, dar şi în anumite
situaţii de criză, un domeniu tot mai necesar al consilierii părinţilor şi/sau familiilor este cel al
sănătăţii şi asigurarea confortului biologic prin hrănire adecvată, păstrarea sănătăţii şi prevenirea
îmbolnăvirilor. Ca activitate formală, organizată şi planificată în urma sesizării apariţiei unor
probleme, consilierea familiei, ca şi consilierea părinţilor, presupun activităţi exercitate de
profesionisti (consilieri psihopedagogi, consilieri educaţionali sau psihologi educaţionali).
Educaţia familiei şi educaţia părinţilor se înfăptuieşte cu precădere de părinţi, de profesori şi se
pot completa de consilieri.
Sprijinirea familiei
Sprijinirea familiei este necesară în special în momentul în care ea întâmpină situaţii
dificile, când apar riscuri în realizarea funcţiilor sale. În acelaşi timp, familia are nevoie de
sprijin permanent pentru că este parte componentă a societăţii şi în dinamica acesteia ea trebuie
să facă faţă şi să se adapteze continuu. Principala preocupare şi problemă în care se simte nevoia
unui sprijin permanent este creşterea şi educarea copiilor. Menţinerea cuplului, relaţiile între soţi
şi între generaţii sunt probleme particulare/individuale care pot cunoaşte suişuri şi coborâşuri.
Când există însă copii, problemele se complică. Fiecare schimbare poate afecta dezvoltarea şi
educaţia acestora. Iată de ce riscurile legate de îngrijirea şi educaţia copiilor necesită măsuri de
sprijin. Societatea actuală face eforturi să reconsidere familia ca instituţie umană şi să-i acorde
rolul principal în rezolvarea problemelor sale. În acelaşi timp se pune problema să se găsească
formele cele mai adecvate de sprijin. Comunitatea/societatea pot avea un cuvânt de spus în
întârirea familiei.
Hermanns identifică trei forme necesare de sprijin, care să se refere la familie, înţeleasă
ca unitate socială şi ca grup de individualităţi :
a) sprijin emoţional , care presupune să dai părinţilor ocaziile de a-şi exprima emoţiile
fără critică sau condamnare ;
b) sprijin informational : să ajuţi părinţii să-şi înţeleagă propria lor situaţie, sau să
răspundă la întrebari referitoare la dezvoltarea copilului şi caracteristicile specifice
ale acestuia ;
c) sprijin instrumental : să ajute părinţii să-şi rezolve problemele de zi cu zi, să
organizeze şi să realizeze opţional îngrijirea şi educaţia zilnică.

Educaţia părinţilor
Educaţia părinţilor este una din direcţiile pe care le poate îmbraţişa intervenţia socio-
educativă de tip formativ şi ea se adresează direct acestora.
Se vorbeşte de educaţia părinţilor şi de nevoia construirii comportamentului înca de la
vârstele mici.
Referitor la acest tip de activităţi, există aceeaşi confuzie şi varietate referitor la
celelalte forme de sprijinire a creşterii şi educării copiilor în familie.
În cadrul intervenţiei socio-educative asupra familiei putem circumspecta intervenţia
asupra părinţilor prin specificarea că acest tip de acţiuni se adresează numai părinţilor, nu şi
copiilor sau bunicilor şi rudelor apropiate cum este presupus, în general, că s-ar înţelege.
Vom prezenta în continuare o adaptare a modelului de intervenţie propus de J.Lamb şi
W.Lamb folosind ca elemente de analiză, scopul, obiectivele, publicul ţintă şi conceptele cheie
necesare.
1. Educaţia părinţilor ;
2. Asistenţă educativă ;
3. Tutela educativă ;
4. Orientare parentală ;
5. Terapia familială.

1. Educaţia părinţilor
Scopul
- centrare pe sarcinile şi faptele educaţionale
- formarea abilităţilor educative noi

Obiectivele
- amenajarea mediului
- diversificarea comportamentelor în vederea îmbogăţirii calităţii educative a
mediului
Publicul ţintă
- întreaga populaţie
Concepte cheie
- stimularea
- parenţialitate
- experienţa
- plan
- referinţe
- capacitate de schimbare
- asistare

2. Asistenţa educativă
Scopul
- refacerea condiutelor favorabile dezvoltării
Obiectivele
- schimbarea comportamentelor şi atitudinilor în vedrea creării unui climat propice
de dezvoltare
Publicul ţintă
- propus de o instituţie socială
- nu a solicitat sprijinul
Concepte cheie
- modificarea comportamentelor
- urmărire educativă
- funcţionarea automată
- capacitate de schimbare
- asistare
3. Tutela educativă
Scopul
- refacerea autonomiei familiei
Publicul ţintă
- propus de o instituţie socială
- nevoia de încadrare permanentă
Concepte cheie
- acţiune susţinută
- posibilităţi evolutive limitate
- încadrare
- tutore
4. Orientare parentală
Scopul
- refacerea dezvoltării membrilor
- acceptarea de sine şi respectul celorlalţi
Obiective
- acţiuni asupra relaţiilor intrafamiliale
- lucrul cu cuplul
Publicul ţintă
- la cererea părinţilor
Concepte cheie
- explorare
- diagnostic
- tratament
- refacere
- ajutor
5. Terapia familială

Scopuri /Câmpul acţiunilor
- schimbarea sistemului familial
Ce vizează activităţile/obiectivele
- să provoace schimbarea globală a interacţiunilor, structurilor şi funcţionării
sistemului familial
Publicul ţintă
- la cererea explicită a familiei
Concepte cheie
- explorare
- confruntare
- modelare
- libertatea afectivă
- terapeut.

Educaţia părinţilor se referă în general la susţinerea parenţialităţii deja manifestate. De


aceea nu putem pune semnul egal între educaţia părinţilor şi educaţia parentală.
Educaţia parentală este şi educaţia prin care pregătim tânăra generaţie în direcţia
preluării modelelor de parenţialitate. Educaţia parentală este un câmp de cercetare şi acţiune
interdisciplinar şi relativ recent.
Educaţia familială , care se referă la construirea deprinderilor, valorilor şi normelor
vieţii în comun în familie, îi are în vedere pe toţi membrii acesteia şi deci o sferă mai mare decât
educaţia parentală.
Durning, în 1990 şi 1994, defineşte educaţia familială ca un ansamblu de practici
sociale puse în mişcare de părinţi, în interiorul grupului familiei, în direcţia copiilor şi prin
intermediul intervenanţilor sociali, în direcţia părinţilor (formare parentală) şi a copiilor
(intervenţie educativă de sprijin sau de suplinire a grupului familial).
Prin aceasta definiţie, educaţia familială desemnează un câmp de practici parentale, de
cercetări şi de intervenţii care privesc familia în diversele sale funcţii educative, cuprinzând în
acelaşi timp şi sensul restrâns de activitate educativă a familiei.
Educaţia parentală, care poate fi mai bine exprimată prin termenul de formare parentală,
desemnează, aşa cum specifică J.Lamb şi W.A.Lamb (1978), o tentativă formală de crestere a
conştiinţei părinţilor şi de utilizare a practicilor parentale.
Într-o formă generală se poate considera ca formare parentală orice acţiune educativă de
sensibilizare, învăţare, antrenare sau clarificare relativă la valori, atitudini şi practici parentale de
educaţie.
Educaţia părinţilor este o forţă de intervenţie asupra părinţilor în favoarea educaţiei
copiilor lor. Educaţia părinţilor este un set de măsuri educative şi de sprijin care ajută părinţii pe
următoarele dimensiuni :
- Înţelegerea propriilor nevoi (fizice, sociale, emoţionale şi psihologice) ;
- Cunoaşterea şi acceptarea nevoilor copiilor lor ;
- Construieşte punţi de legătură între părinţi şi copii.
Educaţia părinţilor se adresează tuturor actualilor şi viitorilor părinţi.
Ca proces , ea este unul de durată, ale cărui metode şi strategii depind de stadiile
diferite ale ciclului vieţii.
Ca abordare, educaţia părinţilor se referă la rolurile individuale şi la interrelaţii prezente
şi viitoare.
Ea îşi centrează preocupările pe domeniul cognitiv şi cel decizional şi se ocupă, în
principal, de sarcinile şi efectele educative ale părinţilor.
Spre deosebire de alte forme ale intervenţiei asupra părinţilor ea se adresează tuturor
părinţilor, fără discriminări, şi care acoperă toate răspunsurile, activităţile, competenţele ce
corelează cu educaţia.
Scopul educaţiei părinţilor este să sprijine părinţii, să dezvolte priceperile parentale şi
încrederea în propriile forţe şi să îmbunătăţească capacităţile acestora de a-i îngriji şi sprijini pe
proprii copii . În cadrul educaţiei părinţilor este analizată legătura existentă între funcţionarea
parentală şi funcţionarea rolurilor copilului, urmărindu-se creşterea calităţii parentale.
Activităţile angajate se înscriu în principal în perspectiva prevenirii.
Educaţia părinţilor este deci :
- O educaţie a educaţiei copilului
- Un studiu al creşterii şi dezvoltării copilului
- O formare a abilităţii de comunicare şi de analiză a acestora
- Un examen cognitiv al sarcinilor secvenţile ale părinţilor în creşterea,
dezvoltarea şi educarea copilului.

Justificările educaţiei părinţilor


În literatura de specialitate există preocuparea de a găsi acele argumente care să sprijine
existenţa programelor de educare a părinţilor. Aceste teze pornesc de la înţelegerea părinţilor ca
responsabili principali de creşterea şi dezvoltarea iniţială a copilului, precum şi de la cerinţele
sociale crescute în favoarea unei conştientizări şi organizări a influenţelor parentale. Putem
astfel enumera următoarele argumente în favoarea acţiunilor de educaţie a părinţilor :
- părinţii doresc să se informeze asupra dezvoltării copilului lor şi asupra
rolurilor educative pe care le au;
- există suficiente informaţii şi competenţe utile care pot fi sistematizate pentru
a fi transmise părinţilor ;
- implicarea părinţilor în educaţie îmbogăţeşte calitatea relaţiilor
interindividuale în comunitate;
- lucrul cu părinţii amplifică rezultatele obţinute în activităţile socio-educative
desfăşurate cu copiii în şcoală sau alte instituţii educaţionale;
- educaţia părinţilor favorizează emanciparea adultului şi copilului în
interdependenţă şi activează autonomia, îmbogăţeşte personalitatea,
încurajează maturitatea prin dezvoltarea responsabilităţilor sociale;
- părinţii devin în mod obligatoriu parteneri atunci când copilul manifestă
tulburări afective sau de altă natură;
- prevenirea situaţiior problemă/riscurilor în educaţie şi dezvoltare nu este decât
recunoaştera importanţei rolului pe care îl au părinţii şi a faptului că trebiue
sprijiniăi ca să îl joace ;
- studiile demonstrează eficacitatea educaţiei părinţilor, în special în ceea ce
priveşte traiectul şcolar al copilului ;
- educaţia părinţilor este o formă de emancipare a adulţilor şi de conectare a lor
la cunoaştere şi descoperire de sine.
Părintele bun
Roluri parentale

Însemnătatea studiilor psihologice asupra primelor vârste constă în faptul că, prin
analiza rațiunilor pentru care mediul familial este prielnic copilului, ne oferă posibilitatea să
adaptăm mai bine acest mediu rolului său. Familia nu reprezintă ,,de drept’’ doar prin simpla ei
existență, terenul cel mai propice dezvoltării ființei tinere. O examinare mai profundă a
problemei mă obligă să reiau aici o formulă pe care am recomandat-o în altă parte: copilul are
nevoie de o familie, însă nu de orice fel de familie! Dacă socotim că familia îi este necesară,
aceasta nu ne scutește – ci dimpotrivă! – să încercăm a preciza ceea ce îi este trebuincios într-o
familie.
Familia normală este, pentru copil, în cel mai înalt grad:

1. un mediu afectiv;
2. un mediu ocrotitor;
3. un mediu eterogen.
Aceste trei aspecte răspund le ceea ce psihologia actuală ne obligă să considerăm drept
prime cerințe ale unei vieți care începe.
Caracterul ,,afectiv’’ al mediului familial este, fără îndoială, cea mai mare forță a sa și,
totodată, punctul său slab. Iubirea se transformă mai ușor în ură decât în nepăsare; iar membrii
unei familii cu greu pot fi indiferenți unii față de alții! Iubirea însăși nu-i întotdeauna
dezinteresată: ea poate fi posesivă, tiranică, devoratoare. Cea mai mică tulburare în echilibrul
afectiv al părinților aduce după sine tulburări mai mari în psihicul progeniturii lor. Și totuși,
neutralitatea afectivă este și mai nocivă decât un cehilibru tulburat, în afară de cazul în care
dezechilibrul atinge o treaptă vădit patologică.
Dacă mama pare a fi, la început, singura ființă care contează pentru sugar, nu trebuie
uitat că atitudinea ei și variațiile acestei atitudini au o influență considerabilă asupra lui, iar
această atitudine depinde, într-o mare măsură, de anumiți factori, în fruntea cărora se situează
armonia conjugală și echilibrul fericit al căminului. Astfel, chiar dacă se află deocamdată în
umbră, celelalte personaje ale familiei au, în mod indirect, un rol în dezvoltarea copilului foarte
mic.
În existența copilului, tatăl nu intervine, cu adevărat, decăt mai târziu (cel puțin în mod
direct); apoi intervin frații și surorile, dacă există. Fiecare își aduce aportul afectiv cu o nuanță
particulară. După cum hrana trupului trebuie să devină mai variată pe măsură ce sugarul crește,
tot astfel hrana sentimentală se cuvine a fi mai diversificată. Copilul fixat față de o singură
persoană, cu greu se desprinde de dânsa pentru a putea trăi o viață care îi este proprie.
Constelația familială, dimpotrivă, răspunde atât cerințelor de dragoste, cât și cerințelor relative
de independență. Dealtminteri, în acest cadru relațiile nu sunt întotdeauna gingașe, blânde,
afectuoase; este cert însă că, odată cu vârsta, devine necesară o alimentare ceva mai bogată.
Sâcâielile, certurile, dojenile, furiile, rivalitățile se reazămă, totuși, în general, pe temelia unei
iubiri și a unor interese comune. Într-o grupare alcătuită în mod artificial, acest joc al
simțămintelor riscă și el să fie tot artificial.
Nu putem totuși afirma că, în toate domeniile și în toate momentele evoluției lor, copii
care se bucură de condiții familiale normale vor dobândi avantaje față de ceilalți copii.
Această legătură afectivă este însă esențială în cea mai mare parte a dezvoltării sale,
deoarece copilul, în absența ei, nu ar putea avea o viață de relație, iar viața de relație este
indispensabilă indivizilor din specia umană.
Influența copiilor

În comportamentul natalist al unei familii, un rol principal îl are prima naștere (la un
număr tot mai mare de cupluri prima naștere este și ultima). Experiența primei nașteri poate
influența într-o măsură importantă nașterile următoare.
Tranziția la rolul de părinți implică probleme multiple pentru soți. Aceste probleme nu
sunt însă atât de grave pentru a ne putea permite să vorbim de o criză a cuplului în momentul
apariției primului copil.
Implicațiile nașterii primului copil asupra relațiilor dintre parteneri au fost analizate din
perspective teoretice diferite: teoria psiho-sociologică, care consideră familia în termen de
așteptare de rol și de satisfacție și teoria sociologică care consideră familia ca un grup de roluri
conflictuale. În ambele teorii, nașterea primului copil are motivații diferite și implicații diferite
asupra partenerilor.
În prima teorie, familia este considerată din perspectiva sa de grup, bazat pe
solidaritatea socio-afectivă. Conform rezultatelor cercetărilor lui H. Feldman, B.C. Rollins și
K.L. Cannon (apud, Dr.Andre Berge, 1977) satisfacția partenerilor este maximă în momentul
căsătoriei. Ulterior, ea scade treptat, ca urmare a deziluziilor intervenite în urma coabitării rolul
exercitat de parteneri nu este la nivelul așteptat). Scăderea satisfacției este oprită de apariția
copiilor și se înregistrează chiar o creștere a acesteia pe măsură ce copii ajung la vârstă școlară.
După acest moment, satisfacția scade din nou și atinge nivelul cel mai scăzut în perioada
adolescenței copiilor. După ce copii au depășit adolescența, gradul de satisfacție în viața de
familie crește din nou, pe măsură ce durata căsătoriei crește. La familiile în vârstă, gradul de
satisfacție al soților egalează aproape nivelul de la începutul căsătoriei. Explicația acestei
evoluții se datorează faptului că, pe măsura prelungirii conviețuirii, nivelul așteptărilor scade, iar
partenerii se acceptă așa cum sunt. Nașterea primului copil intervine, deci, într-un moment de
satisfacție scăzut al partenerilor și poate modifica nivelul satisfacției.
Apariția primului copil implică, desigur, anumite dificultăți pentru cuplu, dar acestea
sunt trăite în mod diferit de către familii în raport cu situația lor socială, cu nivelul de trai, de
instrucție și cu gradul de pregătire anterioară pentru perioada de fertilitate.
În ceea ce privește a doua teorie, care consideră familia ca un grup de roluri
conflictuale, nașterea primului copil este analizată din perspectiva schimbărilor pe care le
produce în relațiile dintre soți. Conform acestei teorii, în familiile fără copii soțul are o autoritate
mai mare decât soția. Prin nașterea primului copil crește rolul soției în cadrul familiei; soția
dobândește mai multă putere și participă într-o măsură mai mare la luarea deciziilor. În perioada
când soția este însărcinată și în perioada când copilul este mic, relațiile dintre soț și soție se
modifică. Soțul este mai mult timp cu soția și manifestă mai multă grijă față de ea, ceea ce face
să crească satisfacția acesteia. După naștere, se produce o redistribuire a rolurilor menajere, soțul
preluând din activitățile care anterior reveneau soției. Având în vedere faptul că odată cu apariția
unui copil problemele principale ale familiei sunt legate de creșterea acestuia și faptul că femeia,
în virtutea statutului ei, este mai competentă să acorde copilului îngrijirile necesare, soția
dobândește astfel un rol mai mare în dedicarea activităților celor doi soți și în administrarea
menajului.
Schimbarea rolului femeii prin maternitate intervine fie că privim familia ca un grup de
solidaritate afectivă, fie ca un grup în care se înfruntă parteneri cu interese diferite (familia ca un
grup de roluri conflictuale).
Fiecare dintre aceste două teorii generalizează un anumit tip de familie sau anumite
aspecte ale constituirii familiei și a relațiilor dintre parteneri. În realitate, în orice familie intervin
aspecte de ajustare comportamentală și atitudinală, iar solidaritatea dintre cei doi parteneri nu
exclude competiția între indivizi.
Apare tot mai evident faptul că este nevoie de o educaţie pentu a fi un părinte bun şi
pentru realizarea calităţii vieţii de familie. Toate programele urmăresc să dea părinţilor
posibilitatea de a se perfecţiona şi de a deveni părinţi mai buni.
Copilul are următoarele nevoi/cerinţe :
a) fizice, de bază, cum ar fi, nevoia de căldură, de hrană adecvată şi odihnă, de
îngrijire şi igienă, precum şi ocrotirea în faţa primejdiilor;
b) afective, care includ :
-contactul fizic ;
-admiraţia şi tandreţea ;
-răbdarea ;
-timpul acordat ;
-atenţia şi observarea comportamentelor ;
-aprobarea şi compania în diferite activităţi.
c) de securitate, care implică:
-îngrijire permanentă;
-mediu predictibil;
-modele de îngrijire permanentă şi respectarea unor reguli elementare;
-reguli simple şi considerate de control ;
-o familie unită şi stabilă ;
-un grup de familie armonios.
d) de stimulare a potenţialului înnăscut :
-încurajarea curiozităţii şi comportamentelor de exploatare ;
-dezvoltarea deprinderilor de participare la joc şi de a răspunde la întrebări ;
-promovarea ocaziilor de dezvoltare.
e) responsabilizare, care are în vedere atragerea copilului, la început cu lucruri mici,
cum ar fi aranjarea mesei (tacâmuri sau farfurii) şi gradat, implicarea lui în decizii, învăţarea din
greşelile lui şi din succes, din încurajări şi apreciere.
f) independenţa, se referă la a lua propriile decizii, la început în lucruri foarte mici ,
dar încurajându-l , spunându-i că este important ceea ce face el.
Calitatea relaţiilor experimentate de copil în interacţiunea lui cu adulţii din familie,
părinţi şi alte persoane cheie din casa părintească, este fundamentală pentru dezvoltarea
personalităţii sale.
Pearce ( 1991) descrie setul de relaţii pozitive şi negative, care pot influenţa dezvoltarea
copilului şi constituie punctul de plecare în educarea unor comportamente cât mai adecvate ale
părinţilor.
Însuşirile pozitive sunt :
- căldură şi afecţiune ;
- stabilirea clară a limitelor ;
- recunoaşterea rapidă a nevoilor ;
- acceptarea defectelor ;
- predictibilitate şi consecinţă ;
- respectarea individualităţii ;
- recunoaşterea calităţilor.
Însuşirile negative sunt :
- răceală şi ostilitate ;
- îngrijire insuficientă ;
- lipsă de răspuns la nevoi ;
- respingere ;
- impredictibilitate ;
- lipsă de respect ;
- superioritate.
Studiile au demonstrat că părintele bun este acela care reuşeşte să răspundă
adecvat nevoilor copilului sau să dezvolte, nu obedienţa, ci respectul individualităţii şi
autonomia de la vârstele cele mai fragede.
Deprinderile sau calităţile părinţilor au în vedere, în principal, deprinderile sociale, care
ţin de dezvoltarea lor personală şi care asigură o funcţionalitate adecvată în societate :
- să asigure o autoritate optimă, fără a fi supraprotectivi, cu autoritate totală sau
permisivi ;
- să ofere copiilor dragoste şi acceptare şi să fie sensibili la nevoile lor ;
- să manifeste încredere în munca şi abilităţile copiilor lor ;
- să formuleze aşteptări realiste ;
- să găsească timp pentru a le împărtăşi copiilor existenţa lor, să mănânce
împreună, să se joace, să-şi petreacă cu copiii timpul liber ;
- să promoveze un mediu sigur, stabil ,cu reguli clare de respectat ;
- să glumească cu copiii, să îndrume activităţile lor şi să încurajeze exprimarea
lor liberă ;
- să comunice liber cu copiii, cu sinceritate, să-i asculte şi să facă împreună
aprecieri ;
- să ia decizii şi să accepte responsabilităţi ;
- să poată stăpâni stresul şi să rezolve conflictele ;
- să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului ;
- să nu permită pedepsele dure şi să încurajeze întărirea pozitivă a
comportamentelor bune.
Părinţii buni au nevoie şi de deprinderi practice, de a combina munca profesională cu
viaţa de familie precum şi de asigurarea unui echilibru financiar în familie.
Toate aceste calităţi menţionate în studii diferite oferă imaginea ideală a părintelui bun,
ce trebuie să ne pună pe gânduri şi să ne determine a oferi servicii de sprijinire, consiliere şi
educaţie pentru părinţi.
Părintele bun este încrezător în copilul său şi competent în măsurile pedagogice pe care
le ia în diferite situaţii.
În aceeaşi măsură, studiile determină faptul că situaţiile sociale dificile, lipsa unui
suport adecvat economic, sărăcia determină dificultăţi în împlinirea rolurilor parentale şi în
realizarea comportamentelor care definesc părintele bun. În acelaşi timp însă, aceste condiţii de
risc social nu produc în mod necesar părinţi inadecvaţi în roluri şi nu putem să ne mulţumim cu
explicaţia că sărăcia face ca educaţia să se realizeze mai curând cu băţul decât cu înţelegere şi
comunicare.
Cele doua variabile importante : controlul parental şi sprijinul parental, se pot combina
în trei tipuri de stiluri educative (D.Baumrind ,1980).
Permisiv, caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu identificarea stărilor
emoţionale ale părintelui şi ale copilului. Controlul este slab şi responsabilităţile şi normele de
conduită sunt puţine.
Autoritar, care asociază un control puternic cu o susţinere slabă în activitatea copilului.
Acestuia i se impun reguli şi norme foarte rigide.
Autorizat , care îmbina controlul sistematic cu sprijinul parental. Părinţii formulează
reguli şi controlează respectarea lor, dar nu le impun. Sunt deschişi la schimburi verbale cu
copiii, explicându-le raţiunile pentru care trebuie să respecte regulile şi situaţiile în care se
aplică, stimulând totodată autonomia lor de gândire.
Alţi cercetători identifică stiluri directive (autoritare) şi stiluri non-directive
(liberale).
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui anumite
aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare părinte, copilul constituie un
viitor nou.
Toţi părinţii îşi iubesc copiii, însă forma de exprimare este diferită şi mai mult sau mai
puţin ascunsă de forme specifice şi personale.
În mod firesc, pentru fiecare părinte copilul este « un bulgare de aur ». El îl vede
frumos, bun, demn de încredere.
2.3. Educaţia în familie. Stiluri şi practici educative parentale

Stânea Alina Mirela


CIORAN (BUFNEA) ANA-CAMELIA
HATEGAN (CONTAN) ANA ANGELA

Nimic din ceea ce făureşte omul in efemera sa existenta pe acest pământ nu se ridică
atâta la sublim, la creaţie, la dăruire de sine, jertfă şi îndeplinire, pe cât este creşterea, educarea
şi dezvoltarea copiilor, cea mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii.
Alături de şcoală şi organizaţiile de tineret, familia este unul din factorii care se
preocupă de educaţia omului, alături de alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar
influenţele educative exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decât cele care provin din
familie, şcoală şi organizaţiile de tineret. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra
copiilor.
O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice,
obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. (Utilizarea în
limbajul comun a expresiei: "A avea cei şapte ani de acasă" – această frază ne vorbeşte foarte
multe de familia, credinţa, concepţiile oricărei persoane, de mediul în care s-a format individul).

Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Ea


este un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau
adopţiune". În societatea românească, suntem familiarizaţi cu anumite versiuni ale familiei:
familia nucleu şi familia extinsă. Mai există şi un al treilea tip de familie, familia poligamă.
Familia nucleu (nucleară) - "constă in doi adulţi de sex opus care întreţin o relaţie
sexuală aprobată de societate, împreună cu proprii lor copii sau adoptaţi". Familia nucleu poate
fi de două feluri: de orientare şi de procreare. Familia nucleară de orientare este familia în care
ne naştem şi în care ocupăm statutul de copil. Familia nucleară de procreare este familia pe care
o creăm prin căsătorie şi obţinem statutul de adult.
Familia extinsă (cosangvină) - "constă din două sau mai multe familii nucleare unite
prin legătura părinte-copil, care include legăturile între fraţi şi surori".
Factori ce influenţează educaţia în cadrul familiei
În cadrul familiei moderne se produc unele mutaţii, care constau în înlocuirea familiei
formată din trei generaţii cu familia formată din două generaţii. De aici putem conclude că
bunicii participă din ce în ce mai puţin la educaţia nepoţilor. Alte influenţe sociale pot fi
considerate migraţia de la sat la oraş şi urbanizarea satelor.
Astfel, cresc posibilităţile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica,
preocupările culturale şi sportive, şi rezultă o schimbare în mentalitatea familiei. Nivelul de trai
scăzut obligă ambii părinţi să îşi găsească cel puţin un loc de muncă pentru a putea asigura un
trai decent copiilor. În asemenea condiţii supravegherea copiilor este limitată, sau este
încredinţată altor persoane sau instituţii sociale (ex: creşă, grădiniţă, etc).
Un caz aparte îl constituie familiile în care unul dintre părinţi este şomer. Implicit,
celălalt părinte se ocupă mai mult de copii, dar problema majoră a acestei familii este asigurarea
celor necesare pentru un trai modest. Situaţia familiilor în care ambii părinţi sunt fără loc de
muncă este critică, deoarece cu două ajutoare de şomaj de-abia se poate asigura hrana,
neputându-se vorbi nici măcar despre un trai modest.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de
vedere:
1. Fizic
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea
copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de odihnă şi
se îngrijeşte de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive
asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă
personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru
bunăstarea organismului. În perioada pubertăţii, schimbările fiziologice produse în organism pun
probleme noi pentru dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări perseverente şi afectuoase,
prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va
putea rezolva la timpul potrivit.
2. Intelectual
În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi
corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi în această direcţie. Ca
prim factor de educaţie, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (ex:
despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de
dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi
gândirea. Părinţii încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea
înţelege. Copiii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinţii îi ajută să-şi
însuşească un număr mare de cunoştinţe, răspunzând cât se poate de corect şi exact.
Când sunt în şcoala primară, familia vine în sprijinul ei, susţinând "gustul pentru citit"
al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozităţii copilului de a citi, prin cumpărarea
unor cărţi care să pună bazele unei mici biblioteci. În preadolescenţă este posibilă o deviere de la
subiectele strict legate de şcoală sau indicate vârstei fragede; astfel, datoria părinţilor este de a
îndruma copilul să citească ceea ce corespunde vârstei sale. Dorinţa de lectură poate deveni
excesivă, copilul sacrificând astfel orele de somn. Copilul obţine rezultatele la şcoală în funcţie
de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului
cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură, manuale şcolare etc., cât şi nişte
condiţii bune de muncă: un birou, un computer şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea
concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învăţătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare
sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la
controlarea temelor de casă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una
de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici sa nu se intereseze deloc de rezultatele
acestuia.
3. Moral
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul,
politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de
lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele
este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e
nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se
orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl
îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
4. Estetic
Părinţii sunt cei care realizează contactul copilului cu frumuseţile naturii (culorile şi
mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc.), cu viaţa socială (tradiţii, obiceiuri
străvechi etc.).
Mijloacele mass-media şi în mod special televiziunea, exercită o influenţă puternică
asupra educaţiei estetice. Nu se poate vorbi despre o influenţă strict pozitivă sau strict negativă;
pe de o parte există numeroase emisiuni culturale, de îmbogăţire a cunoştinţelor, dar pe de altă
parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginaţia inocentă a copiilor într-un
sens negativ.
Părinţii trebuie să controleze atât timpul pe care copilul îl petrece în faţa televizorului
cât şi emisiunile pe care le urmăreşte. În unele familii preocuparea pentru cultura estetică a
copilului lipseşte cu desăvârşire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are
aptitudini şi nici plăcere pentru diferite arte (balet, muzică, teatru etc.), părinţii trebuie să
respecte opţiunea copilului.
Sarcina educării copiilor şi a pregătirii pentru viaţa socială este atât de complexă, încât
nu poate fi înfăptuită fără ajutorul familiei. Aceasta este prima şcoală a copilului şi adeseori ea
exercită asupra acestuia o influenţă atât de pronunţată, încât urmele ei rămân pentru toată
viaţa. În munca şcolii cu părinţii elevilor se pot folosi diverse forme de colaborare : vizitele,
consultaţiile pedagogice cu părinţii şi convorbirile individuale, lectoratele pedagogice,
organizarea unor seri de lectură pedagogică, difuzarea unor materiale pedagogice în rândul
părinţilor (scrisori metodice, îndrumătoare). 
Tipuri de familie care reprezintă un bun mediu educativ
Familia trebuie să fie un colectiv sănătos, adică în componenţa sa să existe toţi membrii
care alcătuiesc în mod normal un asemenea colectiv (doi părinţi), între aceştia să fie relaţii de
înţelegere, respect, întrajutorare, să trăiască în deplină armonie, să ducă o viaţă cinstită, onestă.
Opiniile celor doi părinţi referitoare la copil trebuie să fie convergente, iar părinţii trebuie să fie
un bun exemplu, având în vedere cât de puternic este spiritul de imitaţie la copii. În comparaţie
cu familia cu un singur copil, familia cu mai mulţi copii reprezintă un mediu educativ mai bun.
Dacă este singur la părinţi, copilul tinde să fie mofturos, egoist, capricios datorită
părinţilor care doresc să-i facă toate poftele. În familiile cu mai mulţi copii, afecţiunea părinţilor
se îndreaptă către toţi copiii. Părinţii trebuie să aibă o autoritate asupra copilului. Această
autoritate nu trebuie obţinută cu ajutorul pedepselor sau a violenţei şi nici printr-un exces de
bunătate şi satisfacerea oricărei dorinţe. "Adevărata autoritate derivă din exigenţa părinţilor faţă
de comportarea copiilor, îmbinată cu respectul faţă de aceştia". Copilul trebuie să simtă iubirea
pe care părinţii i-o poartă, dar este necesar să ştie că nu-i vor îngădui orice capriciu.
"Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei, ci şi calea cea mai eficientă a
educaţiei, dar numai dacă ea e potrivită şi cu măsură". Nu în ultimul rând, "pentru a fi un bun
mediu educativ, familia trebuie să aibă o situaţie economică aptă şi satisfacă trebuinţele de prim
ordin ale membrilor săi". Educarea un copil nu este un lucru atât de uşor. Unii părinţi, având
concepţii învechite, cred că ei ştiu cel mai bine să-şi educe copilul, neacceptând sfaturi din
exterior. În prezent, există o mulţime de cărţi, filme şi emisiuni special realizate pentru
îndrumarea pedagogică a părinţilor.
Familia care nu reprezintă un bun mediu educativ
a) Familia descompusă - familia care rămâne descompusă în urma unui divorţ sau a
unui deces, nu este un mediu educativ ideal. Dar totuşi condiţia de viaţă a copilului orfan de un
părinte depinde foarte mult de puterea de dragoste a celui rămas, care poate compensa dragostea
celui dispărut. În trecut divorţul era extrem de dăunător pentru copii. Cercetările actuale par să
indice că copiii se simt mai bine dacă părinţii nefericiţi divorţează decât dacă stau împreună într-
o atmosferă de furie, amărăciune, violenţă şi ură.
b) Familia reconstituită - Recăsătorirea creează o familie reconstituită sau combinată
formată din doi părinţi, din care cel puţin unul aduce în această unitate familială nouă unul sau
mai mulţi copii dintr-o căsătorie anterioară. Cuvintele mamă maşteră şi tată vitreg sunt deja
expresii peiorative. Atunci când copiii provin din două familii diferite, mama îi va proteja pe ai
săi, iar tatăl pe ai lui, plângându-se fiecare de copiii celuilalt. În acest context merită să ne
punem câteva semne de întrebare: Cine asigură disciplina în această familie? Dar educaţia? Care
sunt îndatoririle părintelui biologic căruia i s-a luat copilul? Ce autoritate are acesta? Răspunsul
la aceste întrebări variază de la caz la caz.
c) Violenţa în familie este un fenomen ce ia amploare. Maltratarea partenerului şi a
copiilor are loc în toate clasele sociale, dar posibilitatea maltratării creşte o dată cu problemele
financiare. Cazurile de maltratare a copiilor sunt în creştere. "Ca şi în cazul maltratării unuia
dintre soţi, sunt responsabili mai ales bărbaţii. În multe cazuri, cei care maltratează au fost
maltrataţi în copilărie, astfel perpetuând un ciclu de violenţă". Copiii maltrataţi sunt frustraţi de
dragoste, pierd bucuria de dragoste şi înţelegere a semenilor, sănătatea lor psihică fiind pusă la
îndoială.
d) Alte cazuri în care familia nu este un bun mediu educativ:
- Certurile şi neînţelegerile dintre părinţi au efecte traumatizante asupra copiilor.
- Divergenţele dintre părinţi cu privire la măsurile educative au urmări negative asupra educaţiei.
- Dacă părinţii mint, fură, înjură, sunt necinstiţi, în cele mai multe cazuri copilul va imita
comportamentul acestora.
În concluzie, se poate spune că nu este neapărată nevoie de o familie cu doi părinţi
pentru a fi copilul fericit.
Familia este rădăcina educaţiei. Aşa cum cât de corect ai sădit un pom, şi pe cât de
adânc a fost sădit, adică este rezistent, aşa rol îl are şi familia în educarea tinerei generaţii. Cum
natura a plămădit în pântece individul, aşa şi familia plămădeşte, numai că la nivel spiritual.
Ea este un factor primordial de informare şi de creare a copiilor şi tineretului, având
rolul de a-l introduce pe copil în societate, de a implementa practici educative, construcţii
cognitive, implementând mai mult valori practice, decât teoretice.
Familia este mediul cel mai sănătos şi are o influenţă mare asupra individului el
dezvoltându-se multilateral, cuprinzând mai multe ramuri de activitate. Un mediu tonifiant, va
ajuta la o înţelegere mai adecvată a societăţii, omenirii, o educaţie bună va ajuta la crearea unui
individ util societăţii. O societate prosperă va favoriza îmbogăţirea individului cu valori şi
concepţii noi.
Familia are rol mai mult să formeze decât să aducă la cunoştinţă. Este foarte importantă
educaţia din copilărie, deoarece individul, ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la
vârsta fragedă a copilului, este familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia
conduitele şi obiceiurile celor din jur. Individul va repeta şi va imita oamenii din jur, va avea
aceleaşi păreri, idei, concepţii. Copilul va mima, gesticula exact ca persoanele din jur.
Pentru că educaţia este arta formării omului de mâine, părinţii nu pot fi oameni ai
trecutului, ancoraţi în formule, ci trebuie să meargă pe cale împreună cu copiii lor, să-şi adapteze
pasul cu ei pentru a-i lăsa liberi să continue singuri imediat ce sunt în stare de aceasta. Ei au
datoria de a le forma copiilor conştiinţa, caracterul, voinţa, să le construiască personalitatea
dotată cu sens critic pentru a fi capabili să aleagă liber binele,
Din fericire, mai există încă părinţi care nu renunţă la misiunea lor, conştienţi fiind că
opera educaţională este îndelungată şi cere efort susţinut. Pentru a avea loc această acţiune
educativă este necesar un ambient educaţional adaptat în care, încă din primii ani,  copiii să
poată găsi răspunsurile cele mai valide la fiecare problemă.
Asemenea grădinarului ce se ocupă de fiecare sămânţă în mod diferit funcţie de factorii
necesari încolţirii ei, creşterii şi dezvoltării viitoarei plante, părintele trebuie să se ocupe de
educarea fiecărui copil, în mod diferit.
Cea mai eficientă metodă de educare este aceea  de a face noi înşine ceea ce-i învăţăm
pe alţii. Marele secret constă în faptul că educaţia nu e doar cuvânt, sfat, poruncă, ci exemplu,
ambient, climat de afecţiune, precum şi căutarea şi dezvoltarea raporturilor simple, imediate şi
iubitoare ce trăiesc într-o familie.
Forţa primei formări primite în familie, depăşeşte de departe pe cea care ar putea-o
primi la adolescenţă sau în continuare pentru toată viaţa". Marele moment al educării este
copilăria, căreia îi sunt specifice timpul încrederii, al docilităţii, al formării primelor deprinderi,
timpul liber fericit, timpul în care se imprimă amintiri de neşters, timpul în care se asimilează
tradiţiile familiei ce devin viaţă în persoana care se formează.
Pentru a crea climatul unei familii senine, e nevoie însă de răbdare, iubire, blândeţe,
bunătate fără margini şi jertfă.
Mai sunt şi astăzi părinţi care adoptă în educaţia copilului două atitudini greşite:
- prima este aceea a „îngăduinţei prea mari" pentru că nu vor să fie autoritari, înţelegând că
educaţia înseamnă „a nu impune, a nu condiţiona, a nu limita";
- a doua atitudine este cea a „reprimării", manifestată prin: raporturi dure între părinţi şi
copii, pedepse aplicate la încălcarea legii (regulii), aplicarea acelui „NU intransigent şi
sistematic".
Educaţia nu e programată să se desfăşoare în anumite zile, ore sau locuri, ci e urmărită
continuu în desfăşurarea vieţii zilnice, într-un climat familial prin de încredere, într-un stil de
iubire.
Unul din elementele esenţiale ce stau la baza acestei metode educaţionale este
„iubirea”. Iubirea reprezintă fundamentul educaţiei, iar raţiunea şi educaţia religioasă reprezintă
materialul din care acesta se construieşte.
Educaţia o putem face iubind şi iubirea aparţine inimii. Fără iubire nu vom ajunge la
sufletele copiilor care resping duritatea şi severitatea, care deşi nu se recomandă a fi folosite, din
nefericire încă se mai practică.
Există părinţi ce se plâng că, deşi se jertfesc zilnic pentru fericirea copiilor lor, aceştia
totuşi nu ascultă şi se întreabă de ce? Pentru că, deşi copiii văd şi ştiu acest lucru, ei doresc mai
mult decât atât, vor să ştie că sunt iubiţi. Cum le putem arăta acest lucru?
În tot ceea ce facem să nu uităm că nimeni nu e obligat să ne iubească, ci noi trebuie să
ne comportăm astfel încât să atragem simpatia copiilor noştri. Cel care se ştie iubit, iubeşte şi cel
care este iubit, obţine totul, mai ales de la copii şi tineri. Iubirea nu poate fi impusă cu forţa. Să
nu ne limităm doar la a asigura confortul material. Oricât de multe lucruri le-am oferi, nu vom
reuşi niciodată să contrabalansăm lipsa afecţiunii, a iubirii dăruite necondiţionat, a timpului
oferit cu generozitate pentru a-i asculta, a-i sfătui şi a-i ajuta ori de câte ori e nevoie, ţinând cont
de unicitatea fiecărui copil şi de vârsta acestuia.
Toată iubirea pe care părinţii doresc să o primească de la copiii lor, trebuie s-o
dăruiască mai întâi ei, ţinând cont şi de dorinţele lor:
- de a fi împreună cu ei;
- de a le lăsa libertatea de a se manifesta prin râsete, voie bună, alergări, jocuri, gălăgie,
pentru ca aceştia să se poată bucura din plin de copilărie.
Soţii nu trebuie doar să-şi iubească copiii, dar mai întâi trebuie să se iubească între ei.
Iubirea reciprocă are o influenţă uriaşă în formarea caracterului copiilor. Această iubire trebuie
îmbogăţită permanent pentru ca familia să devină o „şcoală a iubirii". Respectul şi înţelegerea
dintre soţi va ajuta la depăşirea dificultăţilor cauzate de diversitatea de vederi în problema
educaţiei copilului, acestea fiind motivele cele mai frecvente ale discuţiilor dintre soţi, certurilor
neplăcute, rupturilor de familie. Soluţia comună trebuie căutată cu răbdare, punând accentul pe
ceea ce este esenţial, altfel copiii vor fi dezorientaţi, neştiind de cine trebuie să asculte, când
părinţii au păreri diferite.
De asemenea, familia nu trebuie să trăiască în izolare, în mod egoist, ci trebuie să fie
deschisă spre alţii.
Un alt element esenţial ce sta la baza acestei metode educaţionale este „raţiunea”.
În educaţia copiilor, părinţii trebuie să fie conduşi de raţiune, străduindu-se:
- să convingă copilul cu bunătate şi răbdare prin: dialog deschis, corijare iubitoare;
- să ceară cu discreţie copilului doar ceea ce în realitate este capabil să dea, manifestând în
acelaşi timp o mare încredere în el, „ajutându-l să atingă ţinte din ce în ce mai înalte".
1. Dialogul deschis
Familia de azi are tot mai puţin timp de a sta împreună, de a dialoga. Chiar şi atunci
când sunt împreună, „fac tăcere pentru a nu-l deranja pe cel aflat în extaz în faţa noului altar -
televizorul". Astfel, copiii simt că sunt neglijaţi şi se întreabă pe bună dreptate: „Cum pot spune
părinţii că vor tot ce-i mai bun pentru mine, când nici măcar nu mă cunosc?", sau „Spun că mă
iubesc, dar eu nu remarc acest lucru!"
În goana după a „a avea" părinţii dedică tot mai mult timp pentru realizări materiale,
uneori împinşi de dorinţa de a fi mai presus ca ceilalţi, uitând că „a fi" OM şi „a forma"
OAMENII de mâine e o datorie mai presus de toate. Părinţii trebuie:
- să acorde suficient timp copiilor pentru ca aceştia să-şi exprime liber părerile lor,
- să-i asculte,
- să-i lase să vorbească mult.
Câştigându-le încrederea, să-i ajute să-şi abandoneze inima, încredinţându-le
frământările lor, cerând explicaţii şi sfaturi de la ei. Odată câştigată această încredere ea trebuie
menţinută prin:
- mărirea sentimentului de valoare personală a copilului evitând folosirea cuvintelor: rău, leneş,
urât, prost, obraznic, etc. sau a expresiilor: „Nu eşti bun de nimic!". „Mi-e ruşine cu tine!", care-l
determină pe copil să nutrească sentimentul de ruşine şi nemulţumire de sine;
- acordându-i atenţie, copilul simte că este important, însă tratat cu asprime simte că are o
valoare mai mică;
- părinţii sunt datori să le respecte intimitatea;
- părinţii sunt datori să nu vorbească cu alţii despre defectele lor, insuccesele de la şcoală;
- „să nu-i ia în râs pentru primele lor simpatii";
- „să se întreţină familiar cu copiii lor cât mai mult timp posibil";
- „să răspundă cu răbdare la întrebările lor stându-le la dispoziţie fără a se arăta plictisiţi";
- să se joace cu ei când sunt mici pentru ca aceştia să simtă că sunt iubiţi.
„Fără iubire nu există încredere şi fără încredere nu poate fi vorba de educaţie".
Sunt trei sentimente ce asigură stabilitate copilului şi formarea unei corecte păreri
despre sine:
- unicitatea,
- apartenenţa,
- simţământul că este iubit.
2.Corijarea iubitoare
Greşelile copiilor noştri nu sunt făcute, cum s-ar putea crede, din răutate, ci mai
degrabă pentru că nu sunt asistaţi corect. Ei doresc să fie înţeleşi, apreciaţi, ajutaţi şi iubiţi pentru
ceea ce sunt, aşa cum rezultă din destăinuirile lor.
Autoritatea părintească e o realitate şi o responsabilitate ce trebuie exercitată deoarece
copiii au nevoie de călăuze care să le vorbească, să-i sfătuiască, să-i corijeze cu iubire, ţinând
seama de faptul că modelăm persoane, nu obiecte.
Să ajutăm copiii să-şi îndrepte greşelile mai mult decât să se dezvinovăţească, insistând
pe o sinceritate maximă.
Este necesar să le repetăm unele lucruri de mai multe ori, dar cu răbdare şi dragoste
reuşim să punem ordine în multe.
Dacă este cazul să avertizăm, s-o facem cu delicateţe, între patru ochi şi în secret,
pentru ca ei să-şi deschidă inima, chiar şi atunci când, în orgoliul lor, cred că nu ar trebui s-o
facă.
Disfuncţii ale educaţiei în familie
- Slaba implicare a părinţilor în tot ceea ce depăşeşte cadrul vieţii domestice
- Slaba implicare a părinţilor în activităţi de sprijin şi de control pentru lecţii
- Comunicarea deficitară dintre părinţi şi copii pe teme legate de viaţa lor cotidiană (activitate
şcolară, activităţi cu prietenii), dar si pe teme de mare interes pentru această etapă de vârstă
(viitorul copilului, prietenia, dragostea, sexualitatea)
Cauze posibile
a) nivelul cultural scăzut (de ex., părinţii sunt depăşiţi de sarcinile şcolare ale copilului)
b) nivelul economic redus, care dispersează atenţia părinţilor spre problemele sociale
(inflaţie, şomaj) sau de subzistenţă;
c) bugetul redus de timp liber;
d) scăderea continuă a calităţii vieţii şi stresul social induc diferite grade de
fatigabilitate şi o dezorientare generală a părinţilor în câmpul realităţii sociale.
e) nivelul de aspiraţii al părinţilor
f) legitimarea autorităţii parentale prin "sacrificiu"
g) tendinţa părinţilor de a sancţiona comportamentele copilului în raport cu reuşita
şcolară (note, absenţe) şi de a neglija atitudinile socio-morale şi chiar comportamentale deviante
ale copilului.
Între factorii educaţiei familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial
deoarece în ordinea firească a lucrurilor educaţia începe din familie motiv care l-a determinat pe
Loisel să afirme că „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe
lume-omul de caracter”.
În procesul educativ, părinţii trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă şi individuale ale
copilului, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii care o
diferenţiază pe cea precedentă de cea următoare. După naştere în viaţa copilului intervin
transformări atât din punct de vedere fizic cât şi psihic. Sub influenţa condiţiilor de viaţă ca şi a
educaţiei el poate fi dirijat în direcţia dorită, întrucât organismul are o mare putere de creştere şi
dezvoltare fiind şi foarte maleabil. Ca urmare, acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să
fie raţionale şi continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în
strânsa legătură cu dezvoltarea sa fizică.
Procesul de dezvoltare nu trebuie înţeles ca o adăugire la ceea ce a fost la naştere, ci ca
o transformare calitativă ce se realizează pe măsură ce organismul copilului creşte. În funcţie de
caracteristicile anatomo - fiziologice, părinţii pot folosi metode şi procedee educative adecvate
fiecărui copil, ei pot contribui la dezvoltarea personalităţii acestuia. Până la vârsta de 3 ani
părinţii constituie primul exemplu, unicul model de viaţa, de comportare, cu ce mai mare
influenţă asupra copilului.
A.S Makarenko a acordat o importanţă deosebită puterii exemplului pe care familia îl
are în educaţie. „Bazele educaţiei se pun până la 5 ani - spunea el – ceea ce aţi făcut până la 5
ani reprezintă 90 % din întregul proces educativ; după aceea educaţia omului continuă,
prelucrarea omului continuă, dar în general, voi începeţi sa gustaţi roadele căci florile pe care le-
aţi îngrijit au fost pana la 5 ani”.
Copiii nu au nevoie numai de mâncare şi îmbrăcăminte, ci şi de afecţiune din partea noastră ca
părinţi. Trebuie sa le fim exemplu prin toate activităţile desfăşurate să fim înţelegători şi
preocupaţi de ei, de ceea ce fac.
Exemplele de dragoste de comportare delicată şi de respect ii fac pe copii să nutrească
la rândul lor dragoste şi respect la rândul lor, faţă de fraţi şi mai târziu faţă de fraţi şi de colegi.
În teoria pedagogică, precum şi în practica educaţională, noţiunea de dragoste nu poate fi gândită
decât împreună cu noţiunea de exigenţă. Actul pedagogic fie în şcoală, fie în familie, evoluează
pe cadranul dragoste – exigenţă, iubire – respect, autoritate – încredere. Nu teama de pedeapsă
trebuie să îl determine pe copil la acţiune ci plăcerea de a îndeplini o sarcină, de a se bucura de
aprecierea celor din jur şi de a se afirma ca personalitate.
Copilul este o fiinţă cu însuşiri calitativ diferite de cele ale adultului şi are în mod
legitim dreptul de a ocupa o poziţie privilegiată şi de a se bucura de un “tratament” specific.
Sănătatea, dezvoltarea şi educaţia copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei.
Familia rămâne grupul social vital în asigurarea îngrijirii, protecţiei şi educaţiei
copilului. În contextul schimbărilor sociale se constată o diversificare a modelelor familiale:
frecvenţa crescândă a coabitărilor (concubinaje), creşterea numărului divorţurilor, a familiilor cu
un singur părinte, opţiunea unor femei de a avea un copil în afara căsătoriei, noile forme
coexistând cu modelul “clasic” al familiei conjugale.
Într-o lume în care toate instituţiile şi toate tipurile de raporturi sociale se schimbă în
ritm accelerat, familia nu poate rămâne neschimbată şi nu trebuie absolutizat un model sau altul
de organizare familială. Toate aceste schimbări nu trebuie interpretate ca o criză a familiei, ci
mai repede ca adaptări ale conduitei individuale la schimbările demografice, economice şi
materiale care afectează societăţile în ansamblul lor.
Dezvoltarea personalităţii copilului este rezultatul unui ansamblu de factori: familiali,
şcolari, comunitari. Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă cei mai importanţi în
dezvoltarea unei personalităţi armonioase, în securizarea fizică, afectivă şi materială a copilului.

