Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
RAMONA PETROVAN
PARTENERIATELE EDUCAŢIONALE
DE LA TEORIE LA PRACTICĂ
Alba Iulia
2012
CUPRINS
Prefaţă
***
a adaptării socioeducaţionale
Biserica
Educaţia familială/ Asociaţii ale
Mass-media
părinţilor
Structuri asociative
Dimensiuni ale cooperării SCOALA
Instituţii culturale
familie-şcoală
FAMILIA COMUNITATEA
Învăţarea pe bază de proiect este o activitate care implică un grup de participanţi pentru a
suplimenta sau întării metode de învăţare tradiţionale. Este o abordare constructivistă care
angajează elevii în investigarea problemelor reale. Cercetările au arătat că acestă abordare are o
eficienţă crescută în creşterea motivaţiei elevilor şi în stimularea operaţiilor superioare ale
gândirii. Implică toţi elevii şi cere ca ei să-şi stabilească singuri obiectivele învăţării, să decidă
asupra strategiilor de învăţare şi să propună în ce privinţă doresc să fie evaluaţi.
Proiectele de succes nu sunt acelea în care cadrul didactic este cel care planifică, predă,
supraveghează, iar elevii fac ,, munca grea”. În proiectele de succes cadrele didactice cer
elevilor: să cerceteze, să gândească, să planifice, să proiecteze, să rezolve probleme, să
programeze activităţi conform unui orar, să colaboreze, să negocieze, să prezinte, să utilizeze
abilități complexe, să prelucreze informaţia şi să reflecteze.
Învăţarea pe bază de proiect este un proces şi în acelaşi timp un produs. Un proces în
care:
- Elevii investighează, descoperă, prelucrează informaţii despre o temă de real
interes pentru ei, care are relevanţă atât pentru experienţa lor de viaţă anterioară,
cât şi pentru contextele vieţii cotidiene în care ei vor fi subiecţi.
- Elevii sunt actori cu roluri multiple în organizarea, planificarea, realizarea şi
evaluarea activităţilor.
- Elevii sunt puşi în situaţii practice în care sunt determinaţi intrisec să
experimenteze deprinderi şi capacităţi noi şi să le consolideze pe cele dobândite.
- Elevii utilizează cooperarea ca modalitate de bază în atingerea scopurilor
individuale şi de grup.
- Se construieşte o comunitate de învăţare.
Un produs care:
- Reflectă efortul individual şi de grup pentru atingerea anumitor obiective formulate
şi de programă, şi de elevi împreună cu cadrul didactic.
- Constituie dovada implicării fiecărui elev şi a interesului pe care fiecare elev l-a
manifestat pentru împlinirea unui parcurs colectiv.
Acest mod de învăţare permite elevilor să achiziţioneze o multitudine de competenţe
esenţiale pentru a obţine succesul:
- Resurse: elevii ştiu cum să aloce timpul, materialele, spaţiul si persoanele.
- Deprinderi interpersonale: elevii pot lucra în echipe, se pot învăţa unii pe alţii,
pot să conducă, să negocieze, să lucreze cu persoane provenind din medii socio-
culturale diferite.
- Informaţie: Elevii pot achiziţiona şi evalua informaţii, pot organiza şi păstra
informaţia, o pot interpreta şi o pot comunica.
- Sisteme: elevii înţeleg sistemele sociale, organizaţionale şi tehnologice, pot
monitoriza şi corecta performanţa, pot proiecta şi îmbunătăţi sistemele.
- Tehnologie: elevii pot selecta echipamentul şi instrumentele, pot utiliza tehnologia
pentru realizarea anumitor sarcini.
Totodată permite elevilor achiziţionarea următoarelor capacităţi de bază:
- Deprinderi de bază: cititul, scrisul, socotitul şi raţionamentul matematic, a vorbi
şi a asculta.
- Capacităţi legate de gândire: a învăţa, a raţiona, a gândi creativ, a lua decizii şi a
rezolva probleme.
- Calităţi personale: responsabilitate individuală, stimă de sine şi autoconducere,
sociabilitate şi integritate morală.