Indiferent de modul de organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem de


interacţiuni afective intense este apt de a reacţiona la trebuinţele copilului, de a participa şi
favoriza elaborarea personalităţii, a imaginii sale de sine şi despre lume.
Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor copilului, afectiv cea mai adecvată
trebuinţelor lui pentru că numai aceste relaţii afective şi sentimente de dragoste îl fac pe părinte
să înţeleagă şi să intuiască copilul şi starea lui de copilărie. În familie îşi poate satisface nevoile
sale primare, îşi poate manifesta frustrările inevitabile, temperate de dragostea părinţilor. În
familie copilul poate să-şi investească toate resursele emoţionale şi să înveţe să şi le controleze
pentru că aici ar trebui să fie în mod sigur un mediu mai ales afectiv – garanţie pentru o
dezvoltare armonioasă.
Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin
securizare materială, dragoste şi educaţie.
Modulul dedicat familiei din cadrul programului de formare Disciplina pozitivă îşi
propune o abordare didactică, a dezvoltării copilului în relaţie cu mediul familial şi social
utilizând deja clasicele repere de vârstă: copilăria mică, copilăria mijlocie, pubertatea şi
adolescenţa.
Pentru fiecare dintre aceste etape de vârstă se vor analiza:
- reperele specifice de dezvoltare psihosomatică, de normalitate statistică,
- cele mai frecvente situaţii de abatere de la normă,
- modelele educaţionale care şi-au dovedit valabilitatea,
- solicitările şi transformările la care sunt supuşi părinţii / familia,
- rolul familiei ca actor social şi mediator între copil şi alte instituţii implicate în
educarea aestuia (şcoala, grupul de apartenenţă, biserica, mass media).
Copiii n-au fost niciodată adulţi. Dar, privindu-ne pe noi, doresc s-ajungă. Ne investesc
cu calităţi şi puteri şi nu renunţă la credinţa lor niciodată în cazul părinţilor care au reuşit să le
fie aproape şi să păstreze aura de eroi.
Adulţii au fost cu toţii, cândva, copii. Fiecare adult mai păstrează încă în sufletul, în
memoria lui afectivă nu atât ceea ce i s-a întâmplat sau cum a rezolvat nişte probleme, cât felul
în care s-a simţit în anumite situaţii şi cum a văzut lumea de la „înălţimea” vârstelor copilăriei.

Acest avantaj, de fi trecut pe acolo, se constituie într-o resursă accesibilă oricui; atunci
când nu ai timp sau informaţii la îndemână poţi apela cu sinceritate şi deschidere la copilul din
tine. Pentru restul există cărţi, teorii, metode, studii de caz şi specialişti.
Specialiştii în psihologia copilului au afirmat că părinţii nu acordă importanţa necesară
educaţiei copilului. Un tânăr are nevoie să îşi cunoască propria personalitate şi să fie conştient de
poziţia pe  care o ocupă în societate.  Prin înţelegerea exactă a elementelor care contribuie la
dezvoltarea unui copil părintele poate să controleze modul în care acesta îşi formează
personalitatea.
Părinţii trebuie să răspundă nevoilor copiilor, în special cele emoţionale, care se
concretizează în dorinţa de a fi ascultaţi, îngrijiţi şi apreciaţi. În funcţie de vârstă şi nivelul de
dezvoltare al acestuia, atitudinea părinţilor trebuie să fie corespunzătoare.
A acorda atenţia necesară unui copil de doi ani presupune mai multe eforturi din partea
părintelui.
Acesta trebuie să îi cunoască bine comportamentul şi să îi înţeleagă stările. Fie că este obosit sau
îi este foame, s-a lovit sau are nevoie de atenţie, bebeluşul are nevoie de îngrijire continuă.

Pentru a putea percepe sentimentele copilului, părintele trebuie să fie capabil să


transmită propriile lui emoţii. Uneori este greu să înţelegem dorinţele celor mici şi explicaţiile
lor nu ne lămuresc. O analiză mai atentă a situaţiei, a mediului în care trăiesc, a pasiunilor lui
sau a persoanelor cu care interacţionează ne poate lămuri. Chiar dacă sunt sinceri, aceştia trebuie
să fie stimulaţi să-si mărturisească gândurile.
Educaţia copilului este o provocare pentru orice părinte. Dacă învăţăm să facem
o  reprezentare clară şi complexă a ţelului pe care vrem să îl atingem atunci situaţiile   pot fi mai
simplu de abordat. Greşelile nu trebuie să ne descurajeze. Mai devreme sau mai târziu vom
ajunge să ne înţelegem copiii şi să le acordam sprijinul necesar. Experienţa ne ajută să devenim
părinţi mai buni şi să preluăm exemple din propria educaţie.
Lumea nu este perfectă şi nici noi nu suntem părinţi perfecţi. Trebuie să avem grijă să
nu transmitem frustrările şi nemulţumirile noastre. Defectele noastre trebuie să fie  exemple
negative pentru copil, iar calităţile noastre să constituie un model demn de urmat. Ideea
principală este să determinam sursa nemulţumirilor care ne afectează şi să ne controlam
atitudinea. Echilibrul este trăsătura perfectă care defineşte educaţia copilului.   
Dilema cu privire la cât de corect este realizată educaţia unui tânăr a fost dezbătută de
foarte mulţi psihologi. Părerea  comună este aceea că fiecare cuplu trebuie să aplice metodele
care se potrivesc personalităţii copilului. Nu există o lege strictă, ci doar sfaturi care trebuie mai
întâi analizate şi apoi aplicate.
Familia promovează diferite valori care sunt transmise celor mici şi care, la rândul lor,
le vor transmite familiei pe care şi-o vor întemeia. Copiii nu au nevoie de părinţi ideali; ei îşi
doresc ca aceştia să le reflecte dorinţele şi să le înţeleagă nemulţumirile, să îi ajute când sunt
nelămuriţi şi să îi aprecieze atunci când merită. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei
legături sincere între părinţi şi copii şi îi ajută să se cunoască mai bine.
Este esenţial să conştientizăm că eşecurile noastre constituie un motiv de a-i încuraja pe
tineri să lupte pentru atingerea ţelurilor şi să nu îşi părăsească niciodată idealurile. În ciuda
eforturilor noastre, există situaţii care ne depăşesc dar care ne ajută să realizăm că, uneori ,
dezamăgirile ne transformă în oameni mai puternici. Mediul pe care îl asigurăm copiilor noştri
este oglindirea dorinţelor şi aspiraţiilor noastre.
Părinţii trebuie să se concentreze asupra modului în care se desfăşoară comunicarea în
familie, asupra felului în care copilul îşi manifestă interesul sau dezinteresul cu privire la
propunerile sau regulile care se aplică în casă. Trebuie să îşi lase nemulţumirile deoparte atunci
când discută cu fiii lor şi să îşi canalizeze întreaga atenţie asupra lor. Orice cuvânt spus acestora
transmite nu doar ideile părinţilor ci şi sentimentele lor.
Ataşamentul şi autoidentificarea
Abilitatea de a ne asuma rolul de părinţi depinde nu doar de copil, ci şi de gradul de
dezvoltare şi înţelegere a legăturilor sentimentale pe care le-am trăit în propria noastră familie.
Abilitatea de a te ataşa de copilul tău depinde foarte mult  de temperamentul şi personalitatea lui
şi de gradul de acceptare a defectelor şi calităţilor lui.  Educarea  unui tânăr presupune
identificarea cu acesta şi, mai târziu, la adolescenţă, empatia în ceea ce priveşte situaţiile în care
se implică şi lumea pe care şi-o creează.
Este o dorinţă a celor mai mulţi dintre noi ca întâmplările nefericite prin care am trecut când
eram tineri să nu se repete în cazul copiilor noştri. Din acest motiv, deseori, tindem să exagerăm
cu grija pentru cei mici şi să îi sufocăm cu dragostea noastră; psihologii consideră că este o
modalitate de a ne vindeca rănile din trecut.
Proiectarea experienţelor din copilărie asupra tinerilor este o greşeală frecventă şi se
explică prin dificultatea părinţilor de a se detaşa de aceştia şi de a distinge situaţiile. Există o
forţă subliminală care ne împinge să retrăim întâmplările prin copiii noştri şi să alegem, de
această dată, soluţia potrivită. Încercarea noastră de a ne vindeca rănile trecutului poate să
inducă acest sentiment de frustrare copilului nostru, doar pentru că "pare să fie o situaţie
asemănătoare". În astfel de cazuri, părinţii nu iau în considerare faptul că tinerii sunt persoane
complet diferite şi care trec prin experienţe distincte.
Repetarea greşelilor pe care le-au făcut părinţii noştri este o trăsătură a majorităţii.
Vechea zicală, "ce a fost bine pentru mine e bine şi pentru tine", reflectă atitudinea eronată de a
transmite generaţiilor următoare o educaţie nu tocmai potrivită. Dacă nu suntem capabili să
realizăm greşelile în propria noastră educaţie, atunci nu vom fi capabili să ne educăm corect
copiii. Există atât de multe cazuri în care părinţii se concentrează asupra propriilor frustrări şi
uită să analizeze, obiectiv, situaţiile în care se află copiii acestora. Lipsiţi de un sprijin puternic,
aceştia se interiorizează, îşi pierd încrederea şi preiau nemulţumirile celor mari.
Studii asupra abuzurilor au demonstrat că părinţii care sunt conştienţi de rănile psihice
provocate în copilărie tind să îşi schimbe comportamentul atunci când au copii. Părinţii trebuie
să îşi învingă frustrările şi să abordeze obiectiv educaţia copiilor.  Nevoile tinerilor pot să fie
uneori greşit înţelese şi să îi transforme în persoane dependente de părinţi. Găsirea unei
modalităţi de a conferi echilibrul între ceea ce simţiţi şi ceea ce trebuie să faceţi poate fi un ţel
dificil de atins, dar nu imposibil.
Empatia şi reflectarea sentimentelor.
Copiii au nevoie de reflectarea corectă a sentimentelor, nu doar pentru a înţelege
definirea lor, ci pentru a-i cunoaşte propria personalitate. Pentru a contribui cât mai corect la
dezvoltarea lor, părinţii trebuie să le împărtăşească sentimentele. Fie că este vorba de entuziasm
sau tristeţe, nervozitate sau resemnare, reflectarea emoţiilor contribuie la educaţia acestuia.  

Atunci când trec prin perioade de stres şi schimbări, când întâmpină o greutate sau sunt
dezamăgiţi, tinerii au nevoie de cineva care să le înţeleagă sentimentele şi să le transmită ideea
că totul face parte din cursul normal al vieţii. Prin definirea şi reprezentarea acestor sentimente
un copil devine conştient de persoana lui şi de locul pe care îl ocupă în societate.  
Este foarte important să îl învăţăm  că sentimentul de ură poate fi exprimat şi tolerat.
Când cineva îşi manifestă ura, orice persoană tinde instinctual să se apere. Dacă înţelegeţi că
acest sentiment este normal, în cazul în care se încadrează în limite,  atunci veţi fi capabili să vă
faceţi copilul să înţeleagă puterea de a tolera şi de a iubi. Prin absorbirea urii copilului
dumneavoastră vă educaţi copilul să controleze acest sentiment, să îl înţeleagă şi să adopte o
atitudine pozitivă faţă de cei care o manifestă.
În cazul adolescenţilor, o implicare mai mare în înţelegerea nevoilor şi sentimentelor
acestora  vă ajută să îl determinaţi să îşi împărtăşească nemulţumirile, să ceară ajutor atunci când
cred că nu se descurcă şi să adopte o atitudine pozitivă faţă de propunerile dumneavoastră.

Ataşamentul faţă de ceilalţi


Pentru a fi capabil să interacţionezi cu ceilalţi este necesar nu doar să supravieţuieşti, ci
să trăieşti într-un mod care să îţi asigure fericirea şi mulţumirea că exişti. Este important a învăţa
un copil valoarea relaţiilor interumane şi importanţa interacţionării cu ceilalţi. Părinţii trebuie să
le prezinte copiilor avantajele întemeierii unei familii şi influenţa celor pe care îi iubeşte asupra
modului în care gândeşte şi se dezvoltă.
Băieţii şi fetele trebuie să beneficieze de o educaţie care să le permită să înţeleagă
importanţa sentimentului de iubire. Prin sentimentele pe care le transmit acestora părinţii, copiii
vor învăţa să simtă şi să transmită la rândul lor emoţiile. Nu doar părinţii trebuie să aibă grijă de
copil, acesta trebuie să fie lăsat să îşi manifeste propria grijă faţă de ei. Permiţând tânărului să
ofere, acesta va învăţa să aprecieze ceea ce i se oferă.
Nu există părinţi perfecţi aşa cum nu există copii perfecţi. În fiecare interacţiune a
noastră cu ceilalţi putem să adoptam atitudinea greşita. Căutarea unui echilibru şi încercarea de a
fi cât mai buni în ceea ce facem ne poate asigura succesul în educaţia copilului.

Educaţia în familie

Educaţia este unul dintre factorii dezvoltării copilului, care îi permite acestuia să-şi
definească propria personalitate, fără a neglija însuşirile fizice, intelectuale, afective, social-
morale şi volitiv caracteriale. Pornind de la această premisă, copilul trebuie privit ca un individ
unic înzestrat cu un bagaj de calităţi şi de defecte şi nu trebuie să comparăm nici un copil cu
altul, deoarece fiecare este diferit în felul său.
Părinţii consideră în general educaţia dificilă atunci când copilul prezintă pentru ei un
comportament care pentru ei este inacceptabil sau atunci când copilul nu ascultă observaţia pe
care o face părintele.
Educaţia este eficientă atunci când copilul se află în centrul ei, ca parte activă şi
motivată la propria formare. Atitudinea părintelui este oglinda copilului, în care acesta îşi
construieşte imaginea de sine, îşi atribuie o valoare, de aceea părinţii trebuie să aibă conştiinţa
vorbelor şi faptelor de zi cu zi, deoarece lor le aparţine povara şi responsabilitatea formării
personalităţii copilului ca un om integral, sănătos fizic şi psihic.
Părinţii au foarte mare responsabilitate în ceea ce priveşte educaţia copiilor, deoarece
aşa cum spune şi înţelepciunea poporului: “Copilul e ca şi copacul, dacă când e mic se strâmbă,
anevoie se mai îndreaptă”. Purtarea părinţilor, încrederea pe care o insuflă copiilor pun bazele
unei vieţi echilibrate şi sănătoase a acestora. Rolul părinţilor este de a explica copiilor ce este
bine şi ce este rău, de a veghea atenţi comportamentul copiilor, corectând doar devierile
primejdioase.
Studiile psihologice scot în evidenţă existenţa a două tipuri de morală: morala
constrângerii şi morala cooperării.
Morala constrângerii este morala datoriei prin care copilul trebuie să respecte anumite
norme necondiţionat. Acest tip de morală nu se prea potriveşte copilului deoarece el nu poate să
respecte nişte norme care îi îngrădesc libertatea.
În cadrul moralei cooperării, regulile de convieţuire se constituie pe principiul
respectului reciproc, al trăirii sentimentului de egalitate prin conştientizarea şi interiorizarea
normelor şi cerinţelor respective. Această morală se potriveşte mult mai bine copilului.
În cadrul educaţiei din familie, părinţii trebuie să fie receptivi la influeţele noului şi să
atribuie copilului importanţa şi atenţia cuvenită, acordându-i în permanenţă atenţie şi apreciindu-
l atunci când realizează lucruri bune. Din dorinţa de a obţine autoritatea, părinţii sunt înclinaţi să
înnăbuşe ceea ce copilul preţuieşte cel mai mult: libertatea. În iubirea imensă pe care un părinte
o simte pentru copilul său el nu trebuie să uite că acesta are propriile necesităţi, dorinţe, abilităţi
pe care doreşte să le exprime liber încă de la cea mai fragedă vârstă.
Copilul este o entitate, nu este un obiect. El trebuie să fie lăsat să se mişte liber, să
alerge, să facă tot ceea ce poate singur. Copilul este cel care va creşte şi va dori la un moment
dat să îşi aleagă un drum singur în viaţă, rolul părinţilor este de a-l ajuta să-şi contureze acest
drum. Chiar dacă părinţii oferă copilului libertatea necesară pentru a se dezvolta, acest lucru nu
înseamnă că acesta trebuie lăsat nesupravegheat şi necontrolat pentru că el va deveni dezordonat
şi poate face multe lucruri vătămătoare pentru el şi pentru cei din jurul său. De aceea părintele
trebuie să păstreze un echilibru în ceea ce priveşte limitele şi regulile pe care trebuie să le
respecte un copil în cadrul familie.
Copilul atrage atenţia părintelui prin diverse mijloace. Este important ca părintele să
acorde atenţia cuvenită copilului în fiecare moment al zilei. Procedând astfel, copilul se va purta
bine şi va fi stimulat ca şi în viitor să se comporte la fel. Acordarea atenţiei copilul se poate
realiza în mai multe feluri: prin laude, o mângâiere uşoară pe cap, arătându-i interes şi areciere
în tot ceea ce face. Uneori părinţii acordă atenţie copiilor chiar când aceştia manifestă un
comportament inacceptabil, astfel acordă o atenţie negativă copilului, determinându-l uneori pe
acesta să repete comportamentul doar pentru acordarea atenţiei. Acest tip de atenţie trebuie
evitată prin ignorarea comportamentelor care permit acest lucru.
În cadrul educaţiei din familie regulile şi limitele sunt importante, deoarece ele oferă
părinţilor şi copiilor sprijin şi siguranţă. Copiii le acceptă doar dacă sunt clare şi sunt formulate
pe înţelesul lor şi dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli împiedică dezvoltarea
copilului, deoarece el are nevoie de libertate pentru a se dezvolta. Copilul trebuie în permanenţă
asigurat de dragostea părintească şi să i se explice întotdeauna de ce i se interzice ceva.
Este foarte important ca cerinţele formulate de părinţi să fie în raport cu vârsta
copilului. Ele trebuie clar formulate, iar părinţii trebuie să-şi cunoască foarte bine copilul şi să
ştie ce este şi ce nu este capabil acesta să facă. Dacă cerinţele sunt exagerate îl pun pe copil într-
o situaţie dificilă, ceea ce îi va afecta capacitatea sa emoţională. De asemenea este foarte
important ca atunci când copilul este lăudat să se precizeze comportamentul pozitiv pentru care
este lăudat, pentru a-l mai repeta şi în viitor.
Familia are rolul de a asigura un cotext favorabil acţiunilor de care este este atras
mental sau fizic copilul. Centrul atenţiei trebuie să fie acţiunile copilului şi nu recompensele.
Când atenţia este concentrată asupra recompensei şi deci asupra consecinţei, copilul nu mai
trăieşte plăcerea motivaţiei intrinseci, nu se mai abandonează sarcinii.
Pentru copil, regulile vieţii din familie pot fi prea îngăduitoare fără limite şi atunci el se
plictiseşte, ori pot fi prea exigente, prea severe, şi copilul devine anxios. Teoria lui
Csikszentmihalyi formulează anumite expentanţe faţă de familia copilului (Mayhew, 1997):
1. Să cultivi norme clare. Dacă regulile şi normele familiei sunt clare, copilul se poate
concentra asupra acţiunilor de care este motivat şi atras. Familia nu va crea nici un
obstacol nenecesar în calea feedbackului pe care copilul îl are permanent în sarcina pe
care o desfăşoară.
2. Membrii familiei să nu inhibe implicarea copilului în acţiuni de curgere.
3. Copilul să aibe posibilitatea de a se dezvolta, deci de se mişca în direcţia noutăţii.
Această libertate se vede în joc.
4. Libertatea alegerii jocului duce la sentimentul de control asupra situaţiilor din cauză a
ceea ce se întâmplă. Copiilor le place să deţină controlul situaţiei.
5. Absorbirea copilului în acţiuni care duc la maturizarea psihologică şi la dezvoltarea lui
trebuie să se facă fără inhibiţie. Familia poate sprijini dorinţa şi plăcerea de a explora a
copilului prin experienţa normală în joc.
În concluzie, părintele bun îl lasă pe copil să fie captivat de jocul lui, nu-i impune
prezenţa lui şi nu intervine imediat, favorizând astfel dezvoltarea liberă a copilului.
Se spune că darul cel mai de preţ pe care părinţii îl pot dărui cu toată dragostea copiilor
lor este bucuria de a trăi. Doar părinţii care trăiesc această bucurie o pot transmite la rândul
lor copiilor. În acest sens părinţii trebuie să cunoască funcţiile parentale care le revin în
educaţia copiilor. Kari Killen (1998) identifica următoarele funcţii parentale: abilitatea de a
percepe copilul în mod realist, acceptarea responsabilă a sarcinii de a satisface nevoile
copilului, aşteptări realiste faţă de capacitatea copilului de a coopera, capacitatea de a
interacţiona pozitiv cu copilul, abilitatea de a fi empatic cu copilul, capacitatea de a
considera prioritare nevoile copilului faţă de nevoile proprii şi abilitatea de a-şi stăpâni
durerea şi agresivitatea şi de a nu le revărsa asupra copilului. Îndeplinirea cu succes a
funcţiilor parentale asigură succesul copiilor pe drumul vieţii.

Comunicarea dintre părinţi şi copii

Comunicarea dintre părinţi şi copii cere anumite abilităţi. Părinţii trebuie să ţină minte
că micuţii încă învaţă şi cresc. De aceea este imperativ să fie capabili să comunice cu ei la
acelaşi nivel. În special, părinţii trebuie să ţină minte să folosească un vocabular ce poate fi
înţeles de copil, un ton calm şi limbaj corporal ce nu va trimite mesaje ambigue. Părinţii ar
trebui să îşi aloce de asemenea mult timp zilnic pentru a discuta cu copiii lor şi să se implice în
viaţa lor.
În termeni generali, comunicarea reprezintă un schimb de informaţii de la un
transmiţător la un receptor printr-un anumit canal şi orientat către un scop. Pentru a se realiza
comunicarea trebuie ca atât transmiţătorul cât şi receptorul să folosească un limbaj comun. De
cele mai multe ori folosim aceleaşi cuvinte însă acestea pot îmbrăca sensuri diferite, uneori chiar
contradictorii. Un alt element cheie al comunicării este oferirea feedback-ului, proces prin care
destinatarul îi „arată”  celui dintâi că a primit şi a înţeles informaţia transmisă. Comunicarea
reprezintă o trăsătură definitorie a vieţii. În acest cadru putem înţelege mai bine nevoia noastră
de comunicare, şi mai ales a copiilor noştri, care sunt la început de viaţă. 
De multe ori tindem să privim comunicarea părinte-copil ca fiind unidirecţională:
părintele transmite, copilul primeşte (mai ales când copilul este mic), şi deseori părintele ajunge
să se întrebe cu privire la modul în care a fost înţeles, dacă a fost înţeles. Este ca şi cum părintele
şi copilul vorbesc limbi diferite. „Limbajul părintelui” este dominant verbal, mental şi simbolic.
„Limbajul copilului” este unul al corpului, al non-verbalului. Prin comunicarea cu părintele,
copilul accede treptat la cuvânt şi verbal. Modul în care copilul va integra în propria
personalitate noua „limbă” depinde de gradul de congruenţă pe care părintele îl are cu el însuşi şi
pe care îl manifestă în relaţia cu acesta. De exemplu, mama îi poate spune copilului că îl iubeşte
luându-l în braţe şi sărutându-l, iar cu altă ocazie îi spune acelaşi lucru încruntată şi refuzându-i
îmbrăţişarea, sau mama şi tatăl au modalităţi opuse de a-i spune că îl iubesc. Copilul va avea o
imagine ambivalentă, confuză despre conceptul de a iubi. El va manifesta această confuzie în
relaţiile sale de mai târziu, având dificultăţi în a-şi „arăta” iubirea.Orice comunicare are loc pe
ambele planuri: non-verbal şi verbal.
Pentru ca părintele şi copilul să găsească un „limbaj” comun, pentru a putea creşte împreună şi a
comunica autentic, părintele trebuie să stăpânească elementele limbajului verbal şi a limbajului
nonverbal.
La nivelul non-verbalului sunt foarte importante următoarele activităţi care întăresc
comunicarea părinte-copil:
1. Contactul fizic.
Mai ales când copilul este foarte mic are nevoie des de atingeri, de mângâieri.   
Contactul fizic îl ajută pe copil să se perceapă ca formă, să devină conştient de propria
corporalitate, reprezintă o modalitate neintruzivă de captare a atenţiei asupra a ceea ce părintele
doreşte să îi spună copilului. La rândul lui, acesta caută contactul fizic cu părintele, reprezentând
o continuare firească a existenţei intrauterine şi a alăptării la sânul hrănitor. Astfel putem
înţelege semnificaţia pe care copilul o acordă acestui gest. Ritualul îmbăierii reprezintă un bun
prilej atât pentru copil cât şi pentru părinte de a se reconecta unul cu celălalt. În viaţa adultă,
profunzimea sau superficialitatea unei relaţii depind de încrederea în a oferi şi a primi atingere
fizică. Un părinte care are dificultăţi în a oferi copilului mângâiere îi va transmite copilului său
un anumit grad de  anxietate faţă de contactul cu o altă persoană, putând merge până la
retragerea din relaţiile cu ceilalţi, la dificultăţi de integrare socială. 
2. Exerciţii fizice zilnic.
Copiii se manifestă, comunică foarte mult prin motricitate. Ca părinţi, putem să îl
sprijinim pe copilul nostru să îşi dezvolte abilităţile relaţionale prin împărtăşirea cu el a acestui
limbaj al mişcării. Putem stabili un program zilnic de o jumătate de oră, de exemplu, în care să
facem gimnastică împreună cu copilul: exerciţii structurate combinate cu mişcări spontane. De
asemenea, crearea acestei obişnuinţe îl va ajuta pe copil să îşi canalizeze şi descarce
impulsivitatea.
3. Contactul vizual.
În societatea în care trăim factorul vizual ocupă un loc determinant. Statistic s-a
constatat că 80% din informaţiile pe care un om le primeşte sunt vizuale. În relaţiile cu ceilalţi
avem nevoie să privim şi să fim priviţi. Reprezintă un mod de a ne recunoaşte reciproc ca
individualităţi. Copilul o caută pe mamă cu privirea când are nevoie de ea. Învaţă să îşi exprime
emoţiile prin oglindirea mamei. Putem îmbunătăţi comunicarea cu copilul nostru având mai mult
contact vizual atunci când interacţionăm cu el. Un important beneficiu pe care noi, ca părinţi, îl
putem avea din acest mod de comunicare este feedback-ul pe care copilul ni-l oferă. Astfel ne
putem da seama cu uşurinţă ce îi place, ce nu îi place, etc.
4. „Recunoaşte emoţia”.
Reprezintă un joc de aprofundare a comunicării vizuale, în care copilul învaţă să
identifice stări emoţionale ale persoanelor din mediul său şi să le denumească. Pe rând, mama şi
copilul propun unul celuilalt o expresie mimică şi/sau corporală pe care trebuie să o identifice:
“Ce emoţie exprim eu acum?”. Sau mama îl poate întreba pe copil ce emoţii şi gesturi a observat
la cei din jur: “Cum face bunica atunci când e obosită?”, “Cum arată tati când e vesel?”, “Ce
face atunci?”. De asemenea, un exerciţiu util pentru copil îl reprezintă chiar imitarea expresiei
faciale şi corporale. Este foarte important ca aceste modalităţi de comunicare să se bazeze pe
reciprocitate, atât mama cât şi copilul fiind pe rând protagoniştii principali ai fiecărui exerciţiu.
5. Masa în familie.
Din lipsă de timp, agitaţie, membrii unei familii s-au obişnuit ca în prezent să se
întâlnească din ce în ce mai rar la masă. Mâncând împreună cu cineva te „hrănesti” şi emoţional.
Se poate observa cum copilul mic, atunci când este hrănit, îi oferă din mâncarea lui şi persoanei
care îl hrăneşte. Este bine ca întreaga familie să ia masa împreună cât de des se poate, stabilind
poate chiar o regulă de bază: masa de dimineaţă sau masa de seară să  fie mereu împreună.
Stabilitatea acestui comportament îl va determina pe copil să anticipeze cu entuziasm întâlnirea
cu ambii părinţi şi să mănânce din proprie iniţiativă, fără a mai fi nevoie de „negocieri”. În timp
se va observa chiar o creşte a apetitului alimentar şi a sociabilităţii copilului. Astfel, treptat se
poate solicita implicarea copilului în pregătirea mesei: „hai să facem mâncare pentru tati”.
Acest gest îl va ajuta pe copil să se simtă valorizat în familia sa.
6.” Să desenăm împreună”
Desenând împreună cu copilul nostru facem cunoştinţă cu lumea lui interioară, cu
fricile, dorinţele, personajele cu care el se identifică, facem cunoştinţă chiar cu imaginea pe care
el şi-a construit-o despre noi înşine. Acest lucru ne va ajuta să fim părinţi „mai buni”, să oferim
copilului ceea ce are nevoi. Desenul este pretextul pentru ca părintele şi copilul să se cunoască şi
să creeze. O metodă interesantă de a desena este folosindu-ne degetele. Acest mod de a
comunica ne aduce în contact cu propria senzorialitate şi ne re-naturalizează atât în relaţia cu
copilul nostru cât şi cu ceilalalţi.  
De modul în care noi folosim limbajul verbal va depinde abilitatea copilului nostru de
a folosi această nouă limbă în relaţiile cu ceilalţi:
1. Mesaje de tipul „eu”sau „tu”.
De multe ori tindem să vorbim despre cum ne simţim într-un fel care îi face
răspunzători pe ceilalţi de sentimentele noastre. Când îi spunem copilului „Mă enervezi când
mănânci puţin” îl putem face să se simtă responsabil pentru sentimentele noastre. Ceea ce vom
declanşa în copil prin acest mod de comunicare sunt vinovăţie şi opoziţie, în încercarea de a se
apăra de emoţiile negative. Ceea ce putem să facem este să ne asumăm responsabilitatea pentru
ceea ce simţim şi să îi spunem acest lucru cât mai clar copilului nostru: “eu devin nervoasă
atunci când tu mănânci puţin”.

2. Afirmaţii clare, directe.


Când îi solicităm copilului nostru să facă ceva trebuie să fim cât mai clari pentru ca el
să înţeleagă ce are de făcut. De cele mai multe ori, în astfel de situaţii tindem să fim fie autoritari
fie şovăielnici.
3. Negocierea.
Reprezintă o adevărată piatră de încercare în comunicarea părinte-copil. Negocierea
este necesară atunci când unul dintre protagonişti are nevoie de celălalt pentru a obţine ceva. De
multe ori conflictul apare când nevoia unuia se loveşte de un refuz categoric. Pentru a putea fi
buni negociatori trebuie să înţelegem nevoia celuilalt. Acest lucru îl putem face punând
întrebări.
4. Întrebările deschise sunt de preferat celor închise.
Întrebările închise sunt cele „da/nu”. Acestea nu ne pot da informaţii despre ceea ce
simte sau gândeşte cel întrebat. Riscul punerii unor astfel de întrebări este să facem presupuneri
privind motivaţia, starea afectivă a celuilalt. Ca părinţi suntem puşi clipă de clipă în faţa
provocării de a înţelege cum se simte copilul nostru. De multe ori îi oferim „libertatea” de a
alege între alb şi negru, iar copilul să dorească o cu totul altă culoare. Cum această culoare nu
intră în gama alegerilor parentale, copilul va avea dificultăţi să îşi exprime nevoia. Interesant
este faptul că întrebările închise, cu toate că sunt adresate cuiva, sunt strâns legate de nevoile
celui care le adresează. În schimb, întrebările deschise oferă libertatea de a fi altfel, autentic. Un
părinte care foloseşte des întrebări deschise în comunicarea cu copilul său este un părinte care
este dispus să îl accepte cu propriile dorinţe, diferite de ale lui. 
5. Ascultarea.
Ascultarea reprezintă elementul fără de care comunicarea nu poate avea loc. Prin
ascultare înţelegem, primim. Ne aşteptăm ca copilul nostru să asculte, însă şi noi trebuie să
oferim acelaşi lucru. Deseori, când el ne povesteşte ce a făcut în ziua respectivă, tindem să
cădem în capcana propriilor gânduri. Riscul este ca copilul să nu se simtă înţeles, să se retragă
din relaţie, ajungând uneori să creadă că el, ca persoană, nu este important. Ca şi contactul
vizual, o bună ascultare ne ajută să acordăm atenţie propriilor dorinţe, ne valorizează, ne dă sens.
Felul în care vorbesc părinţii şi profesorii îi arată copilului părerea lor despre el.
Afirmaţiile lor influenţează încrederea şi preţuirea pe care acesta o acordă propriei persoane.
Într-o mare măsură limbajul celor mari determină destinul acelui copil.

Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei în familie
este stilul educativ al acesteia.
Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acţiunilor educative în familie,
amprenta subiectivă care caracterizează mediul respectiv.
Stilul parental este definit ca maniera in care parintii isi exprima credintele despre cum
trebuie sa fie parintii buni sau cei rai.
Stilul parental se refera la modul parintilor de actionare asupra copiilor si este o unitate
armonica sau dezarmonica intre stilurile parientale de educatie ale celor doi parinti.
Există o multitudine de determinante ale stilului educativ în familie. Aceasta se referă
la coordonatele exterioare şi la variabilele interne ale vieţii de familie.
Unii specialişti consideră că atmosfera familială, climatul familial, tehnicile de
influenţă ale familiei se pot identifica cu stilul educativ(R.Vicente,1972)
E.Stanculescu (1997) considera acest concept ca o expresie utilizata in mod rational
vizand natura si caracteristicile raporturilor familiale.
Analiza acestui aspect se poate realiza şi în funcţie de următoarele determinante:
• socio-culturale şi de clasă, cum ar fi: mediul general, modelele culturale şi educative generale
şi particulare, tradiţiile, instrucţia primită, gradul de cultură, condiţia socială, structura familiei
etc.;
• socio-economice, dependente de profesiile dezvoltate de părinţi;
• psihologice individuale, unde se identifică anumite caracteristici date de personalitatea
părinţilor şi a copiilor din familie;
• psihologice – interindividuale, care se descriu în funcţie de modul de relaţionare tipic în
familie şi de tradiţia interiorizată a modelelor culturale şi educative.
Tipurile (modelele) de stil educativ în familie se pot clasifica în funcţie de două axe de
analiză(E.Stanculescu,1997):
• relaţia autoritate – liberalism (constrângere – permisivitate);
• relaţia dragoste – ostilitate (ataşament – respingere).
Indicatorii utilizaţi pentru analiza primei axe reflectă:
- constrângerile impuse de părinţi în activitatea copiilor,
-responsabilităţi ce sunt atribuite acestora,
-modul de exercitare a controlului parental,
-rigoarea cu care se aplică,
- controlul respectării regulilor etc.
În a doua axă, indicatorii se pot reflecta:
- gradul de angajare al părinţilor în activitatea copiilor;
- sprijinul acordat copiilor;
- timpul alocat pentru educaţie;
- receptivitatea la problemele noilor generaţii;
- stările emoţionale raportate la nevoile copiilor etc.
Cele două variabile importante, controlul parental şi sprijinul parental, se pot combina
în urmatoarele stiluri educative parientale
1 STILUL PARENTAL DE RESPINGERE SAU NEGLIJARE
Acest stil presupune atat dragoste scazuta cat si limite scazute .In acest caz se considera
ca fiind inadecvat sa intampini nevoile copiilor .Uneori este considerat ca un stil parental
indiferent datorita lipsei de implicare emotionala si de control asupra copiilor.Intr-o asemenea
familie copii si parinti sunt angajati frecvent in cercuri vicioase de interactiune .In acest cerc
vicios copilul are un rol de jucat si face schimbari in comportamentul sau doar pentru a preveni
reactia abuziva a parintilor.Parinti cred ca faptul ca l-au determinat pe copil sa se supuna
indiferent de mijloace le justifica actiunile .
Intelegerea acestor fapte e importanta daca se urmareste prevenirea comportamentului
abuziv
2 STILUL PARIENTAL AUTORITARIST
Acest stil asociaza un control puternic ca o sustinere slaba in activitatea copilului
.Acestuia i se impun reguli si norme foarte rigide.
Copiii a caror parinti sunt autoritari nu recunosc existenta unor relati apropiate, solide ,
calde cu parintii lor.Acesti parinti nu-si incurajeaza copii sa se indrepte spre ei pentru a-si
rezolva problemele si a fi intelesi.Ei valorizeaza supunerea si respectul nu negocierea regulilor ,
cred intro ierarhie a familiei in care tatal este pe primul loc iar copii pe ultimul.
Acest stil nu-si mai gaseste locul in societatea contemporana fiind catalogat ca un stil
abuziv .
Totusi prin stabilirea unor limite clare copiilor se obtine respectul acestora
Parintii autoritari confunda disciplina cu pedeapsa
Pedeapsa este o fota externa cu ajutorul careia parintii controleaza comportamentul
copiilor
Adesea pedeapsa inseamna bataie , desi aceasta s-a dovedit in timp ca este o masura
ineficienta , deoarece copii respecta regulile doar sa nu fie batuti , iar cand sunt singuri repeta
greseala, deoarece copii nu reusesc sa-si interiorizeze semnificatia binelui si a raului .
3 STILUL PARENTAL AUTORITAR
Stilul autoritar, asociază un control puternic cu o susţinere slabă în activitatea
copilului. Acestuia i se impun reguli şi norme foarte rigide.
Stilul autoritar inseamna a lasa copii sa fie ei insusi si sa invete despre lumea
inconjuratoare in mod idependent .Totusi parinti inca stabilesc limite si isi controleaza copiii.Fac
asta insa iubitor si afectuosi
Cei mai multi copii care au parinti autoritari isi vor cunoaste limitele si nu vor trebui sa
fie ingrijorati daca afla parintii ce au facut ei gresit .Acest stil le permite sa se relaxeze sa afle
cine sunt si ce greseli fac .Acesti copii nu vor avea o atitudine negativa fata de viata , nu se vor
stradui sa incalce reguli si isi vor sti intotdeauna limitele
4 STILUL PARENTAL PERMISIV
Stilul permisiv este caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu
identificarea stărilor emoţionale ale părintelui şi ale copilului. Controlul este slab şi
responsabilităţile şi nomele de conduită sunt puţine.
Parinti permisivi sunt total de acord cu nevoile de dezvoltare si emotionale ale copiilor
lor,dar au dificultati in stabilirea de limite ferme.Folosesc explicatia si negocierea pentru a
obtine acordul copilului .Se prevaleaza de atasamentul si legatura cu copilul pentru a-i arata ce e
bine si ce e rau .
Pentru parinti permisivi exista cateva slabiciuni ale acestui stil parental : sunt
inconsecventi ,intaresc comportamentul manipulator al copiilor , confunda agresivitatea cu
afirmarea ,sfarsesc prin a se simti sclavi in fata copiilor lor .
Copii care au astfel de parinti accepta permisivitatea ca rezultat al relatiei dintre ei
.Acesti copii vor sa-si multumeasca parintii si probabil ca urmeaza mai mult indrumarile unei
persoane care o cunosc , o iubesc si in care au incredere . Acesti copii invata sa-si manipuleze
parintii pentru a fi lasati sa faca ce vor .Ei dobandesc un fals sentiment de control asupra
parintilor.
5 STILUL PARIENTAL DEMOCRATIC SAU ECHILIBRAT
Acest stil inseamna atat dragoste ridicata , cat si limite inalte . Este bazat pe conceptele
democratice , cum ar fi egalitate si increderea .Parintii si copiii sunt egali in termenii nevoii de
demunitate si valorizare , dar nu in termeni de responsabilitate si luare a deciziei.In familiile
exitinse, unde sunt mai multi copii decat adulti , parintii ar fi invinsi in alegeri cu usurinta.
Părinţii formulează reguli şi controlează respectarea lor, dar nu le impun. Sunt deschişi
la schimburi verbale cu copiii, explicându-le raţiunile pentru care trebuie să respecte regulile şi
situaţiile în care se aplică, stimulând totodată autonomoia lor de gândire.
Stilulire parentale echilibrae au in consecinta un set de credinte parentale .Principiile de
baza ale tuturor acestor credinte ofera independenta si responsabilitate copiilor.Parintii prezinta
asteptari , nu cereri pentru a castiga cooperarea si respectul copilului.
Alţi cercetători identifică stiluri directive (autoritare) şi stiluri non-directive (liberale).
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui anumite
aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare părinte, copilul constituie un
viitor nou. Indiferent de posibilităţile copilului şi în grade diferite, ţinând cont de particularităţile
personale, părinţii consideră propriul copil o şansă de a nu repeta greşelile pe care l-au făcut ei în
viaţă. Majoritatea repetă modelul educaţiei pe care au primit-o, sau fac exact contrariul, dacă au
fost nemulţumiţi de propriii părinţi.
Nu toate familiile sunt orientate de aceleaşi valori şi atitudini educative. Diversitatea
rezultă, în parte, din structura socială. Numeroşi autori sesizează că părinţii aparţinând unor
categorii socio-economice diferite transmit copiilor valori diferite: în clasele de mijloc şi
superioare, sunt valorizate autonomia şi stăpânirea de sine, imaginaţia şi creativitatea, în timp ce
în clasele populare accentul este pus pe ordine, curăţenie, obedienţă, respect al vârstei şi al
regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a evita problemele.
Toţi părinţi îşi iubesc copiii, însă forma de exprimare este diferită şi mai mult sau mai
puţin ascunsă de forme specifice şi personale.
În mod firesc, pentru fiecare părinte, copilul este un „bulgăre de aur”. El îl vede
frumos, bun, demn de încredere. Unii o recunosc deschis, alţii se feresc să o arate.
Deşi există numeroase nuanţe, în general, valorizarea copiilor şi încrederea în forţele
proprii sunt independente şi se realizează în primul rând în familie.
2.4. Comunitatea şi rolul acesteia în educaţie
Macarie Adriana
Apalaghiei Cristina
BORDA (Andro) DANA
Maxim ( Gaurean ) Diana

Motto:
,,Şcoala incearcă să se pună de acord cu noi părinţii;noi familia incercăm să ne punem
de acord cu şcoala. Care sunt căile cele mai potrivite?”

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte şcolaritatea copilului presupune,


cel puţin, ca fiecare părinte să cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile
de care dispune pentru educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru reuşita şcolară a
copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest scop este necesar un dialog între profesori
si părinţi; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar
competenta lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinţii
trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie
să asigure (asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii
să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, in viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai
comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o
comunitate de suport care începe sa funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă
esenţiala în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o
simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de
reânnoire a cunoştinţelor, deprinderilor si valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize
sistemice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si Şcoala este un
mediu social organizatoric în care universul copilului se extinde depăşind constrângerea
dependenţei materne.Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o
primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate.
Relaţia şcoală-familie-comunitate este una în care fiecare factor interrelaţionează cu
ceilalţi.
Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu
privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe
care le comportă această acţiune.
Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care sprijină şcoala în formarea
la copii a conduitei favorabile, a unui stil de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral
am urmărit implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia reprezintă
elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi copii din clasă fiind consultată cu privire la
activităţile educative( extracurriculare) şi cu privire la activităţile opţionale pe care doresc să le
desfăşoare copiii (literatură pentru copii).
 