La nivelul unităţilor școlare se pot desfăşura proiecte pe diferite teme, cum ar fi:
Împreună pentru o şcoală incluzivă ( parteneriat şcoală- familie)
Şcoala părinţilor( parteneriat şcoală- familie)
E-vacanţa (şcoală- clubul scolar şi Biserica)
În lumea minunată a cărţilor (şcoală – bibliotecă)
Siguranţa copilului- prioritate a şcolii, familiei şi poliţiei
Micii creştini (şcoală – bisericile din localitate)
Educaţia pentru sănătate (şcoală- dispensarul medical)
Lada de zestre a bunicii ( şcoală- muzeu)
Proiectele implementate cât şi altele aflate în derulare sunt o provocare atât pentru elevi
cât şi pentru cadre şi părinţi. Atunci când elevii sunt intrinsec motivaţi să afle ceva, ei sunt
dornici să caute în toate sursele informaţii despre subiectul care îl interesează. În acelaşi timp, ei
înţeleg că ceea ce vor obţine este rezultatul muncii lor şi poartă responsabilitatea acţiunii pe care
o desfăşoară. Acesta pote fi o acţiune individuală, dar şi una de grup. Responsabilitatea este în
ambele cazuri şi una individuală şi una colectivă, întrucât reprezintă o contribuţie la finalizarea
unui proiect colectiv. Asumarea participării la un proiect este dublată de responsabilitate şi acest
sentiment se consolidează pe măsură ce proiectele stârnesc implicarea necondiţionată a elevilor.
Produsul final al proiectului reprezintă în acelaşi timp satisfacţie şi motivaţie, satisfacţie pentru
ceea ce s-a împlinit şi motivaţie pentru a porni din nou la realizarea altui proiect.
Un mare câştig al utilizării acestei metode este acela că elevii îşi descoperă autonomia şi
învaţă treptat ce înseamnă ducerea la bun sfârşit a unui proiect. Pentru aceasta este nevoie să fie
respectate anumite principii:
- Cooperarea, co- participarea – acest principiu subliniază valoarea parteneriatului
dintre cadru didactic şi elev, şi dintre elevi. Este un principiu care susţine învăţarea prin
cooperare, deci lucrul în grupuri mici, dar şi situarea celor doi actori pe poziţii de egalitate ca
nivel de implicare şi de susţinere.
- Co- influenţă, negociere – acest principiu acordă elevilor puterea de a influenţa
activitatea din clasă prin participarea lor, de a interveni la modificarea sau luarea unor decizii
prin negociere. Este un principiu care creează elevilor senzaţia că părerea lor este importantă şi
contează. Prin acest fapt, atitudinea elevilor devine una mai deschisă şi acceptă cu mai multă
uşurinţă supunerea faţă de reguli şi decizii.
- Luarea deciziilor în comun – un principiu care asigură în foarte mare parte un climat al
clasei care promovează comunicarea, acceptarea, toleranţa şi respectul reciproc.
- Co- responsabilitatea – este un principiu consecutiv celor anterioare. Implicarea
elevului în luarea deciziilor creează sentimentul implicării şi al apartenenţei la comunitatea
clasei.
- Libertatea iniţiativei – atât timp cât elevii nu vor simţi că ideile lor sunt o sursă
importantă de inspiraţie pentru cadru didactic şi un fundament în luarea deciziilor, precum şi un
mod de a contribui activ la construirea învăţării, progresul lor va fi unul încetinit şi va cunoaşte
multe piedeci interioare. Iniţiativa este expresia dorinţei de-a învăţa, de a se implica, de a
experimenta situaţii, experienţe noi.
- Respect şi toleranţă – este un principiu care se referă de fapt la toate activităţiile care se
desfăşoară în spaţiul clasei. Elevii învaţă, încă din primele zile ale vieţii de şcolar, că părerea
celorlalţi trebuie respectată şi că diferenţele între elevi nu trebuie să genereze conflicte.
- Participarea familiei este foarte importantă, deoarece părinţii sunt prin experienţa lor
de viaţă o resursă informaţionaţă care nu este ,, exploatată” la nivelul la care ar fi de dorit să se
întâmple.