În baza cercetărilor făcute în şcolile din S.U.A. şi în în unele ţări din Europa, a reieşit
faptul că, atunci când şcolile, familiile şi comunitatile colaborează ca parteneri, beneficiarii
acestei colaborări sunt elevii. Parteneriatul are un rol deosebit în funcţionarea şcolii, în
îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate realiza astfel:
 Ajută profesorii în munca lor
 Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
 Îmbunătăţesc programele de studiu si climatul şcolar
 Îmbunătaţesc abilităţile educaţionale ale parinţilor elevilor
 Dezvoltă abilităţi de lideri ale părinţilor
 Facilitează legătura dintre familii, personalul şcolii şi al comunitaţii
 Oferă servicii şi suport familiilor
 Creează o atmosfera mai sigura în şcoală
 Ajută la managementul şcolii
Scopul creării unor astfel de parteneriate este dorinţa comună de a ajuta elevii să obţina
rezultate foarte bune în acumularea cunoştinţelor la şcoală, ca să poată reuşi să paşească pe
treptele superioare ale invaţării şi pentru pregătirea lor de viitori adulţi.
Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera parteneri in educaţie, in
jurul elevilor se formează o comunitate de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus
la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţială in organizarea si desfaşurarea
activităţii în şcoală şi in clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate
opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru
educaţia formală a copiilor şi a adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această
responsabilitate, ca parte a sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.
Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care familia deţinea,aproape
exclusiv rolul de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la
diferenţierea factorului educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această specializare
avea drept rezultat, automat, dezvoltarea armonioasă a copilului, indiferent de intersectarea
acţiunilor si măsurilor luate. 
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi, in primul rând prin caracterul său. După cum un
tâmplar nu lucrează in acelaşi mod şi bradul si stejarul, tot aşa şi noi trebuie să ţinem cont
de,,lemnul” fiului sau fiicei noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi
rezistenţa,,capitalului său biopsihic” pentru a şti ce putem face din el fără prea multe riscuri. In
ziua de azi educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor
adulte şi a culturii, către generaţiile de copii şi tineri, in scopul pregătirii lor pentru integrarea in
societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica s.a.m.d., totul educă:
oamenii, lucrurile, fenomenele, dar in primul rând si în cea mai mare măsura – oamenii. Între
acestia primul loc il ocupă părinţii si educatorii. Şcoala este instituţia socială în care se
realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv care contribuie pentru
formarea unui om apt capabil sa participe la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viata, să
fie pregătit pentru muncă . Menirea şcolii este nu numai de a inzestra elevii cu un bagaj de
cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.
Ajungem şi la un alt factor care contribuie la educarea copilului, care este familia.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Primele noţiuni educative pe
care copilul le primeşte sunt cele din familie. In familie se conturează caractere.Atât părinţii cât
si educatorii in timpul procesului de invatământ trebuie să intervină in numeroase situaţii pentru
a corecta comportamentul copilului. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară familia imparte
intr-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii si pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi
chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-
educativ care au scăpat pană la această vârstă şi să-l ajute pe copil, în înţelegerea şi lămurirea
unor probleme aşa-zis ,,delicate ”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa
sexuală, etc. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoala este nu numai
recomandabilă ci şi obligatorie, pentru că de multe ori pe măsură ce copiii evoluează, părinţii au
de infruntat alte şi alte probleme care se ivesc la o altă categorie de vârstă şi care se repetă la
generaţiile următoare.
Dacă cele două medii educaţionale – şcoala şi familia – se completează şi se susţin, ele
asigură într-o mare măsură bună integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în
viaţa socială. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă si
depăşirea stereotipurilor şi continuând cu identificarea intereselor comune în beneficiul copiilor.
Cercetările confirmă că indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt
parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai
bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar si scăderea fenomenului delicvenţei.
Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:
 Copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile familie şcoala, centrată pe
învăţare;
 Să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la experienţele educaţionale
ale copiilor lor, chiar dacă vin sau nu la şcoală,
 Colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile şi,
drept cadru de sărbatorire a realizarilor, a performanţelor deosebite,
 Relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să constituie fundamentul
restructurării educaţionale şi al reinnoirii comunităţii;
 Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor şi a întregului personal
al şcolii să fie maximizată prin dezvoltarea unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni
cu părintii şi comunitatea.
Scopurile aferente acestor principii ar fi:
 Să ajutăm şcolile sa privească parteneriatele cu familia ca pe o primă resursă şi nu ca pe
un ultim refugiu, în promovarea învăţării şi dezvoltării.
 Să stabilim colaborarea şcoală – familie la nivel naţional, ca pe un standard al
politicilor şi practicilor educaţionale.
Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii devin şi se consideră
parteneri în educaţie, în jurul elevilor se formează o comuniune de suport, care poate funcţiona
ca un angrenaj bine pus la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în organizarea
şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o
simplă activitate opţională sau o problemă de natura relaţiilor publice.
În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin comportamental, intalnite atat la
părinţi, cât şi la profesori şi la conducerea şcolii, sau de ordin material; relaţia respectivă cere un
surplus de efort din punct de vedere material şi de timp. Aceste dificultaţi pot apărea din părerile
divergente privind responsabilitatea statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor,
libertatea de alegere a şcolii, de către parinţi, impactul familial asupra rezultatelor şcolare ale
copilului, randamentul pedagogic şi datoria parentală, participarea la gestionarea şi procesul
decizional din şcoală.
În relaţia şcoală-familie, problema profesionalismului cadrului didactic reprezintă un
element esenţial in cadrul serviciului făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, cu alte
cuvinte competenţa, servirea clienţilor, un cod de etică profesională.
Din această perspectivă, se pune întrebarea: ce caştigă profesorul într-o cooperare cu
familia? Se apreciază ca acest câştig poate fi un statut revalorizator in ochii societaţii;
cooperarea cu familia poate fi un test profesional şi poate fi considerat ca făcând parte din
datoria profesională a profesorului deoarece:
        Părinţii sunt clienţi ai şcolii; eficacitatea învăţamântului evaluată la şcoală şi
profesori poate fi ameliorată prin cooperare între şcoală şi familie;
        Părinţii sunt responsabili legali de educaţia copiilor lor si pot evalua cu exigenţă
rezultatele activităţii şcolare.
In acest context, se pune intrebarea: de relaţiile cu familiile trebuie să se ocupe
profesori specializaţi sau tot profesori? Soluţia cea mai potrivită ar fi ca toţi profesorii să aibă
relaţii obişnuite de colaborare cu familiile, ei sunt cei care cunosc suişurile sau căderile elevilor,
iar consilierii specializaţi - pentru cazuri dificile.
Se prevede că în ţările europene să se treacă la o nouă etapă a colaborării şcolii cu
familia, în care accentul să se pună pe un angajament mutual, clar stabilit intre părinţi si
profesori, pe un,,contract parental” privind copilul individual, contractul între familie şi şcoală să
nu se considere doar un ,,drept opţional” ci un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea
parinţilor cu profesorii.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale.
Presupune eliberare de energiilor lăuntrice, prin implinirea armonioasă şi creatoare, a
insecuritaţii, inferioritaţii şi dependenţei pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată
într-o schimbare rapidă.

COMUNITATEA ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN EDUCAŢIE

În realizarea misiunii sale educative, şcoala are ca parteneri atât familia cât şi
comunitatea. Şcoala conştientizează faptul că viaţa comunitară presupune angajare publică, simţ
al relaţiilor, simţul responsabilităţii, şi, în consecinţă, îşi afirmă dispoziţia de a angaja
parteneriate. Această deschidere a şcolii este condiţia pentru adaptatrea ei la o societate în
continuă schimbare. Elementele principale care definesc o şcoală cu deschidere faţă de
schimbare sunt:
 Finalităţile ei se referă explicit la dezvoltarea elevului, la pregătirea sa pentru viaţă, pentru
succes într-o societate în continuă schimbare.
 Respectarea principiilor referitoare la demnitatea umană, echitate, educaţie permanentă
 Existenţa unei culturi organizaţionale bazate pe valori şi norme democratice
 Implementarea unui demers educaţional orientat pe centrarea pe elev, pe respectul pentru
fiecare persoană care îşi desfăşoară activitatea în şcoală sau relaţionează cu şcoala
 Asigurarea unui management orientat spre creşterea calităţii şi care implică în proiectare,
decizie, evaluare toate segmentele comunităţii
 Implementarea unor proiecte instituţionale care să fie centrate pe ameliorare, schimbare,
dezvoltare, pe încurajarea iniţiativei şi a creativităţii
 Preocuparea pentru gestionarea eficientă a resurselor, atragerea de resurse suplimentare
 circulaţia liberă, corectă şi completă a informaţiei
 Relaţionarea constantă cu mediul extern al şcolii prin intermediul parteneriatelor cu
persoane şi instituţii din comunitate
 Preocupareacontinuă pentru prestigiul şi imaginea şcolii
 Calitatea demersului educaţional
 Contribuţia şcolii la rezolvarea problemelor comunităţii şi la succesul elevilor săi.

Parteneriatul între şcoală şi comunitate porneşte de la premisa că atât şcoala cât şi


comunitatea au un fundament comun de acţiune, bazat pe reciprocitate, astfel căeforturile celor
doi parteneri se unesc pentru atingerea unui ţel comun. Un parteneriat viabil între şcoală şi
comunitate presupune precizarea axului valoric care să direcţioneze eforturile partenerilor, a
direcţiilor prioritare în care se angajează, a rolului asumat de diferite instituţii şi categorii în
cadrul parteneriatului şi eleborarea unor strategii coerente de acţiune. Proiectele educaţionale
desfăşurate în regim de parteneriat trebuie să se bazeze pe valori comune, cum ar fi asigurarea
egalităţii de şanse în educaţie, încurajarea iniţiativei şi a implicării , dezvoltarea cooperării, a
colaborării, cultivarea disciplinei şi a responsabilităţii, promovarea comunicării eficiente,
dezvoltarea spiritului civic.
Conceptul de parteneriat educaţional are valoare de principiu în pedagogie, exprimând
o extensie a principiului unităţii cerinţelor în educaţie. Elevul este parte a deciziilor educative,
după posibilităţile şi dimensiunile alegerilor sale.
Obiectivele parteneriatelor educaţionale încheiate între şcoală şi comunitate sunt.
 Asigurarea coerenţei politicilor şi strategiilor de menţinere a educaţiei ca sector
prioritar
 Consolidarea cadrului instituţional şi legislativ al dezvoltării umane
 Asigurarea instrumentelor necesare instituţiilor şcolare în dezvoltarea programelor
specifice
 Implicarea comunităţii în asigurarea calităţii educaţiei
 Colaborarea şcolii cu beneficiarii pentru realizarea echităţii şi a egalităţii de şanse
 Elaborarea unor programe comune menite să asigure integrarea socio-profesională a
absolvenţilor
 Confirmarea şi întărirea rolului şcolii în viaţa comunităţii
 Colaborarea cu mass-media în vederea informării corecte a beneficiarilor în ceea ce
priveşte impactul social al programelor iniţiate în domeniul educaţional

Şcoala şi comunitatea joacă diferite roluri în creşterea şi dezvoltarea fiinţei umane.


Parteneriatul educaţional pledează tocmai pentru valorizarea maximală a acestora. Şcoala trebuie
să fie partenera elevului, valorizându-i acestuia identitatea. De asemenea, şcoala trebuie să
atragă în procesul didactic toate resursele educative ale societăţii, implicându-le şi folosindu-le
în mod activ.
În devenirea personalităţii elevului, colaborarea factorilor educaţionali reprezintă o
prioritate, aceasta materializându-se în avantaje oferite de diferite instituţii în formarea acestuia
în spiritul valorii societăţii în care trăieşte.
Rolul şcolii este şi acela de a crea viitori cetăţeni şi acest lucru nu este suficient a se
învăţa doar în cadrul orelor de educaţie/cultură civică. Este nevoie de participare la activităţi
extracurriculare, la viaţa comunităţii.Astfel, procesul educaţional din şcoală se extinde şi asupra
comunităţii. Copilul are astfel posibilitatea de a recunoaşte problemele acesteia, de a fi mai atent
la ceea ce se întâmplă în jurul lui, de a căuta o rezolvare pentru diferite probleme, de a-şi
dezvolta spiritul de iniţiativă.. Proiectele de parteneriat educaţional cu comunitatea locală-
Primăria, Poliţia – au ca atgument educaţia elevilor pentru cetăţenie democratică în vederea
formării unor cetăţeni activi şi responsabili. prin acţiunile desfăşurate în acest sens, copiii îşi
însuşescconcepte cheie precum libertate, justiţie, egalitate, solidaritate, cunosc modul de
funcţionare al instituţiilor democratice. Încheierea unui parteneriat între şcoală şi comunitate
înseamnă manifestarea activă a copilului în mediul şcolii şi al comunităţii.Beneficiile participării
elevilor la viaţa comunităţii se reflectă în dezvoltarea capacităţii de a colabora cu autorităţile
locale în rezolvarea unor probleme.
De asemenea, încheierea unor parteneriate cu ONG-urile poate contribui la promovarea
şi valorizarea diversităţii şi a egalităţii în drepturi, la promovarea şi respectarea drepturilor
copilului, la conştientizarea importanţei educaţiei pentru sănătate, la promovarea
comportamentelor sănătoase şi la prevenirea celor cu risc.
Implicarea comunităţii în activităţile desfăşurate de şcoală poate avea un impact
pozitiv asupra rezultatelor la învăţătură ale elevilor, asupra frecvenţei şi a comportamentului
acestora. Aceasta s-ar putea datora faptului că şcoala ar înceta să fie privită doar ca locul unde
elevii îşi însuşesc cunoştinţe, ci şi ca un sprijin pentru comunitate în întregul ei.
Comunitatea poate fi folosită şi ca resursă care contribuie la dezvoltarea curriculum-
ului. Şcoala poate colabora cu Consiliul Local, în vederea dezvoltării unor teme de curriculum
la decizia şcolii, bazate pe aspecte ale vieţii de zi cu zi a comunităţii. De asemenea, colaborarea
cu bibliotecile, cu cluburile elevilor ar putea sprijini şcoala în realizarea unor activităţi
extracurriculare: „Ziua Pământului”, Ziua cărţii”, serbări şcolare.
Colaborarea cu alte instituţii nu este întotdeauna uşoară. unii răspund pozitiv, alţii nu.
este rolul şcolii de a ajunge la comunitate, de a încuraja şi de a convinge organizaţiile să se
implice, de a le face să înţeleagă că parteneriatul reprezintă o bună practică şi nu o intruziune în
experienţa unor categorii profesionale.
Stabilirea unui mediu cald, primitor în şcoală este fundamentul tuturor programelor
care îşi propun să atragă comunitatea spre şcoală. Realizarea unui program de participare a
comunităţii la viaţa şcolii necesită o conducere puternică, dedicată. Când şcoala şi comunitatea
colaborează ca parteneri, beneficiarii acestei colaborări sunt elevii.Parteneriatul are un rol
important în funcţionarea şcolii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia şi se poate realiza astfel:
 Ajută cadrele didactice în munca lor
 Perfecţionează abilităţile şcolare ale elevilor
 Îmbunătăţesc programele de studiu şi climatul şcolar
 Îmbunătăţesc abilităţile educaţionale ale părinţilor elevilor
 Dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor
 Oferă servicii şi suport familiilor
 Creează o atmosferă mai sigură în şcoală
 Ajută la managementul şcolii
Dacă elevii, părinţii şi comunitatea se consideră parteneri în educaţie, în jurul elevilor se
formează o comunitate de suport , care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
parteneriatele reprezintă o componentă esenţială în organizarea şi desfăşurarea activităţii în
şcoală şi cu clasele de elevi.Ele nu mai pot fi considerate doar simple activităţi opţionale sau o
problemă de natura relaţiilor publice. Şcolile reprezintă organizaţii responsabile pentru educaţia
formală a copiilor şi au obligaţia de a se achita de această responsabilitate, ca parte a sistemului
social care include atât familiile cât şi comunitatea.

PARTENERIATUL SCOALA-COMUNITATE

Şcoala şi comunitatea sunt două aspecte care i-a preocupat în egală măsură pe
pedagogi, sociologi, psihologi, filozofi, antropologi etc., fiecare încercând să surprindă aspectele
ce contribuie la mecanismele de funcţionare ale acestora, agenţii implicaţi şi gradul de implicare
al acestora în promovarea educaţiei. Asistăm astăzi la dezvoltarea unui adevărat curent social
care are în centrul său comunitatea şi dezvoltarea sa. De cele mai multe ori, termenii şi expresiile
folosite de practicieni, specialişti şi chiar oamenii de rând sunt confuzi, ne întâlnim cu o mare
diversitate semantică în acestă problematică.
Şcoala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu poate
funcţiona şi nu se poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează.
I. Şcoala şi contextul social
Şcoala este pe de o parte o instituţie care oferă un serviciu social, care este direct
influenţată de ceea ce se întâmplă în mediul social, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
norme, valori recunoscute şi acceptate social; pe de altă parte are o logică internă de dezvoltare,
reproduce propriile norme şi valori, are propriul sistem de organizare.
Privită dintr-o altă perspectivă, şcoala, este o instituţie care funcţionează într-o
comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie: familie, autorităţi, organizaţii
guvernamentale şi neguvernamentale, agenţi economici etc. care au la rândul lor o ofertă
educaţională explicită şi/sau implicită. Organizaţiile şcolare sunt astfel, supuse presiunii
multiplilor factori: a grupurilor ideologice care activează la nivel local, a sistemelor politice, a
condiţiilor economice şi a diverselor tendinţe manifestate în societate. Astfel, asupra şcolilor
sunt manifestate influenţe de ordin: economic, politic, culturale şi ideologice. Şcolile depind de
mediul în care funcţionează în ceea ce priveşte: obţinerea resurselor materiale, resursele umane,
resursele financiare, resursele informaţionale etc.
Şcoala funcţionează într-un context social larg, complex alcătuit din societatea globală,
constituită ca sistem social global (naţional, statal). Influenţele contextului social global asupra
instituţiilor de învăţământ se materializează în: finalităţi ale educaţiei (scopuri şi obiective),
conţinuturi ale disciplinelor, modul de organizare al sistemului de educaţie şi al instituţiilor,
reglementări de ordin juridic şi administrative.
Pe de altă parte, şcoala funcţionează într-un context social imediat, într-o comunitate
locală şi zonală, care furnizează elevii dar care are un set de aşteptări cărora instituţia şcolară
trebuie să le răspundă.
II. Delimitări conceptuale
1. Şcoala – caracteristici generale
Şcoala este o organizaţie formală, care are ca scop furnizarea serviciului social de
educaţie în vederea educării, formării, socializării, profesionalizării tinerei generaţii. Şcoala
funcţionează într-o comunitate locală – dar are propriile reguli de funcţionare, prescrise,
transmite valori acceptate local. Pe de altă parte – şcoala „prelucrează material uman” din
comunitatea locală, cadrele didactice şi elevii sunt persoane care trăiesc în comunitate şi suportă
influenţele acesteia.
2. Comunitatea
Abordările conceptuale ale termenului de comunitate au o lungă evoluţie în timp.
Sintetizând diversele abordări putem extrage câteva caracteristici ale comunităţii:
- comunitatea reprezintă o entitate socială globală în care legăturile dintre membri sunt
foarte strânse, iar sentimentul de in grup este foarte puternic şi are rădăcini în tradiţii profunde;
- comunitatea este o entitate supraindividuală care are întâietate în raport cu individul
izolat în virtutea transcedenţei sale de ordin etic şi politic;
- comunitatea este: depozitara unui bine comun, este element de referinţă morală pentru
individ, promovează valori de bază (prin legile şi tradiţiile sale) şi de referinţă pentru individ.
(Mircea Agabrian, 2006, p. 18)
În România comunitatea este percepută mai ales ca o noţiune geografică, ca un spaţiu
fizic delimitat. Deşi este un termen „la modă” şi se vorbeşte mult despre dezvoltarea comunitară
ca soluţie la rezolvarea problemelor locale, legăturile interumane bazate pe sprijinul reciproc se
află, în cele mai multe cazuri, la începutul cristalizării. Comunităţile din România trebuie să facă
efortul de a deveni comunităţi adevărate care să-şi descopere spaţiul comun în care oamenii
trebuie să conlucreze pentru a identifica ce nevoi specifice au şi care sunt lucrurile pe care le
preţuiesc cel mai mult.
III. Parteneriatul şcoală - comunitate locală
Noţiunea de parteneriat are un câmp semantic vast.
Din punct de vedere juridic, parteneriatul se defineşte ca o înţelegere legală în care
partenerii definesc împreună scopul general al parteneriatului.
Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate fi definit ca o
modalitate eficientă în realizarea reformei managementului fie prin schimbarea practicilor
manageriale, fie prin schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât
soluţionarea lor să devină fezabilă prin parteneriat.
Cercetarile din SUA si Europa au demonstrat relatia pozitiva dintre existenta si
functionarea parteneriatelor si succesul elevilor. Ele au evidentiat ca angajarea efectiva a
parintilor si familiilor, a membrilor comunitatii in educatia copiilor are de departe un potential
mai mare de schimbare calitativa decat oricare alt tip de reforma educationala institutionala.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinta de a ajuta elevii sa aiba
succes la scoala si, mai tarziu in viata. Atunci cand parintii, elevii si ceilalti membri ai
comunitatii se considera unii pe altii parteneri in educatie, se creeaza in jurul elevilor o
comunitate de suport care incepe sa functioneze.
Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale la nivel
comunitar, pentru atragerea altor resurse externe pentru rezolvarea problemelor comunitare.
“Ideea de parteneriat între şcoală şi comunitate trebuie să se bazeze pe principiul
complementarităţii serviciilor sociale oferite de către diversele organizaţii care activează în
comunitate”.( Mircea Agabrian, 2006, p.37)
Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică aptitudini specifice,
strategii şi cunoştinţe pe care părţile implicate trebuie să le cunoscă şi să le folosească.
Succesul parteneriatului şcoală – comunitate locală este bazat pe legătura permanentă,
constantă între agenţii comunitari şi reprezentanţii şcolii. Se realizează astfel un echilibru între
schimbare şi continuitate, între specific şi global, între împlinirea individuală şi exigenţele de
ordin social.
Scoala este o organizatie importanta in toate comunitatile, iar in comunitatile rurale
este adesea cea mai puternica. Ea este punct de intalnire, un centru ce simbolizeaza comunitatea
si o resursa care o poate uni. “Comunitatile au nevoie de scoli pentru innoirea lor, pentru
revitalizarea economica, pentru definirea si asumarea identitatii, pentru mentinerea continuitatii.
Nici unul dintre aceste scopuri nu poate fi indeplinit fara oameni. Daca o comunitate nu e un loc
cu care membrii ei se identifica, tinerii vor creste si vor pleca. Pur si simplu, daca tinerii nu
invata sa recunoasca locurile in care au trait ca unice si nu considera ca merita grija si efortul lor,
daca nu se pregatesc sa participe la crearea oportunitatilor de locuri de munca pe plan local, ei
vor pleca sau vor dori sa plece. Daca o generatie pleaca sau isi doreste sa plece, comunitatea are
putine sanse sa-si continue dezvoltarea.” ( Mircea Agabrian, 2005, p.13 )
Şcoala ca şi organizaţie, pentru a-şi atinge obiectivele, are nevoie de un sistem
managerial adecvat definit prin funcţii specifice: proiectare, decizie, organizare, coordonare,
evaluare etc. Managementul şcolii trebuie să asigure funcţionarea şi dezvoltarea şcolii ca sistem
deschis, aflat în relaţie permanentă cu mediul său exterior, cu comunitatea în care funcţionează
şi nu numai. Pentru a-şi realiza obiectivele propuse şcoala este nevoită să atragă, aloce,
folosească o gamă diversă de resurse: materiale, financiare, umane, informaţionale şi de timp.
Partenerii scolii
Principalii parteneri ai scolii sunt, de obicei:
- parintii si sustinatorii legali ai elevilor;
- autoritatile locale;
- organizatii guvernamentale cu caracter central sau local;
- agentii economici locali;
- sindicatele;
- organizatii nonguvernamentale.
1. Scoala si autoritatile locale- modalitati de colaborare:
- realizarea de demersuri pentru participarea copiilor la invatamantul prescolar si obligatoriu;
- dezvoltarea unor programe de educatie pentru parintii tineri
- organizarea si dezvoltarea unor posibilitati adecvate de petrecere a timpului liber si odihna
2. Scoala si unitatile sanitare
Scolile pot desfasura parteneriate impreuna cu acestea in vederea asigurarii sanatatii mentale si
fizice ale copiilor si familiile acestora. Cel mai mare rol educativ il au medicii de familie si
cabinetele medicale scolare. Temele care pot fi abordate in programele educative pot fi multiple:
- igiena personala, a locuintei, a spatiului scolii
- acordarea de prim ajutor in cazuri de urgenta
- educatia pentru prevenirea consumului de droguri, alcool, tutun
- educatia pentru practicarea sporturilor
- educatie pentru consum alimentar sanatos
3. Scoala si biserica
Scoala si biserica au colaborat inca din cele mai vechi timpuri. Biserica a avut un rol important
in constituirea institutiilor destinate invatamantului dar si in promovarea educatiei de tip moral-
religios. Cele mai frumoase manifestari ale parteneriatului le intalnim in;
- organizarea de manifestari cultural artstice comune cu ocazia marilor sarbatori crestine:
Craciun, Pasti, Ziua Eroilor Neamurilor
- organizarea de excursii , pelerinaje la manastiri
- implicare in ajutorarea familiilor nevoiase
4. Scoala si agentii economici pot colabora prin:
- asigurarea de spatii si dotari necesare efectuarii practicii in cadrul unitatilor economice;
- angajarea absolventilor;
- acordarea de burse elevilor cu rezultate bune
- organizarea si desfasurarea de activitati de programe de formare continua pentru angajatii din
scoli
- furnizarea unor servicii de informare, orientare si consiliere pentru cariera elevilor
5. Scoala si organizatii nonguvernamentale
Parteneriatul dintre scoala si organizatiile nonguvernamentale poate fi asezat pe axa
public-privat in oferirea de servicii sociale atat copiilor cat si familiilor acestora, comunitatii in
ansamblu: centre de zi pentru copii, centre after-school.
6. Scoala si politia
In comunitate, politia reprezinta o institutie de refeinta pentru locuitorii sai. Rolul politiei
in domeniul educational pot fi impartite in doua mari categorii: preventive si de interventie in
situatii speciale. Domeniile in care intalnim parteneriatul scoala-politie sunt urmatoarele:
- asigurarea integritatii personale a elevilor, cadrelor didactice, a locuitorilor comunitatii
in general
- prevenirea delicventei juvenile
- violenta in familie, stradala, in cadrul scolii
- educatia rutiera
- promovarea unui comportament civilizat in societate

Beneficii ale parteneriatului Scoala-Comunitate


Inca din perioada anilor ’80, in lume s-a acreditat ideea unui asa numit “management
bazat pe comunitatea locala” a scolii (“site-based management”), care presupune implicarea
factorilor comunitatii locale in luarea deciziilor privind predarea si invatarea, finantarea si
angajarea de personal i scolile care deservesc comunitatea locala respectiva.
“ Scolile trebuie sa construiasca parteneriate cu comunitatile intr-un efort comun de
indeplinire a tuturor cerintelor impuse de procesul educativ. In cadrul comunitatilor sunt multe
institutii-biserici, biblioteci, muzee-care pot fi dirijate spre sprijinirea achizitiei de cunostinte si
deprinderi de catre elevi.” ( Mircea Agabrian, 2006, p.56)
Relatiile din cadrul parteneriatelor scoala-comunitate pot fi reciproce, furnizand astfel
multe beneficii pentru comunitate. Cladirea scolii poate deveni loc de desfasurare al intanirilor
reprezentantilor comnitatii, spatiu pentru diverse cursuri de educare a adultilor, reprezentatii ale
teatrului local, programe de promovare a sanatatii, evenimente sportive sau recreative. Elevii pot
juca un rol activ in cadrul comunitatii, implicandu-se in proiecte de servicii comunitare sau
voluntariat. In sens invers, implicarea scolilor in parteneriat va conduce la sporirea interesului
pentru sistemul public de educatie in randul membrilor activitatii.
Implicarea parintilor si a comunitatii in scoli include, dar nu se limiteaza la promovarea
dezvoltarii copiilor in mediul academic si socio-emotional. Literatura de specialitate prezinta o
serie de beneficii pe care scoala, profesorii si intrega comunitatea le au in urma implicarii:
(Adela-Mihaela Taranu, 2009, p.153)
-beneficii pentru profesori:cresc cunostintele personalului didactic referitoare la contextul
socio-cultural al comunitatii, imbunatatirea climatului din clasa
- beneficii pentru parinti:experimenteaza ocazii variate de a contribui la educatia copiilor lor,
crearea de relatii pozitive cu proprii copii si cu scoala, oportunitati si retele de implicare sporite,,
ajutorarea familiilor nevoiase din comunitate
- beneficii pentru scoli: beneficierea de suport moral, informational si economic, surse de
finantare
- beneficii pentru comunitate: potential de a forma cetateni bine educati, revitalizarea
comunitatilor intr-o societate avansata din punct de vedere tehnologic, servicii comunitare.
III. Forme/modalităţi de colaborare între partenerii educaţionali

3.1. Parteneriatul şcoală-familie

Szekely Andreea Ioana

În România, descentralizarea şi autonomia unităţilor de învăţământ reprezintă unul


dintre obiectivele fundamentale ale reformei învăţământului. Se are în vedere o mai mare
iniţiativă şi răspundere în stabilirea curriculumului, în gestionarea resurselor financiare şi umane
şi, în general, asigurarea funcţionării eficiente a şcolilor în concordanţă cu nevoile comunităţii
locale. În acest context, responsabilitatea locală pentru calitatea educaţiei şi succesul şcolar se
întemeiază pe relaţii de colaborare variate între familii, şcoli şi comunitate. Şcolile care duc la
bun sfârşit mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele şi elevii lor ca parte a
sistemului social ce include familiile şi comunităţile. În acest sens, dezvoltarea unor parteneriate
reale dintre şcoală, familie şi comunitate pot să contribuie consistent la funcţionarea eficientă a
instituţiilor şcolare din sistemul de învăţământ preuniversitar românesc.
Cercetările din S.U.A. şi Europa au demonstrat relaţia pozitivă dintre existenţa şi
funcţionarea parteneriatelor şi succesul elevilor. Ele au evidenţiat că angajarea efectivă a
părinţilor şi familiilor, a membrilor comunităţii în educarea copiilor are de departe un potenţial
mai mare de schimbare calitativă decât oricare alt tip de reformă educaţională instituţională.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă
succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai
comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o
comunitate de suport care începe să funcţioneze.
Parteneriatele dintre şcoli şi familii pot:
● ajuta profesorii în munca lor;
● perfecţiona abilităţi şcolare ale elevilor;
● îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar;
● îmbunătăţi abilităţi educaţionale ale părinţilor;
● dezvolta abilităţi de lideri ale părinţilor;
● conecta familiile cu membrii şcolii;
● oferi servicii şi suport familiilor;
● crea un mediu mai sigur în şcoli.
În plus implicarea familiilor trebuie să fie considerată o parte importantă a oricărei
strategii menite să micşoreze decalajul dintre elevii ce provin din categorii sociale cu venituri
ridicate şi elevii din categorii sociale cu venituri scăzute.
Crearea unor parteneriate cu familia este un proces care necesită coalizarea energiilor şi
unirea eforturilor partenerilor şi care trebuie considerat un element legitim al procesului
educativ, element care influenţează dezvoltarea şi activitatea de învăţare a elevilor.
Parteneriatele cu familia ating un maxim de eficienţă şi contribuie la obţinerea unor beneficii pe
termen lung atunci când sunt bine planificate. Din experienţa unor programe de parteneriat
reuşite se evidenţiază faptul că implicarea adecvată a membrilor familiei presupune activităţi
desfăşurate la nivelul clasei de elevi, acasă, precum şi participarea la deciziile care se iau la
nivelul şcolii. În cadrul parteneriatelor eficiente cu familia sunt apreciate atât modalităţi
mărunte, dar importante, prin care părinţii sprijină acasă educaţia copiilor, pregătindu-i zi de zi
pentru activitatea de învăţare, cât şi modalităţile vizibile de implicare în activitatea şcolii.
Strategiile simple pot influenţa performanţele şi comportamentul şcolar al elevilor şi
încuraja părinţii să devină mai interesaţi şi mai implicaţi în comunitate . Indiferent de statutul
economic, etnic sau cultural al familiei, implicarea părinţilor în educaţia copiilor conduce la
îmbunătăţirea performanţelor şcolare şi a prezenţei la cursuri, precum şi la reducerea ratei
abandonului şcolar şi a delincvenţei. Părinţii şi familia au un impact puternic asupra educaţiei
tinerilor. Copiii ai căror părinţi le ascultă problemele, îi sprijină în efectuarea temelor, se
implică, transformând experienţele de zi cu zi ale copilului în oportunităţi de învăţare, sau îi
îndrumă cu ajutorul materialelor şi instrucţiunilor oferite de dascăli, obţin rezultate şcolare
impresionante. Implicarea părinţilor în educaţia copiilor lor şi asistarea acestora în îndeplinirea
sarcinilor şcolare contribuie la diminuarea efectelor sărăciei şi absenţei educaţiei formale.
Existenţa unui mediu familial suportiv, cu aşteptări înalte în ceea ce priveşte succesul şcolar al
copilului, se corelează sistematic cu performanţe ridicate la învăţătură.
Conexiunea familie-şcoală. Şcolile sugerează o serie de acţiuni concrete prin care
părinţii pot să susţină activitatea de învăţare a elevilor. Fiind primii profesori ai copiilor lor,
părinţii pot:
1. Să stabilească un program zilnic de efectuare a temelor. În acest scop părinţii le
oferă copiilor un spaţiu pentru studiu, liniştit şi bine iluminat. Se asigură că radioul şi televizorul
sunt închise. Descurajează vorbitul la telefon în timpul efectuării temelor. Încurajează efortul
copilului şi sunt disponibili pentru a răspunde la întrebările care li se adresează. Discută cu el
despre ce a învăţat. Şcoala are datoria de a îndruma învăţarea, însă datoria de a învăţa revine
elevilor.
2. Să citească împreună cu copilul. Părinţii să citească împreună cu copilul şi să îi ofere
prilejul să îi vadă citind atât pe ei, cât şi pe alţi copii mai mari. Este necesar să îl îndrume şi să îl
ajute să găsească cărţi potrivite pentru interesele şi pasiunile sale.
3. Să folosească televizorul în mod inteligent. Părinţii stabilesc un program de utilizare a
televizorului şi ajută copilul să aleagă emisiunile pe care le va viziona.. Selectează emisiuni pe
care să le vadă şi să discute pe marginea lor. Părinţii trebuie să limiteze timpul de vizionare şi să
ajute copilul să selecteze emisiuni educative.
4. Să menţină legătura cu şcoala. Părinţii nu trebuie să aştepte ca şcoala să comunice
cum se descurcă şi ce face copilul acolo. Ei se informează permanent cu privire la ceea ce învaţă
copilul, care sunt sarcinile lui şcolare şi modul în care le îndeplineşte. Din când în când vizitează
şcoala şi discută cu dascălii. Dacă nu pot merge la şcoală dau telefon. Oricum, să nu aştepte până
apar probleme.
5. Să ofere premii şi încurajări. Părinţii trebuie să încurajeze copilul să depună efort, să
sacrifice timp şi să muncească asiduu pentru a-şi îndeplini cu succes sarcinile şcolare. Să îl
încurajeze să fie perseverent şi să îi ofere recompense pentru succesele obţinute. Părinţii deţin un
rol important în influenţarea şi motivarea copilului pentru succesul şcolar.
6. Să vorbească cu copilul. Părinţii să se străduiască să afle cine sunt prietenii fiului/fiicei
lor şi să ştie ceva despre ei. Să sprijine copilul în activităţile şcolare şi extraşcolare. Să îl implice
în activităţile din cadrul familiei. Discutând copiii cu părinţii pot afla multe unii de la alţii.
Vorbind deschis despre importanţa unor valori ca onestitatea, încrederea în sine,
responsabilitatea, părinţii vor ajuta copilul să ia decizii corecte.
Conexiunea şcoală-familie. Pentru a face schimbări semnificative în şcoli, membrii
familiilor trebuie să fie implicaţi direct în educaţia copiilor lor. În efortul de a conecta şcolile cu
părinţii, şcolile pot:
1. Să încurajeze părinţii şi să stabilească cadrul desfăşurării activităţii de învăţare. În
acest cadru vor fi stabilite obiectivele, aşteptările şi responsabilităţile şcolii şi ale părinţilor , ca
parteneri egali, implicaţi în promovarea succesului copiilor.
2. Să instruiască părinţii. În crearea parteneriatelor şcoală-familie, este necesară
instruirea părinţilor, aceştia fiind ajutaţi astfel să dobândească deprinderile necesare.
3. Să dea teme pentru acasă care să angajeze părinţii. De exemplu, pot fi propuse teme
menite să implice părinţii în procesul de învăţare, cum ar fi construirea arborelui genealogic al
familiei, reconstituirea istoriei acesteia sau descrierea muncii de zi cu zi a părinţilor.
4. Să dea părinţilor putere de decizie. Părinţii trebuie să fie implicaţi în luarea unor
decizii cu privire la educaţia şcolară a copiilor lor.
5. Să-şi extindă programul de funcţionare. Rămânând deschise după masa şi în
weekend, şcolile vor permite elevilor şi părinţilor să participe la activităţi recreative şi vor
furniza diverse programe de educare a adulţilor, precum şi programe de instruire în educarea
copiilor.
6. Să creeze centre de informare(de resurse) pentru părinţi. Aceste spaţii situate în
perimetrul şcolii invită părinţii să-şi împărtăşească experienţa educaţională cu alţi părinţi şi să se
implice, alături de dascăli, în diverse activităţi educative.
Şcolile trebuie să îşi asume responsabilitatea pregătirii partenerilor pentru implicarea
activă şi să contribuie la formarea părinţilor şi a membrilor comunităţii implicaţi în parteneriat.
Cu siguranţă , există puţini părinţi care doresc şi ştiu cu adevărat să se implice în parteneriat, iar
şcolilor le revine sarcina instruirii şi formării acestora, astfel încât aceştia să dobândească
abilităţile necesare implicării în echipele parteneriale.
Practica zilelor noastre demonstrează că o eficienţă maximă a procesului instructiv-
educativ este pusă pe seama colaborării dintre cele două medii educative importante. Familia
oricât de mult ar încerca nu poate fără ajutorul şcolii să perfecţioneze fiinţa umană astfel încât să
corespundă exigenţelor societăţii moderne, după cum nici şcoala nu şi-ar putea atinge obiectivele
propuse fără o educaţie timpurie în familie.
Având în vedere importanţa colaborării familie-şcoală privind formarea şi dezvoltarea
personalităţii umane, la Şcoala cu clasele I-IV Poiana „s-a născut”în anul şcolar 2007-2008,
Parteneriatul „ŞCOALĂ-FAMILIE”.Activităţile derulate în cadrul acestui parteneriat au fost
realizate conform unui planului operaţional, prin implicarea părinţilor, copiilor şi învăţătoarei.
Încă de la începutul venirii copilului în şcoală am încercat să cunosc situaţia familială a
acestuia, ocupaţia şi preocupările părinţilor, unele date medicale despre copil, manifestările
acestuia în familie, lucruri pe care le-am aflat din discuţiile cu părinţii şi vizite la domiciliul
copiilor.
Am făcut cunoscut părinţilor programul copiilor din şcoală, programa curriculară, am
discutat cu părinţii despre regulile temelor pentru acasă, despre modalităţi de asistare a elevilor
pentru formarea unor deprinderi corecte de învăţare, despre modul în care îi pot provoca pe copii
să le dezvăluie ceea ce au învăţat în clasă, conştientizându-i astfel de rolul important pe care îl
are şcoala în dezvoltarea copilului şi de necesitatea ca munca noastră, a învăţătorilor, să fie
continuată, susţinută şi întărită în familie.
Am organizat „Zilele porţilor deschise” desfăşurând cu copiii lecţii deschise la care am
invitat să asiste părinţii pentru a vedea modul cum se lucrează cu copiii şi nivelul cerinţelor.
Aceste activităţi au impresionat plăcut părinţii, le-au întărit încrederea în rolul şcolii, făcându-i
mai interesaţi de procesul instructiv -educativ.
Unii părinţi s-au oferit „voluntari” în vederea acordării de ajutor la activităţile şcolare.
În acest sens s-a realizat o lecţie de abilităţi practice pentru clasa a II-a şi educaţie
tehnologică pentru clasa a III-a şi a IV-a. S-au purtat discuţii despre igiena alimentelor şi a
alimentaţiei după care mămicile copiilor s-au oferit „voluntare” pentru a ne ajuta în
desfăşurarea activităţii. Elevii au fost îndrumaţi de mămici pentru prepararea salatei de
fructe. Ei au trăit o bucurie imensă, gustând din „propriile produse”. Au fost mândri de
realizările lor alături de mămici.
Prin înjghebarea unei „Mici biblioteci” a clasei, am oferit părinţilor posibilitatea de a
alege împreună cu copiii lor cărţi în funcţie de dorinţele şi interesele copiilor, sfătuindu-i
să-i ajute, citind împreună cu ei.
În cadrul lectoratelor cu părinţii am abordat în acest an teme care au venit în ajutorul
acestora, privind educarea propriilor copii. Temele propuse au fost:
● Învăţ să fiu părinte de şcolar
● Îmbunătăţirea relaţiei părinte-copil
● Cum să am un copil sănătos?
● Climatul afectiv al familiei şi personalitatea copilului
● Efectele micului ecran asupra minţii copilului
La şcoala noastră a devenit o tradiţie să organizăm serbări cu ocazia unor sărbători
(Crăciunul, 8Martie), sau a sfârşitului de an şcolar, la care părinţii se implică pentru pregătirea
costumelor, jucarea unor roluri alături de copiii lor, oferirea unor surprize.
Drumeţiile organizate în împrejurimi: „La cules de floricele”, „În pădurea verde” şi
excursia organizată pe traseul Poiana-Deva-Hunedoara-Sarmisegetusa-Haţeg şi retur, la care au
participat şi părinţii alături de copii, au oferit posibilitatea de a ne cunoaşte mai bine, în condiţii
noi, mai destinse , pline de bună dispoziţie. Pe lângă acestea am avut ocazia să realizăm
împreună diverse aspecte ale educaţiei fizice, estetice şi ecologice prin antrenarea în jocuri de
mişcare, observaţii asupra mediului geografic, florei, faunei existente şi implicarea în acţiuni de
protejare a mediului natural.
Din practica muncii zilnice am constatat că nu toţi părinţii ştiu să-şi educe copiii, ce fel de
metode şi procedee să folosească în acest scop. De aceea am căutat să-i familiarizez cu diverse
metode considerate bune, de educaţie, să-i informez cu anumite cunoştinţe pedagogice. Cu aceşti
părinţi am stat de vorbă, le-am sesizat diverse particularităţi ale copiilor lor, i-am sfătuit să se
bazeze pe ceea ce este pozitiv în manifestarea copiilor pentru a înlătura aspectele negative. În
şcoala noastră, părinţii sunt parteneri cu drepturi şi responsabilităţi depline în ceea ce priveşte
deciziile care vizează copiii şi familiile. Parteneriatele eficiente se dezvoltă atunci când fiecare
partener este respectat şi poate să participe pe deplin la procesul de decizie. În acest sens am
încurajat şi am implicat părinţii în luarea unor decizii care vizează problemele administrative,
programa curriculară (CDŞ), contribuţie financiară, etc. Luarea deciziilor desemnează un proces
de parteneriat, de opinii împărtăşite şi acţiuni îndreptate către obiective comune şi nu doar o
luptă puternică între idei contradictorii.
Datorită situaţiei şi posibilităţilor financiare precare ale şcolii, părinţii au contribuit
financiar la realizarea activităţilor din cadrul Parteneriatului „ŞCOALĂ-FAMILIE”.
Din toate aceste activităţi care au presupus o implicare activă a părinţilor alături de copii
şi de învăţătoare a reieşit faptul că au de câştigat atât copiii cât şi părinţii, precum şi şcoala,
având în vedere următoarele argumente:
a) avantaje ale copiilor:
-copiii simt dragostea şi apropierea părinţilor nu numai prin bunăvoinţa şi bucuriile ce
li se oferă acasă, ci şi prin interesul pe care părinţii îl acordă în realizarea activităţilor şi
acţiunilor din şcoală;
-copiii sunt mai siguri pe sine, sentimentul de siguranţă fiindu-le atât de necesar
dezvoltării şi echilibrului interior; totodată ei trăiesc mândria de a-şi vedea părinţii în situaţii
apropiate lor şi de a-i aprecia şi mai mult;
b) avantajele familiei:
-părinţii au şansa de a deveni participanţi la educaţie prin implicarea afectivă şi
efectivă, prin emoţiile trăite alături de copiii lor;
-părinţii au prilejul de a sta foarte aproape de copii, de a-i înţelege mai bine, au
posibilitatea să-i observe, să vadă cum se comportă aceştia în colectiv;
-părinţii se cunosc mai bine între ei şi pot colabora mai uşor atunci când sunt solicitaţi
sau se iveşte o problemă;
c) avantajele şcolii:
-apropiindu-ne de părinţi, colaborând cu ei, putem cunoaşte relaţiile părinte-copil;
-cunoscând situaţia şi posibilităţile financiare ale şcolii, părinţii contribuie financiar la
realizarea unor activităţi;
-participând efectiv şi afectiv la viaţa şcolii, părinţii vor conştientiza că ea desfăşoară
un proces instructiv-educativ bine fundamentat şi organizat.
Şcoala şi familia vor merge mereu în paralel pe drumul formării şi dezvoltării
personalităţii umane, vor realiza necontenit acel tip de parteneriat absolut necesar în viaţa
fiecăruia şi îşi vor pune amprenta într-un mod decisiv asupra a ceea ce va fi cetăţeanul de mâine
al societăţii. Pentru ca parteneriatul şcoală-familie să fie unul benefic, adaptat particularităţilor
societăţii moderne şi care să răspundă cerinţelor şi provocărilor lansate de aceasta, specialiştii în
domeniu vorbesc despre o implicare activă a tuturor agenţilor educaţionali, o participare
susţinută a acestora care să ducă la un succes pe planurile vizate. Este astfel necesar a fi
înlăturate toate barierele şi prejudecăţile legate de acest subiect în încercarea de a valoriza o
astfel de relaţie care este una indispensabilă zilelor în care trăim.
Să mai adăugăm că numai o colaborare fructuoasă între diferitele instituţii cu valoare
educativă ce promovează variate tipuri de activităţi pot contribui la definirea fiinţei umane.
3.2. Parteneriatul şcoală –comunitate
Ţetc (Goga) Pompilia
Groza Alina

O problemă stringentă pentru România o reprezintă responsabilitatea locală pentru


calitatea educaţiei şi succesul şcolar, care reclamă căi diferite de stabilire a relaţiilor de
colaborare între şcoli, familii şi comunităţi.
Experţi în educaţie, specialişti în dezvoltare comunitară, membri ai comunitaţii oamenilor
de afaceri sunt cu toţii de acord că şcoala nu îi poate pregăti pe elevi pentru a deveni adulţi de
succes doar prin experienţele de învăţare pe care le oferă între zidurile ei.
Pentru a fi eficace şi a oferi educaţie de calitate, focalizată pe formarea competenţrelor
necesare unei lumi în schimbare, şcolile trebuie să-şi reorienteze strategiile de predare-învăţare
şi spre contextul extern în care ele se află, valorificând potenţialul educaţional al comunităţilor
locale.
În acelaşi timp, curriculumul din şcoală trebuie îmbogăţit în sensul corelării conţinuturilor
sale şi metodelor folosite în procesul didactic cu realitatea socială, experienţa cotidiană şi mediul
de viaţă al elevilor.
Profilul de formare al adolescentului de învăţământ obligatoriu din România menţionează
printre alte abilităţi cognitive, afective şi volitive că absolvenţii învăţământului general şi
obligatoriu ar trebui:
 Să înţeleagă sensul apartenenţei lor la diverse tipuri de comunităţi prin participare la
viaţa socială a clasei, a şcolii şi a comunităţii locale din care fac parte şi
interdependenţele dintre identitate şi alteritate, dintre local şi naţional, dintre naţional
şi global;
 Să demonstreze capacitate de adaptare la situaţii diferite prin cunoasterea diverselor
roluri sociale şi a implicaţiilor acestora asupra vieţii cotidiene;
 Să contribuie la construirea unei vieţi de calitate prin formularea unor judecăţi estetice
privind diferite aspecte ale realităţii naturale şi sociale;
 Să-şi dezvolte capacităţile de investigare şi să-şi valorifice propria experienţă prin
dezvoltarea capacităţii de explorare a realităţii înconjurătoare.
Argumentele în favoarea unor astfel de abordări sunt numeroase:
* Instruirea primită prin conţinuturile însuşite şi deprinderile formate în cadrul disciplinelor
de studiu nu mai este relevantă pentru succesul social si profesional deprinderile şi
atitudinile necesare funcţionării cu succes într-o societate modernă (rezolvare de
probleme ,gândire critică, toleranţă, spirit de echipă, rezolvarea conflictelor) se formează în
special prin participare la experienţele vieţii sociale;.
* Învăţarea este un proces activ şi nu unul pasiv , elevii învaţă mai bine atunci când sunt
direct implicaţi în rezolvarea unor probleme care au sens pentru ei şi pentru cei din jurul
lor;
* Creşte motivaţia pentru învăţare deoarece elevii aplică ceea ce au învăţat în situaţii reale
de viaţă, în cadrul unor activităţi în care au responsabilităţi diverse, interacţionează şi
relaţionează cu persoane din comunitate;
* Unul dintre scopurile principale ale învăţării este de a-i ajuta pe elevi să se integreze în
comunităţile în care trăiesc ca buni cetăţeni, cu roluri sociale productive;
* Orientările moderne în proiectele de dezvoltare comunitară şi educaţie a comunităţii
acordă şcolii un rol cheie în comunitatea locală, rol pe care aceasta îl poate îndeplini doar
dacă iese din izolarea instituţională caracteristică şi acceptă provocările colaborării şi
parteneriatelor locale cu alte instituţii sau grupuri de interes.
Adaptarea curriculum-ului la contextul local este chemată să răspundă cerinţelor
formulate de o realitate ce se caracterizează prin schimbări permanente şi rapide,
multiplicarea şi diversificarea informaţiilor , îmbogăţirea şi modificarea continuă a
demersului cognitiv.
Şcoala are menirea de a asigura printr-o ofertă educaţională adecvată :
* Dezvoltarea elevului privit ca o fiinţă umană , unitară şi complexă , cu întregul potenţial
de care dispune ;
* Pregătirea tuturor elevilor pentru o inserţie reuşită în viaţa reală , în realitatea unitară
aflată în mişcare, în societatea ce trebuie privită , la rândul său ca un întreg;
* Transformarea fiecărui elev într-un membru activ şi competent al comunităţii , într-o
persoană responsabilă, care îndeplineţte multe roluri sociale în condiţii de succes.
Respectând principiile echităţii, adaptarea curriculum-ului şcolii la contextul local
şi la realitate îşi propune să utilizeze contextul comunitar şi resursele comunităţii
pentru a înlesni dezvoltarea fiecărui elev – în acord cu potenţialul său – şi
transformarea lui într-un individ activ şi responsabil:
* Dispus să contribuie le dezvoltarea comunităţii sale;
* Apt să funcţioneze coerent şi eficient în orice alt context local;
* Format să valorifice oportunităţi socio- profesionale;
* Pregătit să îşi gestioneze existenţa personală;
* Capabil să îşi asume şi să susţină auto-dezvoltarea.
Voluntariatul şi implicarea pentru rezolvarea unor probleme din comunitate sunt
condiţii necesare pentru dezvoltarea societăţii civile şi a democraţiei. Este nevoie ca şcoala să
dezvolte aceste forme de participare printr-o politică şcolară specifică care să asigure
continuitatea şi coerenţa demersului şi impactul asupra dezvoltării personale a elevilor.
Învăţarea prin servicii în folosul comunităţii este o metodă prin intermediul căreia
elevii îşi dezvoltă abilităţi şi atitudini participând activ la organizarea şi desfăşurarea unor
activităţi în beneficiul comunităţii din care fac parte. Activităţile respective se adresează unor
nevoi reale din comunitate ,sunt coordonate în colaborare de către şcoală şi comunitate, ajută la
dezvoltarea individuală a elevilor , accentuează ceea ce se predă în şcoală extinzând învăţarea
elevilor dincolo de aceasta..
Serviciile în folosul comunităţii pot fi:
 De caritate-îngrijirea persoanelor vârstnice, sprijin acordat persoanelor cu nevoi
speciale, bolnavi, orfani;
 Ecologice- de curăţare a unor zone, reciclarea deşeurilor , acţiuni de resrtaurare a unor
monumente;
 De voluntariat la diferite instituţii de din comunitate- biblioteca, spitalul, poliţia,
organizaţii nonguvernamentale sau agenţi economici locali.
Programele de învăţare prin serviciul în folosul comunităţii se deosebesc de acţiunile de
voluntariat pentru comunitate sau de cel prin care se organizează simple servicii în folosul
comunităţii deoarece:
 Activitatea de sprijin pentru comunitate este integrată în curriculumul academic , este
bine planificată şi evaluată;
 Elevii reflectează asupra experienţei de prestare a serviciilor şi aplică ce au învăţat la
clasă în activităţi concrete.

TIPURI DE SERVICII

Directe-elevii vin în contact direct cu diferite grupuri de persoane:


 Tutori pentru elevi mai mici;
 Sprijin acordat unor elevi de aceeaşi vârstă;;
 Timp petrecut cu orfani sau copii cu cerinţe speciale;
Indirecte( elevii ajută prin strângerea de produse necesare rezolvării unei probleme)
 Organizarea de evenimente sportive pentru o cauză nobilă;
 Crearea de pliante sau fluturaşi pentru un eveniment ;
 Strângere de fonduri pentru biblioteca locală;
Strategia fiecărei şcoli rurale în domeniul curriculum-ului său la contextul local şi la realitate
trebuie să se regăsească în :
 Planul de dezvoltare şcolară şi proiectele care decurg din el;
 Oferta curriculară şi extracurriculară a şcolii, privită ca un tot unitar;
 Setul de valori, norme, acţiuni, comportamente care definesc cultura şcolii şi
comportamentul său organizaţional;
Pentru a contribui în mod autentic la realizarea obiectivelor fiecărei şcoli rurale, iniţiativele
legate de adaptarea curriculum-ului la contextul local trebuie:
 Să pornească de la reperele stabilite în Proiectul de dezvoltare şcolară ca instrument
managerial care cuprinde componentele de nivel strategic , tactic şi operaţional se
referă la toate domeniile funcţionale (curriculum, resurse, relaţii cu mediu extern)
permite coordonarea activităţilor în condiţii de schimbare (Rădulescu, E 2004)
 Să se regăsească în Oferta educaţională a şcolii , care reprezintă „ capitolul cel mai
consistent al proiectului de dezvoltare care cuprinde într-un tot unitar oferta curriculară
şi oferta extracurriculară”(Rădulescu, E ,2004)

REZISTENŢA FAŢĂ DE SCHIMBARE

Demersurile orientate către adaptarea curriculumului şcolii la context local presupun atât
folosirea unor metode specifice, cât şi existenţa unei anumite atitudini faţă de schimbare.
Atitudinea faţă de schimbare atât la nivelul membrilor comunităţii şcolare( profesori şi
elevi) cât şi la cel al partenerilor din comunitatea locală influenţează în mod semnificativ
deschiderea acestor categorii faţă de de curriculum integrat , implicarea elevilor în
activităţile curriculare , colaborarea cu comunitatea locală.
Reticenţa faţă de schimbare porneşte în foarte multe cazuri de la temerile legate de
efectele individuale pe care le poate atrage orice schimbare operată în contextul şcolii şi, în
particular ,de la temeri legate de eventualele consecinţe pe care le pot determina
schimbările legate de adaptările curriculare.
Pornind de la premisa că bariele individuale pot fi un obstacol serios în calea oricărei
schimbări şi că purtătorii acestor bariere sunt membri ai comunităţii şcolare sau locale ,
realizarea unei deschideri faţă de nou impune aplicarea unei strategii specifice.
Pentru a facilita adaptarea curriculum-ului la contextul local , este necesar ca la nivelul
fiecărei şcoli rurale să se elaboreze strategii care să permită şi să stimuleze
parteneriatul cu comunitatea , funcţionarea unor grupuri speciale de lucru ,constituirea
unei echipe mixte , inovaţia şi creativitatea.
În cadrul fiecărei şcoli, aceste strategii ar fi de natură să conducă la crearea unor
condiţii propice pentru realizarea unor adaptări de calitate referitoare la curriculumul nucleu ,
curricula opţionale, proiectele/activităţile extracurriculare.
Această cerinţă ar trebui satisfăcută în special în cazul unei şcoli rurale care, funcţionând
în medii defavorizate, trebuie să identifice nevoi, probleme şi soluţii prin mecanisme care
reunesc efortul, creativitatea resursele de care dispun atât comunitatea şcolară cât şi
comunitatea locală.
Elementele cheie care pot asigura la nivelul fiecărui şcoli rurale , un cadru care să permită
depăşirea reticenţei faţă de schimbare în domeniul curriculelor şcolii şi adaptarea autentică
a curriculumului la context şi la realitate sunt ) parteneriatul cu comunitatea, lucrul în
grupuri şi echipe mixte, inovaţie şi creativitate
Modificările cerute de adaptarea curriculumului şcolii la contextul local, întîmpină în
foarte mule cazuri, o rezistenţă puternică.
Această rezistenţă poate fi identificată atât la nivelul membrilor comunităţii şcolare,
cât şi la nivelul partenerilor şcolii, căci ea este determinată de „ bariere” individuale, care
pot fi întâlnite în oricare categorie socială.
Pentru a răspunde cerinţelor legate de adaptarea curriculumui la contextul local,
şcoala trebuie să sensibilizeze şi să atragă în parteneriate variate persoane sau instituţii din
comunitate care deţin competenţe sau resurse care pot contribui la realizarea educaţiei de
calitate: părinţi, membrii ai comunităţii, autorităţi locale, organizaţii nonguvernamentale,
instituţii guvernamentale, agenţi economici.
Experienţa unor şcoli demonstrează că de multe ori se intâmpină dificultăţi din mai
multe cauze:
 Părinţii elevilor sunt greu de atras în susţinerea demersului de adaptare a
curriculumului la contextul local , deşi familia ar trebui să reprezinte principalul
partener al şcolii în acest domeniu;
 Colaborarea cu agenţii economici, care pot oferi resurse pentru procesele de învăţare,
este destul de modestă , deşi această colaborare ar putea juca un rol foarte important în
realizarea unui curriculum adaptat la contextul local
 Parteneriatul dintre şcoală şi autorităţile locale în vederea asigurării unor curricule
şcolareadaptate la realitate este destul de săracă, deşi aceste două instituţii ar trebui să
conlucreze constant în acest domeniu de interes comun;
 Cooperarea dintre şcoli şi organizaţiie non-guvernamentale este restrânsă în mediul
rural, deşi ambele tipuri de organizaţii au obiective comune şi experienţe
semnificative, realizate de realizarea unei educaţii adaptate la contextul local.
Având în vedere că un curriculum de calitate, adaptat la contextul local şi la cerinţele
schimbării, poate fi construit şi aplicat numai în condiţiile parteneriatului între şcoală şi
comunitate, este firesc ca fiecare şcoală să dezvolte strategii specifice pentru atragerea
partenerilor care o pot susţine.
Pornind de la această premisă, şcoli din comunităţi rurale dezavantajate au desfăşurat
proiecte orientate către sensibilizarea şi atragerea partenerilor, care pot sprijini şcoala în
efortul său de a adapta curriculumul la contextul local.
Pentru a.-şi asigura parteneri capabili să susţină ameliorarea ofertei şcolare, aceste
şcoli s-au orientat către anumite direcţii:

SENSIBILIZAREA PĂRINŢILOR

Informarea părinţilor cu privire la proiectul şi oferta şcolii;


Editarea şi diseminarea unor materiale pentru informarea părinţilor;
Proiectarea unor activităţi curriculare/extraşcolare în colaborare cu părinţii;
Organizarea unor activităţi care să înlesnească comunicarea;
Creşterea iniţiativei consiliilor de părinţi în identificarea şi atragerea unor resurse locale
necesare învăţării;
Organizarea unor activităţi educaţionale în folosul părinţilor.

ATRAGEREA AGENŢILOR ECONOMICI

Informarea agenţilor economici asupra situaţiei şi proiectelor şcolii;


Găsirea agenţilor economici interesaţi de ameliorarea ofertei şcolare;
Dialogul cu agenţii economici care pot oferi resurse pentru învăţare;
Încurajarea comunicării dintre membrii comunităţii şcolare şi agenţii economici.

CONVINGEREA AUTORITĂŢILOR LOCALE

Participarea reprezentanţilor comunităţii locale la întâlniri ale cadrelor didactice , şedinţe cu


părinţii , activităţi ale şolii;
Organizarea unor întâlniri ale Consiliului local , cu participarea profesorilor, elevilor,
reprezentanţilor părinţilor;
Prezentarea şi imlementarea unor activităţi extracurriculare pe baza parteneriatului dintre
şcoală şi autorităţi locale;
Elaborarea unui program comun cu privire la nevoile de educaţie din comunitate.

CO-INTERESAREA ORGANIZAŢIILOR NON GUVERNAMENTALE

Identificarea şi atragerea acelor organizaţii non guvernamentale care sunt interesate în


dezvoltarea educaţiei şi care au experienţă în colaborarea cu membrii comunităţii şcolare,
pregătirea elevilor în diferite domenii, identificarea de resurse pentru învăţare, atragerea de
parteneri pentru educaţie.

Adaptarea curriculumului la contextul local ca dimensiune a curriculumului integrat


presupune, prin excelenţă ,lucrul în grupuri constituite din elevi şi profesori sau din elevi,
profesori, parteneri din comunitate.
Pe lângă aceasta, ăn cadrul fiecărei şcoli, pot fi formate şi cristalizate grupuri speciale
de lucru, iniţiativă, acţiune, reflecţie, centrate în mod explicit pe adaptarea curriculumului şcolii
la realitate..
Incluzând atât membrii comunităţii şcolare cât şi parteneri din mediul exterior al
şcolii , astfel de „ grupuri speciale” se pot focaliza pe aspecte specifice ale adaptării
curriculumului şcolar :identificarea de probleme şi soluţii, găsirea de resurse, atragerea de
parteneri.
Pornind de la principiile curriculumului integrat , care presupune experienţe de învăţare
în care sunt prezente comunicarea , intercunoaşterea, climatul de colaborare, deschiderea faţă de
nou , echipa se defineşte ca un grup care să poată să răspundă acestor cerinţe prin toate
trăsăturile care o definesc:
 Caracterul extrem de puternic şi foarte coerent al coordonării şi aplicarea deciziilor cu
fermitate şi rapiditate;
 Variate resurse interioare care se caracterizează prin bogăţie şi ajutorul reciproc care se
acordă la nivelul membrilor;
 Înţelegerea , acceptarea , respectarea obiectivelor generale şi asumarea clară a
rolurilor individuale;
 Caracterul permanent şi deschis al interacţiunilor şi al comunicării şi menţinerea unei
atmosfere pozitive constante;
 Motivaţia puternică a tuturor membrilor şi caracterul trainic al relaţiilor
interpersonale;
 Menţinerea entuziasmului, iniţiativei, mobilizării continue şi efortul permanent
îndreptat către autoevaluare,autocunoaştere,autoperfecţionare;
 Menţinerea unităţii şi a coeziunii în raport cu mediul extern în care se desfăşoară
activitatea.
Procesul educaţional şi cel de învăţare s-au îmbunătăţit deoarece şcoala a început să fie
considerată mai mult ca un centru şi un sprijin pentru comunitatea în întregul ei şi nu doar un
loc în care elevii îşi însuşesc cunoştinţe.
În cele mai multe ţări din Europa , precum şi din restul lumii, cooperarea între membrii
comunităţii şi şcoală , reprezintă de câţiva ani o practică de lucru curentă , deoarece colaborarea
şi împărtăşirea informaţiilor s-a dovedit, în toate cazurile că:
 Oferă beneficii pentru educaţia copiilor;
 Sporeşte substanţial sănătatea acestora;
 Sporeşte substanţial calitatea vieţii copiilor;
 Creşte eficienţa muncii tuturor celor interesaţi.
Şase tipuri de comunicare vor ajuta la crearea unor parteneriate şcolare eficiente cu
familiile şi comunitatea. O structură în jurul căreia şcoala îşi poate organiza eforturile pentru a
amplifica participarea poate fi următoarea:
1. Părinţii- ajutor acordat tuturor familiilor să creeze medii familiale care să sprijine
copiii;
2. Comunicarea- stabilirea unui canal de comunicare cu două sensuri despre
progresul copiilor;
3. Voluntariatul- recrutarea şi organizarea acţiunilor de ajutor din partea părinţilor la
şcoală, acasă şi în alte locaţii;
4. Studiul la domiciliu- furnizarea informaţiilor şi ideilor către familii,în legătură cu
modalităţile prin care îi pot ajuta pe elevi la efectuarea temelor;
5. Luarea deciziilor – părinţi din toate mediile acţionează ca reprezentanţi şi
coordonatori ai diverselor comitete şcolare;
6. Colaborarea cu comunitatea- identificarea resurselor din comunitate care vor întări
învăţarea şi vor spori eficienţa elevilor.
Membrii unei comunităţi trebuie încurajaţi :
 Să participe la activităţile şcolii( serbări, manifestări culturale, Zilele şcolii);
 Să ajute la coordonarea unei activităţi şcolare:
 Să acţioneze ca voluntari pentru şcoală , ajutând , de exemplu , la procesul de predare;
 Să activeze într-un grup de lucru din şcoală , de exemplu în Consiliu de administraţie
sau Comisia de asigurare a calităţii în educaţie;
 Să furnizeze servicii comunitare din cadrul şcolii, cum ar fi utilizarea acesteia ca o
bază pentru servicii sanitare şi sociale , coordonate de o instituţie publică sau un ONG.
Cercetările efectuate asupra efectului implicării părinţilor au demonstrat următoarele:
 În toate cazurile , implicarea s-a dovedit benefică pentru educaţia copiilor;
 Implicarea activă are un impact considerabil mai mare decât cea pasivă ( prin pasivă
înţelegând semnarea înştiinţărilor primite de la şcoală sau faptul că părinţii se asigură
că elevii au toate rechizitele necesare , atunci când pleacă de acasă, iar prin implicare
activă înţelegem diverse lucruri cum ar fi sprijinirea activităţilor şcolare şi ajutor la
clasă)
 Cu cât implicarea se manifestă mai repede cu atât mai bine;
 Rezultatele se menţin în ciclul primar şi gimnazial deopotrivă;
 Părinţii care primesc sprijin şi sunt formaţi de către şcoală induc rezultate mai bune
decât aceia care nu urmează acelaşi proces;
 Implicarea părinţilor are , de asemenea un efect pozitiv asupra atitudinii şi
comportamentului elevilor;
 Părinţii tind să creadă că nu au nici o importanţă, dar sunt întotdeauna surprinşi de cît
de mult contează implicarea lor , indiferent de abilităţile lor intelectuale sau de statutul
lor social;
 Grupurile dezavantajate întotdeauna au reprezentanţi la şcoală , indiferent de studiile
sau abilităţile lor;
 Eforturile şcolilor cu cel mai mare succes în implicarea părinţilor sunt acelea care le
oferă o gamă largă de activităţi în care pot interveni.
Părinţii şi membrii comunităţii pot fi implicaţi în viaţa şcolii pe căi informale sau formale.
Cercetările efectuate de sociologi pe plan internaţional au arătat că modalitatea prin care
oamenii pot fi determinaţi să de implice în viaţa şcolii pe căi formale este să-i implici mai
întâi pe căi informale. Cu cât există mai multe oportunităţi ca oamenii să se implice ,cu atât
succesul participării va fi mai mare.
Implicarea informală poate însemna următoarele :
*Părintele vine la şcoală să discute despre progresul copilului său;
*Participă la o activitate organizată organizată de şcoală cum ar fi serbarea şcolară;
*Acţionează ca voluntar la clasă;
*Acţionează ca voluntar la organizarea unui eveniment de tipul serbare şcolară sau masă
festivă de sfârşit de ciclu de învăţământ.
Implicarea formală înseamnă perticiparea la activităţile unui grup de lucru din şcoală
sau comitet la nivelul căruia se iau decizii care privesc şcoala , cum ar fi:
* Consiliul Părinţilor
* Consiliul de Administraţie;
* Grup de sprijin în cadrul unui proiect ;
* Un grup de lucru din şcoală care se ocupă de diverse aspecte , cum ar fi întreţinerea
şcolii;
* Elaborarea unei politici şi a unei strategii de participare este importantă deoarece:
* Demonstrează că licrul cu părinţii este o politică principală a politicii generale a şcolii;
*Clarifică ce se aşteaptă da la fiecare şi ce se poate obţine;
*Clarifică legăturile între principiile pe care le promovează şcoala şi felul în care se vor
atinge scopurile propuse;
*Formează puncte de referinţă care asigură coerenţa activităţilor şcolii referitoare la
implicarea părinţilor şi a comunităţii;
* Sprijină încadrarea noilor profesori;
*Stimulează eforturile de creştere a participării, oferind un cadru adecvat de măsurare a
realizărilor şi revizuirea acţiunilor;
*Asigură baza de pornire pentru generalizarea măsurilor de încurajare a participării la
nivelul întregii şcoli.
Directorul şcolii are un rol esenţial în amplificarea participării părinţilor şi comunităţii,
în stabilirea legăturilor de lucru cu agenţiile din afara şcolii. Acesta va trebui să conducă şi să
administreze următoarele acţiuni:
* procesele de analiză a activităţilor curente ale şcolii;
* procesele de centralizare a opiniilor factorilor interesaţi despre ceea ce trebuie să se
întâmple în viitor;
* dezvoltarea în şcoală a unui mediu incluziv care facilitează implicarea părinţilor şi a
membrilor comunităţii;
* elaborarea unei politici şcolare de participare;
* elaborarea unui plan anual de activităţi;
*formarea continuă corespunzătoare a cadrelor didactice.
Toate cadrele didactice au un rol important de jucat în participare. De exemplu, învăţătorii
şi profesorii vor avea obligaţia :
* să introducă teme de casă interesante care presupun colaborarea elevilor cu părinţii lor;
* să organizeze ateliere despre curriculum pentru părinţi;
*să organizeze seri tematice ( şezători ) pentru părinţi;
* să vină în întîmpinarea preocupărilor părinţilor legate de educaţia copiilor lor.
Toate cadrele didactice ar trebui să fie implicate în participare, dar directorul poate
identifica o persoană cheie care va conduce procesul de implicare a părinţilor.
Implicarea unei echipe de acţiune este cea mai bună modalitate de dezvoltare a
programelor de implicare a părinţilor şi comunităţii în viaţa şcolii:
Echipa de acţiune trebuie să includă cadre didactice, administratori şcolari, părinţi,
membri ai comunităţii şi elevi de la ciclul gimnazial. Echipa de acţiune trebuie să fie
responsabilă pentru organizarea şi implementarea activităţilor de implicare a comunităţii.
În vederea evaluării nivelului de implicare se poate folosi următoarea listă de indicatori:
INDICATORI PRIVIND ÎNTĂRIREA PARTICIPĂRII
¤ Pentru înlesnirea participării , conducerea şcolii acţionează responsabil şi activ;
¤ Participarea este un element cheie al Planurilor de dezvoltare şcolară;
¤ O persoană cu vechime din personalul şcolii deţine responsabilitatea pentru legăturile dintre
familie – şcoală – comunitate;
¤ Avem o politică eficientă de colaborare cu părinţii şi familiile;
¤ Am constituit un grup la nivelul şcolii pentru activitatea cross- curriculară care are ca sarcină
Revizuirea implementării, progresului şi planului de dezvoltare a participării;
¤ Consiliul de administraţie este în mod activ interesat de componenta participării;
¤ Îmbunătăţirea participării constituie un punct pe agenda de lucru a întâlnirilor la care
participă membrii importanţi ai personalului didactic;
¤ Participarea constituie un element cheie în delegarea funcţiilor şi în aprecierea activităţii
personalului didactic;
¤ Participarea constituie un subiect cu care noii membri ai personalului didactic trebuie să se
familiarizeze;
¤ Participarea părinţilor şi a comunităţii stă în centrul activităţilor de dezvoltarea profesională;
¤ Oferim posibilitate părinţilor şi membrilor comunităţii de a beneficia de oportunităţi de
învăţare.
INDICATORI PRIVIND ŞCOALA
¤ Are o viziune clară a lucrurilor pe care încearcă să le obţină prin intensificarea participării
părinţilor şi a reprezentanţilor comunităţii;
¤ Face ca toţi părinţii şi toate familiile să se simtă binevenite şi lucrează susţinut pentru a
construi şi întreţine relaţii srânse şi dialoguri productive;
¤ Acţionează permanent pentru a încuraja implicarea tuturor părinţilor în activitatea de invăţare
a copiilor, atât în şcoală cât şi acasă.
¤ Oferă o gamă largă de oportunităţi pentru părinţi şi membrii comunităţii de a-şi spune punctul
de vedere, de a fi o parte activă a vieţii şcolii;
¤ Manifestă sensibilitate şi acrdă sprijin , indiferent de mediul de provenienţă , nevoile şi
circumstanţele în care se găsesc elevii şi familiile acestora;
¤ Este parte integrantă şi membru entuziast al comunităţii în care este situată;
¤ Îşi revizuieşte activitatea împreună cu părinţii şi familiile, aceasta fiind o trăsătură importantă
a activităţii sale curente şi un element major ân procesul de dezvoltarea şcolară;
¤ Îşi bazează activitatea pe informaţiile şi probele disponibile sau informaţiile aduse la zi.
Pentru evaluarea performanţei şcolii se pot bifa indicatorii pe care şcoala îi îndeplineşte.
Dacă se doreşte ordinea importanţei răspunsurilor şi stabilirea punctelor tari şi a punctelor slabe
se poate apela la o grilă de evaluare. Pentru aceasta se poate stabili un punctaj da la 1 (slab) la 10
(excelent) , sau se mai pot folosi trei răspunsuri posibile: DA, PARŢIAL, NU în dreptul
indicatorilor stabiliţi.
Există un obiectiv clar de a face din fiecare şcoală un centru al comunităţii, prin care
părinţii , nu numai să se implice în viaţa şcolii şi în educaţia copiilor, dar şi să fie capabili să
acceseze serviciile care susţin familia şi educaţia adulţilor.
O cale de a îndeplini acest obiectiv este oferirea de educaţie şi formare pentru părinţi şi
alţi adulţi din comunitate. Educaţia permanentă se bazează pe faptul că educaţia este un proces
continuu de-a lungul vieţii unei persoane , care pregăteşte indivizii pentru o carieră nouă sau le
oferă posibilitatea de a-şi petrece timpul liber îmbogăţindu-se în cunoştinţe şi deprinderi şi care
le permite să aibă un mai mare control asupra vieţii lor.. Cursurile pot oferi cursanţilor subiecte
interesante sau pot fi legate de sarcina deloc uşoară de a fi părinte, de a-i ajuta pe copii şi a le
susţine dezvoltarea. Unele şcoli oferă deja programe educaţionale de tipul „ a doua şansă
„ programe de alfabetizare şi profesionalizare pentru adulţi. Mulţi părinţi salută posibilitatea de
a învăţa la şcoala copiilor lor. Ei ar putea să aleagă dintr-o gamă de cursuri pentru timpul liber
sau subiecte vocaţionale sau să-şi dezvolte aptitudinile şi să câştige noi calificări. Oferirea de
cursuri introductive legate de ceea ce învaţă copii lor i-ar putea încuraja pe părinţi să îşi
completeze propria educaţie. Pentru mulţi părinţi câştigul de încredere şi auto-respect sunt
semnificative şi contribuie la angajarea lor viitoare.
Cum poate contribui comunitatea la curriculum pentru decizia şcolii şi cum putem folosi
cel mai bine resursele comunităţii pentru a face curriculum-ul mai relevant şi mai interesant
pentru elevi?
În multe ţări şi în unele şcoli din România , comunitatea a fost folosită ca resursă care
contribuie la dezvoltarea curriculum-ului . Tot mai multe şcoli vor iniţia programe educaţionale
din ce în ce mai relevante pentru experienţele de viaţă ale elevilor. Un curriculum caută să lege
educaţia de viaţa oamenilor , fiind o cale diferită de lucru , dar una la care cei mai mulţi
profesori se pot adapta cu uşurinţă.
Familiile sunt de toate mărimile şi toate formele şi sunt multe varietăţi de experienţe
familiale şi modele de organizări familiale şi de îngrijire a copilului.
Pentru a lucra cu toate familiile există următoarele puncte cheie: o bună comunicare,
sincronizare flexibilă , o abordare mai puţin oficială,ajutor practic. Acestea vor ajuta toţi părinţii
şi profesorii să lucreze mai bine împreună.
Atunci când părinţii, elevii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii
parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport, parteneriatele devenind
astfel o componentă esenţială în organizarea şcolii.

1. Repere ale comunităţii


La noi, comunitatea există, de cele mai multe ori, doar ca noţiune geografică. Mănunchiul
de legături interumane, bazate pe sprijin reciproc, se află, de cele mai multe cazuri, doar la
începutul cristalizării. Într-o societate cum este cea în care trăim, dispersată de practici
nedemocratice de lungă vreme, fără valori comune, cu oameni sufocaţi de probleme care nu le
permit să considere participarea la viaţa comunităţii din care fac parte o prioritate, ideea de
comunitate rămâne, de cele mai multe ori, un deziderat.
Comunităţile din România trebuie să facă eforturi deosebite de a deveni comunităţi în
adevăratul sens al cuvântului, să-şi descopere spaţiul comun în care oamenii trebuie să lucreze
împreună pentru a identifica nevoile comune şi lucrurile pe care le preţuiesc cel mai mult.
Comunitatea locală nu este neapărat un spaţiu geografic delimitat, ci un spaţiu al
interacţiunilor sociale bazate pe nevoi, interese şi aspiraţii comune. Într-o adevărată comunitate,
există o legătură morală între indivizi, un consens al membrilor comunităţii respective – spirit
civic, respect pentru diferenţe, cooperare, etc.
O adevărată comunitate este puternică doar dacă membrilor ei le pasă de problemele
comunităţii şi se simt responsabili pentru ceea ce se întâmplă în comunitatea lor, având încredere
unii în alţii să cooperând pentru a rezolva problemele comune.
În contextul în care se află societatea românească de azi, şcolii îi revine rolul de
organizator social al comunităţii, instituţie care trebuie să aibă iniţiativa parteneriatelor
comunitare care pot să definească societatea românească după noi valori şi repere.

2.Parteneriatul educaţional
Refacerea comunităţii şi redescoperirea spiritului comunitar necesită strategii educaţionale
aşezate pe coordonatele parteneriatului educaţional, care implică participarea tuturor factorilor
sociali interesaţi în dezvoltarea acestui domeniu.
Parteneriatul educaţional este o necesitate absolută deoarece:
- elevii au nevoie de o interpretare unitară a mesajelor care le vin din medii diferite, o
interpretare coerentă şi echilibrată pentru a se evita confuziile în orientarea lor către adevăratele
valori;
- procesul de descentralizare în care se află educaţia presupune parteneriatul cu un evantai de
factori sociali care pot prelua roluri şi responsabilităţi la nivel local;
- contactul permanent al instituţiilor şcolare cu diferiţi parteneri sociali facilitează racordarea
efectivă a şcolilor la realitate.

3. Rolul şcolii în iniţierea parteneriatelor cu comunitatea


Şcoala joacă, în contextul social actual, rolul cel mai important în definirea parteneriatelor
cu comunitatea, în condiţiile în care doar foarte puţin din acţiunea benefică părăseşte porţile
şcolii. Rareori elevii sau părinţii acestora sunt implicaţi în activităţi care să vină în ajutorul
comunităţii, şi dacă ele au totuşi loc, nu fac parte dintr-un demers planificat şi organizat şi nu se
integrează în curriculumul şcolar.
Este nevoie, în primul rând ca şcoala să fie iniţiatoarea unor programe de educaţie civică
nonformale şi de educaţie pentru cetăţenie democratică, care să urmărească exercitarea unor
responsabilităţi, o mai bună înţelegere a vieţii din comunitate şi creşterea calităţii acesteia.
Se pot desfăşura mai multe acţiuni:
 Elevii pot merge în comunitate pentru a cunoaşte resursele disponibile. Se pot iniţia o
serie de activităţi ca: vizite la muzee, biblioteci, primărie, schimburi de experienţă între
şcoli, întâlniri cu unii reprezentanţi ai comunităţii.
 Se pot înfiinţa asociaţii, cluburi, grupuri de interese din comunitate.
 Se poate participa la luarea deciziilor prin: consilii şcolare, consilii locale ale elevilor,
consilii ale părinţilor, etc.
 Se pot performa o serie de servicii în folosul comunităţii: de caritate (îngrijirea
persoanelor vârstnice, sprijin pentru persoane cu nevoi speciale, bolnavi, orfani, ş.a.),
ecologice ( de curăţare a unor zone, reciclarea deşeurilor, restaurarea unor monumente,
plantarea unor plante, îngrijirea spaţiilor verzi, etc.), de voluntariat (la diferite instituţii
din comunitate – bibliotecă, spital, agenţi economici, etc.).
Organizarea unor activităţi extraşcolare prin care elevii să contribuie, după puterile lor, la
creşterea calităţii vieţii în comunitatea în care trăiesc, are nenumărate avantaje din punctul de
vedere al educaţiei pe care o face şcoala. Acestea sunt:
- împletirea teoriei cu practica, elevii constatând că ceea ce învaţă la şcoală pote fi aplicat în
cadrul unei acţiuni concrete;
- acţiunile dezvoltă la elevi responsabilitatea şi sensibilitatea faţă de semenii lor;
- se creează legături la nivelul comunităţii;
- se stimulează gândirea critică;
- se educă percepţia multiculturalităţii,
- se dezvoltă stima de sine şi devotamentul pentru ideile civice.
Pentru a dezvolta un program de educaţie în folosul comunităţii, este nevoie de un demers
amplu care să ofere bazele eficacităţii acţiunii. Pentru aceasta este necesar să se parcurgă mai
multe etape.
1)Cunoaşterea comunităţii / Ce este o comunitate?
În această etapă este necesar să se identifice dimensiunile fizice, sociale, economice,
politice ale comunităţii, să se exploreze trecutul, prezentul, viitorul acesteia.

2) Explorarea nevoilor comunităţii / Care sunt problemele?


Se pot face sondaje în rândul membrilor comunităţii, pot avea loc discuţii cu experţi şi
lideri din comunitate.

3) Poziţia diferitelor persoane faţă de nevoile comunităţii / Ce se face şi ce nu se face?


Se pot strânge informaţii despre programele existente deja în comunitatea respectivă.

4) Rolul şcolii în comunitate / Ce pot să facă tinerii?


Se pot decide alternative de acţiune şi se pot analiza exemplele reuşite de alţi tineri.

5) Acţiunea civică / Ce vom face şi cum vom face?


În această etapă se identifică problemele specifice, se analizează resursele şi politicile
comunitare existente, se listează opţiunile de acţiune, se pregătesc planurile de acţiune şi se
implementează programele.

Există mai multe tipuri de servicii în folosul comunităţii:


- directe când elevii vin în contact direct sau lucrează cu diferite grupuri de persoane:
 tutori pentru colegi mai mici;
 sprijin acordat unor colegi de aceeaşi vârstă;
 vizitarea unor persoane în vârstă;
 timp petrecut cu orfani sau copii bolnavi din instituţiile locale.
- indirecte când elevii ajută prin strângerea unor fonduri, produse, bunuri necesare rezolvării
unor probleme:
 organizarea de evenimente sportive pentru o cauză nobilă;
 crearea de pliante sau fluturaşi pentru un eveniment;
 strângerea de fonduri pentru biblioteca locală.

- acţiune civică atunci când:


 se trimite o scrisoare autorităţilor locale;
 se organizează un eveniment de sensibilizare a opiniei publice.

4. Etapele unui program educaţional în beneficiul comunităţii


Un program educaţional în folosul comunităţii are mai multe etape.
a) PREGĂTIREA – profesorii şi elevii lucrează împreună:
o identificarea unei nevoi a comunităţii;
o colaborare cu parteneri din comunitate;
o dezvoltarea unui plan al activităţii;
o includerea conţinuturilor curriculare în proiect;
o căutare de noi informaţii.
b) ACŢIUNEA – elevii lucrează sub îndrumarea profesorilor:
o se performează serviciul în folosul comunităţii;
o se aplică cunoştinţele şi abilităţile dobândite anterior;
o se extinde învăţarea şi se învaţă din greşeli.
c) REFLECŢIA – elevii lucrează sub îndrumarea profesorilor:
o se înregistrează gânduri, idei, sentimente;
o se adresează întrebări colegilor şi se dau răspunsuri;
o se descriu evenimente din timpul activităţii;
o se comentează eventualele puncte de vedere diferite ale partenerilor comunitari;
o se comentează impactul proiectului;
o se plasează experienţă într-un context mai larg de învăţare.
d) DEMONSTRAŢIA – elevii îşi demonstrează noile abilităţii sau cunoştinţe dobândite şi
sărbătoresc noua experienţă de învăţare:
o se raportează şi se împărtăşesc experienţa cu colegi, profesori, persoane din comunitate;
o se scriu scrisori, se organizează expoziţii în cazul unor probleme de interes major;
o se planifică un eveniment prin care să se sărbătorească beneficiul adus comunităţii;
o se dezvoltă noi idei pentru a se continua demersul.

5. Exemple de proiecte în comunitate iniţiate de şcoli


 ajutor pentru grădiniţă: realizarea unor jucării, cărţi mari;
 organizarea unor şcoli de week-end pentru categorii defavorizate;
 realizarea unei pagini web a oraşului sau a unui pliant;
 înfiinţarea unui centru de petrecere a timpului liber;
 strângere de fonduri pentru o familie săracă;
 realizarea unui container ecologic şi reciclarea deşeurilor;
 organizarea unui grup de ecologie;
 derularea unui proiect de bună vecinătate cu blocurile de lângă şcoală;
 elevii în serviciile publice;
 elaborarea unui ghid pentru părinţi;
 elaborarea unui ghid al alegătorului;
 amenajarea unui spaţiu de joacă;
 ajutorarea bătrânilor din cartier.
3.3. Parteneriatul şcoală-familie-comunitate

Munteanu Adela

Provenit din termenul englezesc „partnership”, conceptul de parteneriat desemnează


relaţiile stabilite între asociaţi din instituţii diferite. În cazul şcolii, partenerii apar sub forma
celor care pot contribui la dezvoltarea misiunii educative. Plecând de la premisa că viaţa
comunitară nu poate exista în lipsa simţului responsabilităţii, şcoala este deschisă promovării de
parteneriate care au ca scop final adaptarea membrilor săi la o societate aflată în permanentă
schimbare.
Termenul de parteneriat se bazează pe premisa că partenerii au un fundament comun
de acţiune şi un principiu al reciprocităţii, ceea ce le permite să-şi unească eforturile spre
atingerea unui ţel comun.
Un atribut definitoriu pentru conceptul de educaţie îl constituie dimensiunea lui
valorică. Educaţia are ca finalitate formarea personalităţii umane, mai precis formarea unui
anumit tip de model de personalitate umană, determinat în foarte mare măsură de perioada
istorică. R. Heiss consideră caracterul ca fiind miezul personalităţii, un centru viu din care se
dezvoltă esenţa unui om. Caracterul reprezintă particularitatea specifică prin care o persoană se
deosebeşte de alta, semn caracteristic al individualităţii, care-i determină modul de manifestare
sau conduita, stilul de reacţie fata de evenimentele trăite. Caracterul este ansamblul dispoziţiilor
permanente care conduce pe individ în raportul lui cu lumea exterioară şi cu el însuşi şi care-i
dau un stil de reacţie propriu în situaţiile trăite. El constituie un sistem de atitudini stabile şi
specific individuale şi de dispoziţii antrenate în viaţa concretă, având o semnificaţie morală şi
definindu-l pe individ ca membru al societăţii. Forma de manifestare a caracterului reprezintă un
aliaj specific între elementele înnăscute şi cele dobândite pe parcursul vieţii, ca efect al
interacţiunii individului cu mediul socio-cultural (Cristea, S., 2000, p. 161).
Parteneriatul
educaţional se instituie între următoarele instituţii: familie (partener tradiţional al şcolii), şcoală
(ca instituţie socială transmiţătoare de valori), comunitate (ca beneficiar al serviciilor
educaţionale), agenţii educaţionali (elevi, părinţi, cadre didactice, psihologi, alţi specialişti),
instituţii de cultură (universităţi, biblioteci, muzee, centre de cultură), şi alţi factori interesaţi în
dezvoltarea instituţională a sistemului de educaţie.