Important este ca elevul să simtă că opinia fiecăruia este importantă şi trebuie respectată;
orice iniţiativă poate fi exprimată şi este încurajată; a greşi nu reprezintă un eşec, ci un prilej de
a învăţa ceva, de a colabora cu colegii pentru a reuşi; toţi sunt parteneri în realizarea acestui
proiect colectiv; toţi sunt responsabili în egală măsură de reuşita proiectului; ceea ce au realizat
este produsul muncii lor şi le aparţine întru totul.
Fiecare elev are o sarcină clară prin care contribuie în mod decisiv la realizarea scopului
propus.
Prin învăţarea pe bază de proiect urmărim mai degrabă achiziţionarea unor capacităţi şi
abilităţi, formarea unor atitudini şi convingeri, care să poată fi aplicate în situaţii diverse şi,
odată cu acestea, şi cunoştinţe.
Proiectele servesc drept poduri între realitatea din clasă şi experienţele reale de viaţă.
Toate aceste idei pledează în favoarea acordării unei mai mari libertăţi de exprimare elevilor, dar
şi a unei atenţii sporite relaţiei dintre lumea şcolii şi lumea din afara ei.
Pentru fiecare elev în parte, proiectul trebuie să însemne o experienţă nouă în urma căreia
elevul a învăţat ceva. Cadrul didactic are rolul important de a supraveghea parcursul fiecărui
grup, implicarea fiecărui elev, problemele cu care se confruntă, modul cu care îşi îndeplineşte
responsabilitatea asumată. El este un fin observator, întrucât performanţele înregistrate de
fiecare elev reprezintă o informaţie în plus în cadrul evaluării elevului.
CUCUI ANA-MARIA
BALAŞ(SAVU) MARINELA
Goşa (Mărginean) Sorina-Cristina
Mediul, ca factor al dezvoltǎrii psihice, este şi mai profund implicat ȋn devenirea psihicǎ
umanǎ, oferind materialul de construcţie. Ȋn sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor
naturale, sociale, culturale ce ne ȋnconjoarǎ şi cu care omul este ȋn interacţiune permanentǎ, pe
tot parcursul vieţii sale. Factorii de mediu acţioneazǎ ȋn anumite contexte sau cadre sociale -
grupurile familiale, de joc, de ȋnvǎţǎtura - care constituie şi ele tot atâtea medii. Influenţa
factorilor de mediu se exercitǎ nu numai asupra constituirii psihicului ȋn ontogenezǎ, dar şi
asupra proceselor fizice - osificarea, dentiţia, greutatea - prin condiţiile alimentare, igienice şi de
protecţie pe care le oferǎ. Se distinge existenţa a douǎ planuri majore ȋn care factorii de mediu
acţioneazǎ asupra individului: planul factorilor natural-geografici ( sau mediul fizic ) şi planul
factorilor de ordin social ( sau mediul social). Ȋn rândul factorilor natural-geografici includem
relieful, clima, temperatura, de fapt totalitatea condiţiilor bioclimatice ȋn care trǎieşte omul, iar
ȋn factorii de ordin social includem, alǎturi de educaţie, familia, grupul de prieteni, contextul
cultural al existenţei individului si sistemul relaţiilor sociale ȋn general. Acţiunea mediului fizic
este mereu corelatǎ cu cea a mediului social care direcţioneazǎ valorificarea posibilitǎţilor
oferite de mediul fizic şi modificǎ acţiunea acestuia ȋn concordanţǎ cu nevoile organismului. Din
punctul de vedere al tipului de influenţe exercitate din partea factorilor de mediu distingem
influenţe ale mediului proximal ( persoane şi situaţii cotidiene ) şi influenţe ale mediului distal
( mass-media, Internetul ).
Mediul este constituit din ansamblul condiţiilor materiale şi sociale ce conturează cadrul
de existenţǎ şi de dezvoltare a omului. Între factorii de mediu ce influenţează procesul
dezvoltării omului putem distinge influenţe ale mediului fizic (natural sau primar) cele ale
mediului social şi mai nou după studii recente mediul nutriţional (dat fiind impactul său
considerabil nu numai în planul creşterii şi maturizării fizice, ci şi în cel al dezvoltării diferitelor
procese şi funcţii ale vieţii psihice).