1. Şcoala
Clasa de elevi este, la nivel micro, ceea ce reprezintă societatea la nivel macro: conferă
prilejuri de interacţiune “faţă în faţă”, posedă structuri care îi oferă stabilitate, în cadrul
interacţiunii membrilor se dezvoltă norme care modelează comportamentele şi le fac previzibile.
Deasemenea, structura clasei este întărită de statusurile şi rolurile ce apar şi evoluează în sânul
ei, regăsindu-se apoi in cadrul societăţii. Adrian Neculau insista asupra conceperii dinamicii
“rol-statusului”, ca învăţare socială. Statusul reglementează poziţia fiecărui individ într-o
colectivitate, iar rolul reprezintă aspectul comportamental al statusului, totalitatea conduitelor
realizate din perspectiva deţinerii unui anumit status. Eforturile elevilor de a se încadra în rol,
deci de a îndeplini rolul potrivit cu statusul de elev, nu conduc numai la performanţe şcolare
deosebite, dar şi la asimilarea de către aceştia a normelor şi valorilor societăţii. Educaţia moral-
civică este strâns-legată de cultură şi sensibilitate în devafoarea instrucţiei sau dezvoltării
intelectuale. Pentru a fi eficientă, trebuie să acţioneze asupra inimii copilului. Rezultatele
acţiunii educatorului depind în mare măsură de personalitatea sa, de convingerile şi entuziasmul
său. Dacă educatorul se comportă ca un autocrat, impunându-şi voinţa, practicând o disciplină
bazată pe constrângeri, neîngăduind nici o experienţă, chiar şi numai prin atitudinea sa va realiza
cea mai proastă educaţie civică ce ar putea să existe: aceea care duce la dispreţul autorităţii, la
dorinţa de răzbunare şi la revoltă. Tot ceea ce se poate spune în legătură cu educaţia civică este
atât de contradictoriu cu felul său de a fi şi de a acţiona, încât predarea nu va avea niciun
randament, va fi lipsită de exemplul personal, va evidenţia mai mult ca oricând discrepanţa
dintre vorbă şi faptă. Dacă, din contră, educatorul este în ochii elevilor reprezentantul şi
păzitorul legii, organizatorul unei activităţi ordonate; dacă ori de câte ori are prilejul, arată ce
înseamnă respectarea unui drept şi acceptarea liber-consimţită a unei obligaţii, dacă lasă elevilor
o libertate compatibilă cu puterea lor de a înţelege şi de a lua o hotărâre, atunci sunt întrunite în
clasă condiţiile necesare unei educaţii civice eficiente. Astfel, se va înţelege încetul cu încetul
necesitatea unei reguli. Se pun astfel bazele pregătirii pentru viaţa socială.
Înainte de a transmite valori cognitive, educatorul transmite valori morale şi îi asistă pe
elevi în însuşirea acestora, prin sublinierea importanţei semnificaţiei unor sentimente morale.
Profesorul se află insă în legătură directă şi interdependenţă cu ceilalţi parteneri ai educaţiei,
îndeosebi cu părinţii. Şcoala este a doua instanţă morală de socializare după familie, iar
profesorul trebuie să colaboreze cu toţi factorii educativi, să armonizeze educaţia formală cu cea
nonformală şi cea informală. El poate juca rolul de consultant al părinţilor, el împarte
răspunderea formării copiilor cu familia.
Într-o firească colaborare între familie şi şcoală, părinţii trebuie învăţaţi cum să
procedeze pentru a găsi cele mai eficiente procedee prin care elevul poate deveni responsabil şi
implicat în activităţi sociale. Elementul important de care depind calitatea şi eficienţa educaţiei
în familie este stilul educativ al acesteia, care reprezintă amprenta subiectivă ce caracterizează
mediul respectiv.
Până nu demult, parteneriatele şcoală-familie au fost dezvoltate unilateral, fiind
considerate responsabilitatea şcolii. Noile orientări în educaţie aduc schimbări în funcţionarea
acestor parteneriate, în sensul că familia este implicată nu numai sub aspect economic, ci şi sub
aspect educaţional-cultural în unele ţări aceste parteneriate având la bază un “contract parental”
ce se constituie într-un sistem de obligaţii reciproce de colaborare a celor două părţi. Prin
funcţia educativă pe care o exercită, familia contribuie decisiv la formarea şi dezvoltarea
personalităţii copilului, întreaga evoluţie ulterioară a acestuia fiind marcată de influenţele şi
climatul mediului familial. Astfel se explică atenţia tot mai mare acordată calităţii educaţiei
familiale, cercetările în acest domeniu cunoscând o dezvoltare deosebită în ultimele decenii.
Studiile de specialitate au permis formularea unor obiective educaţionale realizabile în familie:
asigurarea dezvoltării fizice şi psihice normale, prin măsuri preventive de ocrotire a sănătăţii
copilului; stimularea sistematică a potenţialului biopsihic; stimularea capacităţii de adaptare la
condiţiile de mediu; cultivarea interesului pentru şcoală; asumarea de către părinţi a rolului de
colaborator activ al mediilor de educaţie formală; crearea condiţiilor necesare extinderii
capacităţii de cunoaştere; formarea şi consolidarea deprinderilor moral-civice; identificarea şi
cultivarea aptitudinilor individuale. Aşadar, mediul familial ocupă un loc aparte în ansamblul
mediilor educative. Cronologic vorbind, el este primul mediu educaţional pentru fiinţa umană,
extinzându-se pe tot traseul vieţii, deci funcţionând simultan sau succesiv cu alte medii
educaţionale.
2. Familia
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când
intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de
bază), şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri
succesive (socializare continuă sau secundară).
Rezultatele unor cercetări recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este
influenţată în proporţie de peste 70% de către familie. Responsabilitatea creşterii copilului
revine cu prioritate părinţilor, care oferă copilului îngrijirile de bază, siguranţă, căldură
emoţională, îndrumare, înţelegere. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt
dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul
dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi
însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de
modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În
familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută
cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la
părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e greşit, ce e frumos
şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea
comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil,
tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg şi prieten. Familia reprezintă mediul în care copilul
învaţă şi exersează comportamentele sociale, să se descopere pe sine şi pe cei din jur, se
familiarizează cu sistemul valorilor sociale şi culturale. Mediul familial ocupă un loc central în
multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei copilului. Copilul nu este un adult în
miniatură, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influenţele
pozitive sau negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat şi modelat,
iar fundamentarea personalităţii se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei care
concentrează primul său univers afectiv, social şi cultural. Trăsăturile şi coordonatele
personalităţii copilului se construiesc în relaţie cu mediul social, cu situaţiile pe care trebuie să le
trăiască în familie, atitudinile părinţilor având o influenţă importantă asupra personalităţii
copilului în devenirea sa ca adult. Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din
grădiniţă. Uneori, între cele două medii educative, există diferenţe majore de reguli, valori,
cultură etc. În această situaţie, copilul este supus adaptărilor şi readaptărilor repetate, care îl
marchează profund: se instalează o stare de confuzie internă, copilul neştiind ce reguli să-şi
asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi şi despre o traumă
emoţională, copilul simţindu-se vinovat dacă va adera la valorile grădiniţei, în defavoarea
valorilor familie (sau invers).esioni
Prevenirea unor dezacorduri nu se poate asigura fără o relaţie corespunzătoare dintre
grădiniţă şi familie. Educatorul joacă un rol important în cunoaşterea familiei, a caracteristicilor
şi potenţialului ei educativ. Cei doi factori implicaţi în educarea copiilor cu vârste cuprinse între
3–6/7 ani, familia şi grădiniţa, trebuie să armonizeze modelele educative promovate, să-şi
transmită reciproc informaţii privind particularităţile de dezvoltare ale copilului, valorile
promovate, climatul educaţional, aşteptări în ceea ce priveşte educarea acestuia.
Mai târziu, şcoala este locul unde viitorul tânăr începe să trăiască zilnic o parte din
timpul său, în cadrul unei comunităţi ce depăşeşte cadrul familial. În şcoală, copilul trebuie să
înceapă să respecte reguli de comportament pentru a-şi continua educaţia civică. Rolul
educatorilor - învăţători şi profesori – în formarea ca cetăţean a elevului este foarte mare şi
trebuie ca aceştia să-şi cunoască menirea. În şcoală se clarifică noţiunile de drepturi  şi îndatoriri
civice, de respect şi supremaţie a legii, de democraţie, de societate civilă, de patriotism şi
sentiment naţional, de cult al eroilor, de prietenie, etc. Calitatea educaţiei civice în şcoală
depinde de educaţia primită de copil în familie şi de comportamentul grupului de învăţători sau
profesori.
Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularităţile individuale, dar şi de
influenţele socio-culturale ale comunităţii în care trăieşte. Educaţia copilului este o acţiune care
presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în
dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
3. Comunitatea
Parteneriatul educaţional se realizează între: agenţii educaţionali (copii, părinţi,
personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi,
logopezi, terapeuţi etc.); instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare,
cluburi sportive, cluburi ale copiilor etc.); membri ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării
copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de
protecţie a copilului etc.). i
Sunt suficiente semnale care i-au făcut pe specialişti să afirme că ne îndreptăm spre o
societate al cărei potenţial educativ sporeşte, factorii educaţionali intrând mai degrabă in relaţie
de complementaritate decât de disjuncţie. Acest lucru este cerut şi de nevoia continuă de
educaţie, care trebuie să fie peste tot la îndemâna oamenilor şi să-i ajute să funcţioneze într-o
lume a schimbării. Deci, antidotul unei lumi a schimbării este o societate care învaţă („learning
society”), o societate în care accesul la educaţie este neîngrădit. În
relaţia şcoală - familie - comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre
şcoală, elevi, familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe
transmitere de informaţii şi prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra
comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce în diferite forme de
manifestare (Cerghit, I. şi Radu, I. T., 1986, p. 3).
Noile metode de învăţământ oferă educatorilor instrumentele necesare implicării
părinţilor şi comunităţii locale în educare tinerilor. Multe cercetări efectuate de psihologii sociali
din sfera educaţiei atestă avantajele unei asemenea abordări şi structurări cooperative a
activităţilor. Cooperarea înseamnă un câştig în planul interacţiunii între elevi şi ceilalţi parteneri
educativi ai profesorilor generând sentimente de acceptare şi simpatie, acceptând mai uşor
autoritatea şi dialogul. Se determină creşterea respectului de sine, încrederea în forţele proprii,
diminuarea sentimentului de anxietate care se resimte la contactul cu autoritatea părinţilor şi cu
instituţiile locale. Există numeroase tipuri de elaborare a activităţilor educative astfel încât toţi
partenerii educaţiei să fie implicaţi. Astfel există organizarea activităţilor în cadrul educaţiei
civice pe centre de interes, care răspund unor nevoi de cunoaştere ale elevilor şi ajută la crearea
unor situaţii sociale apropiate realităţii, Kilpatrick este cel care propunea organizarea
instruirii pe bază de “proiecte”, pentru realizarea cărora este necesară efectuarea unor lucrări
practice de implicare socială. Şi părinţii, şi reprezentanţii comunităţii locale pot participa la
aceste activităţi şi pot direcţiona activitatea elevilor spre probleme sociale pregnante şi spre
responsabilizarea acestora pentru a putea înţelege necesitatea implicării sociale în crearea unor
schimbări pozitive în comportamentul viitorului adult.
Deşi epoca în care trăim îşi are propriile anomalii, prezentând o răsturnare a clasei de
valori, ne este oferită alternativa educării copilului din trei direcţii diferite : şcoală, familie,
comunitate. Important în propriul fel, fiecare dintre aceşti factori poate realiza doar o mică parte
din ceea ce se numeşte educarea individului, însă, puşi să lucreze laolaltă pot desăvârşi opera
formării unor noi caractere.
IV. Exemple de bune practici în activitatea de parteneriat

4.1. Structura unui parteneriat educaţional

Verdeş (Avram) Victoria Maria

PROIECTUL
 Titlul proiectului
 Argument
 Grup ţintă
 Durata
 Locul de desfăşurare
 Scop
 Obiective specifice
 Activităţi
 Parteneriate
 Rezultate aşteptate
 Produse finale
 Impactul asupra cadrelor didactice, elevilor, comunităţii
SCOPUL PROIECTULUI
 Reprezintă finalitatea, rezolvarea problemei identificate, schimbarea pe care dorim să o
facem;
 Trebuie să fie simplu, clar, concis;
 Să fie formulat intr-o singură frază.
OBIECTIVELE
 Reprezintă rezultatele la care se poate ajunge pentru atingerea scopului;
 Trebuie să conţină nişte indicatori:
 S- specific, clar ( Ce ? Cand ? Unde ? )
 M- masurabil
 A- abordabil, posibil de atins
 R- realist
 T- timp
EXEMPLE DE FORMULĂRI
 Creşterea…
 Promovarea…
 Stimularea…
 Diseminarea…
 Eliminarea…
 Constientizarea
ACTIVITĂŢI
 Sunt paşii prin care realizam proiectul;
 Se planifică pentru fiecare obiectiv în parte;
 Pentru fiecare activitate gândim subactivităţile care devin sarcini realizabile;
 Pentru fiecare activitate stabilim durata si resursele;
 Stabilim dependenţa intre activitati dacă sunt legate intre ele;
 Pentru fiecare sarcina stabilim termene;
REZULTATELE PROIECTULUI
 Sunt produsele finale ale proiectului
 Sunt stabilite pe obiective
 Reies din detalierea activităţilor
 EXEMPLE: broşură, reviste, pliante, etc
TERMENI
 GRUP ŢINTĂ- categoriile de persoane care sunt direct implicate in proiect
 ECHIPA DE PROIECT- persoanele care implementează proiectul
 BENEFICIARI- persoane care nu participă direct la proiect,dar sunt atinse de
rezultatele proiectului ( ex: comunitatea )
 AGENDA ACTIVITATILOR- lista de activităţi in timp cu resurse
 DIAGRAMA GANTT- tabel cu doua axe: activităţi si timpul corespunzator acestora.
 MATRICEA PROIECTULUI- instrumentul de verificare

Protocol de colaborare

Instituţia iniţiatoare, Instituţia parteneră

Reprezentant, Reprezentant,

Nr. ................./.................

PROTOCOL DE COLABORARE

Părţile:
...............(numele instituţiei iniţiatoare)............, reprezentată prin ..........(numele persoanei).....
şi
...............(numele instituţiei partenere)............, reprezentată prin ..........(numele persoanei).....

Preambul
Recunoscând
importanţa .......................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
................................................................................................................................, cele două părţi
convin să colaboreze pe bază de parteneriat activ pe multiple planuri de interes, în
domeniul ............................................................................................................................

Art.1 Obiectul protocolului de colaborare


Obiectul prezentului protocol de colaborare îl reprezintă cooperarea interinstituţională pe
următoarele direcţii:
1. Derularea de ..............................................................................................................
2. Derularea ...................................................................................................................
3. Furnizarea de .............................................................................................................

Art.2 Direcţiile de bază ale colaborării


Scopul general al acestui protocol concretizat în realizarea unui parteneriat între instituţii îl
reprezintă:
1. ..................................................................................................................................
2. ..................................................................................................................................
3. ..................................................................................................................................
4. ..................................................................................................................................
5. ..................................................................................................................................
6. ..................................................................................................................................
7. ..................................................................................................................................
8. ..................................................................................................................................

Art.3 Rolul părţilor


A. Rolul instituţiei iniţiatoare:
1. ..................................................................................................................................
2. ..................................................................................................................................
3. ..................................................................................................................................
4. ..................................................................................................................................
5. ..................................................................................................................................

B. Rolul instituţiei partenere:


1. ..................................................................................................................................
2. ..................................................................................................................................
3. ..................................................................................................................................
4. ..................................................................................................................................
5. ..................................................................................................................................

Art.4 Metodologia de lucru


Părţile semnatare convin asupra următoarelor modalităţi de lucru:
1. Participarea la .............................................................................................................
2. Elaborarea Programelor anuale de acţiuni comune care să pună în practică prevederile
prezentului Protocol
3. Constituirea de Grupe mixte de lucru pentru elaborarea şi punerea în practică a
acţiunilor prevăzute în Programele comune
4. Mediatizarea acţiunilor comune
5. Analiza, pe bază de rapoarte, a realizării obiectivelor comune, a respectării direcţiilor
principale de colaborare şi a acţiunilor prevăzute în Programele anuale convenite
6. Pentru buna derulare a Protocolului, părţile semnatare vor constitui grupe mixte
de lucru şi vor desemna persoanele responsabile, care vor asigura şi schimbul
reciproc de informaţii şi date specifice.
7. Trimestrial/Semestrial/Anual, părţile semnatare vor analiza stadiul îndeplinirii
prevederilor convenite şi vor identifica noi probleme apărute în planul activităţii
comune.
Art.5 Litigii
Litigiile născute în legătură cu încheierea, executarea, modificarea şi încetarea ori alte pretenţii
decurgând din prezentul protocol vor fi supuse unei proceduri prealabile de soluţionare pe cale
amiabilă.
În condiţiile în care în termen de .................... zile de la începerea acestor proceduri neoficiale
părţile nu reuşesc să rezolve în mod amiabil o divergenţă contractuală, fiecare se poate adresa
instanţelor judecătoreşti competente.
Art.6 Rezilierea protocolului
Constituie motiv de reziliere a prezentului contract următoarele:
a. Nerespectarea de către părţile contractante a prevederilor prezentului protocol;
b. Schimbarea obiectului de activitate în măsura în care este afectată
desfăşurarea activităţii prevăzută în protocol;
Art.7 Încetarea protocolului
Constituie motiv de încetare a prezentului contract următoarele:
a. Acordul părţilor pentru încetarea contractului;
b. Scopul contractului a fost atins;
c. Forţa majoră, dacă este invocată.
Anularea acestui protocol va fi făcută sub forma unui anunţ scris, cu minim ...............săptămână/
săptămâni înainte de încetarea cooperării.
Art. 8 Dispoziţii finale
Prezentul protocol de colaborare are caracterul unui document cadru si acoperă întreaga
activitate de realizare a obiectivelor comune convenite.
Protocolul are valabilitatea de .................. luni/an/ani, de la data semnării sale, cu prelungirea
automată, pentru noi perioade de câte.............luni/an/ani an, dacă nici una din părţi nu notifică
celeilalte părţi, cererea de încetare a valabilităţii sale, cu minimum ..............luni înaintea
expirării perioadei de valabilitate.
Prezentul protocol poate fi modificat sau completat, cu acordul scris al părţilor semnatare ori de
câte ori acestea convin asupra amendamentelor propuse. Partea care are iniţiativa amendării
prezentului protocol va transmite celeilalte părţi, spre analiză, în scris, propunerile respective.

Încheiat la ..........., astăzi ……………………., în ............. exemplare, toate cu valoare de


original, câte un exemplar pentru fiecare parte.

Instituţia iniţiatoare, Instituţia/Instituţiile parteneră(re)

Reprezentant, Reprezentant,
Evaluarea proiectelor

Grilă de evaluare criterială a procesului de investigaţie


4 3 2 1
Generarea unei Pun o întrebare bine gândită, Pun o întrebare concentrată, care Pun o întrebare la care este uşor de Mă bazez pe profesor să-mi dea
întrebări creativă, care mă interesează şi mă interesează şi mă provoacă. răspuns. întrebarea.
mă provoacă.
Selectarea, Colectez, sortez şi evaluez Colectez şi sortez informaţii Colectez şi sortez unele informaţii, Trec de la sursă la sursă şi îmi
sortarea şi informaţii relevante, echilibrate şi relevante în mod independent. dar nu sunt sigur că sunt exacte sau este greu să-mi dau seama care
evaluarea de încredere în mod independent. utile. sunt cele mai utile.
informaţiilor
Organizarea Îmi organizez ideile şi Organizez informaţiile legate de Încerc să organizez informaţiile pe Pierd evidenţa celor mai
informaţiilor informaţiile importante legate de întrebarea mea şi caut informaţii care le găsesc, dar fac unele greşeli. importante informaţii.
întrebarea mea. care lipsesc. Mi-este greu să mă concentrez pe
informaţii care răspund la întrebarea
mea.
Analizarea Analizez cu atenţie informaţiile şi Analizez informaţiile şi formulez Analiza mea ar putea fi mai profundă. Reformulez informaţiile în
informaţiilor formulez concluzii logice, bine concluzii logice, susţinute de Concluziile ar utea fi susţinute de concluzii. Concluziile nu sunt
gândite şi susţinute de dovezi. dovezi. dovezi mai puternice. susţinute de dovezi.
Crearea unui Creez un produs original care Creez un produs care răspunde la Creez un produs care are o anumită Creez un produs căruia îi lipsesc
produs răspunde clar la întrebarea mea, întrebarea mea, cu precizie şi semnificaţie, dar care răspunde doar detaliile şi nu este în totalitate
cu precizie şi detalii. detalii. parţial la întrebarea mea. precis.

Grilă de evaluare criterială a creativităţii


  4 3 2 1
Fluenţă Pot să mă gândesc la multe idei. Pot să mă gândesc la câteva idei. Cu ajutor, pot să mă gândesc la unele Mi-este greu să mă gândesc la
idei. idei.
Flexibilitate Observ ce este surprinzător, Observ lucruri neobişnuite în Când cineva îmi aduce aminte, Observ foarte greu lucruri
neobişnuit şi interesant la obiecte jurul meu. observ lucruri neobişnuite în jurul neobişnuite în jurul meu.
şi situaţii de zi cu zi. meu.
Evaluare Ştiu câteva moduri de a stabili Pot spune care dintre ideile mele Cu ajutor, pot spune care dintre ideile Nu pot spune care dintre ideile
care dintre ideile mele merită să merită să fie urmate. mele merită să fie urmate. mele merită să fie urmate.
fie urmate.
Asumarea Îmi place să încerc proiecte şi idei Încerc proiecte şi idei noi. Uneori, nu încerc proiecte şi idei noi Nu încerc proiecte şi idei noi.
riscurilor noi. fiindcă mă tem că voi face greşeli.
Nu mă tem foarte tare că fac
Nu mă tem că fac greşeli atunci greşeli atunci când învăţ.
când învăţ.
Căutarea Pentru mine este o provocare să Pentru mine este o provocare să Îmi stabilesc doar obiective pe care Nu îmi stabilesc obiective.
provocărilor îndeplinesc obiective despre care îndeplinesc obiective care sunt ştiu că le pot îndeplini uşor.
alţii cred că sunt prea dificile dificile, dar care stau în puterile
pentru mine. mele.
Detalierea Când ştiu că am o idee bună, De obicei pot să adaug detalii la Uneori, nu ştiu cum aş putea să fac o Nu ştiu cum să fac ideile să fie
adaug detalii pentru a o face şi mai o idee bună pentru a o idee să fie mai bună. mai bune.
bună. îmbunătăţi.

Grilă de evaluare criterială a comunicării

4 3 2 1
Conţinutul vorbirii: Introducere
Atunci când prezint, încep cu o Atunci când prezint, încep cu Atunci când prezint, încerc să introduc Nu încep prezentarea prin
introducere prin care informez publicul introducerea subiectului. subiectul, dar este posibil ca introducerea subiectului.
care este tema prezentării mele şi care îi introducerea mea să nu exprime clar
implică pe cei care ascultă. care este subiectul prezentării.
Conţinutul vorbirii: Cuprins
Când prezint, ofer detalii şi informaţii Ofer detalii şi informaţii prin care Ofer câteva detalii şi informaţii prin Nu ofer niciun fel de detalii şi
prin care clarific ideile principale şi clarific ideile principale. care clarific o parte dintre ideile informaţii pentru a clarifica ideile
dezvolt gânduri, idei şi opinii. principale. principale.
Conţinutul vorbirii: Concluzii
Îmi închei prezentarea într-un mod unic Îmi închei prezentarea reaccentuând Îmi închei prezentarea la modul general.Nu închei prezentarea cu concluzii.
pentru a reaccentua tema. tema.

Atunci când prezint, vorbesc normal, Atunci când prezint, pronunţ clar şi Atunci când prezint, uneori vorbesc Atunci când prezint, vorbesc încet,
echilibrat, cu precizie, cu animaţie şi vorbesc astfel încât să pot fi auzit, evit prea încet pentru ca cei care mă ascultă pronunţ cu dificultate, pronunţ
suficient de tare. Folosesc eficient pauzele stânjenitoare şi cuvintele să mă poată auzi şi înţelege uşor, cuvinte greşit, distrag atenţia
semnale nonverbale, precum expresii inutile, menţin contactul vizual cu folosesc cuvinte inutile precum „ă” şi ascultătorilor cu cuvinte inutile
faciale, gesturi, poziţia corpului şi ascultătorii şi folosesc gesturi şi „îhî”, menţin cu dificultate contactul precum „ă” sau „îhî”, fac pauze
apropierea. expresii faciale pentru a menţine vizual şi uit să folosesc semnale nepotrivite, mă uit frecvent în jos
interesul publicului. nonverbale. pentru a evita contactul vizual şi
folosesc gesturi şi alte semnale
nonverbale care distrag atenţia.
Vorbire: Conştientizarea publicului
Recunosc şi variez eficient exprimarea în Recunosc diferite tipuri de public şi Încerc să ţin cont de diferitele tipuri de Nu mă gândesc la diferitele tipuri
funcţie de caracteristicile publicului, cum variez exprimarea pentru a răspunde public, dar nu reuşesc să variez eficient de public.
ar fi mărimea grupului, sexul şi vârsta nevoilor celor prezenţi. exprimarea pentru a răspunde nevoilor
celor prezenţi. celor prezenţi.
Vorbire: Scopul
Variez cuvintele pe care le folosesc, Variez felul în care vorbesc în funcţie Încerc să variez felul în care vorbesc în Nu mă gândesc la scopul în care
tonul, animaţia, gesturile, pauzele şi de scopul pe care îl am, de exemplu, funcţie de scopul pe care îl am, dar nu vorbesc.
opiniile în funcţie de scopul pe care îl pentru a informa, a convinge sau a prea reuşesc să par credibil.
am, de exemplu, pentru a informa, a distra.
convinge sau a distra.
Vorbire: Mijloace audio şi video
Folosesc eficient o varietate de mijloace Folosesc mijloace audio şi video pentru Încerc să folosesc mijloace audio şi Nu folosesc mijloace audio sau
audio şi video pentru a îmbunătăţi a îmbunătăţi calitatea mesajului. video, dar este posibil ca acestea să nu video, sau dacă le folosesc, acestea
calitatea mesajului. îmbunătăţească mesajul. distrag atenţia publicului de la
mesaj.

Ascultare: Limbajul corpului


Ascult atent, cu faţa către vorbitor, Ascult de obicei atent, cu faţa către Încerc să ascult ceea ce se spune, dar Nu ascult atent, provoc întreruperi şi
menţinând contactul vizual şi vorbitor, menţinând contactul vizual şi uneori nu mai sunt atent, întrerup frecvent nu pot să-mi amintesc ce s-a spus.
parafrazând ceea ce se spune. parafrazând ceea ce se spune. contactul vizual sau îmi amintesc cu
greutate ceea ce s-a spus.
Ascultare: Întrebări
Formulez întrebări şi răspund la Formulez întrebări şi răspund la Rar formulez întrebări şi răspund scurt la Nu formulez şi nu răspund la
întrebările legate de prezentări în mod întrebări în mod corespunzător. întrebările care îmi sunt adresate. întrebări.
eficient şi corespunzător.
Acultare: Interpretare
Identific şi interpretez mesaje multiple Identific şi interpretez unele mesaje şi Încerc să identific şi să interpretez Nu pot să identific sau să interpretez
şi diferite scopuri urmărite de vorbitor. scopuri urmărite de vorbitor. Pot: mesajele şi scopurile urmărite de vorbitor, mesajele şi scopurile urmărite de
Pot: • să rezum ideile principale clar şi dar înţeleg greu unele părţi. Pot: vorbitor.
• să rezum ideile principale complet şi precis; • să rezum unele dintre ideile principale;
precis; • să fac distincţia între fapte şi opinii; • să fac uneori distincţia între fapte şi
• să fac distincţia între fapte şi opinii; • să formulez concluzii opinii;
• să identific afirmaţii fondate şi corespunzătoare. • să formulez câteva concluzii de bază.
nefondate;
• să recunosc afirmaţii care încearcă să
convingă;
• să formulez concluzii riguroase, bine
gândite, cu detalii care să le susţină;
• să urmăresc raţionamentul
vorbitorului.
Ascultare: Urmarea instrucţiunilor
Urmez întocmai instrucţiunile care Reafirm şi urmez instrucţiuni orale Urmez cu dificultate instrucţiuni orale Am nevoie să aud instrucţiunile
necesită acţiune pe o durată mai lungă. care presupun parcurgerea mai multor care presupun parcurgerea mai multor orale de mai multe ori pentru a putea
Pun întrebări pentru a clarifica paşi. Pun întrebări pentru a clarifica paşi. să le urmez.
instrucţiunile şi îndrumările acordate. instrucţiunile.
Discuţie: Participare
Contribui răspunzând direct şi după ce Contribui făcând legături cu ceea ce Contribui uneori făcând legături cu ceea Rar încerc să fac legături cu ceea ce
m-am gândit la ideile şi opiniile altora, spun alţii şi comunicând gândurile, ce spun alţii, dar ezit deseori să comunic spun alţii şi să comunic gândurile,
comunicând activ şi consecvent opiniile şi ideile pe care le am. gândurile, opiniile şi ideile pe care le am. opiniile şi ideile pe care le am sau le
gândurile, opiniile şi ideile pe care le comunic doar când sunt îndemnat să
am şi conducând uneori discuţiile prin fac asta.
întrebări de ordin superior sau făcându-i
pe ceilalţi să vorbească.
Discuţie: Gândire critică
Caut puncte comune în toate punctele Iau serios în considerare toate punctele Iau în considerare unele puncte de vedere Rareori mă gândesc serios la puncte
de vedere, chiar şi în cazul acelora cu de vedere dintr-o discuţie. dintr-o discuţie, dar este posibil să accept de vedere cu care nu sunt acord într-
care nu sunt de acord, şi pun în discuţie opinii cu care sunt de acord sau să resping o discuţie.
toate opiniile în mod critic, chiar şi pe opinii cu care nu sunt de acord fără să mă
cele cu care sunt de acord. gândesc prea mult.
4.2. Protocol de colaborare

Grădiniţa ……. S.C. ...................... S.A


Alba Iulia Nr………/…………….
Nr……… /……………..

ACORD DE PARTENERIAT
în cadrul programului educaţional „Ecologia pe înţelesul copiilor”

Intre Grădiniţa cu program prelungit nr.13 Alba Iulia si S. C. REMAT S.A Alba Iulia
I. PARTI SEMNATARE
a. Grădiniţa cu program prelungit nr.13 Alba Iulia cu sediul în str. Mareşal Ion Antonescu nr.1
reprezentată prin director ___________ şi prof. Nae Ana coordonator de proiect ;
b. Societatea Comercială REMAT S.A cu sediul în ________________________________
reprezentată prin d-nul ______________________

II. OBIECTIVE
a. sensibilizarea opiniei publice privind valorile promovate de ecologie şi impactul acestora la
nivel societal
b. sprijinirea activitatilor de implementare a proiectului Ecologia pe înţelesul copiilor
c. aducerea informatiei mai aproape de sufletele oamenilor, adaptand-o nevoilor lor specifice

III. REZULTATE ASTEPTATE


Cultivarea atitudinilor responsabile implicate în protejarea mediului.
Formarea unor atitudini pozitive, active, de toleranţă, solidaritate, protecţie şi responsabilitate în
relaţionarea cu mediul înconjurător;
Conştientizarea raportului direct dintre mediu şi sănătatea individului
Sensibilizarea opiniei publice in acest sens.
IV. ANGAJAMENTE SPECIFICE PARTILOR SEMNATARE
- Grădiniţa cu program prelungit nr.13 se angajează:
1. să gestioneze derularea proiectului
2. să asigure resursele umane pentru desfasurarea activitătilor din proiect ; colectarea de maculatură
până la termenul stabilit -27 nov.2010
3. abilitarea unor cadre didactice ca promotori ai valorilor ecologice în vederea crearii unei reţele
functionale de diseminare a informatiei.
-S.C. REMAT S.A. se angajează:
1. să sprijine derularea proiectului prin asigurarea transportului şi a personalului pentru încărcarea
maculaturii colectate:
2. să plătească contravaloarea hârtiei colectate:
3. să participe la festivitatea de evaluare a proiectului ( iunie 2011) .

Coordonator proiect: Director/Administrator


Prof. Nae Ana ______________________
ROMÂNIA
Pagina 15 din
JUDEŢUL ALBA Anexa nr.__ la Hotărârea
Consiliului Local
CONSILIUL LOCAL AL ........ Nr.
_______

CONTRACT DE VOLUNTARIAT
Nr. ________încheiat astăzi ________________

A. Părţile contractului
1. Beneficiarul contractului : Consiliul Local al comunei Cricău, cu sediul în Cricău,
str. ..... reprezentat prin domnul _______________________, în calitate de Şef al Serviciului
Voluntar pentru Situaţii de Urgenţă
2. Voluntar : domnul (d-na) ____________________________ fiul (fiica) lui
_____________
şi al (a) _______________________, născut (născută) în anul ________ luna ___________ ziua
____,
în localitatea ___________________, judeţul _________________, domiciliat (domiciliată) în
str.
_______________________, nr. ___, bl. ____, sc., ____, et., ___, ap. ____, localitatea
____________
_________________, judeţul _____________, posesor (posesoare) al (a) buletinului (cărţii) de
identitate seria _____, numărul ___________, eliberat (eliberată) de ____________________ la
data de _______________, cod numeric personal ____________________, absolvent al
(absolventă a) ____________________________, de profesie ____________________, cu o
vechime de ____ ani şi _____ luni, angajat (angajată) la
______________________________________________ .
B. Obiectul contractului : prestarea de activităţi în domeniul situaţiilor de urgenţă,
conform Statutului personalului voluntar din serviciile de urgenţă voluntare
C. Durata contractului : 5 ani, cu posibilitatea prelungirii, în condiţiile Statutului
personalului voluntar din serviciile de urgenţă voluntare
D. Zona de desfăşurare a activităţii :
a) în zona de competenţă a Serviciului Voluntar pentru Situaţii de Urgenţă al
municipiului Alba Iulia
b) pe teritoriul localităţilor învecinate, în baza contractelor de intervenţie încheiate
între consiliile locale.
E. Atribuţiile postului : cele prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare al
serviciului.
F. Condiţii de activitate : activitatea se desfăşoară în conformitate cu legislaţia în
vigoare, conform condiţiilor specifice
G. Durata activităţii : activitatea este nenormată
H. Drepturile şi obligaţiile privind securitatea şi sănătatea în muncă :
a) asigurarea în caz de accident şi de boală, ce decurg din natura activităţii, încheiată
de Consiliul local al comunei Cricău, în condiţiile legii ;
b) echipament individual de protecţie ;
c) materiale igienico-sanitare asigurate pe timpul intervenţiei şi pregătirii de
specialitate ;
d) dreptul de antidot adecvat naturii mediului de lucru pe timpul intervenţiei ;
e) durata timpului de lucru va respecta prevederile Codului muncii, astfel încât să nu
afecteze sănătatea şi resursele psihofizice ale voluntarului ;
I. Alte drepturi :
a) perioada de preaviz este de 15 zile ;
b) alte clauze :
____________________________________________________________
J. Drepturi şi obligaţii generale ale părţilor :
1. VOLUNTARUL
1.1 Drepturi :
a) participarea activă la elaborarea şi derularea programelor în domeniul situaţiilor de
urgenţă;
b) încadrarea în serviciu pe funcţii corespunzătoare pregătirii sale profesionale ;
c) asigurarea desfăşurării activităţilor în condiţii legale de protecţie a muncii, în
funcţie de
Pagina 16 din 17
natura şi de caracteristicile activităţii respective ;
d) voluntarul beneficiază de un certificat nominal care să ateste calitatea de voluntar,
conform reglementărilor legale ;
f) control medical anual, asigurat gratuit ;
g) transport gratuit pe mijloacele de transport în comun ale S.C. Transport-public S.A.,
pe raza municipiului şi localităţile aparţinătoare, pe baza unui contract încheiat între Consiliul
Local şi operatorul economic ;
h) despăgubire corespunzătoare în cazul în care pe timpul intervenţiei i s-a degradat
îmbrăcămintea sau alte bunuri personale ;
i) exonerarea de răspunderea materială pentru daunele produse pe timpul acţiunilor de
intervenţie executate cu respectarea procedurilor specifice ;
j) hrană gratuită, în echivalentul a cel puţin 2 000 de calorii/zi, în cazul operaţiunilor de
peste 4 ore ;
k) drepturi de deplasare, cazare, diurnă pe timpul cât se află la cursuri de pregătire şi
cursuri profesionale organizate în afara municipiului ;
l) compensaţii în bani pentru timpul efectiv de lucru :
 pe timpul intervenţiei - ______ RON/oră
 pe timpul pregătirii de specialitate - _____ RON/oră

1.2. Obligaţii :
a) să respecte cu stricteţe clauzele contractului de voluntariat ;
b) să îndeplinească sarcinile primite şi atribuţiile stabilite prin
Regulamentul de
organizare şi funcţionare a serviciului ;
c) să păstreze confidenţialitatea informaţiilor la care are acces în cadrul
activităţii de
voluntariat ;
d) să respecte timpul de prezentare în caz de alertă la locul stabilit ;
e) să participe la cursurile de instruire organizate sau stabilite prin
planul de
pregătire ;
f) să utilizeze în condiţii de eficienţă, eficacitate şi economicitate
bunurile aflate în
folosinţa serviciului şi să acţioneze pentru păstrarea mijloacelor tehnice din dotarea acestuia în
perfectă stare de funcţionare ;
g) să sesizeze organele în drept despre neregulile constatate în domeniul de
activitate din sectorul de competenţă ;
h) să fie respectuos, cuviincios şi corect în relaţiile cu personalul serviciului
şi să dovedească solicitudine şi respect faţă de orice persoană ;
i) să acorde sprijin colegilor pe timpul executării misiunilor şi
intervenţiilor ;
j) să fie disciplinat şi să dovedească probitate profesională şi morală
în întreaga
activitate ;
k) să poarte în mod corespunzător uniforma şi însemnele specifice şi să
probeze calitatea de voluntar, în exercitarea atribuţiilor specifice, cu legitimaţia eliberată în acest
sens.

2. CONSILIUL LOCAL
2.1. Drepturi :
a) să dea dispoziţii cu caracter obigatoriu pentru voluntar ;
b) să execute controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de
serviciu ;
c) să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice
sancţiunile
corespunzătoare, potrivit legii ;
d ) alte drepturi
______________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____
2.2. Obligaţii :
a) să acorde voluntarului toate drepturile ce decurg din contractul de
voluntariat ;
b) să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice pentru
desfăşurarea activităţilor specifice ;

Pagina 17 din 17
c) să informeze voluntarul asupra condiţiilor şi relaţiilor de muncă ce
privesc desfăşurarea activităţilor specifice ;
d) să elibereze, la cerere, documentele care atestă calitatea voluntarului ;
e) să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale
voluntarului ;
f) alte obligaţii
______________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____
K. Dispoziţii finale
1. Prevederile prezentului contract de voluntariat se completează cu
dispoziţiile Statutului personalului voluntar din serviciile de urgenţă voluntare
2. În executarea contractului de voluntariat, voluntarul se subordonează
Consiliul Local al municipiului Alba Iulia, Comitetului Local pentru Situaţii de Urgenţă, Şefului
Serviciului Voluntar pentru Situaţii de Urgenţă şi şefilor ierarhici din cadrul serviciului
3. Modificarea contractului de voluntariat se poate face la cererea scrisă a
uneia dintre părţi, formulată în termen de 15 zile de la data la care a intervenit situaţia de natură
a duce la modificările contractuale
4. Prezentul contract individual de voluntariat s-a încheiat în două exemplare,
câte unul pentru fiecare parte.

PRIMAR VOLUNT
AR

_______________________________
_______________________________

Semnătura ________________________ Semnătura


______________________

Prezentul contract se prelungeşte, conform prevederilor Hotărârii Guvernului României


nr. 1.579/2005, astfel :
1. __________________________________________________________________
____
2. __________________________________________________________________
____
3. __________________________________________________________________
____

ŞEF SERVICIUL VOLUNTAR PENTRU VOLUN


TAR
SITUAŢII DE URGENŢĂ
_____________________________
____________________________

Semnătura ________________________ Semnătura


______________________

Pe data de _________________ prezentul contract încetează în temeiul art. ___ din


________________________, în urma îndeplinirii procedurii legale :

PRIMAR

_____________________

Semnătura ________________________
JUDEŢUL ALBA JUDEŢUL ALBA
GRADINITA ……………………………….. Autoritatea de Sănătate
Publică
Str. …………………………… str.Muşeţelului .nr.
Alba Iulia Alba Iulia

CONVENŢIE CADRU DE PARTENERIAT ŞI COOPERARE

Între:
GRADINITA …………………………………………………. , cu sediul în Alba
Iulia,str……………………………………………,
telefon :0258/………………., fax: ………………., e-mail:………………………………,
reprezentant legal prin dl. /d-na, director, în calitate de lider al asocierii.
şi

AUTORITATEA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ, cu sediul în Alba Iulia, str.Muşeţelului, nr…,


jud. Alba, telefon:………………, fax:…………………, reprezentat de ……………….. , în
calitate de parte asociată, pe de altă parte.

Articolul 1. Scopul convenţiei


Cele două părţi convin ca prin acţiuni în parteneriat să contribuie la promovarea şi valorizarea
unităţi şcolare, la dezvoltarea spiritului de competiţie în condiţiile promovării unui sistem
educativ de calitate, favorizând consolidarea valorilor comune, naţionale şi europene prin
promovarea educaţiei pentru sănătate în rândul părinţilor , educatoarelor şi a tuturor celor care
contribuie la creşterea şi educarea copiilor.
Părţile convin, de asemenea, ca din partea GRADINIŢEI …………………………………..,
responsabil cu implementarea, monitorizarea, evaluarea acţiunilor, proiectelor, parteneriatelor,
este …………………………………. .

Articolul 2. Obiectul convenţiei

Obiectul convenţiei cadru îl reprezintă iniţierea şi derularea de activităţi comune, proiecte,


parteneriate, în cadrul G.P.P Nr.12, menite să valorizeze copiii,cadrele didactice şi părinţii prin
organizarea de acţiuni specifice, interactive care să permită, fiecărei persoane implicate
afirmarea propriei personalităţi. Părţile se angajează să faciliteze realizarea acţiunilor,
proiectelor, parteneriatelor prin punerea la dispoziţie a serviciilor de care dispun în funcţie de
necesităţi.

Articolul 3. Clauza de confidenţialitate

Părţile înţeleg să respecte caracterul confidenţial al informaţiilor obţinute cu ocazia desfăşurării


activităţilor, nedivulgând nici una din aceste informaţii către terţi.
Modalităţile de realizare a activităţilor şi a micro proiectelor prevăzute vor face obiectul
analizelor comune ale părţilor.
Articolul 4.Modificarea convenţiei
Prezenta convenţie poate fi modificată sau completată prin acte adiţionale convenite cu acordul
părţilor. Dacă una din clauzele prezentei convenţii este sau devine neexecutorie, va fi înlăturată
din prezenta convenţie, fiind considerată ca şi nescrisă, iar aceasta nu va afecta sau împiedica
îndeplinirea sau executarea celorlalte prevederi cuprinse în prezenta convenţie, care vor
continua să rămână în vigoare.

Articolul 5. Încetarea convenţiei


Încetarea convenţiei se face prin acordul părţilor.
Oricare dintre părţi poate solicita încetarea convenţiei printr-o notificare scrisă cu cel puţin 30 de
zile înaintea datei de la care se doreşte încetarea.
Încheiat azi ………………., în două exemplare originale, toate părţile atestând că se află în
posesia unui exemplar.

Gradiniţa ……………………………………… Autoritatea de Sănătate


Publică Alba

Director, Director,
Declaraţie de Parteneriat,

Între CONSILIUL JUDEŢEAN ALBA şi ŞCOALA CU CLASELE I-VIII „AVRAM


IANCU” ALBA IULIA, privind derularea Festivalului Naţional de Tradiţii şi Obiceiuri
Populare „La Porţile Apusenilor”,ediţia a III-a.

Acest parteneriat se bazează pe următoarele principii:


1. Echipa de lucru va fi formată din reprezentanţi ai Consiliului Judeţean Alba şi echipa
de proiect a Şcolii cu clasele I-VIII „Avram Iancu” Alba Iulia.
2. Partenerii trebuie să se consulte permanent în vederea realizării proiectului propus.
3. Partenerii sunt de acord să utilizeze în comun resursele umane şi materiale pentru
implementarea şi diseminarea proiectului.
4. Partenerii se vor susţine reciproc în faţa unor posibili donatori, sponsori, parteneri etc.
5. Acest acord de parteneriat nu presupune nici o obligaţie, din partea partenerilor, după
finalizarea proiectului.
Scopul parteneriatului
Parteneriatul se încheie între Consiliul Judeţean Alba şi Şcoala cu clasele I-VIII „Avram Iancu”
Alba Iulia cu scopul realizării Festivalului Naţional de Tradiţii şi Obiceiuri Populare „La Porţile
Apusenilor”

Responsabilitatea fiecărui partener


Şcoala cu clasele I-VIII „Avram Iancu”
Consiliul Judeţean Alba
Alba Iulia
- elaborează instrumente şi - participă cu personal calificat la
proceduri standardizate de lucru; derularea proiectului;
- administrează şi coordonează - participă cu personal la
proiectul; monitorizarea şi evaluarea activităţilor
- asigură derularea activităţilor din derulate în cadrul proiectului;
proiect; - promovează rezultatele proiectului
- pune la dispoziţie personal la nivel judeţean şi naţional;
calificat pentru buna desfăşurare a - elaborează rapoarte narative
proiectului;
- promovează proiectul la nivel
judeţean şi naţional;
- monitorizează şi evaluează
activităţile derulate în cadrul
proiectului

Durata acordului de parteneriat


februarie – aprilie 2011
Am citit şi consimţit asupra conţinutului proiectului înaintat la MECTS în vederea cuprinderii
acestuia în Calendarului Activităţilor Educative pe anul şcolar 2010-2011 şi în Programul
activităţilor în domeniul culturii, recreării şi religiei pe anul 2011 al Consiliului Judeţean Alba.
Ne angajăm să susţinem în continuare derularea celei de a III-a ediţii a Festivalului Naţional de
Tradiţii şi Obiceiuri Populare „La Porţile Apusenilor”, aşa cum l-am susţinut încă de la prima
ediţie din anul 2009.

CONSILIUL JUDEŢEAN ALBA ŞCOALA CU CLASELE I-VIII

Preşedinte, „AVRAM IANCU” ALBA IULIA

Semnătura__________________ Director,

Alba Iulia,
10 noiembrie 2010
Protocol de parteneriat/model

1. PARTILE
Instituţia/Grădiniţa ............................................................., cu sediul în ---------------------
str. .............................................., nr. ........., tel. ......................., fax ..................................,
email ....................................... reprezentat prin Director ............................................- in calitate
de Partener
şi
............................................................................................, cu sediul în …………………..
str. .............................................., nr. ........., tel. ......................., fax ...................................,
email ....................................... reprezentat prin Director ............................................- in calitate
de Partener
2.OBIECTUL PROTOCOLULUI:Obiectul prezentului protocol de parteneriat îl constituie
desfăşurarea în parteneriat a unor activităţi cu scop educaţional.
3. RESPONSABILITĂTILE PĂRŢILOR
GRĂDINIŢA ....................................................................:
 Să asigure baza materiala şi educaţională pentru desfăşurarea tuturor activităţilor
prevăzute în proiect:•
 Să asigure desfăşurarea activităţilor conform graficelor de desfăşurare;•
 Să colaboreze cu partenerii de proiect pentru a optimiza activităţile în beneficiul
copiilor;•
 Să informeze periodic partenerii cu privire la toate acţiunile şi concluziile care derivă
din cadrul acestui • proiect.
PARTENERII:
Numele partenerului: ............................................................................................................
 să sprijine GRĂDINIŢA • ...................................................... pe durata desfăşurării
proiectului prin stabilirea unui responsabil de proiect care să coordoneze toate
activităţile planificate:
 să informeze copiii, părinţii, cadrele didactice despre proiectul derulat, despre sistemul
acestuia, despre parteneriatul dintre cele două părţi;
 să participe, în calitate de invitat sau gazdă, la acţiuni derulate în proiect;•
 să participe, alături de instituţie la activităţi de mediatizare în presă sau televiziune;•
 să disemineze informaţii despre grădiniţa în comunitatea educaţională, socială din care
face parte;•
 să susţină, prin activităţi concrete, informaţii, activitatea partenerului •
4. DURATA PROTOCOLULUI DE COLABORARE
Prezentul protocol este încheiat pentru perioada..........................................
5. MODIFICAREA PROTOCOLULUI DE COLABORARE
Modificarea protocolului de colaborare se poate face numai prin înţelegerea părţilor, convenită
în scris prin act adiţional.
Prezentul protocol a fost încheiat în două exemplare,câte unul pentru fiecare parte.
Încheiat în două exemplare, astăzi: ..............................................................
Instituţia/
Grădiniţa,……………………………………………………………………… Partener
4.3. Evaluarea parteneriatelor

FIŞĂ DE EVALUARE A PROIECTELOR EDUCATIVE EXTRAŞCOLARE PENTRU


CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR EDUCATIVE, NAȚIONALE ȘI
INTERNAȚIONALE 2012

Proiect:
Instituţia:
Buget (total şi solicitat):
Punctaj final:

Evaluator 1 (nume şi semnătură):


Evaluator 2 (nume şi semnătură):
Evaluator 3 (nume şi semnătură):

CRITERIILE DE EVALUARE A PROIECTELOR EDUCATIVE


CRITERII ELIMINATORII
1. Respectarea fişei proiectului;
2. Respectarea termenului limită de depunere a proiectelor - 10 noiembrie 2010 (ziua poştei)
3. Buget din alte surse – minim 10% (sponsorizări, resurse umane, materiale, donaţii; alte
elemente de suport – sală, aparatură etc. – altele decât cele din dotarea proprie).

Nr. CRITERII DE EVALUARE Eval. Eval. 2 Eval. 3 OBS.


1
1. Relevanţa: 50 puncte
1.1. faţă de analiza de nevoi/context/justificare
(5 p);
1.2. concordanţa dintre grup ţintă - obiective –
acivităţi - rezultate (5 p);
1.3. complementarizare obiective – conţinut –
metode – evaluare (10 p).
1.4. capacitatea de derulare a proiectului la nivel
interjudeţean/regional/naţional (10 p).
1.5. derularea de activităţi în cadrul proiectului
pe domenile cultural – artistic, sportiv – turistic,
tehnico-ştiinţific (20 p)
a. număr de elevi implicaţi (5 p)
b.activităţi interdisciplinare (10 p)
c. număr de parteneri/asociaţi (5 p)
2. Originalitate: 30 puncte
a. temă (2 p);
b. activităţi (10 p);
c. conţinut (10 p);
d. metode (3 p);
e. metode de evaluare (5 p);
3. Procentul contribuţiei financiare a aplicantului –
20 puncte
TOTAL
Nr. MECTS:
46481/1/29.09.2010
Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului și Sportului
FORMULAR DE APLICAŢIE
pentru proiectele ce vor fi cuprinse în Calendarul Activităţilor Educative 2011
proiectele se depun până la data 10 noiembrie 2010, la Palatul Naţional al Copiilor

Avizat,
Insp. educativ ISJ

A. INFORMAȚII DESPRE APLICANT

Numele instituţiei/unităţii de învăţământ aplicante:………………………………………..


Adresa completă…………………………………………………………………………….
Nr. de telefon/fax…………………………………………………………………………….
Site și adresă poştă electronică………………………………………………………………..
Persoană de contact (nume și prenume, funcție, date de contact)……………………………..

B. INFORMAȚII DESPRE PROIECT

B.1. Titlul proiectului:……………………………………………………………………………


B.2. Categoria în care se încadrează proiectul: (bifaţi categoria în care se încadrează proiectul
dumneavoastră)
a. cultural - artistic
b. tehnico - stiintific
c. sportive - turistic
d. cetatenie democratică
e. altele (precizaţi)

C. REZUMATUL PROIECTULUI (maxim 1000 caractere)


Prezentaţi următoarele elemente ale proiectului dumneavoastră:
a. Ce fel de activitate este (concurs, festival, proiect social, expoziție etc.) – precizare
obligatorie și eliminatorie
b. Numar de elevi implicati
c. Activitati propuse, în ordinea în care se vor desfăşura
d. Parteneri

D. PREZENTAREA PROIECTULUI
D.1. Argument justificare, context (analiză de nevoi) (max.1000 caractere)
D.2. Obiectivul general /scopul
D.3. Scrieţi obiectivele specifice ale proiectului
D.4. Descrieţi grupul ţintă căruia i se adresează proiectul
D.5. Durata proiectului (când începe și când se termină)
D.6. Descrierea activităţilor (trebuie să conțină informațiile de mai jos pentru fiecare
activitate)
a. Activitatea nr…….
b. Titlul activităţii
c. Data/perioada de desfăşurare
d. Locul desfăşurării
e. Participanți (elevi, cadre didactice, parinti, reprezentanti ai comunitatii etc)
f. Descrieţi pe scurt activitatea, în cel mult 5-10 rânduri
g. Responsabil
h. Beneficiari
i. Modalităţi de evaluare
D.7. Descrieţi rezultatele aşteptate ca urmare a implementării proiectului, precum și
metodele de evaluare a acestor rezultate (max. 1000 caractere)
D.8. Prezentaţi modalitatea de evaluare şi indicatorii de evaluare ai proiectului
D.9. Arătaţi care sunt beneficiarii direcţi şi indirecţi ai proiectului
D.10. Arătaţi cum veţi asigura continuitatea /sustenabilitatea proiectului (max. 500
caractere)
D.11. Menţionaţi activităţile de promovare/mediatizare şi de diseminare pe care
intenţionaţi să le realizaţi în timpul implementării proiectului şi după încheierea acestuia (max.
500 caractere)
D.12. Specificaţi care sunt partenerii implicaţi în proiect şi arătaţi în ce constă
parteneriatul cu comunitatea locală, cu altă şcoală şi/sau cu o firmă/companie locală sau
organizaţie, dacă este cazul (cel mult o pagină)

E. DEVIZ ESTIMATIV PENTRU 2010

Finanţare Finanţări anterioare pe acelaşi proiect


Fonduri solicitată Total (anul 2010)
Nr. Descrierea
proprii MECT sumă Surse MECT TOTAL
crt. cheltuielilor
2010 RON proprii 2010
RON 
           
1      
           
2
     
           
     
TOTAL      
RON

F. ALTE INFORMAȚII DESPRE APLICANT


a. Tipul unităţii de învăţământ (scoala, liceu, palat, club)
b. Număr total cadre didactice
c. Numărul elevilor înmatriculaţi
d. Numărul cadrelor didactice participante la proiect
e. Numărul elevilor participanţi la proiect
f. Numărul claselor/ cercurilor participante la proiect şi tipul/profilul acestora
g. Participări anterioare la alte programe/proiecte (dacă au existat alte participări, enumerați mai
jos titlurile proiectelor, perioada de desfășurare și finanțatorul)

G. INFORMAȚII DESPRE POTENȚIALII PARTENERI


G.2. Unitățile școlare partenere (dacă există):
a. Adresa completă
b. Nr. de telefon/fax
c. Adresă poştă electronică /Site
d. Persoană de contact (nume și prenume, funcție, date de contact);

G.1. Alte instituții implicate în proiect (dacă există):


a. Adresa completă
b. Nr. de telefon/fax
c. Adresă poştă electronică /Site
d. Persoană de contact (nume și prenume, funcție, date de contact):

H. În cazul în care nu va exista posibilitatea de finanțare MECTS, doresc ca proiectul


să fie inclus în CAE:
a. DA
b. NU

Precizări:
1. Calendarul Activităților Educative Naționale și Internaționale poate cuprinde toate
tipurile de activități educative, școlare și extrașcolare; datorită legislației în vigoare
însă, cofinanțate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu pot fi
decât concursuri și festivaluri; prin urmare, orice activitate care solicită buget și nu este
concurs și festival fie va intra în CAE fără finanțare, fie va fi exclusă;
2. Acest formular trebuie completat și expediat la Palatul Național al Copiilor numai de
organizatorii de proiecte naționale/internaționale; proiectele regionale/interjudețene vor
fi incluse în CAE la propunerea inspectorilor educativi județeni; aceștia au obligația de
a le evalua și aviza, urmând să înainteze o listă cu proiectele avizate, cu propunerea de
a fi incluse în Calendarul Activităților Educative Regionale/Interjudețene;
3. În procesul de evaluare nu vor intra concursurile dedicate elevilor care fac activitate de
performanță, în unitățile școlare vocaționale; excepție o constituie acele concursuri care
au secțiuni pentru participanți care provin de la alte unități școlare, în afara celor
vocaționale.
4. Cofinanțare MECTS pot primi doar instituții din sistem (unități școlare, palate/cluburi
ale copiilor, ISJ etc.); aplicanți pentru proiecte fără solicitări bugetare pot fi și
organizații neguvernamentale cu activitate în domeniul educativ;
5. Inspectorii educativi au datoria de a verifica dosarele proiectelor educative naționale și
internaționale și de a le aviza, nu de a le evalua. Proiectele nu vor primi aviz favorabil
din partea inspectorului doar în următoarele două situații:
a. nu sunt activități educative;
b. nu respectă criteriile eliminatorii din Fișa de evaluare.
6. Orice proiect sub formă de concurs trebuie să conțină un Regulament de organizare;
lipsa acestuia atrage după sine eliminarea din procesul de evaluare;
7. Documentele care pot face parte din dosar: Formularul standard completat (nu mai
mult de 6 pagini), Contracte/Declarații de parteneriat (dacă există); angajamente
bugetare din partea partenerilor (dacă există), Regulamente de organizare. Orice alte
materiale (fotografii, pliante, diplome, afișe, CD-uri etc.) nu sunt necesare.
8. Proiectele transmise după termenul de predare (10 noiembrie data poștei) sau la alte
locații decât Palatul Național al Copiilor București nu vor intra în evaluare;
9. Vă rugăm consultați și Fișa de evaluare a proiectelor; neîndeplinirea criteriilor
eliminatorii atrage după sine eliminarea din procesul de evaluare;
10. Tot formularul se completează cu caractere Times New Roman, dimensiunea 12;
11. Pe copertă/prima pagină trebuie precizat clar titlul și domeniul (pentru împărțirea pe
categorii, care are loc înaintea evaluării propriu zise);
12. Toate documentele parte integrantă din proiect trebuie legate (dosar, șină, arc etc.);
13. Referitor la parteneri: anexaţi în copie Contracte/Declaraţiile de Parteneriat (dacă este
cazul) sau alte angajamente din partea acestora;
14. Rezumatul proiectului trebuie să conțină o precizare referitoare la ce fel ce proiect
depuneți (de cele mai multe ori titlul este sub formă de slogan iar evaluatorii nu înțeleg
la ce se referă efectiv activitatea – de ex. proiectul „Carpații, tărâm de poveste” – fără o
explicație clară nu se știe faptul că este vorba de o expediție ecologică sau un concurs
de povești);
15. Constituie avantaje: varietatea activităților (nu vă limitați strict la competiție, spectacol
etc.); abordarea crosscurriculară (a nu se confunda cu un amalgam de domenii, fără
legătură între ele); implicarea unui număr mare de parteneri.
4.4. Exemple de parteneriate educaţionale

PROIECTUL EDUCAŢIONAL -
COPIII, CELE MAI DE PREŢ COMORI ALE ORICĂREI COMUNITĂŢI. CUM PUTEM
VORBI PE ÎNŢELESUL COPIILOR NOŞTRI? -
INSTRUMENT DE OPTIMIZARE A RELAŢIEI ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE

Autor: Cristea (Finta) Victoria Mădălina

INTRODUCERE:
Ar fi necesar ca fiecare copil al oricărei comunităţi să beneficieze de experienţe de
învăţare benefice, în situaţii atractive, conforme cu particularităţile lor individuale şi de vârstă, în
scopul valorizării valenţelor native şi creative ale acestora, dar şi al formării, modelării şi
dezvoltării unei personalităţi sănătoase. În aceste condiţii, părintele/profesorul are menirea de a
încerca să comunice eficient, utilizând un limbaj comun cu copilul/elevul, astfel încât acestuia să
îi fie mai uşor să se exprime, iar nouă mai uşor să îl înţelegem.
Cum putem vorbi pe înţelesul copilului/elevului nostru? Înainte de toate, fiecare
copil/elev are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care acesta înţelege cel mai bine
afecţiunea părintelui/profesorului. Din gama variată a modalităţilor de comunicare ratată a
intenţiilor noastre, cea mai mare valenţă negativă o are incapacitatea noastră de a ne exprima
iubirea faţă de copiii/elevii noştri. Oare cunoaştem şi vorbim limbajul în care copilul/elevul
nostru îşi exprimă afecţiunea faţă de cineva, faţă de ceva anume?
Copilul/Elevul nostru e necesar să ştie că este iubit, pentru a deveni o persoană adultă
responsabilă, care să ofere şi să primească iubire. Iubirea ar trebui considerată fundamentul unei
copilării lipsite de griji şi al unei adolescenţe cu armonioase intra şi interrelaţionări.
Acest proiect educaţional, realizat în parteneriat cu familia, ne va ajuta să devenim
părinţi/profesori mai buni şi, de asemenea, cele două instituţii – familia şi şcoala – să devină mai
puternice, mai destinse şi mai plăcute.
În societate modernă, este tot mai dificil să creşti copii/elevi sănătoşi din punct de
vedere emoţional. Mulţi părinţi şi profesori sunt speriaţi de afluenţa crescândă a unor
caracteristici negative, nebenefice sănătăţii mintale a copiilor/elevilor. În ciuda unei realităţi
dezolante, prin iniţierea şi realizarea acestui proiect educaţional doresc să ofer educaţilor şi
educatorilor speranţe pentru a trăi în diversitate, cu înţelegere şi iubire, cultivând cele cinci
modalităţi în care copiii/elevii – oamenii în general – exprimă sau înţeleg iubirea necondiţionată,
şi-anume: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile şi serviciile,
nevoia de iubire a copilului stând la baza tuturor celorlalte nevoi.
Iubirea primită şi învăţarea felului în care iubirea trebuie oferită este terenul fertil pe
care se dezvoltă în mod pozitiv omenirea.

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROIECTULUI EDUCAŢIONAL:


Acest proiect educaţional se doreşte a deveni un exemplu de bună-practică şi, de aceea,
a fost gândit având drept eşafodaj teoretic: principiile călăuzitoare ale inteligenţei emoţionale
prin educaţie raţional-emotivă şi comportamentală, dar şi gama variată de strategii puternice în
oferirea de sprijin şi asistenţă şcolară şi orientare psihopedagogică a participanţilor. De
asemenea, de un real folos a fost şi lecturarea şi aprofundarea unor scrieri ale unor cercetători
din domeniu, cum ar fi: Gary Chapman&Ross Campbell (Cele cinci limbaje de iubire ale
copiilor) şi Ann Vernon (Consilierea în şcoală: dezvoltarea inteligenţei emoţionale prin
educaţie raţional-emotivă şi comportamentală, clasele I-IV, Dezvoltarea inteligenţei
emoţionale: educaţie raţional-emotivă şi comportamentală).
PARTICIPANŢII la acest proiect: prof.înv. primar al şcolii– coordonator; elevii generaţiei
2008-2012; părinţi, bunici, tutori ai elevilor; invitaţi speciali: consilierul şcolar, psihologul
şcolii, cadrele didactice ce predau la clasă, alte cadre didactice din şcoală, directorul şcolii.
PERIOADA DE DESFĂŞURARE: conceperea, proiectarea şi mediatizarea proiectului
educaţional; semestrul I al anului şcolar 2009-2010 –debutul proiectului; iunie 2012 –
finalizarea proiectului.
CLASELE PARTICIPANTE: clasa a II-a (anul şcolar 2009-2010); clasa a III-a (anul şcolar
2010-2011); clasa a IV-a (anul şcolar 2011-2012).
SCOPUL PROIECTULUI:
a) propunerea unui proiect educaţional alternativ de parteneriat şcoală-elev-familie-comunitate,
care să conducă la înregistrarea unor progrese evidente sub aspectul creşterii ponderii
antrenamentului cognitiv, fizic şi socio-motivaţional al elevului;
b)formularea unor concluzii de ordin educaţional, metodic pentru activitatea viitoare a
părintelui/profesorului/consilierului/psihologului şcolar;
c) prezentarea unor aspecte în legătură cu modul de abordare a conţinuturilor şi a căilor de
introducere a unor acţiuni educaţionale de consiliere, simple sau mai complexe, în spiritul
principiilor inteligenţei emoţionale, precum şi preocuparea “consilierului constructivist” pentru
crearea unui mediu care să dezvolte participanţilor capacitatea de a obţine informaţii şi abilităţi,
de a-şi forma atitudini constructive în ceea ce priveşte: promovarea sănătăţii şi a stării de bine
(funcţionare optimă din punct de vedere somatic, fiziologic, mental, emoţional, social şi
spiritual); dezvoltarea personală (cunoaştere de sine, imagine de sine, capacitate de decizie
responsabilă, relaţionare intra si interpersonală armonioasă, controlul stresului, tehnici de
învăţare eficiente, atitudini creative, opţiuni vocaţionale realiste); prevenţia dispoziţiei afective
negative, a neîncrederii în sine, a comportamentelor de risc, a conflictelor interpersonale, a
dificultăţilor de învăţare, a dezadaptării sociale, a disfuncţiilor psihosomatice, a situaţiilor de
criză.
OBIECTIVELE PROIECTULUI:
a) armonizarea climatului afectiv al familiei/al clasei, prin umplerea rezervorului emoţional al
membrilor mediului familial şi şcolar, în scopul atingerii întregului potenţial propriu;
b) familiarizarea elevilor cu “limbajul propriu, principal de iubire”, a părinţilor/profesorilor
acestora în vederea unei eventuale stimulări în procesul de eficientizare a comunicării în familie,
în mediul şcolar;
c) socializarea actorilor educaţionali, ca urmare a implementării unei relaţionări agreabile şi
ferme;
d) îmbogăţirea cunoştinţelor şi experienţelor elevilor, părinţilor şi profesorilor;
e) stimularea creativităţii, imaginaţiei şi gândirii critice a participanţilor;
f) formarea, dezvoltarea şi cultivarea spiritului de colaborare;
g) susţinerea şi oferirea/primirea de sprijin, încurajare şi asistenţă psihopedagogică.

CELE CINCI MODALITĂŢI DE EXPRIMARE ŞI ÎNŢELEGERE A IUBIRII:

Limbajul nr. 1 al iubirii: MÂNGÂIERILE FIZICE – o puternică “voce” a iubirii


Mijloacele de păstrare a rezervorului emoţional al copiilor/elevilor plin cu iubire
necondiţionată: Freud a descoperit forţa acestui limbaj de iubire mai special. Copiii care sunt
ţinuţi în braţe, îmbrăţişaţi, sărutaţi se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoţional decât
cei care sunt lăsaţi multă vreme fără un contact fizic.
Scurtă descriere: Limbajul de iubire al educatului constă în mângâierile fizice. Acestea
îi spun copilului că mama şi tata îl iubesc. Îmbrăţişările şi săruturile sunt modalităţile cel mai des
întâlnite de exprimare a acestui tip de limbaj al iubirii.
Exemplu: “Ştiu că mama mă iubeşte pentru că mă strânge în braţe”.
Limbajul nr. 2 al iubirii: CUVINTELE DE AFECŢIUNE şi TANDREŢE, DE LAUDĂ, DE
ÎNCURAJARE, CUVINTELE CĂLĂUZITOARE – imbolduri benefice în viaţa
copilului/elevului
Mijloacele de păstrare a rezervorului emoţional al copiilor/elevilor plin cu iubire
necondiţionată: Cuvintele afectuoase şi tandre, cuvintele de laudă şi de încurajare, cuvintele care
dau un imbold pozitiv, toate spun: “Ţin la tine!”.
Scurtă descriere: Cuvintele sunt foarte puternice în privinţa comunicării iubirii. Aceste
cuvinte sunt ca un balsam pentru suflet. Ele întăresc interior copilul, dându-i sentimentul valorii
de sine şi al siguranţei. Copilul va trage foloase de pe urma acestor cuvinte de încurajare o viaţă
întreagă, acestea insuflându-i curajul. Tonul vocii, blândeţea, atmosfera afectuoasă – toate pot
comunica căldură emoţională şi multă iubire.
Exemplu: “Uneori mai şi greşesc. Dar îmi spune să nu-mi fac griji. Ea este convinsă
că o să mă îndrept, dacă voi continua să mă străduiesc la maximum.”
Limbajul nr. 3 al iubirii: TIMPUL ACORDAT – crearea unor amintiri care vor dura o
viaţă-ntreagă
Mijloacele de păstrare a rezervorului emoţional al copiilor/elevilor plin cu iubire
necondiţionată: Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin prezenţa sa copilului. El
transmite următorul mesaj: Eşti important, îmi place să fiu cu tine!. Împărtăşirea gândurilor şi a
sentimentelor, conversaţiile importante constituie chiar substanţa vieţii. Poveştile şi
conversaţiile – un ritual dinainte de culcare, care presupune căldură şi apropiere, blândeţe şi
destindere, cu scopul formării unui comportament dezirabil, legat de sentimentele pe care le
nutresc, asigurând copiilor un anumit echilibru, stabilitate şi fericire pentru tot restul vieţii lor.
Scurtă descriere: Timpul acordat se bazează pe atenţia dată. Acest lucru înseamnă o
atenţie neîmpărţită. Copilul simte că este persoana cea mai importantă din lume pentru părintele
lui. El se simte cu adevărat iubit, pentru că îl are pe părintele său doar pentru sine. Timpul
acordat presupune şi un contact vizual plăcut şi plin de afecţiune. Faptul că elevii/copiii învaţă să
comunice le va fi de mare ajutor în viitoarele relaţii personale, le va arăta cum trebuie să-şi
analizeze gândurile şi să comunice în mod pozitiv, afectuos, respectând totodată ideile celorlalţi,
exprimându-şi dezacordul fără să fie dezagreabili.
Exemplu: “Tatăl meu mă iubeşte pentru că facem tot felul de lucruri împreună. Jucăm
baschet şi spălăm maşina. Până şi la fotbal mergem împreună!”.
Limbajul nr. 4 al iubirii: DARURILE – o expresie sinceră a iubirii, o expresie tangibilă a
iubirii, ce grăieşte profund
Mijloacele de păstrare a rezervorului emoţional al copiilor/elevilor plin cu iubire
necondiţionată: Chiar şi cadourile mai neînsemnate pot să devină simboluri ale iubirii, acestea
fiind o formă a unui limbaj de iubire. Rezervorul de iubire al copilului e necesar să fie păstrat
plin pentru ca darurile să exprime o iubire din tot sufletul. Un cadou ce stimulează imaginaţia va
fi mult mai interesant şi va crea o mai mare apropiere, plină de iubire, între părinţi şi copil.
Scurtă descriere: Afişarea iubirii părinţilor are loc având drept elemente ale iubirii:
jucării, jocuri, haine, bijuterii, maşini etc. Oferirea şi primirea de cadouri poate exprima cu
putere iubirea fie pe moment, iar, adesea, fie chiar şi ani de zile mai târziu. Despachetarea
oricărui cadou presupune o emoţie puternică pentru copil şi poate demonstra că fiecare dar,
indiferent dacă este o necesitate sau un lux, este o expresie a iubirii.
Exemplu: “Veniţi în camera mea să vă arăt cât de tare mă iubesc părinţii mei!...Pe
ăsta mi l-au cumpărat când am intrat în clasa întâi. Iar maimuţica asta caraghioasă mi-au
adus-o dintr-o călătorie.”
Limbajul nr. 5 al iubirii: SERVICIILE, gesturi simple, altruiste pentru o misiune
încredinţată şi îndeplinită – o profundă forţă de comunicare eficientă
Mijloacele de păstrare a rezervorului emoţional al copiilor/elevilor plin cu iubire
necondiţionată: Serviciile, care sunt o expresie sinceră a iubirii, vor reuşi să comunice copiilor o
anumită formă de afecţiune la un anumit nivel emoţional. Ca părinte, e necesar să servim
interesele copilului, să avem o vocaţie de persoană dispusă să facă diverse servicii. Fiecare
persoană are aptitudini proprii, şi într-o familie/clasă ne putem servi reciproc, fiecare folosindu-
şi capacităţile personale. Scopul final al serviciilor făcute copiilor/elevilor este de a-i ajuta să
devină adulţi maturi, capabili să ofere iubire altora prin intermediul serviciilor.
Scurtă descriere: Serviciile solicită din punct de vedere fizic şi emoţional. Unele
servicii pe care le facem copiilor provin dintr-un talent special al nostru, talent pe care ei s-ar
putea să nu-l dobândească niciodată. Copiii/Elevii trebuie să fie ajutaţi să-şi dezvolte propriile
capacităţi, urmărindu-şi interesele personale, pentru a deveni buni prin folosirea harurilor pe care
Dumnezeu le-a dat fiecăruia.
Exemplu: “Mami mă ajută întotdeauna când vreau s-o fac pe Ana frumoasă!”.
Aria de sprijin şi asistenţă educaţională se va desfăşura pe 3 compartimente:
CONSILIEREA ELEVILOR - În probleme legate de: autocunoaştere, imagine de sine,
adaptare şi integrare socială, reuşita şcolară, crize de dezvoltare, situaţii de criză, rezolvarea şi
depăşirea unui conflict, însuşirea de tehnici de învăţare eficientă.
MICROTEACHING CU PROFESORII - În probleme legate de: cunoaşterea elevilor,
înţelegerea problemelor elevilor, descoperirea şi „menţinerea fluidă” a rezervorului emoţional al
acestora, sprijin în dezvoltarea lor, asigurarea echilibrului între cerinţele şcolare şi posibilităţile
elevilor, în identificarea cauzelor inadaptării şcolare, optimizarea relaţiei şcoală-elev.
LECTORATE CU PĂRINŢII - În probleme legate de: cunoaşterea copiilor lor,
înţelegerea nevoilor şi a comportamentelor lor, a modalităţilor de manifestare a iubirii lor faţă de
propriul copil, dar şi a procesului invers, identificarea factorilor de risc în integrarea familială,
şcolară, socială; ameliorarea relaţiei cu proprii copii, sprijinirea şcolii în educaţia copilului.

INDICATORI DE REUŞITĂ PENTRU:


COPIII/ELEVII PARTICIPANŢI: vor avea rezervorul emoţional plin; se vor implica
activ în propria dezvoltare; vor manifesta mai mult interes în cadrul activităţilor şcolare,
extraşcolare, extracurriculare; vor avea posibilitatea să-şi exprime impresiile prin intermediul
unor chestionare, iar reflecţiile personale prin completarea jurnalelor proprii, dezvoltându-şi
astfel cogniţiile şi metacogniţiile; se vor dovedi mult mai interesaţi să ofere şi să primească
iubire, în mediul familial, dar şi în cel şcolar/extraşcolar;
PĂRINŢII PARTICIPANŢI: vor manifesta un real interes în a cunoaşte, a descoperi
limbajul principal de iubire al copilului propriu, implicându-se cu mult interes şi drag; vor
conştientiza că umplerea rezervorului emoţional al copilului este un imbold pentru acesta, pentru
a deschide noi orizonturi ale autocunoaşterii (reflecţiile prezente în jurnalele proprii), dar şi ale
cunoaşterii nevoilor, trebuinţelor, necesităţilor, dorinţelor propriului copil; vor monitoriza şi vor
însufleţi rezervorul emoţional - eşafodaj în dezvoltarea personalităţii copilului, contribuind astfel
la educarea propriului copil;
CADRELE DIDACTICE IMPLICATE: reuşita acestui proiect va reieşi din realizarea
obiectivelor propuse; relaţia elev-şcoală-familie-comunitate se va dezvolta, se va îmbunătăţi;
elevii vor cunoaşte şi alte modalităţi de asimilare a cunoştinţelor decât cele clasice (petrecerea
timpului liber, planificarea timpului pentru studiu, planificarea vacanţelor, a concediilor, a
acţiunilor umanitare etc); cadrele didactice vor avea posibilitatea de a observa elevii în alte
situaţii de învăţare, altele decât cele aşteptate de elevi; învăţătorul clasei va putea identifica alte
abilităţi ale unor părinţi/profesori/elevi, nedescoperite în cadrul activităţilor la clasă.

MODALITĂŢI DE EVALUARE: discuţii libere, împărtăşirea opiniilor referitoare la


principalul limbaj de iubire al propriului copil/elev, descoperit de părinte/profesor; completarea
unor chestionare de către părinţii/profesorii participanţi şi de către elevii implicaţi; focus-groupe
pentru părinţi, pentru profesori, pentru profesori şi părinţi, dar şi pentru elevi, în scopul
împărtăşirii experienţelor trăite; popularizarea proiectului în cadrul şcolii şi solicitarea
impresiilor Direcţiunii şi a cadrelor didactice din şcoală, a invitaţilor; activităţi tip DEBATE cu
privire la tema proiectului, în cadrul unor acţiuni ale Cercului Pedagogic sau ale Comisiei
Metodice a Învăţătorilor şi/sau a Profesorilor; solicitarea părerilor cadrelor didactice
participante, în legătură cu activitatea de parteneriat şcolar, prin intermediul unor chestionare, a
unor scrisori anonime, a unor reflecţii personale, având drept tematică: Valenţele educative
benefice - familiale, şcolare şi sociale - ale descoperirii şi respectării limbajului principal de
iubire al copilului/elevului.

CONCLUZII:
Punctele tari ale implementării şi realizării acestui proiect educaţional ar fi: obiectivele
propuse vor fi realizate; fiecare participant va avea ceva de învăţat; elevii şi părinţii se vor
dovedi a fi încântaţi să se cunoască şi să relaţioneze şi altfel; cadrele didactice din şcoală vor
aprecia modul în care se vor implica părinţii în aceste activităţi; relaţia şcoală-familie-
comunitate se va armoniza; elevii îşi vor dezvolta abilităţile intra şi interrelaţionale, participând
la noi experienţe de viaţă.
Proiectul de parteneriat şcoală-familie-comunitate, „COPIII, CELE MAI DE PREŢ
COMORI ALE ORICĂREI COMUNITĂŢI. CUM PUTEM VORBI PE ÎNŢELESUL
COPIILOR NOŞTRI?” va avea reale beneficii pentru toţi actanţii educaţionali, deoarece
valoarea supremă a descoperirii principalului limbaj de iubire al copilului/elevului constă în
aceea că ne acordă mijloacele cele mai eficiente de a ne comunica iubirea emoţională. Copilul
din orice comunitate e necesar să înveţe să ofere şi să primească iubire în toate aceste limbaje.
Acest lucru este şi va fi de o mare importanţă, pentru că pe măsură ce copilul/elevul se va
maturiza, va întâlni diverse persoane al căror limbaj principal de iubire va fi diferit de al său. Cu
cât se va putea exprima mai eficient în toate aceste limbaje ale iubirii, cu atât îşi va comunica
mai bine iubirea sau recunoştinţa faţă de viitorul partener de viaţă sau faţă de copii, de colegi şi
de prieteni.
Proiectul va decela în mod sigur modul în care se pot implica activ şi părinţii, dar şi
profesorii în viaţa copiilor/elevilor lor, asigurându-le acestora un mediu care să dezvolte
participanţilor la educaţie capacitatea de a obţine informaţii şi abilităţi, de a-şi forma atitudini
constructive în ceea ce priveşte promovarea sănătăţii şi a stării de bine, de dezvoltare personală,
dar şi a prevenţiei dispoziţiei afective negative, a neîncrederii în sine, a comportamentelor de
risc, a conflictelor interpersonale, a dificultăţilor de învăţare, a dezadaptării sociale, a
disfuncţiilor psihosomatice, a situaţiilor de criză.
Tuturor – părinţi, profesori, elevi-adulţii de mai târziu – ne va fi de mare ajutor să ne
amintim întotdeauna de unele aspecte care îi definesc pe copii, şi-anume; sunt copii; vor avea
tendinţa să se comporte ca nişte copii; comportamentul acestora este în mare parte nesuferit;
dacă eu îmi îndeplinesc rolul de părinte/profesor şi îi iubesc în ciuda comportamentului lor
copilăresc, ei se vor maturiza şi vor renunţa la această modalitate de exprimare; dacă îi iubesc
doar când îmi fac pe plac (iubire condiţionată) şi îmi exprim iubirea faţă de ei doar în acele
momente, ei nu se vor simţi iubiţi sincer; acest lucru îi va face să aibă o părere proastă despre
sine, să se simtă nesiguri, practic nereuşind să ajungă la acel comportament de autocontrol, care
presupune o mai mare maturitate; dacă îi iubesc doar când îmi îndeplinesc dorinţele sau
aşteptările, se vor simţi neputincioşi şi vor considera că nu are rost să se mai străduiască, de
vreme ce niciodată nu este de ajuns; dacă îi voi iubi necondiţionat, ei se vor simţi în largul lor şi
vor reuşi să-şi stăpânească neliniştea şi comportamentul pe măsură ce încep să se maturizeze;
sunt încă minori şi nu adulţi, aşa încât trebuie să ne aşteptăm ca uneori să mai dea şi greş; prin
urmare, să fim răbdători cu ei pe măsură ce învaţă să se maturizeze.

BIBLIOGRAFIE:
Chapman, G.&Campbell, R. (2001), Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Editura Curtea
Veche, Bucureşti
Dolean, I; Dolean, D. D. (2002), Meseria de părinte, Editura Aramis Print srl, Bucureşti
Şoitu, L.&Vrăjmaş, E.Păun, E. (2001), Consiliere familială, Colecţia Fişe, Institutul European
Iaşi
Vernon,A.(2006), Dezvoltarea inteligenţei emoţionale. Educaţie raţional-emotivă şi
comportamentală. Clasele I-IV, Editura ASCR, Cluj-Napoca

PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL

MICUL CETĂŢEAN

Autor: Felicia Munteanu

ARGUMENT

Trăind într-o societate care, ieşind din dictatura comunistă, s-a împotmolit în
dictatura bunului plac, constatăm cu amărăciune disperată că valorile moral-etice sunt
alterate şi lăsate să-şi ocupe locul pe o scară valorică stabilită aleatoriu.
Ca dascăl, amărăciunea e şi mai accentuată când, privind în jur, îmi dau
seama că n-am fost capabilă să fac mai mult pentru educarea copiilor pe care, în timp, i-
am avut “în mână”. Şi, tot ca dascăl, sunt conştientă că nu am dreptul de a mă resemna
ci am datoria să caut şi alte metode de luptă, să iau totul de la capăt, iar şi iar, ţinând
cont de realizări, de eşecuri, de cauzele lor şi să-mi adaptez strategiile.
Din discuţiie cu cetăţenii, din observarea comportamentului lor în diferite
ipostaze ale vieţii, am tras concluzia că românului i-a fost distrus spiritul civic.
Aceasta este una dintre “marile realizări” ale comuniştilor, născută din teama
că nişte oameni stăpâni pe proprietatea lor, pe cetatea lor, ar fi greu sau imposibil de
condus. Astfel ţăranul s-a trezit strămutat la oraş, lipsit de pământ şi de obiceiuri, silit să
facă faţă unei vieţi ale cărei reguli nu le înţelegea pentru că îi erau străine şi incomode.
A apărut astfel “omul nou”, un hibrid slab care nu avea nimic în comun cu adevăratul
cetăţean, responsabil de apartenenţa lui la cetate.
Astfel, am iniţiat acest proiect, din dorinţa de a-i educa pe copii în spirit civic,
de a-i face conştienţi de rolul lor în cadrul comunităţii locale căreia îi aparţin.

OBIECTIVE GENERALE:

1. Stimularea interesului pentru cunoaşterea oraşului şi a comunităţii locale;


2. Formarea şi dezvoltarea conştiinţei de apartenenţă la comunitatea locală;
3. Formarea şi exersarea unor deprinderi de îngrijire şi ocrotire a mediului înconjurător;
4. Educarea capacităţii de implicare în viaţa comunităţii locale;

OBIECTIVE SPECIFICE:

A) privind elevii:
- să manifeste interes faţă de oraşul în care locuiesc şi faţă de mediul
înconjurător;
- să desfăşoare acţiuni de implicare în problemele oraşului;
- să adopte atitudini corecte faţă de diversele situaţii întâlnite;

B) privind cadrele didactice:


- să-şi valorifice experienţa pozitivă;
- să-şi dezvolte creativitatea în procesul didactic;
- să constituie modele de conduită pentru elevi;

C) privind părinţii şi alţi factori educaţionali:


- să se implice în viaţa şcolii;
- să conştientizeze importanţa implicării în acţiuni benefice instruirii şi educării
propriilor copii;

GRUPUL ŢINTĂ: elevi ai clasei a IV-a

DURATA: un an şcolar

RESURSE UMANE:
- elevi;
- învăţătoarea clasei;
- personalităţi ale oraşului, din diferite domenii de activitate;
- părinţii copiilor;

COORDONATOR: prof. înv. primar Felicia Munteanu

REZULTATE ANTICIPATE

1.Impactul estimat asupra grupului ţintă:


Proiectul îşi propune să îi facă pe elevi să dorească să participe activ la viaţa
comunităţii locale, să manifeste un comportament corespunzător. Prin participarea la
acţiunile alese, elevilor li se induce sentimentul utilităţii acţiunilor lor deoarece tema se
poate concretiza în ceva palpabil, care le oferă satisfacţia lucrului împlinit.

2.Efectul de multiplicare:

În măsura în care obiectivele acestui proiect vor fi îndeplinite, iar rezultatele


vor fi considerate eficiente, vor fi iniţiate şi alte proiecte în concordanţă cu dorinţele
elevilor.

CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR

Nr Activităţi propuse Locul/timpul Resurse umane


crt
1. “Municipiul Aiud-trecut şi prezent” -obiective din copiii
-vizitarea oraşului- oraş învăţătoarea
“Unde ne ducem cu copiii noştri?” -şcoală părinţii
-lectorat cu părinţii- OCTOMBRIE
2. “Întâlnire cu istoria” -muzeu copiii,învăţătoarea
-vizită la muzeul de istorie- NOIEMBRIE ghidul
3. “Şi noi suntem cetăţeni ai Aiudului” -primărie copiii, învăţătoarea
-vizită la primărie- DECEMBRIE funcţionari ai
primăriei
4. “La prima vedere, sunt oameni -şcoală copiii, învăţătoarea
simpli…” IANUARIE prof. Marcu
-întâlnire cu filozoful Nicu Marcu
5. “Cetăţeni în fiecare loc” diferite locuri Copiii
-activităţi practice pe stradă, în publice învăţătoarea, diverse
magazine, la spectacol FEBRUARIE persoane
6. “Ştafeta generaţiilor” -şcoală Copiii
-întâlnire cu ing. O.Socaciu, autorul MARTIE învăţătoarea
cărţii “Aiud-localitate urbană, Ing.O.Socaciu
multiseculară”
7. “Adresa noastră-Planeta Pământ” -grădina şcolii Copiii
-acţiuni cu caracter ecologic, plantare de APRILIE Învăţătoarea
flori
8. “Contaţi pe noi! -şcoală copiii, învăţătoarea
-concurs pe teme civice MAI părinţii

PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL

„MICI CERCETĂTORI ÎN CĂUTARE DE COMORI”

Autori:
Prof. Banciu Delia, Școala cu clasele I-VIII „Ovidiu Hulea” Aiud
Prof. Borza Monalisa, Școala cu clasele I-VIII „Singidava” Cugir
Prof. Andro Dana, Școala cu clasele I-VIII „Avram Iancu” Alba Iulia
Prof. Munteanu Felicia, Școala cu clasele I-VIII „Axente Sever”Aiud
ARGUMENT
Dacă pentru adult o informaţie e deja ceva obişnuit, ce nu trece cu mult peste „ştire de
prima pagină”, pentru copil orice noutate poate căpăta dimensiunea unei comori pe care el are
bucuria să o descopere.
Copilul percepe lumea cu alţi ochi, fiind capabil să vadă senzaţionalul în cel mai banal
lucru. Astfel se explică faptul că, în lumea învăţăturii, copilul se crede un mic explorator aşa
cum, tot el, „încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici,
pe care aleargă cu voie-bună”.
Oamenii mari au nevoie de miracole ca să creadă în ceva, copilul descoperă miracolul
în lucrurile simple. Poate şi acesta să fi fost motivul pentru care Mântuitorul spunea cândva
„Lăsaţi copiii să vină la mine!”.
Fără a avea pretenţia identificării cu personajul biblic, dar urmându-i exemplul,
dascălul poate să-l ajute pe copil să descopere lumea înconjurătoare, cu toate valorile ei, pe care
să le şlefuiască şi să le monteze în cea mai strălucitoare bijuterie care să-i înnobileze sufletul şi
mintea.
Aceste idei stau la baza proiectului de parteneriat încheiat între şcolile noastre. Dorim,
pe această cale, să îndeplinim visul elevilor noştri de a fi „mici cercetători” capabili să descopere
comorile naturii, ale trecutului istoric, ale literaturii, ale comunicării, ale muncii, ale jocului, ale
prieteniei.
Sperăm ca, la final, să putem spune cu toţii, adulţi şi copii, că ne-am sporit avuţia cu
câteva „pietre preţioase”, că am devenit mai bogaţi cu cel puțin un prieten şi să ne dorim un nou
început.

INIȚIATORI:

Prof. Banciu Delia, Școala cu clasele I-VIII „Ovidiu Hulea” Aiud


Prof. Borza Monalisa, Școala cu clasele I-VIII „Singidava” Cugir
Prof. Andro Dana, Școala cu clasele I-VIII „Avram Iancu” Alba Iulia
Prof. Munteanu Felicia, Școala cu clasele I-VIII „Axente Sever”Aiud

SCOPUL PROIECTULUI:
 Promovarea dialogului și a colaborării între elevii din școlile implicate;
 Realizarea unui schimb de experienţă benefic elevilor şi cadrelor didactice implicate.

OBIECTIVE:
 Implicarea elevilor în organizarea unor activităţi cu caracter extracurricular (jocuri,
concursuri, scenete, vizite; drumeții, excursii);
 Lărgirea cercului de prieteni;
 Cultivarea spiritului de colaborare , întrajutorare, întrecere;
 Exersarea deprinderilor de comportament social;
 Dezvoltarea sentimentelor patriotice prin cunoașterea elementelor de geografie și
istorie locală;
 Cultivarea sentimentului de apartenență la comunitatea europeană;
 Dezvoltarea interesului pentru valorile literaturii române și universale;
 Abordarea unor modalități variate de exprimare a gândurilor și sentimentelor privitoare
la anumite teme de interes comun (creații literare, plastice, de utilizare a computerului);

PARTENERI ÎN PROIECT:

Şcoala cu clasele I-VIII “Ovidiu Hulea” Aiud


Şcoala cu clasele I-VIII “Axente Sever” Aiud
Școala cu clasele I-VIII „Singidava” Cugir
Școala cu clasele I-VIII „Avram Iancu” Alba Iulia
GRUP ȚINTĂ:
Elevii clasei a II-a A - Şcoala cu clasele I-VIII „Ovidiu Hulea” Aiud
Elevii clasei a IV-a A - Şcoala cu clasele I-VIII „Axente Sever” Aiud
Elevii clasei a III-a A - Şcoala cu clasele I-VIII „Singidava” Cugir
Elevii clasei a III-a A - Şcoala cu clasele I-VIII „Avram Iancu” Alba Iulia

PERIOADA DERULĂRII PROIECTULUI: 2011-2014

RESURSE UMANE:
 Elevi;
 Învăţători;
 Părinţi, profesori, bibliotecar, informatician;
 Fosti elevi ai școlii

RESURSE MATERIALE: mijloace de transport, sală pentru activităţi, materiale de


lucru, aparat foto, calculatoare, materiale PPS;

ACTIVITĂŢI :

1. Comorile naturii:
- Drumeții;
- Excursie: Grădina Zoologică Turda, Salina Turda, Grădina Botanică Cluj
Napoca, Muzeul de Științele Naturii Aiud, Muzeul de Științele Naturii Cluj
Napoca
- Excursie: Târgu Mureș, Sovata, Praid
- Realizarea unor albume și materiale în Power Point;

2. Pe urmele strămoșilor:
- Vizitarea : Cetății Medievale și a Muzeului de Istorie din Aiud;
- Vizitarea obiectivelor turistice şi istorice ale municipiului Alba Iulia ;
- Vizitarea Cetății Dacice din Cugir;
- Excursie: Alba Iulia, Aurel Vlaicu, Hunedoara, Sarmizegetusa;
- Realizarea unor albume și materiale în Power Point;

3. În lumea poveștilor:
- Concurs: „Recunoaște personajul” – Biblioteca orășenească Aiud
- Scenetă: „Din file de poveste”
- Concurs de creație literară: „Jocul cuvintelor”, Cugir;

4. Să descoperim împreună Europa


- Concurs de puzzle;
- Concurs „Euro-șotron”
- „Cu trenul prieteniei prin Europa”-călătorie imaginară prin statele membre
UE;

5. Comorile prieteniei:
- Vizite la școlile implicate în proiect;
- Concursuri sportive;
- Jocuri;
- Expoziții de desene;
- Scrisoare către prietenul meu (pe internet);
- Schimb de materiale cu lucrările elevilor, prin intermediul internetului;
- Albumul meu foto;

PROGRAMUL ACTIVITĂŢILOR:
Activitatea Modalități de realizare Perioada de Obser
desfășurare vații
1.Comori le -Drumeții; Septembrie 2011
naturii -Excursie: Grădina Zoologică Turda, Aprilie-mai 2012
Salina Turda, Grădina Botanică Cluj
Napoca, Muzeul de Științele Naturii
Aiud, Muzeul de Științele Naturii
Cluj Napoca

-Excursie: Târgu Mureș, Sovata, Octombrie 2012


Praid
-Realizarea unor albume și materiale La finalul
în Power Point; activităților

2.Pe urmele -Vizitarea : Cetății Medievale și a Iunie 2012


strămoșilor Muzeului de Istorie din Aiud;
-Vizitarea obiectivelor turistice şi Mai 2013
istorice ale municipiului Alba Iulia ;

-Vizitarea Cetății Dacice din Cugir; Mai 2013

-Excursie: Alba Iulia, Aurel Vlaicu, Aprilie 2013


Hunedoara, Sarmizegetusa;

-Realizarea unor albume și materiale La finalul


în Power Point; activităților

3. În lumea -Concurs: „Recunoaște personajul” Iunie 2012


poveștilor – Biblioteca orășenească Aiud

-Scenetă: „Din file de poveste” Mai 2012


-Concurs de creație literară: „Jocul Mai 2012
cuvintelor”, Cugir; Mai 2013
Mai 2014
4. Să -Concurs de puzzle; Mai 2012
descoperim -Concurs „Euro-șotron” Alba Iulia Mai 2013
împreună
-„Cu trenul prieteniei prin Europa”- Mai 2014
Europa
călătorie imaginară prin statele
membre UE;

5. Comorile -Vizite la școlile implicate în Mai – iunie 2012


prieteniei proiect; Mai – iunie 2013

-Concursuri sportive; Cu ocazia


vizitelor
-Jocuri; Cu ocazia
vizitelor
-Expoziții de desene; Cu ocazia
vizitelor
-Scrisoare către prietenul meu (pe Pe parcursul
internet); desfășurării
parteneriatului
-Schimb de materiale cu Pe parcursul
lucrările elevilor, prin intermediul desfășurării
internetului; parteneriatului

-Albumul meu foto; Iunie 2014

MEDIATIZAREA PROIECTULUI:
 articole în presă referitoare la acest proiect;
 în situl scolilor, participante la proiectul de parteneriat.
 albume cu lucrări;
 expoziţii cu desene în holurile şcolilor implicate;
 antrenarea părinţilor în derularea proiectului.

EVALUAREA IMPACTULUI: (cadre didactice, elevi, părinţi)


 schimburi de impresii, prin corespondenţă sau direct;
 chestionare;
 realizarea unei prezentări în PowerPoint cu acţiunile desfăşurate.

SURSE DE FINANŢARE :
Comitetul de părinţi al claselor implicate
Sponsori

CONDIŢII CONTRACTUALE:

1. Programul activităţilor va fi stabilit în comun.


2. Programul poate suferi modificări pe parcursul anilor şcolari dacă este în interesul
unei mai bune funcţionări.
3. Fiecare parte poate să vină cu completări sau modificări cu condiţia să anunţe la
timp.
4. În organizarea şi desfăşurarea activităţilor va fi acceptată prezenţa părinţilor care
doresc să participe sau să se implice.
5. La sfârşitul fiecărui an se va face evaluarea activităţilor.
6. Contractul se va reînnoi în fiecare an.

Prezentul PROIECT DE PARTENERIAT a fost redactat în 4 exemplare originale, câte


unul pentru fiecare parte.

Vizat: Dir............... ISJ Alba


ŞCOALA CU CLS. I-VIII "OVIDIU HULEA"AIUD
str. Cuza Vodă nr. 35, jud. ALBA, cod.515200

PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAŢIONAL


„VREM O LUME MAI CURATĂ!”

Autori:
profesor Banciu Delia
profesor Fleșer Livia
Motto: „Omul trebuie să se uite la lemn ca la aur, să-l doară inima când taie un
pom, căci fiecare pom e un om”.

ARGUMENT:
Şcoala joacă un rol deosebit de important nu numai în informarea ci şi în formarea omului
capabil să protejeze mediul, protejându-se astfel pe sine. De conştientizarea efectului
activităţilor umane asupra mediului şi implicit asupra evoluţiei pe planetă , depinde viitorul
florei, faunei şi implicit al existenţei omului pe Pământ. Grija privind starea mediului
înconjurător, înţelegerea necesităţii unei atitudini conştient ecologice presupune modificarea
angajamentului şi a modului comportamental.
Se impune, astfel, ca încă de la vârste mici, copiii să fie educaţi în spiritul unei
atitudini pozitive faţă de mediul înconjurător, în vederea formării ulterioare a conştiinţei şi
comportamentului ecologic, favorabile unui stil de viaţă sănătos – mental, emoţional, fizic şi
socio-moral.

Coordonatorii proiectului: profesor : Delia Banciu


profesor: Fleșer Livia

Parteneri sociali: Școala cu clasele I-VIII „Ovidiu Hulea” Aiud


Asociația părinților
Primăria Aiud
Ocolul Silvic Aiud
SCOPUL : încurajarea copiilor pentru a deveni factori activi ai protecţiei mediului, acţionând
şi modificându-şi propriul stil de viaţă precum şi pe cel al persoanelor din jur.

OBIECTIVELE PROGRAMULUI:
 Să manifeste interes pentru activităţile de ocrotire a mediului;
 Să realizeze diferite lucrări artistice în care să evidenţieze importanta unui mediu
curat;
 Să promoveze reguli şi tehnici de protejare a naturii;
 Să implice părinții în acţiuni cu caracter ecologic şi participarea acestora la
activitățile elevilor
 Să sensibilizeze părinţii şi comunitatea locala cu privire la rolul şi importanţa
educaţiei ecologice de la o vârstă fragedă;
 Să propună soluţii de protejare a mediului înconjurător;
 Să atragă atenția comunităţii cu privire la unele probleme de mediu şi căutarea de
soluţii pertinente;

IMPACT:
a) Modificarea percepţiei elevilor şi a membrilor comunităţii asupra problemelor de
mediu
b) Constituirea unei comunităţi responsabile ;
c) Creşterea interesului pentru protecţia mediului şi pentru valorificarea materialelor
reciclabile ;
d) O mai bună colaborare între şcoală şi comunitatea locală.

GRUPURI ŢINTĂ:
Elevii clasei a II-a A - Şc. cu cls. I-VIII „Ovidiu Hulea” Aiud
Elevii clasei Ia VI-A - Şc. cu cls. I-VIII „Ovidiu Hulea” Aiud
Cadrele didactice implicate în proiect
Părinţii elevilor

Resurse : afişe; fotografii; casete audio-video; CD- uri; emisiuni radio-TV; calculatorul;
Internet-ul ;aparat foto; puieţi de brad; materiale pentru colectarea deșeurilor;
RESURSE FINANCIARE: extrabugetare, contribuţii ale părinţilor, donaţii.

PERIOADA DERULĂRII PROGRAMULUI


septembrie 2011– iunie 2012

RESPONSABILITĂŢILE PARTENERILOR:
ŞCOALA CU CLASELE I-VIII „OVIDIU HULEA” AIUD
-asigură mobilizarea elevilor şi a cadrelor didactice;
-asigură accesul copiilor la calculator,internet,copiator;
Ocolul Silvic Aiud:
-asigură material săditor
-asigură asistenţă de specialitate
-asigură locul de desfăşurare a unor activităţi
Primăria Aiud
-asigură asistenţă de specialitate
-asigură locul de desfăşurare a unor activităţi de ecologizare și materiale pentru colectarea
deșeurilor;
Comitetul de Părinţi:
-acordă sprijin elevilor în vederea pregătirii activităţilor;
-acordă sprijin financiar elevilor pentru participarea la excursii, concursurii,expoziţii.

PROGRAMUL ACTIVITĂŢILOR:

Activitatea/luna IX X XI I II III IV V VI
1.Realizarea şi anunţarea proiectului - X
luna septembrie 2011
2.”Let’s do it, Romania!”-ediția X
a II-a
Participarea la acțiunea de curățenie în
municipiul Aiud – sâmbătă, 24 IX 2011,
ora 8-13
3.„Culorile toamnei”- excursie în X
pădurea din apropiere pentru a observa
modificări specifice sezonului – 14
octombrie 2011, ora 12-13
4. Pădurea , casa vieţuitoarelor – X
versuri , ghicitori, curiozităţi din lumea
animalelor
18 noiembrie 2011, ora 12-13
5. Realizarea unor portofolii care X
cuprind imagini, lucrări de abilităţi
practice, etc
20 ianuarie ora 12-13
6. Amenajarea colţului verde al clasei
-octombrie 2011 după orele de curs
7.”10 motive pentru a proteja pădurea” X
- vizionarea unor imagini pe
calculator„Pădurea - punte de la Pământ
la Soare”- realizare a unui concurs de
desene
17 februarie 2012 după ora 12
8. Ziua mondială a protecţiei apelor - 22 X
martie 2012:
- vizionarea unui film PPS;
- importanţa apei în viaţa oamenilor –
discuţii;
- ora 12-13
9.Ziua pădurii – 3.04.2012 ora 9-13 X
„săptămâna altfel”
- „Pădurea oază de linişte şi relaxare-
drumeţie în parcul oraşului.
- prezentarea unui film pps- Pădurea
10. „Un om - un pom” – acţiune de X
plantare de puieţi în curtea şcolii
27.04.2012 ora 12
11. Vieţuitoarele pădurii – vizitarea X
Grădinii Zoologice din Târgu Mureș.
5.04.1012 („săptămâna altfel„- ora 8-20)
12. „Un mediu curat - o lume X
sănătoasă!”- acţiune de ecologizare în
parc şi curtea şcolii.
3.05.2012 ora 12
12. Ziua biodiversității –concurs de X
desene/colaje, postere, afișe.
24.05.2012 ora 12
12.Amenajarea unei expoziţii cu X
lucrările copiilor
Realizarea unui material Power Point cu
activităţile desfăşurate
14.06.2012 , ora 12

EVALUAREA PROGRAMULUI:

 Plantare de puieţi
 Acţiuni de ecologizare
 Organizarea unei expoziţii cu desene şi colaje pe teme silvice.
 Realizarea unui material POWER-POINT cu acţiunile din cadrul proiectului”Vrem o
lume mai curată”
 Portofoliul

MEDIATIZAREA PROGRAMULUI:
 Postere, pliante,desene,colaje,material POWER-POINT, fotografii, revistă;

CONDIŢII DE DESFĂȘURARE:

7. Programul activităţilor va fi stabilit în comun de către parteneri


8. Programul poate suferi modificări pe parcursul desfășurării proiectului dacă este în
interesul unei mai bune funcţionări.
9. Fiecare parte poate să vină cu completări sau modificări cu condiţia să anunţe la
timp.
10. În organizarea şi desfăşurarea activităţilor va fi acceptată prezenţa părinţilor care
doresc să participe sau să se implice.
11. Activitățile se desfășoară în timpul săptămânii după ora 12, sâmbăta și în
„săptămâna altfel”

PERSPECTIVELE PROGRAMULUI:
În funcţie de rezultate vom repeta aceste acţiuni şi în anii următori.
Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba
Structura Hăpria

PROIECT EDUCAŢIONAL ÎN PARTENERIAT CU COMUNITATEA


CU FINANŢARE EXTRABUGETARĂ

Titlu proiectului: “Clopotelul de argint” – coordonator înv. Cărunta Elena


Titlul subproiectului: „Glasuri cristaline” – coordonator prof. Mărginean Sorina

Scop: Stimularea interesului pentru cântare/ muzică prin actiuni specifice în rândul elevilor
claselor I-IV

Obiective:
 Descoperirea talentelor muzicale
 Valorificarea potenţialului muzical la elevi
 Dezvoltarea capacităţilor interpretative- vocale şi instrumentale
 Formarea unei culturi muzicale la copii
 Cultivarea sensibilităţii, a originalităţii interpretative, a imaginaţiei şi a creativităţii
muzicale
 Promovarea pieselor muzicale din folclorul copiilor
 Optimizarea comportamentului afectiv la copii

Grup ţintă:
- 18 elevi ai claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- 17 elevi ai claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- 23 de elevi din clasa a II-a C de la Liceul Sportiv Alba Iulia
- 32 de elevi din clasa I B de la Liceul Sportiv Alba Iulia

Beneficiari: - direcţi: elevii


-indirecţi: dascălii, părinţii, comunităţile locale
Locaţie: în fiecare şcoală, periodic
Durata: decembrie 2006- iunie 2007

Activităţi:
a) Campanie de mediatizare
-promovarea proiectului de către Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
-selectarea şcolilor partenere
-stabilirea calendarului de lucru
-contactarea şcolilor partenere şi prezentarea proiectului

b) Întâlniri protocolare
-contactarea reprezentanţilor comunităţii locale, a reprezentanţilor ISJ şi a finanţatorilor;
prezentarea proiectului
-încheierea contractelor de parteneriat
-atragerea de finanţare

c) Întâlniri de lucru
-întocmirea portofoliului proiectului
-perfecţionarea programului de activităţi comune
-negocierea repartizării vizitelor de lucru în şcoli

d) Activităţi specifice
-repetiţii, cântare după negative, în cor, duet, grup vocal, solo, karaoke, învatare şi cântare
împreună, grupurile din diferite şcoli
-spectacole

Rezultate aşteptate:
 referate, acte, documente financiare, de protocol; scrisori de intentie şi de multumire;
proiecte didactice, fişe de lucru, chestionare; materiale promoţionale- afişe, fluturaşi;
articole de publicat în presa de specialitate locală şi centrală; casete video, fotografii,
CD-uri, albume foto;

Resurse: -umane: elevi şi învaţători parteneri


-procedurale: observaţia, chestionarul, expunerea, dezbaterea, discuţii în elevi, c.d.,
parinti, inspectori scolari, consilieri educativi, directori, membri ai ansamblurilor folclorice,
sportive si corale, reprezentanti ai comunitatii locale, ai firmelor si societatilor private
-materiale: -consumabile, aparatură audio-video, sali de clasă, sala de spectacol,
PC- conectare net

Finantare: 1.400 lei - sponsorizări, resurse proprii


- 500 lei transport
- 200 lei materiale promoţionale
- 100 lei fotografii, CD-uri
- 600 lei protocol pentru copii

Parteneri:
 Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba
 Primăria Ciugud
 Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
 Liceul Sportiv Alba Iulia
 Radio Reîntregirea Alba Iulia

Evaluare:
CE SE EVALUEAZA PRIN CE METODE

-activitatea în şcoala (subproiectul) -observaţia, fişa de evaluare, portofoliul


-potenţialul artistic al elevilor -chestionarul, fişa de evaluare observarea
sistematică
-atitudini formate/comportament -chestionarul
-potenţialul educativ şi cultural al fiecărei -spectacole (aplauze)
întâlniri

Originalitatea Proiectului:
- reuneşte elevi, dascăli şi părinţi în activităţi destinate divertismentului;
- implică voluntariatul la copii, fiind un proiect conceput pentru copii de la 7 la 10 ani
(participanţi, spectatori, organizatori)
-încurajează participarea copiilor talentaţi de la varste fragede
-contracarează, prin genurile de muzica abordate, oferta negativă a manelelor

Posibile obstacole întâmpinate:

- neonorarea unor parteneriate şi a unor contracte de către terte părţi;


- lipsa susţinerii din partea instituţiilor comunităţii;
- lipsa fondurilor;
- atitudinea copiilor faţa de muzica cu inspiraţie din folclorul copiilor
Lecţii învăţate:

- atragerea şi implicarea unui număr cât mai mare de copii în activităţile de voluntariat privind
evenimentele comunităţii
- importanţa comunicării culturale între copii talentaţi şi nu numai
- necesitatea realizării unei campanii promoţionale antimanele susţinute

PROGRAM ACTIVITĂŢI – LUNA DECEMBRIE

 4 - 8 decembrie
- întocmirea acordurilor de parteneriat
- stabilirea întâlnirilor
 11-18 decembrie
- alegerea repertoriului de colinde
- repetiţii, fiecare şcoală în parte
 19 decembrie- ora 17 - Şcoala Hăpria - concert de colinde „A sosit Crăciunul”
- primirea invitatilor
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-III de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- concert de colinde susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
 20 decembrie- ora 17 - Şcoala Ciugud - concert de colinde „A sosit Crăciunul”
- primirea invitatilor
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de colinde susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
 21 decembrie - ora 17 - Liceul Sportiv Alba Iulia - concert de colinde „A sosit
Crăciunul”
- primirea invitatilor
- concert de colinde susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
 21 decembrie - ora 20,00 - Radio Reîntregirea Alba Iulia – concerte de colinde în
direct la emisiunea Păhărelul cu nectar moderată de către Teodora şi Adrian
Simion
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
 22 decembrie - ora 20,00 - Radio Reîntregirea Alba Iulia – concerte de colinde în
direct la emisiunea Păhărelul cu nectar moderată de către Teodora şi Adrian
Simion
- concert de colinde susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia

PROGRAM ACTIVITĂŢI – LUNILE IANUARIE – MARTIE


 8-26 ianuarie
- întocmirea primei părţi a portofoliului subproiectului
- întocmirea şi aplicarea de chestionare pe teme muzicale
- realizarea materialelor promoţionale pentru activităţile comune desfăşurate în luna martie
 5-28 februarie
- alegerea repertoriului de cântece
- repetiţii, fiecare şcoală în parte
 5 martie - ora 17 - Şcoala Ciugud - concert de cântece dedicate primăverii şi
mamelor „Primăvara sufletelor noastre”
- primirea invitatilor
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de cântece susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
 6 martie - ora 17 - Şcoala Hăpria – concert de cântece dedicate primăverii şi
mamelor „Primăvara sufletelor noastre”
- primirea invitatilor
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-III de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- concert de cântece susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
 7 martie - ora 17 - Liceul Sportiv Alba Iulia – concert de cântece dedicate
primăverii şi mamelor „Primăvara sufletelor noastre”
- primirea invitatilor
- concert de cântece susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor

PROGRAM ACTIVITĂŢI – LUNILE MARTIE – IUNIE

 12 martie – 6 aprilie
- întocmirea părţii a doua a portofoliului subproiectului
- întocmirea şi aplicarea de chestionare pe teme muzicale
- realizarea materialelor promoţionale pentru activităţile comune desfăşurate în luna mai
 16 aprilie - 25 mai
- alegera repertoriului de cântece
- repetiţii, fiecare şcoală în parte
 28 mai - ora 17 - Liceul Sportiv Alba Iulia – concert de cântece „Şcolărei şi
şcolăriţe”
- primirea invitatilor
- concert de cântece susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
 29 mai - Şcoala Ciugud - concert de cântece„Scolărei şi şcolăriţe”
- primirea invitatilor
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de cântece susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
 30 mai - ora 17 - Şcoala Hăpria – concert de cântece „Scolărei şi şcolăriţe”
- primirea invitatilor
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-III de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- concert de cântece susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
 31mai -15 iunie
- evaluare: definitivarea portofoliului activităţii

ŞCOALA CU CLASELE I-VIII „AVRAM IANCU”


ALBA IULIA, STR. MOLDOVEI NR. 2

REGULAMENT DE ORGANIZARE ŞI DESFĂŞURARE A


Festivalului concurs “La Porţile Apusenilor” ediţia a III-a

Argument
Festivalul Naţional de Tradiţii şi Obiceiuri Populare „La Porţile Apusenilor” este o
modalitate de a transmite şi perpetua tezaurul nostru cultural, dar în acelaşi timp şi o competiţie
între elevii participanţi la secţiunile acestui proiect.
Festivalul concurs „La Poţile Apusenilor” face parte integrantă din Calendarul
activităţilor educative pentru anul şcolar 2010-2011 aprobat de MECTS.
Obiective generale
I. Educarea elevilor în spiritul conservării şi promovării specificului regional din care fac
parte.
I. Formarea şi consolidarea în rândul elevilor a deprinderilor de valorificare a obiceiurilor
şi tradiţiilor regionale, ca elemente ale identităţii colective.

Obiectivele specifice ale festivalului:


1. Conştientizarea şi însuşirea tradiţiilor culturale ale regiunii din care fac parte.
2. Dezvoltarea capacităţii de receptare, păstrare şi perpetuare a tradiţiilor culturale în
rândul elevilor.
3. Dezvoltarea şi manifestarea unor atitudini comunitare deschise, în concordanţă cu
principiul “unitate în diversitate”.
4. Dezvoltarea abilităţilor pentru frumos şi a abilităţilor de comunicare

Condiţii de participare
Participanţii sunt obligaţi să respecte:
a. Condiţiile de înscriere – perioada solicitată în învitaţie
b. Condiţiile de vârstă – între 7 – 15 ani, pe categoriile următoare:
o Elevi de vârstă şcolară primară (7-11 ani)
o Elevi de vârstă şcolară gimnazială (11-15 ani)

Organizarea şi desfăşurarea festivalului – concurs


Pentru a se înscrie candidaţii vor completa o cerere de înscriere al cărei format se găseşte în
anexa 1, respectiv anexa 2 a prezentului regulament.
Competiţia este deschisă elevilor cu vârsta cuprinsă între 7-15 ani (ciclul primar + ciclul
gimnazial) care doresc să participe la festivalul – concurs „La Porţile Apusenilor”
Festivalul se desfăşoară pe patru secţiuni:
Sectiunea I - Concursul de eseuri şi lucrări “Satul bunicilor mei”.
Sectiunea II - Concursul elevilor “Tradiţii oglindite în pictură”.
Sectiunea III- Concursul elevilor „Icoane pe sticlă”
Sectiunea IV- Concursul elevilor “Dansuri populare tradiţionale”.
Festivalul se va desfăşura la Şcoala cu clasele I-VIII „Avram Iancu” din Alba Iulia, în data
de 20 mai 2011.

PROBELE DE CONCURS

SECŢIUNEA I
Concursul de eseuri şi lucrări “Satul bunicilor mei”

Concursul se adresează elevilor din clasele V-VIII.


Cerinţe de tehnoredactare a lucrărilor:
Titlul lucrării: font Times New Roman, 14, bold, aliniere la centru
Sub titlu aliniat la dreapta se vor menţiona:
Numele şi prenumele elevului
Clasa
Numele şi prenumele cadrului didactic coordonator
Şcoala de provenienţă,
Localitatea
Judeţul
Se va folosi Times New Roman, 12, italic, aliniere la dreapta.
Conţinutul eseului va fi tehoredactat folosindu-se Times New Roman, 14, aliniere
justify (stânga-dreapta)
Margini: sus, jos, dreapta - 2 cm, stânga – 2,5 cm
Lucrarea nu va depăşi 2 pagini.
Se vor folosi în mod obligatoriu semnele diacritice.
Data limită de trimitere a eseurilor şi a cererilor de înscriere (anexa 1) este 9 mai 2011.
Expedierea lor se va face pe adresa de e-mail: scavramiancu@yahoo.com
Evaluarea lucrărilor se va face de către o comisie de specialitate.
Clasamentul va fi afişat pe site-ul şcolii www.scai.ro până la data de 13 mai 2011
pentru a oferi posibilitatea câştigătorilor de a participa la festivitatea de premiere care va avea
loc în data de 20 mai 2011 la Casa de Cultură a Studenţilor din Alba Iulia.
Criterii de evaluare:
- originalitate şi creativitate;
- conţinut specific temei;
- respectarea cerinţelor de tehnoredactare;
- corectitudinea exprimării şi a scrisului
Premiile:
Se acordă premiile I, II şi III şi 2 premii speciale
Se acordă diplome de participare elevilor şi cadrelor didactice îndrumătoare.
TAXĂ DE PARTICIPARE: 10 RON/PARTICIPANT

SECŢIUNEA a II-a
“Tradiţii oglindite în pictură” – desen în acuarelă

Concursul se adresează elevilor din clasele I-VIII.


Desenelor vor fi realizate în acuarelă pe coli de desen - format A4. Pe spatele lucrării se
vor specifica:
o Numele şi prenumele elevului
o Clasa
o Şcoala de provenienţă
o Cadrul didactic îndrumător
o Localitatea
o Judeţul
Plicurile cu lucrări şi cererile de înscriere (anexa 1) vor fi trimise până la data de 9 mai 2011
(data poştei) la următoarea adresă:
Şcoala cu clasele I-VIII „Avram Iancu”
Str. Moldovei nr. 2
Cod. 510144
Localitatea Alba Iulia
Judeţul Alba
Se va specifica pe plic:
Festivalul Naţional de Tradiţii şi Obiceiuri Populare „La Porţile Apusenilor” pentru
secţiunea: „Tradiţii oglindite în pictură”
Evaluarea desenelor se va face de către o comisie de specialitate.
Clasamentul final va fi afişat pe site-ul şcolii www.scai.ro până la data de 13 mai
2011. Elevii clasaţi pe primele 20 de locuri vor fi invitaţi să participe la concursul care se va
desfăşura sub forma unui atelier de pictură organizat în unitatea de învăţământ în data de 20
mai 2011.
Materialele necesare vor fi asigurate de şcoala gazdă.
Criterii de evaluare a lucrărilor:
- respectarea specificului temei;
- originalitatea şi creativitatea în expresia artistică;
Premiile:
Premiile se acordă pe 2 categorii de vârstă astfel:
 Categoria 7-11 ani: premiul I, II, III şi 3 premii speciale
 Categoria 12-15 ani: premiul I, II, III şi 3 premii speciale
Se acordă diplome de participare elevilor şi cadrelor didactice îndrumătoare.
Toate lucrările trimise vor face obiectul unei expoziţii în cadrul festivalului.
Lucrările premiate vor fi cuprinse în filele unui calendar pentru anul 2012.
TAXĂ DE PARTICIPARE: 15 RON/PARTICIPANT

SECŢIUNEA a III-a
“Tradiţii oglindite în pictură” – pictură pe sticlă

Concursul se adresează elevilor din clasele I-VIII.


Participanţii vor completa o cerere de înscriere (anexa 1) pe care o vor trimite pe e-mail
la adresa: scavramiancu@yahoo.com până la data de 9 mai 2011.
Desfăşurarea concursului: atelier de pictură la şcoala organizatoare în data de 20 mai
2011.
Participanţi: cel mult trei elevi din fiecare şcoală înscrisă în concurs.
Materialele necesare: vor fi asigurate de organizatori, exceptând pensulele şi
markerele care vor fi aduse de fiecare participant.
Evaluarea lucrărilor se va face de către o comisie de specialitate.
Criterii de evaluare a lucrărilor:
- reuşita combinaţiilor cromatice după modelul original;
- acurateţea desenului (conturul);
- pensulaţia – umplerea integrală a spaţiului cu culoare;
- respectarea specificului temei.
Premiile:
Premiile se acordă pe 2 categorii de vârstă astfel:
 Categoria 7-11 ani: premiul I, II, III
 Categoria 12-15 ani: premiul I, II, III
Se acordă diplome de participare elevilor şi cadrelor didactice îndrumătoare.
Şcoala gazdă îşi rezervă dreptul de a intra în posesia lucrărilor care vor face obiectul unei
expoziţii în cadrul festivalului.
TAXĂ DE PARTICIPARE: 20 RON/PARTICIPANT
SECŢIUNEA a IV-a
“Dansuri populare tradiţionale”

Participanţi: elevii claselor IV-VIII


Desfăşurarea concursului: Casa de Cultură a Studenţilor din Alba Iulia, în data de 20 mai
2011, ora 1600.
Înscriere: se vor trimite până la data de 9 mai 2011 (data poştei):
a. formularului de înscriere (din anexa 2)
b. scurtă descriere a dansului (maxim 20 rânduri) şi a costumelor.
c. CD ce va conţine înregistarea dansului
d. dovada achitării taxei de participare (50 RON/FORMAŢIE)
la adresa:
Şcoala cu clasele I-VIII „Avram Iancu”
Str. Moldovei nr. 2
Cod. 510144
Localitatea Alba Iulia
Judeţul Alba
Se va specifica pe plic:
Festivalul Naţional de Tradiţii şi Obiceiuri Populare „La porţile Apusenilor” pentru
secţiunea: „Dansuri populare tradiţionale”
Preselecţia se va face pe baza CD-ului de către un juriu de specialitate.
Condiţii obligatorii:
- Formaţia de dans să cuprindă cel mult 10 perechi.
- Timpul alocat pentru fiecare formaţie să nu depăşească 10 minute.
Formaţiile selectate în urma evaluării CD-urilor vor fi afişate pe site-ul şcolii:
www.scai.ro până la data de 13 mai 2011.

Criteriile de evaluare:
- autenticitatea dansului şi a muzicii;
- complexitatea dansului;
- sincronizarea între mişcare şi muzică;
- autenticitatea costumelor populare;
- impactul asupra publicului;
- ţinuta şi expresivitatea artistică;
- încadrarea în timpul alocat (max. 10 minute).

Premiile:
Se acordă premiul I, II, III şi 4 premii speciale
Se acordă diplomă de participare pentru îndrumători şi pentru formaţiile participante.
NOTĂ:
Rugăm ca fiecare şcoală participantă să aducă câteva obiecte tradiţionale specifice zonei care
vor fi parte a unei expoziţii realizate în ziua festivalului în şcoala organizatoare.
Detaliile privind programul festivalului vor fi făcute cunoscute după expirarea datei limită de
înscriere (până la data de 13 mai 2011).

DIRECTOR,
Prof. Elena IGNAT

CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR
din cadrul Festivalului Naţional de Tradiţii şi Obiceiuri Populare
„La Porţile Apusenilor”
Perioada Activităţi

o Constituirea comisiilor de lucru în cadrul şcolii


o Postarea pe internet a regulamentului de desfăşurare a
februarie 2011
festivalului-concurs şi a invitaţiilor
o Selectarea elevilor din şcoală participanţi la festival
o Promovarea festivalului prin mass-media
martie 2011 o Constituirea comisiilor de jurizare
o Întâlniri de lucru cu reprezentanţii instituţiilor partenere
o Primirea lucrărilor pentru expoziţia de pictură şi a eseurilor
o Centralizarea confirmărilor de participare la festival
aprilie 2011 o Evaluarea eseurilor şi desemnarea câştigătorilor
o Evaluarea lucrărilor plastice şi desemnarea participanţilor la
atelierul de creaţie plastică din cadrul festivalului
o Asigurarea şi pregătirea logisticii necesare desfăşurării
concursurilor
aprilie-mai 2011 o Realizarea revistei festivalului
o Pregătirea structurii calendarului pe anul 2012 (finalizarea
în mai 2011)
6 mai 2011 o Primirea şi cazarea participanţilor din alte judeţe
o Desfăşurarea propriu-zisă a festivalului pe secţiuni:
Între orele 11-13:
- atelier de creaţie plastică (secţiunea II
„Tradiţii oglindite în pictură”)
- prezentarea reţetelor culinare (secţiunea III
„Tradiţii şi obiceiuri culinare”)
7 mai 2011
Între orele 16-18 desfăşurarea concursului de dansuri
populare (secţiunea IV „Dansuri populare româneşti”)
Între orele 18-18.30 premierea câştigătorilor din cadrul
celor 4 secţiuni ale festivalului
Între orele 18.30-19.00 spectacol de gală al formaţiilor de
dansuri câştigătoare
o diseminarea rezultatelor
8-15 mai 2011 o întocmirea dosarului de presă (aprecieri ale participanţilor,
articole de presă)

ANEXA 1

CERERE DE PARTICIPARE

Festivalul de Tradiţii şi Obiceiuri Populare


“La porţile Apusenilor”

Subsemnatul(a) ………………………………………………………………………..
profesor/învăţător/institutor/ la unitatea de învăţământ….……………………………….
………………………………………………………………………………………………..
din localitatea……….……………………………, jud………………..…………, telefon
(obligatoriu) ………………………….., e-mail (obligatoriu) …………………………..……
împreună cu elevul(a) ……………….…………………………………………. din clasa
……………………………..

vom participa la Festivalul de Traditii si Obiceiuri populare


“La porţile Apusenilor”

la secţiunea (se bifează una dintre secţiuni)


oSectiunea I- Concursul de eseuri şi lucrări “Satul bunicilor mei”.
oSectiunea II- A. Concursul elevilor “Tradiţii oglindite în pictură” – desen în acuarelă
oSectiunea II- B. Concursul elevilor “Tradiţii oglindite în pictură” – icoane pe sticlă
oSectiunea III- Concursul elevilor “Tradiţii şi obiceiuri culinare”.

Notă: Formularul de înscriere va fi completat pentru fiecare elev în parte.

Data,
_________
ANEXA 2

CERERE DE PARTICIPARE

Festivalul de Tradiţii şi Obiceiuri Populare


“La porţile Apusenilor”

Subsemnatul(a) ………………………………………….……….………………….
instructor/îndrumător al formaţiei de dans popular (numele formaţiei) …………..……….
…………………………………………………………………………………. de la şcoala
……………………………..…………………… din localitatea ………………….…….…,
jud………………..…………, telefon (obligatoriu) ……………………………, e-mail
(obligatoriu) ……………………………………. cu un număr de ……………. elevi.

vom participa la Festivalul de Tradiţii şi Obiceiuri Populare


“La porţile Apusenilor”
Sectiunea IV- Concursul elevilor “Dansuri populare tradiţionale”

Descrierea dansului popular care va fi prezentat în concurs (obligatoriu):

Data
__________
PROIECT EDUCAŢIONAL

Prof. înv.preşc.: ELENA BREGAR


GRĂDINIŢA NR.12
ALBA IULIA 2010/2011

MOTO :

,,Când copiii sunt lăsaţi să facă orice, în loc să înveţe, ei nu deprind nici cititul, nici muzica,
nici gimnastica şi nici bunul obicei care păstrează în chipul cel mai desăvârşit virtutea.”
DEMOCRIT
ARGUMENT

„ Copilul –scria George Călinescu - se naşte curios de


lume şi nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura îi satisface această pornire,
îl incită”.
Vârsta preşcolarităţii este cea mai favorabilă perioadă pentru acumularea unor
impresii puternice , este vârsta imaginaţiei, a fanteziei, a visării şi a jocului. Este unanim
acceptat faptul că este uşor să influenţezi formarea personalităţii copilului prin literatură, făcând
apel la sensibilitatea celui educat.
În ultimii ani se observă o scădere a interesului faţă de lectură. Televizorul,
jocurile video şi calculatorul sunt cele care au „furat” interesul copiilor şi chiar al adulţilor
pentru a citi o carte. Unii părinţi nu mai reprezintă un model pentru copil, din acest punct de
vedere, pentru că nici ei nu citesc.
Sunt copii care nu au o bibliotecă acasă, probabil din cauza preţului din ce în
ce mai mare al cărţilor sau din lipsa de interes a părinţilor faţă de acest domeniu. Instituţiile de
învăţământ sunt cele care trebuie să trezească interesul şi dragostea pentru citit a copiilor.
Acest proiect îşi propune să trezească în sufletele fragile şi avide de cunoaştere
ale preşcolarilor dorinţa de a se apropia de carte, dorinţa de a citi, dorinţa de a pătrunde încă de
mici în universul liniştit al unei biblioteci, respectul faţă de carte, faţă de cel ce a scris-o .
Începând din grădiniţă cu povestirile ilustrate, cu audiţii şi vizionări de diafilme sau
chiar filme, până în şcoală când dorinţa de a citi le va îndrepta paşii către bibliotecă, sperăm ca
prietenul nedespărţit şi cel mai drag copiilor să fie socotită – cartea .

„ Cartea este trebuinţa de singurătate a omului neliniştit şi curios, o făgăduinţă, o bucurie, o


călătorie prin suflete, gânduri şi frumuseţi!”
TUDOR ARGHEZI

RESURSE DE TIMP: Un an şcolar


RESURSE UMANE:
 Preşcolari (grupa”STELUŢE” şi “MUGURAŞI”)
 Educatoarele de la clasă
 Părinţi
 Şcoala nr. 7
 Învăţătoare -Felicia Radu
 Bibliotecari

RESURSE MATERIALE:

 cărţi pentru copii / poveşti


 enciclopedii
 set planşe / anotimpuri
 set planşe / domenii de activitate
 caiete tip / nivel vârstă
 pliante
 consumabile
 casete audio şi video
 rechizite şcolare
 diverse materiale primite de la părinţi
 cd.-uri, calculator,internet
RESURSE FINANCIARE:
 sponsorizări
 donaţii
 fonduri Step by step

SCOPUL PROIECTULUI :
Stimularea interesului pentru lectură şi a grijii pentru carte în perioada preşcolarităţii, în
vederea atenuării unora din cauzele care pot genera eşecul şcolar.
Constituirea unui fond minim de carte din donaţii, sponsorizări şi achiziţii , în vederea
dotării sectorului bibliotecă din grupele de preşcolari implicate în proiect .

OBIECTIVE PROIECTULUI :
A) PRIVIND COPIII PREŞCOLARI:
 Să înţeleagă că tipăritura are înţeles;
 Să ştie din ce este alcătuită cartea;
 Să manifeste interes, grijă şi respect faţă de carte;
 Să înţeleagă că drumul unei cărţi este lung şi anevoios.
 Cultivarea dorinţei de a păstra cartea în bună stare, pentru ca să poată fi citită
de cât mai mulţi copii;

B) PRIVIND CADRELE DIDACTICE:


 Asigurarea unui mediu educativ propice învăţării cititului-scrisului;
 Organizarea şi planificarea experienţelor de limbaj ale fiecărui copil în funcţie
de ritmul propriu de dezvoltare;
 Planificarea unor activităţi diversificate curriculare şi extracurriculare care să
familiarizeze copiii cu cartea;
 Amenajarea în sala de clasă a unui centru de activitate:Alfabetizare,
Bibliotecă..

 Îmbogăţirea colecţiei de carte pentru copii cu ajutorul părinţilor.


 Trezirea interesului preşcolarilor pentru literatură;
 Apropierea copiilor preşcolari de carte si de cuvântul scris;
 Conştientizarea părinţilor cu privire la rolul lor în formarea şi dezvoltarea deprinderilor
de pre-citire;
 Creşterea implicării părinţilor în activitatea grădiniţei şi în crearea unui mediu
stimulativ, util şi funcţional în cadrul grădiniţei ;
 Sensibilizarea părinţilor şi a altor factori în vederea realizării unor acte de
donaţii şi sponsorizări;

C) PRIVIND PĂRINŢII COPIILOR


 conştientizarea părinţilor copiilor din grădiniţă şi şcoală cu privire la rolul
pe care îl au în educaţia propriilor copii;
 creşterea implicării părinţilor în activitatea grădiniţei şi a şcolii în scopul
realizarii unui mediu ambiental cald şi sigur pentru copii, felul în care
familia şi educatoarea pune cartea în valoare;
 educarea părinţilor cu privire la selectarea şi recomandarea cărţilor potrivite
vârstei copilului;
 citirea unor poveşti, lecturi adecvate copiilor, supravegherea lecturii
propriilor copii.
În cadrul proiectului demarat, în parteneriat, am realizat întâlniri, mese rotunde, am organizat
lectorate pentru părinţi, pentru ca aceştia să conştientizeze importanţa demersului nostru. Iată
cateva întâlniri, în care am dezbătut această temă:
 Biblioteca de acasă şi de la grădiniţă;
 Cum selectăm cărţile pentru copii?
 Ce cărţi preferă copilul meu?
 Când şi cum citesc copilului meu?
 Cum puteţi sprijini unitatea pentru acest proiect?
 Chestionare la începutul şi finalul proiectului.
GRUP ŢINTĂ : Preşcolarii de la grupele:
„STELUŢE” şi „MUGURAŞI”
MODALITĂŢI DE REALIZARE

- Activităţi specifice organizate în centrul Alfabetizare


- Prezentări de carte pentru copii
- Citiri de imagini,de poveşti
- Confecţionarea unor cărti de către copii ( ilustraţii )
- Organizarea unor expoziţii de carte pentru copii
- Vizite la biblioteca unităţii, librărie
- Audiţii; concursuri;
- Montaje literare;
- Scenete, dramatizarea unor poveşti şi prezentarea lor în faţa copiilor de clasa I sau
a colegilor de la grădiniţă;

PARTENERI IMPLICAŢI ÎN PROIECT :

1. Biblioteca şcolii, grădiniţei,grupei ”STELUŢELOR”


2. Şcolarii clasei I-IV
3. ASOCIAŢIA „VERONICA”
4. Părinţii copiilor
5. Librăriile din oraş
Părinţii vor fi implicaţi în acest proiect prin întâlniri , mese rotunde lectorate cu
părinţii ,activităţi desfăşurate împreună cu copiii , pentru ca aceştia să conştientizeze
importanţa demersului proiectului . Iată câteva întrebări pe această temă
-Cum selectăm cărţile pentru copii?
-Ce cărţi preferă copilul meu?
-Când şi cum îi citesc copilului meu?
-Cum puteţi sprijini derularea acestui proiect?

FINALITATEA PROIECTULUI
- Elaborarea unor informări, rapoarte referitoare la stadiul parcugerii programului
- Confecţionarea unor cărţi de către copii
- Organirea unor expoziţii de carte pentru copii la nivel de unitate.
- Serbări cu diferite ocazii

EVALUARE:
- Prezentarea unor texte cunoscute ( povestiri, repovestiri, scenete, poezii, desene,
“cărţi” confecţionate de către copii, serbări)
- Concursuri tematice între cele două grupe
- Program artistic de ziua şcolii
- Activităţi desfăşurate împreună cu părinţii
- Expoziţii cu relizările copiilor
- Expoziţie cu cărţiile achiziţionate în perioada derulării programului
- Vizită la Biblioteca oraşului
INVENTAR DE ACTIVITĂŢI

PERIOA-DA CONŢINUT MOD DE REALIZARE RESPON-


SABIL
octombrie “BIBLIOTECA PENTRU TOŢI” Familiarizarea copiilor cu Educatoarele,
biblioteca şi „secretul” Părinţii
cărţilor
noiembrie „ CARTEA, PRIETENA MEA! „ Amenajarea unei Educatoarele
biblioteci în sala de clasă Părinţii
decembrie “SCRISOARE CĂTRE Desen din imaginaţie Educatoarele
MOŞ CRĂCIUN”

decembrie “ COLINDUŢĂ DE CRĂCIUN„ Serbarea de Crăciun Educatoarele

ianuarie “MIHAI EMINESCU –POETUL Spectacol în parteneriat Educatoarele


IUBIT„ cu şcoala nr.7 Învăţătoarea

februarie “LA GURA SOBEI” Poveşti spuse de bunicii Educatoarele


copiilor Bunicii copiilor

martie “UN DAR PENTRU MAMA” Confecţionarea unei cări Educatoarele


“Cadou pentru mama” Tăticii
martie E ZIUA TA MĂMICO ! Recital de poezie Educatoarele
Părinţii
aprilie HRISTOS A ÎNVIAT! Citim cărţi despre Sfintele Educatoarele
sărbători Preotul

mai DE UNDE CUMPĂRĂM O CARTE ? Vizită la librărie Educatoarele ,


Părinţii

iunie ”CĂLĂTORIE ÎN LUMEA Realizarea unui album cu Educatoarele


BASMELOR” lucrările copiilor
GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL LUNCA MUREŞULUI

PROIECT EDUCAŢIONAL

„DRAGI MI-S OAMENII DIN SAT”

MOTO:

„Etnografia nu este altceva decât dovada că formele şi obiectele antichităţii s-


au păstrat până în prezent, făcând dovadă de continuitate, de adaptare şi influenţă a unui popor
asupra altuia.”
(Aurel Filimon)

ARGUMENT:

În localitatea în care ne desfăşurăm activitatea convieţuiesc români, maghiari,


rromi. În cadrul grădiniţei sunt cuprinşi copii aparţinând celor trei naţionalităţi, unele familii
fiind mixte. În general, familiile de rromi s-au integrat în viaţa satului preluând, unii tradiţiile şi
obiceiurile românilor, iar alţii ale maghiarilor, nefiind însă o comunitate separată. Cu toate
acestea o mică parte a obiceiurilor şi tradiţiilor rromilor se păstrează şi astăzi.
În cadrul grădiniţei noastre secţia maghiară are grupă separată, desfăşurându-şi
activitatea în limba maternă. Rromii sunt integraţi, în general, în grupele secţiei române.
Din dorinţa de a facilita mai buna cunoaştere a copiilor între ei, dar şi pentru a
se familiariza cu tradiţiile şi obiceiurile fiecărei etnii, ne-am propus realizarea acestui proiect
educaţional. În cadrul proiectului se vor desfăşura activităţi extracurriculare, de promovare a
tradiţiilor satului, sub forma unor întâlniri a tuturor copiilor din grădiniţă. Copiii sunt dornici să
se implice în astfel de activităţi în care să-şi pună în valoare talentul artistic. Astfel se simt
importanţi, ştiind că pot şi ei să contribuie la păstrarea şi preţuirea acestor comori naţionale.
SCOPUL PROIECTULUI:

Promovarea valorilor culturale specifice naţionalităţilor conlocuitoare, dezvoltarea


interesului copiilor pentru tradiţiile şi obiceiurile locale.
OBIECTIVE GENERALE:

1. Dezvoltarea capacităţii de cunoaştere şi înţelegere a tradiţiilor şi obiceiurilor etno-


culturale ale zonei.
2. Prezentarea unor texte literare, a unor cântece şi dansuri tradiţionale specifice satului.
3. Dezvoltarea simţului artistic, estetic.
4. Dezvoltarea abilităţii de recunoaştere, acceptare şi respect al diversităţii.

PERIOADA DE DESFĂŞURARE: decembrie 2009 – aprilie 2010

GRUP ŢINTĂ:

Beneficiari direcţi: preşcolarii grădiniţei şi cadrele didactice implicate în proiect;


Beneficiari indirecţi: părinţi , comunitate locală.

RESURSE:

- umane: preşcolari, cadre didactice, părinţi, invitaţi


- materiale: costume naţionale, obiecte de artizanat, mărgele, calculator, imprimantă, aparat foto
- financiare: autofinanţare
CONŢINUTUL PROIECTULUI:
* Cine suntem şi ce dorim să realizăm?
* Povestea bunicilor, povestea mea…
* Drag mi-e cântecul şi portul!
* Mândru sunt că ştiu juca!
* Împreună pe scenă!

ECHIPA DE PROIECT:

Educatoare VANCEA DANIELA – coordonator proiect


Educatoare CÎMPAN MONICA ELISABETA – membru
Educatoare DAROCZI IRMA – membru
Educatoare ROŞA FLORINA DANIELA – membru

REZULTATE SCONTATE:

 Organizarea unor spectacole


 Realizarea unui album cu poze din cadrul activităţilor
 Dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de copiii de altă etnie.

DIRECTOR, COORDONATOR PROIECT,


PROF. FLOAREA SĂRMAŞIU ED. DANIELA
VANCEA
CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR
NR. ACTIVITĂŢILE PROPUSE INDICATORI DE PERFORMANŢĂ PERIOADA/ RESPONSABILII
CRT. LOCAŢIA ACTIVITĂŢILOR
1. Cine suntem şi ce dorim să  Prezentarea programului şi preluarea Decembrie 2009 Educatoarele
realizăm? propunerilor viitorilor participanţi. G.P.N. Lunca Mureşului Vancea Daniela
 Prezentarea unui cod de conduită. Câmpan Monica
2. Povestea bunicilor, povestea  Prezentarea unor texte literare folclorice Ianuarie Educatoarele
mea… specifice fiecărei etnii 2010 Câmpan Monica
 Dezvoltarea dragostei pentru literatura G.P.N. Lunca Mureşului Daroczi Irma
populară Roşa Florina
 Dezvoltarea capacităţii copiilor de a povesti Vancea Daniela
un text
 Realizarea unor discuţii comparative
referitoare la informaţiile transmise prin textele
prezentate, discuţii în care sunt antrenaţi copii,
părinţi, bunici.
3 Drag mi-e cântecul şi portul!  Interpretarea unor cântece tradiţionale februarie Educatoarele
 Recunoaşterea unor fragmente din creaţii 2010 Câmpan Monica
muzicale populare, corespunzătoare specificului Daroczi Irma
de vârstă al copilului preşcolar. Roşa Florina
 Prezentarea şi descrierea portului popular Vancea Daniela
specific fiecărei naţionalităţi.
4. Mândru sunt că ştiu juca!  Învăţarea unor jocuri populare . martie Educatoarele
 Dezvoltarea capacităţii de a lucra în echipă. 2010 Câmpan Monica
 Dezvoltarea capacităţii de exprimare artistică Daroczi Irma
artistică prin joc. Roşa Florina
Vancea Daniela
5. Împreună pe scenă!  Prezentarea unui spectacol având ca bază aprilie Educatoarele
textele, cântecele şi jocurile populare pregătite în 2010 Câmpan Monica
timpul derulării proiectului.. Daroczi Irma
 Realizarea unui album cu fotografii din Roşa Florina
timpul desfăşurării proiectului. Vancea Daniela
 Identificarea aspectelor pozitive şi negative
apărute în urma desfăşurării proiectului.
DESCRIEREA ACTIVITĂŢILOR
ACTIVITATEA NR.1
TITLUL ACTIVITĂŢII: Cine suntem şi ce dorim să realizăm?
TIPUL ACTIVITĂŢII: Întâlnire pentru instruire, stabilirea programului de lucru,
organizarea spaţiului de lucru.
PERIOADA DE DESFĂŞURARE: decembrie 2009
LOCUL DESFĂŞURĂRII: sala de grupă
NUMĂR DE PARTICIPANŢI: 79 preşcolari, 60 părinţi, Doamna Floarea Sărmaşiu-
directorul Şcolii cu clasele I-VIII „Simion Lazăr” Lunca Mureşului
RESPONSABIL: Vancea Daniela, Cîmpan Monica
BENEFICIARI: preşcolarii, părinţii, cadrele didactice
MIJLOACE: calculator, aparat foto digital,multifuncţional color,
MODALITĂŢI DE EVALUARE: sondaj de opinie
DESCRIEREA ACTIVITĂŢII: Prin această activitate se identifică preşcolarii şi părinţii
interesaţi de participarea la acest proiect. Preşcolarii şi părinţii sunt informaţi cu privire la
activităţile ce urmează a fi demarate, prin prezentarea unui material pe D.V.D. Sunt preluate
eventualele propuneri ale părinţilor şi copiilor. Se înregistrează opiniile acestora. Se prezintă
codul de conduită al participanţilor la acest proiect. Se organizează grupurile de lucru.

ACTIVITATEA NR.2
TITLUL ACTIVITĂŢII: Povestea mea, povestea bunicilor
TIPUL ACTIVITĂŢII: Prezentarea unor texte literare folclorice
PERIOADA DE DESFĂŞURARE: ianuarie 2010
LOCUL DESFĂŞURĂRII: sala de grupă
NUMĂR DE PARTICIPANŢI: 79 preşcolari, 60 părinţi şi bunici, comunitatea locală
RESPONSABIL: Cîmpan Monica, Daroczi Irma, Roşa Florina, Vancea Daniela
BENEFICIARI: preşcolari, părinţi, cadre didactice
MIJLOACE: cărţi, pliante, calculator, planşe ilustrate.
MODALITĂŢI DE EVALUARE: joc de rol, exerciţii de comunicare, aprecieri verbale
DESCRIEREA ACTIVITĂŢII: Prin această activitate se urmăreşte familiarizarea
participanţilor cu elemente care compun textul literar folcloric(folosirea unor regionalisme,
arhaisme). Grupurile de lucru vor prezenta următoarele texte literare:
Grupa română: „Pipelca”, „Fata săracului cea isteaţă”, „Basmul cu soarele şi luna”
Grupa maghiară: „Crăiasa cu păr de aur”, „Ţăranul şi vulpea”, „Vulpea şi caşcavalul”
Grupa rromă: „Cei doi fraţi cu părul de aur”, „Ţiganca şi privighetoarea”, „Hai-Hai”
ACTIVITATEA NR.3
TITLUL ACTIVITĂŢII: Drag mi-e cântecul şi portul
TIPUL ACTIVITĂŢII: Interpretarea unor cântece tradiţionale
PERIOADA DE DESFĂŞURARE: februarie 2010
LOCUL DESFĂŞURĂRII: sala de grupă
NUMĂR DE PARTICIPANŢI: 79 preşcolari, 60 părinţi, bunici, comunitatea locală
RESPONSABIL: Cîmpan Monica, Daroczi Irma, Roşa Florina, Vancea Daniela
BENEFICIARI: preşcolari, părinţi, cadre didactice
MIJLOACE: calculator, D.V.D., C.D., costume populare, obiecte de artizanat
MODALITĂŢI DE EVALUARE: aprecieri verbale
DESCRIEREA ACTIVITĂŢII: În cadrul acestei activităţi se vor audia şi recunoaşte
melodii populare din tezaurul folcloric românesc, maghiar şi ţigănesc. În acelaşi timp
fiecare grupă îşi va prezenta portul popular specific atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.
Astfel se vor învăţa şi apoi interpreta cântecele:
Grupa română: „Bade, pălărie nouă”, „Înflorit-a ruguţu’”
Grupa maghiară: „Az a szep, az a szep”(Cel frumos), „Zsebkondom negy sarka”(Batista în
colţuri)
Grupă rromă: „Şatra”, „Florăresele”
ACTIVITATEA NR.4
TITLUL ACTIVITĂŢII: Mândru sunt că ştiu juca!
TIPUL ACTIVITĂŢII: Învăţarea unui ansamblu de dansuri folclorice
PERIOADA DE DESFĂŞURARE: martie 2010
LOCUL DESFĂŞURĂRII: sala de grupă
NUMĂR DE PARTICIPANŢI: 79 preşcolari, 60 părinţi, bunici, comunitatea locală
RESPONSABIL: Cîmpan Monica, Daroczi Irma, Roşa Florina, Vancea Daniela
BENEFICIARI: preşcolari, părinţi, cadre didactice
MIJLOACE: costume populare, obiecte de artizanat, calculator, D.V.D., C.D.
MODALITĂŢI DE EVALUARE: aprecieri verbale
DESCRIEREA ACTIVITĂŢII: Prin această activitate urmărim familiarizarea
participanţilor cu un ansamblu de dansuri folclorice, specifice fiecărei etnii, după cum
urmează:
Grupa română: „Dansul Haţegana”, „Alunelul”, „Dansul fetelor de la Căpâlna”
Grupa maghiară: „Csardas”, „Dans maghiar bărbătesc-ponturi”
Grupa rromă: „Dans ţigănesc”

ACTIVITATEA NR.5
TITLUL ACTIVITĂŢII: Împreună pe scenă!
TIPUL ACTIVITĂŢII: spectacol
PERIOADA DE DESFĂŞURARE: aprilie 2010
LOCUL DESFĂŞURĂRII: sala de grupă
NUMĂR DE PARTICIPANŢI: 79 preşcolari, 60 părinţi, bunici, comunitatea locală, cadrele
didactice ale Şcolii cu clasele I-VIII „Simion Lazăr” Lunca Mureşului
RESPONSABIL: Cîmpan Monica, Daroczi Irma, Roşa Florina, Vancea Daniela
BENEFICIARI: preşcolari, părinţi, cadre didactice
MIJLOACE: costume populare, obiecte de artizanat, , materiale pentru decor, calculator,
D.V.D., aparat foto digital, întocmirea unui album cu fotografii realizate în timpul
desfăşurării proiectului
MODALITĂŢI DE EVALUARE: aprecieri verbale, analiza comportamentului
participanţilor pe parcursul derulării proiectului, întocmirea unui album cu fotografii
realizate în timpul desfăşurării proiectului
DESCRIEREA ACTIVITĂŢII: Prin această activitate urmărim realizarea unui spectacol la
care să participe toţi copiii grădiniţei, părinţii, bunicii, comunitatea. Spectacolul va avea
formatul unei întâlniri între grupurile etnice şi va cuprinde ca principale momente
dramatizări după poveştile şi basmele parcurse, apoi prezentarea unor cântece şi jocuri
populare învăţate în timpul desfăşurării proiectului. Se va realiza albumul cu fotografii
reprezentative . coordonatorul proiectului va prezenta raportul final asupra întregii
activităţi .
INVITAŢIE

NOI COPIII GRĂDINIŢEI CU PROGRAM NORMAL LUNCA MUREŞULUI DORIM SĂ VĂ AVEM ÎN MIJLOCUL NOSTRU ÎN
TIMPUL DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII NOASTRE,
PROIECTUL TEMATIC
„DRAGI MI-S OAMENII DIN SAT”.
PROIECTUL SE VA DESFĂŞURA ÎN DATA DE 20.04.2010, LA ORA 12,30. NE VOM BUCURA MULT DACĂ VEŢI FI
ALĂTURI DE NOI ŞI NE VEŢI SPRIJINI ÎN REALIZAREA ACESTUI PROIECT.
VĂ MULŢUMIM ŞI VĂ AŞTEPTĂM…

COPIII ŞI EDUCATOARELE
TOAMNA DARNICĂ
PARTENERIAT EDUCAŢIONAL ŞCOALĂ -GRĂDINIŢĂ

Coordonator: GOIA (TRIF) FELICIA


Domeniul de educaţie: EDUCAŢIE ECOLOGICĂ
Aplicant: Şcoala cu clasele I-VIII ,,Iosif Pervain”Cugir
Colaboratori:
- Grădiniţa Nr. 2
- Căminul Nr.3

Argument

Trăim într-o ţară cu patru anotimpuri.Frumoasă şi ţara,frumoase şi


eleAnotimpurile ne arată chipul fiecărei zile,ne oferă bogăţiile şi frumuseţile ,,raiului
de pe pământ”, ne îndulcesc inima cu bucurii nespuse. Pentru că avem atâta bogăţie
şi culoare în jurul nostru,ne încărcăm permanent cu energia şi emoţia naturii.
Fiecare anotimp este un izvor nesecat de inspiraţie şi de împlinire a planurilor
noastre.Pe lângă familie,rude,prieteni,noi cadrele didactice trebuie să
îi ajutăm pe micii învăţăcei să descopere tainele naturii,dărnicia ei şi mai ales să-i
învăţăm chibzuinţa şi bunăvoinţa de a avea o măsură în toate.
Prin toate activităţile desfăşurate în cadrul acestui proiect ne-am propus să
aducem în atenţia celor implicaţi, diverse aspecte ale toamnei,cum ar fi:activităţile
oamenilor,viaţa plantelor şi a animalelor,frumuseţile şi bogăţiile ei.Ne-am gândit să
exprimăm sentimentele noastre în desene şi obiecte efectuate manual,să învăţăm
cântece,poezii,jocuri,să desfăşurăm activităţi comune şi un schimb de experienţă cu
preşcolarii de la instituţii aflate în apropierea şcolii noastre.
Credem că aceste activităţi îi vor motiva şi stimula pe elevii noştri să preţuiască
dărnicia naturii şi munca statornică a harnicilor gospodari.Dorim de asemenea să le
insuflăm încredere în vrednicia lor şi mândria că trăiesc într-o ţară frumoasă şi bogată.

Scopul proiectului:
Educarea ecologică a elevilor prin desfăşurarea de activităţi specifice
anotimpului de toamnă.

Obiectivele proiectului:
o Cunoaşterea activităţilor desfăşurate de către oameni,în anotimpul de
toamnă;
o Îmbogăţirea cunoştinţelor despre viaţa plantelor şi a animalelor;
o Exprimarea sentimentelor faţă de frumuseţile şi bogăţiile toamnei;
o Stimularea competiţiei între elevi şi cadre didactice;
o Implicarea părinţilor în pregătirea şi derularea activităţilor.

Grupuri ţintă:
- preşcolarii de la grădiniţele arondate şcolii
- elevii cl. a III-a A
- cadre didactice
- părinţi

Resurse:
a) temporale: 4-29 octombrie 2010
b) materiale:legume şi fructe naturale,frunze,hârtie cartonată colorată,hârtie
glasată,carioci,consumabile,calculator,imprimantă,culegeri.
c) umane:elevi,cadre didactice,părinţi.
d) spaţiale: şcoala,grădiniţa,căminul
e) financiare: sponsori locali

Activităţi de informare: întâlniri periodice între coordonator şi cadrele


didactice;întâlniri cu părinţii elevilor.

ACTIVITĂŢI

Nr.
Data Tema Descrierea activităţilor Resurse
crt
,,Toamna  cunoaşterea activităţilor desfăşurate în acest anotimp; hârtie,
7
1 mândră,  realizarea unor afişe,desene,pliante inspirate din munca reviste,
oct.
harnică” oamenilor; carioci
hârtie,
 stabilirea materialelor necesare pentru activităţile ce vor urma;
carton,
15 ,,Culorile  realizarea desenelor,obiectelor practice cu materiale din
2 imagini,
oct. toamnei” natură;
culori,
 aranjarea clasei cu podoabe specifice toamnei
frunze
 învăţarea de cântece şi poezii despre anotimpul tomana; culegeri,
22 ,,Toamna
3  realizarea unei reviste a clasei/a grupei calculator,
oct. veselă”
 întreceri şi jocuri în aer liber imprimantă
 prezentarea unui program pentru părinţi
legume,
28 ,,Dărnicia  aflarea unor noutăţi despre viaţa din pădure, de la un părinte
4 fructe, flori,
oct. toamnei” pădurar;
calculator
 vizitarea expoziţiei din şcoală

Metode: observaţia, dezbaterea, analiza produselor activităţii, munca independentă, pe


grupe, în perechi

Evaluarea proiectului:
 desene,colaje specifice acestui anotimp
 afişe,pliante,postere
 expoziţii
 invitaţii pentru serbare
 portofolii cu lucrările elevilor
 reviste
 diplome
 jurnale
 fotografii

Bibliografie:

1. Vasilica Firimiţă,Rodica Şova, 1999:Vers şi cânt în grădiniţă, Editura Didactică şi


Pedagogică, Bucureşti;
2. Daniela Beşliu,Alexandrina Dumitru,2007: Frumoasă lume a copilăriei,
Antologie de texte literare, Editura Corint, Bucureşti;
3. Eugenia Şincai,Gheorghe Alexandru, 2007: Lecturi literare pentru ciclul primar
Editura Gheorghe Alexandru,Bucureşti.
PROIECT EDUCAŢIONAL
”ECOLOGIA PE ÎNŢELESUL COPIILOR”
Drăghiţă(Nae)Ana

Motto: “ Zâmbetul Pământului stă în puterea noastră”

ECHIPA DE PROIECT:
Profesor : NAE ANA
Educatoare: HARTLEIN IMOLA

Cadre didactice implicate :


-Ed. Avram Aurora
-Inst. Cinca Adela
-Inst. Fotin Laura
-Inst. Diacu Daniele
-Ed. Stoicescu Maria
-Ed. Coşeriu Ana
-Prof.Cordea Ecaterina
-Ed. Todea Constanţa
-Prof. Goţa Anca
-Ed. Iacob Ana
-Prof.Irina
-Prof.Mărginean Angela
Grup tintă:
- preşcolari (3- 6\7 ani)
- părinţi
- cadre didactice implicate
- comunitatea locală

Parteneri: - Agenţia pentru Protecţia Mediului Alba


-Direcţia Silvică Alba/Ocolul Silvic Alba
-S.C.REMAT ALBA S.A (Şerdean Mirel)
-Comitetul Reprezentativ al Părinţilor
-Radio” Ardeleanul”Alba Iulia
-ISJ Alba

Durata proiectului : octombrie 2010 / iunie 2011

ARGUMENT
Ocrotirea mediului înconjurător reprezintă pentru întreaga societate un obiectiv primordial, o
sarcină a cărei realizare trebuie coordonată , armonizată şi integrată foarte bine în sistemul
disciplinelor şcolare din cadrul sistemului educational. În procesul de învăţare din ţara noastră, la
nivelul vârstei preşcolare, educaţia ecologică este considerată ca o dimensiune fundamentală .
Aşadar , în grădiniţă se pun bazele primelor cunoştinţe, deprinderi, în ceea ce priveşte cunoaşterea
omului, a mediului înconjurător şi a relaţiei dintre aceştia. Avem convingerea că putem să trezim
interesul copiilor pentru tot ce-i înconjoară şi să le formăm o atitudine pozitivă faţă de mediu prin
realizarea unor activităţi atractive ,accesibile, pe o tematică de actualitate . activând nivelul
afectiv al învăţării , prin accentuarea aspectelor ce ţin de legăturile emoţionale .
SCOPUL : Dezvoltarea capacităţii de cunoaştere şi înţelegere a mediului înconjurător
prin stimularea curiozităţii pentru investigarea acestuia; formarea unor atitudini pozitive,
active, de toleranţă, solidaritate, protecţie şi responsabilitate în relaţionarea cu mediul
înconjurător; conştientizarea raportului direct dintre mediu şi sănătatea individului şi
cultivarea atitudinilor responsabile implicate în protejarea mediului.

OBIECTIVE :
Pentru copii:
 dezvoltarea capacităţii de cercetare, explorare, investigare a mediului;
 înţelegerea necesităţii protejării mediului;
 identificarea unor norme de comportament ecologic în diverse situaţii;
 creşterea dorinţei de a ocroti, respecta şi proteja natura prin implicarea copiilor
în activităţi cu caracter experimental şi demonstrativ;
 manifestarea disponibilităţilor copiilor de a participa la acţiuni de îngrijire şi
protejare a mediului;
 implicarea părinţilor şi a altor factori educaţionali ai comunităţii în formarea şi
dezvoltarea unei conduite ecologice a copiilor
 dezvoltarea unui program de educaţie ecologică la nivel preşcolar
Pentru cadre didactice:

 Crearea unui mediu educaţional favorabil şi stimulativ pentru motivarea copilului în


vederea ocrotirii naturii ;
 Imbogăţirea permanentă a bazei materiale;
 Atragerea partenerilor educaţionali şi a altor factori comunitari în sprijinirea
acţiunilor de educaţie ecologică iniţiate de grădiniţă.

Pentru părinţi :

 Implicarea părintilor în formarea si dezvoltarea unei conduite ecologice a copiilor;


 Conştientizarea necesităţii de a ocroti natura ca datorie cetăţenească, moral-etică.

RESURSE:
 MATERIALE: panou, clame, bolduri, coli de scris, hartie
glasse,hartie creponata, lipici,calculator, markere,acuarele,
imprimanta,camera foto,aparat, foto, flori ornamentale, puieţi,
seminţe, ghivece, pământ, stropitoare,hârlet,lopatele, deseuri, saci
menajeri,diplome copii, ecusoane, materiale auxiliare
informationale;
 FINANCIARE: autofinanţare , sponsorizări;
 DE TIMP: octombrie2010 - iunie 2011
EVALUARE:
 afişarea şi popularizarea proiectului şi acţiunilor propuse pentru ca toti cei implicati
să-şi organizeze resursele materiale şi de timp;
 amenajarea unui colt ecologic cu panouri ECO , a ,,Coltului verde “ în sălile de
grupă;
 realizarea unei expoziţii cu fotografii, pliante,lucrări practice şi plastice , etc
realizate de copii în timpul desfăsurării proiectului;
 colectarea selectivă a deşeurilor în scopul reducerii cantitătii lor;
 concurs pe teme ecologice;
INVENTAR DE ACTIVITĂŢI

Luna Tema activităţii Modalităţi de realizare

Oct. Plantele de camera- - reamenajarea coltului naturii;


2010 sănătate, frumuseţe şi - îngrijirea plantelor de cameră.
culoare -idei practice

Nov. ,,Reciclăm, - colectarea si valorificarea deseurilor ( hartii, reviste, ziare,si deseuri


2010 recondiţionăm, din plastic.etc. )
refolosim” -expoziţie cu obiecte/jucării/materiale didactice realizate din diferite
deşeuri
-participă reprezentantul S.C.Remat S.A
Dec. Copiii şi drepturile lor - confecţionarea unor podoabe din materiale reciclabile
2010 pentru împodobirea bradului ecologic.
- exprimarea drepturilor copiilor prin intermediul
desenului , a picturii ,a altor activităţi practice
-realizarea unei expoziţii

Ian. Diversitate biologică -curiozităţi din lumea plantelor –citire de imagini;


2011 -vizionare film desene animate cu mesaj
ecologic;
-rezolvare de fişe “Aşa da /aşa nu”
-participă reprezentantul de la Agenţia pentru Protecţia
Mediului

Feb. Colţul ecologistilor - amenajarea sectorului ECO cu materiale


2011 şi imagini cu mesaj ecologic puternic;
-alegerea insemnelor ecologice
-elaborarea codului de conduită ecologică
-activităţi în colaborare cu alte grupe similare;

Martie Luna verde - auditie cântece


2011 Ce se întâmplă în pădure; -activităţi de informare despre viaţa pădurii în anotim-
Pădurea izvor de sănătate; pul iarna ;
Apa –sursa vieţii -experimente , convorbiri , lecturi după imagini ,
povestiri;
-realizare de postere , pliante , fluturaşi cu mesaje
ecologice şi răspândirea acestora;
-idei practice ilustrate
-participă reprezentantul Romsilva Alba /Ocolul Silvic Alba
-
Apr. Sărbătotoarea -activităţi practice (plantare de flori , sădire de pomi.
2011 îngrijirea plantelor şi a puieţilor , a florilor ,etc.)
Planetei Albastre - drumetii;
- observarea fenomenelor din natură în timpul
primaverii.

Mai. Sa descoperim tainele - excursii ;


2011 naturii -convorbiri;
-lecturi;
-activităţi artistico plastice;

Iun. Eco -carnaval -concurs;


2011 -parada costumelor realizate din deşeuri şi
materiale refolosibile ;
-scenete ; dramatizări ; dansuri;
- schimb de impresii , materiale
-participă toţi factorii implicaţi în proiect

Fiecare profesor participant ,poate decide în alegerea modului de organizare


a activităţii , a datei în care să aibă loc actiunea , a locului de desfăşurare şi a
colaboratorilor si partenerilor care vor fi implicaţi în activitate ,în funcţie de nivelul
grupei, starea timpului, opţiunile părinţilor şi ale copiilor, posibilitatea şi timpul
acordat de invitaţi, corelarea programului altor instituţii, alte acţiuni planificate, etc .

GRĂDINIŢA NR. 12 AUTORITATEA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ


ALBA IULIA ALBA IULIA

PROIECT DE PARTENERIAT
EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATE

Prof. înv. preş.: ELENA BREGAR


EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATE LA PREŞCOLARI
ARGUMENT
Introducerea „Educaţiei pentru sănătate” ca activitate opţională în grădiniţă este
cerută de necesitatea protejării şi menţinerii sănătăţii copiilor preşcolari.
Educaţia pentru sănătate la preşcolari permite învăţarea comportamentelor
sanogene şi integrarea lor în rutinele comportamentale. În sens larg, educaţia pentru sănătate
este reprezentată de toate experienţele de învăţare care conduc la îmbunătăţirea şi menţinerea
stării de sănătate. În sens restrâns, educaţia pentru sănătate implică dezvoltarea abilităţilor
cognitive, sociale şi emoţionale cu rol protector asupra sănătăţii şi dezvoltarea unui stil de
viaţă sănătos prin întărirea comportamentelor sănătoase şi reducerea comportamentelor de
risc.
Sănătatea a fost definită de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii într-o formulă
sintetică astfel: „Sănătatea este starea de completă bunăstare fizică, mentală şi socială, care
nu se reduce la absenţa bolii sau infirmităţii. Deţinerea celei mai bune stări de sănătate de
care este capabilă persoana umană este unul din drepturile fundamentale ale omului.
Sănătatea este o problema socială , economică şi politică , dar şi o problemă ce vizează
drepturile omului.”
Educaţia pentru sănătate reprezintă componenta de informare-comunicare a
promovării sănătăţii. In acest fel, educaţia pentru sănătate şi promovarea sănătăţii sunt strâns
legate între ele. Dacă promovarea sănătăţii se bazează prin definiţie pe participarea activă în
procesul de schimbare a unui public avizat, educaţia pentru sănătate reprezintă un instrument
crucial pentru acest proces.
Educaţia pentru sănătate este un termen folosit pentru a desemna ocazii de învăţare
create deliberat pentru a facilita schimbări de comportament în vederea atingerii unui
obiectiv predeterminat. In acest context, educaţia pentru sănătate este strâns legată de
prevenirea bolilor, urmărind prin aceasta schimbarea comportamentelor ce au fost
identificate ca fiind factori de risc pentru anumite boli. Este în mod esenţial o activitate
educaţională care implică o anumita formă de comunicare destinată să îmbunătăţească
cunoştinţele şi să dezvolte înțelegerea şi deprinderile care favorizează sănătatea. Educaţia
pentru sănătate este interesată atât de individ cât şi de colectivitate, atât de comportamente
sănătoase cât şi de comportamente la risc.
Educaţia pentru sănătate devine eficace în măsura în care este privită ca unul din
scopurile principale ale acţiunii educaţionale , aflându-se în raporturi de interdependenţă cu
celelalte scopuri ale educaţiei. Formarea deprinderilor igienice începe în familie şi este
completată în grădiniţă şi mai târziu, în şcoală.
Pentru acest domeniu educativ considerăm importante formarea unor moduri de execuţie
corectă a deprinderilor şi formarea motivaţiei necesare pentru efectuarea lor, prin înţelegerea
necesităţii executării anumitor activităţi igienice.
In cadrul educaţiei pentru sănătate la preşcolari, nouă educatoarelor, ne revine un
rol important alături de părinţi în dezvoltarea unor comportamente care descriu un stil de
viaţă sănătos al copiilor în grădiniţă: comportament alimentar, practicarea exerciţiului fizic,
comportamente de autostimulare şi autoigienă, precum şi o serie de comportamente
preventive. Exemplul personal oferit de educatoare şi părinţi este un alt factor care
contribuie la reuşita educaţiei pentru sănătate.
In acest sens avem la îndemână o gamă variată de activităţi în care copilul se
familiarizează cu mediul nou în care a intrat, îşi formează, fixează, consolidează
comportamente sanogene, îşi aprofundează cunoştinţele cu privire la o alimentaţie
sănătoasă , cu rolul important al mineralelor şi vitaminelor în menţinerea sănătăţii noastre, cu
importanţa curăţeniei în menţinerea sănătăţii etc.
A învăţa copilul de la cea mai fragedă vârstă, să fie îngrijit, să respecte regulile de
igienă personală, să se obişnuiască cu un regim raţional de alimentaţie, înseamnă a pune
bazele trainice formării comportamentului igienic. Modul de abordare a acestor activităţi
pleacă de la ideea că este bine pentru copii să înţeleagă de mici că sănătatea nu înseamnă
numai absenţa bolii, ci şi un mod de viaţă echilibrat.

OBIECTIVE CADRU
 Achiziţionarea unor cunoştinţe şi capacităţi pentru aplicarea normelor de igienă
personală;
 Dezvoltarea atitudinii şi a comportamentului pozitiv, vizând protecţia şi securitatea
propriei persoane, prin cunoaşterea factorilor care distrug sănătatea şi a normelor
care o protejează;
 Dezvoltarea deprinderilor de igienă personală şi a comportamentului preventiv;
 Dezvoltarea spiritului de colaborare şi combatere în echipă a unor comportamente
negative, pe baza unui sistem de norme;
 Cunoaşterea unor norme de comportament pentru asigurarea echilibrului dintre
sănătatea individuală şi cea colectivă;
 Formarea şi cultivarea interesului pentru problematica sănătăţii;
 Formarea deprinderilor de alimentaţie raţională, de desfăşurare de exerciţii fizice,
de odihnă şi recreere în vederea menţinerii sănătăţii;
 Formarea unor atitudini ca fundament pentru un comportament în favoarea
sănătăţii;
 Încurajarea copiilor să dezvolte atitudini pozitive fată de sănătate - practici
de viaţă legate de sănătate şi un nivel înalt de stimă - care sunt esenţiale
pentru îmbunătăţirea sănătăţii.

OBIECTIVE DE REFERINTA

 Să cunoască schema corporală umană;


 Să înţeleagă noţiunile de sănătate , igienă, boală;
 Să dobândească un sistem de cunoştinţe şi deprinderi privind igiena personală,
igiena locuinţei, a clasei, a mediului;
 Să cunoască propria stare de sănătate şi cauzele/simptomele unor stări de boală;
 Să cunoască şi să respecte regulile de igienă personală în diferite situaţii;
 Să respecte regulile zilnice de igienă dentară;
 Să cunoască pericolele pe care le implică nerespectarea regulilor de igienă personală
şi în colectiv;
 Să cunoască rolul alimentaţiei raţionale/sănătoase în dezvoltarea armonioase a
individului;
 Să cunoască rolul hotărâtor al medicului în administrarea de medicamente;
 Sa înţeleagă efectul pozitiv şi negativ al medicamentelor;
 Să cunoască şi să valorifice sursele oferite de natură în păstrarea sănătăţii;
 Să cunoască şi să înţeleagă importanţa evitării zonelor, spaţiilor poluate;
 Să cunoască şi să conştientizeze efectul substanţelor poluante/toxice/interzise,
copiilor, asupra sănătăţii organismului; să li se facă cunoscute situaţii concrete în
acest sens;
 Să cunoască şi să respecte norme ce determină un comportament profilactic;

CONŢINUTURILE ÎNVĂŢĂRII
 „Corpul uman” – alcătuirea corpului uman, organe de simţ, păstrarea sănătăţii;
 „ABC-ul sănătăţii” – vocabular, comportamente, exemple specifice;
 „Ca să cresc mare” – igienă personală;
 „Medicul te sfătuieşte” – vizită la medicul de familie, comportamente preventive;
 „Piramida alimentelor” – alimentaţie sănătoasă;
 Jocuri, exerciţii, vizionare CD, TV, PPT, scenete, activităţi practice, dialoguri pe
teme de sănătate şi întâlniri cu specialişti din domeniul sănătăţii;

EVALUARE

 Concurs „CRUCEA ROŞIE”


 Concursuri şi dialoguri între copiii din grădiniţă pe teme de sănătate
 Jocuri de rol, dramatizări, scenete, povestiri
 Expoziţii tematice
 Lecţii demonstrative, întâlniri cu părinţii copiilor
 Observarea sistematica a comportamentului copiilor

FINALITĂŢI ŞI STANDARDE DE PERFORMANŢĂ

Activităţile de învăţare vor fi orientate spre a dezvolta copiilor următoarele


performanţe:
 Să aibă formate deprinderi de securitate personală
 Să adopte comportamente adecvate pentru păstrarea sănătăţii
 Să poată formula regulile igienice în legătură cu propriul corp, hrana,
îmbrăcăminte, odihnă, în relaţiile cu ceilalţi;
 Să poată aduce argumente pentru necesitatea păstrării curăţeniei şi
respectării igienei
 Să pună în practică cunoştinţele şi regulile însuşite referitoare la
sănătatea şi securitatea personală prin exersarea de deprinderi

INVENTARUL DE ACTIVITĂŢI

SEMESTRUL I

NR. TEMA MOD DE OBS.


DATA
CRT. REALIZARE
ACESTA SUNT EU! OBSERVARE
SEPTEMBRIE
1
2 „MULTĂ SĂNĂTATE” LECTURA UNOR
SEPTEMBRIE
– URARE LA ROMÂNI ! TEXTE
3 „UN COPIL BOLNAV” POVESTE/CON-
OCTOMBRIE
„DE CE SUNT UNEORI BOLNAV” VORBIRE
4 “SFATUL MAMEI” MEMORIZARE
OCTOMBRIE
5 “STOMĂCELUL - PRIETENUL MEU” ! VIZIONARE CD,
OCTOMBRIE
(CUM MÂNCĂM?) PPT
6 JOCURI SENZORIALE
OCTOMBRIE NE HRĂNIM SĂNĂTOS! VIZITĂ LA
BUCĂTĂRIE
7 NOIEMBRIE FRUCTELE/LEGUMELE ŞI ACTIVITATE
SĂNĂTATEA ! PRACTICĂ
„VITAMINE DE LA TOATE” DIALOGURI CU
MEDICUL
GRĂDINIŢEI
8 „DOCTORIŢA PERIUŢA” ÎNTÂLNIRE CU
NOIEMBRIE CE ESTE CARIA ŞI CUM O MEDICUL
PREVENIM? STOMATOLOG
9 “LA TOALETĂ!” OBSERVARE/EXERCI
NOIEMBRIE
DEPRINDERI DE IGIENĂ PERS. ŢIU
10 “MURDĂREL ŞI MURDĂRICA!” POVESTEA
NOIEMBRIE
„UNDE SE ASCUND MICROBII?” EDUCATOAREI
11 ,,MICROBII – DUŞMANII INTÂLNIRE CU
DECEMBRIE
SĂNĂTAŢII” MEDICUL
12 „UN COPIL ACCIDENTAT!” VIZIONARE CD,
DECEMBRIE
INTERNET
13 „SUNT FERICIT !” INTÂLNIRE CU
DECEMBRIE
MOŞ CRĂCIUN!
14 IGIENA LOCUINŢEI – „CASA MEA DIALOG
IANUARIE ESTE CURATĂ”! „VISE ŞI POVESTEA
COŞMARURI” EDUCATOAREI
15 “SĂ ÎNVĂŢĂM DIN POEZII!” POEZII DESPRE
IANUARIE
SĂNĂTATE
16 „DOCTORUL MUŞEŢEL” CONVORBIRE
IANUARIE “ CE ŞTII DESPRE CEAI /
MEDICAMENTE”

SEMESTRUL II
NR. TEMA MOD DE OBSER
DATA
CRT. REALIZARE VAŢII
1 JOCURILE ÎN AER LIBER / CONVORBIRE
FEBRUARIE
CĂLIREA ORGANISMULUI !
2 „DOCTORUL VACCIN” ÎNTÂLNIRE CU
FEBRUARIE
„CUM PUTEM EVITA GRIPA” MEDICUL
3 “PRIETENII MEI DIN NATURĂ“! VIZIONARE CD.
FEBRUARIE
MEMORIZARE
4 „SĂNĂTATE ÎN FAMILIA MEA!” LECT.DUPĂ
MARTIE
IMAGINI
5 CE POT FACE SINGUR ? JOC EXERCIŢIU
MARTIE
“CE PERICOL NE PÂNDEŞTE ?” LECTURĂ DUPĂ
6
MARTIE „CUM PREVENIM ACCIDENTELE IMAGINI
DIN CASĂ” CONVORBIRE
7 “SOARELE - APA - AERUL” LECT.DUPĂ
APRILIE
PRIETENII SĂNĂTĂŢII! IMAGINI
8 “OUL-ALIMENTE PROASPETE” ! ÎNTÂLNIRE CU
APRILIE
MEDICUL
9 “ATENŢIE! PERICOL DE LECT.DUPĂ
APRILIE
ACCIDENT!” IMAGINI
10 „VRĂJITOARELE FOC ŞI FUM!” POVESTEA
MAI
EDUCATOAREI
11 „ATENŢIE - ESTE OTRĂVITOR!” JOC EXERCIŢIU
MAI
12 MAI “CE ŞTIM DESPRE SĂNĂTATE ?” CONCURS
TEMATIC
13 “COPII SĂNĂTOŞI ŞI VOIOŞI” CONCURS
IUNIE
EVALUARE TEMATIC

GRĂDINIŢA NR.12 ALBA-IULIA


GRUPA “STELUŢE”
PROIECT EDUCAŢIONAL

ELENA BREGAR
LIVIA BARA

ARGUMENT
Educaţia este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti, de asemenea educaţia
religioasă este posibilă în vârsta copilăriei deoarece însuşi sufletul copilului are în interiorul
său cele necesare pentru aceasta. Sufletul copilului poate fi întărit ca o cetate; simţurile sunt
porţile acestei cetăţi sau întăriturile lui. Se poate spune că sufletul cel mai propice pentru
educaţie este sufletul curat al copilului. Educaţia religioasă creştină este posibilă numai dacă
Hristos însuşi este primit în sufletul omului şi dacă acest suflet lucrează împreună cu Hristos
la desăvârşirea sa.
Educaţia religioasă şi catehizarea presupun o introducere a subiectului în marile
mistere, facilitând întâlnirea şi înţelegerea religiei şi tradiţiei creştine. Experienţa religioasă
îl face pe om să înţeleagă şi să acţioneze mai bine, îl invită la reflexie, îl luminează interior.
Ea are drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii la individul copil sau adult.
Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă. Religiozitatea este o stare psihică derivată
din credinţa într-un principiu suprem, etern şi imuabil. Educaţia religioasă creştină, de pildă,
are ca proiect formarea şi desăvârşirea profilului moral-religios, întruparea la nivelul uman a
unor virtuţi, într-un fel “îndumnezeirea” omului, în măsura “coborârii” acestui atribut la
dimensiunea şi condiţia umanului.
Din încercările de a surprinde specificul educaţiei religioase, se pot extrage
următoarele trăsături ale educaţiei religioase:
1. Doar omul poate fi educat în perspectivă religioasă; această latură formativă, ca şi
educaţia în general, nu poate fi apanajul lumii subumane;
2. Educaţia religioasă presupune, în afară de om, prezenţa dimensiunii
transcendente, a unui factor informat mai presus de om şi de lume;
3. Educaţia religioasă nu se realizează de la sine, instantaneu, ci presupune o
intervenţie exterioară conştientă, o serie de tactici procedurale şi metodologice,
deliberate, dimensionate de factorii care înfăptuiesc o atare educaţie;
4. Intenţionalitatea acestei laturi a educaţiei este imprimată şi de prezenţa unui scop,
a unui proiect al devenirii personalităţii umane în perspectiva unei valori ce merită
să fie încorporate de individul copil sau adult.
Formarea conştiinţei religioase comportă trecerea prin anumite stadii, intervale de timp
în care chestiunile fundamentale ale omului sunt percepute şi primesc rezolvări
particulare.
Copilul trebuie să ştie că tot ce îl înconjoară, toate cele necesare vieţii şi activităţile lui
sunt daruri de la Dumnezeu. Să ne străduim aşadar să altoim vlăstare ale noastre cu cei mai
de soi muguri ai înţelepciunii, să cultivăm în sufletele lor cele mai frumoase flori ale
speranţei; să le deschidem porţile sufletelor să intre credinţa şi puterea de a lupta pentru
adevăr şi dreptate; să-i învăţăm să fie buni, miloşi şi cuminţi.

SCOPUL PROIECTULUI:
 Sensibilizarea copiilor pentru iubirea de Dumnezeu
 Formarea virtuţilor creştine
 Cultivarea comportamentelor moral-creştin
 Educarea atitudinilor de toleranţă între copiii care aparţin diferitelor culte.
OBIECTIVE CADRU:
 Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii şi desăvârşirii
omului
 Cunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase
 Formarea virtuţilor creştine şi cultivarea comportament moral religios.
 Cunoaşterea unor obiceiuri creştineşti specifice sărbătorilor religioase:
- Crăciunul, Boboteaza, Buna Vestire, Floriile, Paştele etc.;
 Cultivarea valorilor moralei creştine:
- Iubirea aproapelui (ceilalţi copii); respectarea bătrânilor; bucuria de a
face fapte bune; să nu minţi, să nu furi (dorinţa de a fi cinstit); dorinţa
de a fi modest; să înveţe să fie generoşi; să nu urască; să înveţe să
ceară iertare când greşesc; să fie optimişti şi să aibă încredere în sine
şi în alţii, să fie capabil de a cunoaşte şi venera valorile sacre.
OBIECTIVE DE REFERINŢE :
 Să afle despre existenţa lui Dumnezeu să încerce a simţi prezenţa lui
Dumnezeu ca o mare binefacere pentru noi toţi.
 Să identifice pe Iisus Hristos ca pe fiul lui Dumnezeu
 Să respecte regulile de comportament moral-religios în familie, grădiniţă şi
biserică
 Să dobândească deprinderea de a se ruga
 Să participe la manifestările tradiţionale creştineşti
OBIECTIVE SPECIFICE:
A. Obiective privind cadrele didactice:
 Asigurarea unui mediu educativ propice desfăşurării unei activităţi de
educaţie religioasă
 Observarea şi comentarea unor imagini cu conţinut religios
 Realizarea unor dialoguri cu copii privind mesajul ce se desprinde din
povestiri, poezii, cântece
 Transmiterea şi asimilarea cunoştinţelor de ordin religios;
 Formarea convingerilor, sentimentelor, atitudinilor de iubire şi evlavie la
copii preşcolari;
 Formarea deprinderilor de a se închina, de a folosi unele obiecte religioase,
de a săvârşi fapte bune;
B. Obiective privind părinţii şi alţi factori educaţionali implicaţi
 Implicarea părinţilor în diverse acţiuni pe parcursul derulării proiectului
(vizită la diferite biserici unde copii au ocazia să cunoască aspectul
locaşurilor sfinte)
 Să se familiarizeze cu unele texte religioase
 Să înţeleagă şi să transmită corect mesajul şi limbajul religios
Resurse umane:
 Copii preşcolari cu vârste cuprinse între 5-6 ani
 Educatoarele
 Părinţii copiilor
 Preoţi - parteneri la proiect
Resurse materiale:
 Icoane, cărţi, casete audio, imagini cu conţinut religios, hârtie xerox,
 Biblia pentru copii; Biblia - Cartea Cărţilor; Biblia copiilor în imagini
 Cărţi de colorat cu tematică religioasă, cu modele de comportament
 Creioane colorate, acuarele, aparat foto
DURATA: un an şcolar
GRUPUL ŢINTA: Gupa mare ”STELUŢE”
RESPONSABILI: Directorul unităţii
Educatoarele grupei
MODALITAŢILE DE REALIZARE:
 Amenajarea unui loc numit “Micul creştin!”
 Participarea copiilor în acţiunile propuse
 Audierea unor lecturi cu texte religioase
 Învăţarea unor rugăciuni, pilde, poezii, cântece cu conţinut religios, colinde
 Convorbiri pe baza textelor învăţate
 Activităţi cu caracter religios desfăşurate pe grădiniţă
 Participarea la împărtăşanie
 Vizită la (locaşurile sfinte) biserica din apropierea grădiniţei
 Convorbiri cu participarea preoţilor din parohie
 Exemple de comportament
REZULTATELE AŞTEPTATE ÎN URMA DERULĂRII PROIECTULUI „ MICUL
CREŞTIN!”:
Este o datorie sfântă pentru părinţi şi educatori de a implanta copiilor un ritm de
viaţă spirituală creştină, de a le forma unele deprinderi morale. Luând cunoştinţă de
învăţăturile de bază ale Evangheliei la această vârstă fragedă, descoperind dragostea lui
Dumnezeu, în sufletele celor mici se vor naşte mult mai uşor sentimente nobile de iubire şi
respect pentru părinţi şi educatori, de prieteni, dreptate şi adevăr; să fim mai buni, mai
iubitori în fiecare zi şi nu numai de sărbători. În cadrul acestui proiect copii au participat cu
interes şi plăcere, au învăţat să fie mai buni, să nu fie lacomi, să se ajute între ei, să ceară
iertare când greşesc şi să spună “te iert”.
În vechiul testament se spune că: “Omul se cunoaşte după copiii pe care i-a lăsat în
urmă” aşadar să ne străduim să lăsăm în urma noastră copii buni, copii înţelepţi.
Cercetările în domeniul psihologiei copilului şi practica educativă înaintată ne
arată că educaţia moral-religioasă este posibilă de la cea mai fragedă vârstă iar vârsta
preşcolară cu trăsăturile de voinţă şi caracter în formare, având ca germen însăşi
personalitatea umană, ne îndreptăţesc să afirmăm că introducerea unor elemente ale
educaţiei religioase la grădiniţă este un lucru important şi necesar. Acest tip de activităţi pe
care le desfăşurăm în grădiniţă ajută foarte mult la formarea caracterului copiilor ce trebuie
modelat în conformitate cu planul divin.
Suntem creştini prin integrarea noastră într-o tradiţie şi apoi prin „Sfântul Botez”
şi devenim creştini prin conduite învăţate zi de zi.
Prin lectura unor povestiri cu caracter religios copiii au învăţat să se închine
corect, au cunoscut semnificaţia Sfintei Cruci ca simbol al creştinătăţii, au aflat despre Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, au cunoscut modele de comportament creştin din faptele
sfinţilor, şi mai mult decât atât au fost ajutaţi să facă diferenţa dintre lăcomie şi modestie,
dintre minciună şi adevăr, să manifeste înţelegere şi să ofere iertare aproapelui, să fie
dornici de a da ajutor celor ce au nevoie, să-şi recunoască propriile greşeli pentru a obţine
iertarea, să înveţe să fie generoşi şi buni cu ceilalţi din jur.
Memorarea unor rugăciuni au determinat copiii să le recite cu uşurinţă şi cu
multă pioşenie în diferite momente din activitatea zilnică.
Activităţile de desen, pictură şi activităţile practice au sensibilizat copiii în
realizarea temelor cu conţinut religios cu o deosebită participare şi implicare ca mici
creştini.
Serbarea Crăciunului este ziua de naştere a Mântuitorului, Cel care prin jertfa Sa
ne-a învăţat : binele, frumosul, morala, credinţa şi iubirea. Activităţile prin care copiii au
avut ocazia sa simtă iubirea lui Dumnezeu, să cunoască obiceiurile creştine, să se
familiarizeze cu arta religioasă şi cu pictura de icoane pe sticlă.
Prin activităţile “Dăruind vei dobândi” copiii, din puţinul lor, au dăruit celor care
aveau nevoie, hăinuţe, jucării, rechizite, fructe şi dulciuri, au confecţionat ornamente pentru
masa de Crăciun şi de Paşte, au realizat tablouri, felicitări pentru părinţi, copii şi bunici.
Am îndrumat copiii să meargă la biserică duminica şi în sărbătorile religioase, să
se împărtăşească, să asculte cu luare-aminte învăţăturile din predicile preotului.
La toate aceste activităţi copiii au participat cu interes şi plăcere, au manifestat
emoţii pozitive şi atitudini creştineşti, încercând să-i ajute pe alţii, să ceară iertare când
greşesc şi să spună „Te iert” etc.
La vârsta preşcolarităţii achiziţiile interioare sunt foarte ample, la fel influenţând
şi puterea exemplului adulţilor, copiii aşteaptă să vadă şi să găsească la noi oamenii din
jurul lor, adevăratele lor modele creştine de urmat. „Ţinuta demnă, comportarea atentă cu
copiii şi cu cei din jur lasă urme adânci asupra conduitei lor.” (V. Ţîrcovnicu)
De asemenea analiza unor fapte negative au o mare influenţă în educaţia moral-religioasă
trezind copiilor stări afective de bucurie, încredere în sine, entuziasm dar şi dezaprobare,
repulsie ca reacţie la stări şi fapte negative.
Exemplul părinţilor care merg la biserică, atitudinea justă a acestora faţă de
muncă, modestia şi corectitudinea lor în relaţiile cu vecinii, colegii, precum şi buna
înţelegere din familie marchează pozitiv conduita copilului. Lipsa unor calităţi părinteşti îl
sărăceşte pe copil în exersarea şi însuşirea unor conduite, ele rămânându-i străine. Pornind
de la realitatea că totul se învaţă, putem spune că orice copil învaţă de la părinţi şi educatori
cele mai bune şi mai multe din atitudinile comportamentale :modul de a vorbi, de a se
comporta, consecvenţa sau inconsecvenţa comportamentală. Copiii aşteaptă să vadă şi să
găsească în noi, oamenii din jurul lor, adevăratele lor modele creştine de urmat.
„ Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl
povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar şi atunci când
nu sunteţi acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi cu alţi oameni şi despre alţi oameni,
cum vă bucuraţi sau vă întristaţi, cum vă purtaţi cu prietenii, cum râdeţi, cum citiţi ziarul –
toate acestea au o mare însemnătate.” (A.S.Makarenko)
Utilizarea cu tact pedagogic şi măiestrie a strategiilor didactice va conduce în
timp la realizarea individului ca subiect moral, respectiv ca agent care gândeşte, vibrează şi
acţionează în spiritul exigenţelor sociale, al idealului, valorilor, normelor şi regulilor pe care
societatea le impune.
Bibliografie:
1. Alexandru, Gheorghe & colectivul, Metodica predării religiei, Editura “Gheorghe
Alexandru”, Craiova, 2000.
2. Biblia povestită copiilor –Editura Ştefan
3. Baştovoi, S., Micul Pateric, Ed. Cathisma, 2008
4. Carte ortodoxă de rugăciuni, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia
5. Costache,D., Rolul familiei în educaţia copiilor. O perspectivă eclezială în familia
şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, Tipografia de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 2002  
6. Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă conţinut şi forme de realizare, Editura
Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1996
7. Popescu, I., Metodica predării religiei, Piteşti, 1997
8. Răducanu, A.,Filip S., Îndrumător – elemente de educaţie religioasă pentru
învăţământul preşcolar, vol. I, Editura”Grafika Print”, Bucureşti, 1999
9. Revista Cultura creştină,  Ed. Buna Vestire, Blaj, 2003
***Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1982

CALENDARUL ACŢIVITAŢILOR “MICUL CREŞTIN”


DATA TEMA ACTIVITĂŢII MIJLOC DE REALIZARE
Octombrie Biserica “Lăcaşul sfânt” Vizită/observare-Biserica din
„Semnul Sfintei Cruci”, cartier/participarea la slujba
„Tatăl nostru”, religioasă
“Înger,Îngeraşul meu” Memorizare
„În fiecare dimineaţă” Lectură după imagini
„Doamne Iisuse Hristoase” Audiţie- cântece bisericeşti
Noiembrie “Ochiul lui Dumnezeu” Memorizare
“Veniţi , copii , la rugăciune” Povestiri religioase
„Despre Îngeri”, Pictură/desen
„Îngeraşul meu păzitor”

Decembrie „Dumnezeu- Tatăl Ceresc” Lectura educatoarei


“Povestea Sfântului Nicolae” Povestiri religioase
„Sfântul Nicolae - prietenul copiilor”, Acţiuni caritabile
„O mână de ajutor” / “Dăruind vei Colinde, colinde!
dobândi” Povestire religioasă
“Moş Crăciun cu plete dalbe” Serbarea de Crăciun
„Naşterea Domnului” Participare la slujba religioasă
„În aşteptarea lui Moş Crăciun”
Ianuarie “Botezul Domnului” Convorbire
„Ne botezăm şi ne împărtăşim” Participare la slujba religioasă
“Cu familia la biserică” Acţiune în familie(exemplu)
„Rugăciunile începătoare” Memorizare
Februarie „Fapte bune”, Modele de comportament
„Către Maica Domnului”, Memorizare
„Iisuse Doamne Sfinte” Audiţie - cântece bisericeşti
Icoane pe sticlă Pictură pe sticlă
Martie “Dragostea de mamă” Lectura educatoarei
“Iubirea unei mame!” Memorizare
“Recunoştinţa” Modele de comportament
“Să faceţi şi voi la fel”
„Fapte bune/fapte rele”

Aprilie Sfintele Paşti -“Coşuleţ cu ouă de Desen/pictură/activitate practică


Paşti” Încondeierea ouălor roşii
Biblia - Cartea Cărţilor Lectură după imagini
Biblia copiilor în imagini Activităţi practice
Felicitări pentru părinţi Povestiri religioase
„Învierea Domnului” Acţiuni caritabile
„Răstignirea” Participarea la slujba religioasă
„O mână de ajutor”
“Să-i mulţumim lui Dumnezeu”
Mai “Fapte bune” Modele de comportament
„Copilul lacom” Lectură după imagini
„Rugăciunile începătoare” Memorizare
Biserica “Lăcaşul sfânt” Participarea la slujba religioasă
Iunie “Cunoaşterea lui Dumnezeu” Lectura educatoarei
Pilde şi povestiri religioase Evaluare proiect

XXX

XXX

S-ar putea să vă placă și