Potenţialităţile ereditare interacţionează cu mediul, acesta devenind un modelator
permanent al vieţii. Se poate afirma că fiecare faţetă a individualităţii cere participarea mediului.
Dincolo de orice îndoială, noi suntem şi ereditate şi mediu. ”Nimic nu este determinat exclusiv
de ereditate, după cum nimic nu este determinat exclusiv de mediu”(Maximilian, C., 1989, p.8).
Afirmaţia este valabilă atât pentru biologicul, cât mai ales pentru psihologicul fiinţei umane.
Este adevărat că mai buna înţelegere a acestei afirmaţii ne obligă la o analiză comparată a
dezvoltării omului în plan filogenetic şi în plan ontogenetic. Specificitatea biologică a omului nu
trebuie simplificată şi schematizată, înţelegând-o ca fiind pur şi simplu o transpunere de la
ascendenţi la descendenţi, gen “patul lui Procust”. Filogenetic vorbind, însuşirile de provenienţă
ereditară nu se transplantează direct din trecutul zoologic al omului în construcţia lui actuală,
contrazicându-i esenţa socială, ci ele suportă acţiunea modelatoare a legităţii social-istorice, sub
a cărei influenţă dominantă se desfăşoară întregul proces al antropogenezei. Evoluţia modului
social de viaţă atrage după sine perfecţionarea continuă a organizării fiziologice a organismului
uman. Aşa, de exemplu, trebuinţele organice nu rămân simple cerinţe instinctive, biologice,
animale. Ele fiind plasate în condiţii sociale capătă o esenţă socială. Şi în plan ontogenetic
trebuie să înţelegem că urmaşul nu este din punct de vedere fizic o copie identică şi exclusivă
nici a tatălui, nici a mamei şi nici o simplă sumă a caracterelor acestora. El reprezintă o alcătuire
sui-generis, înăuntrul căreia însuşirile biologice ale tatălui şi ale mamei interacţionează şi se
modifică unele pe altele. “Prelucrarea ” materiei ereditare iniţiale continuă în cursul vieţii
intrauterine sub acţiunea condiţiilor de mediu pe care le oferă organismul mamei, proces ce se
continuă după naştere, pe tot traseul dezvoltării ontogenetice. Şi acest lucru rămâne un proces
necontenit în succesiunea generaţiilor, mediul modelând permanent viaţa.
Problema “prelucrării” biologicului intră în alţi parametri atunci când vorbim de
psihogeneza individului. Însuşirile biologice cu care se naşte omul nu predetermină caracterul şi
conţinutul devenirii sale psihice. Ele conţin însă, în calitatea lor de sistem deschis,
compatibilitatea de a se cupla cu modalităţi diferite de organizare a vieţii şi a activităţii
individului, devenind o premisă a acestei dezvoltări. Resursele biologice pot fi exploatate şi
valorificate diferit de la individ la individ. Direcţionarea, actualizarea şi concretizarea lor intră
sub imperiul mediului, al cerinţelor sociale şi al modelelor educaţionale. Această proprietate a
zestrei ereditare de cuplare şi prelucrare sub acţiunea forţei constructive a mediului sporeşte
considerabil numărul gradelor de libertate necesare dezvoltării psihice a omului, caracterul
pluridirecţional al posibilităţilor formării lui. Totuşi această dezvoltare nu se autonomizează
total, devenind o problemă exclusivă a mediului. Bagajul ereditar reprezintă premisa acestei
dezvoltări, elementul asupra căruia acţionează mediul şi prin care construieşte psihicul şi
personalitatea. În absenţa acestuia, mediul nu poate produce psihicul şi personalitatea. Deci,
omul devine om nu doar pentru că trăieşte într-un mediu specific, ci şi pentru că se naşte om.
Este adevărat în că absenţa mediului social, copilul, de exemplu, nu va ajunge să comunice prin
limbaj articulat, nu i se va forma şi dezvolta gândirea, imaginaţia, memoria, afectivitatea etc. în
formele specific umane. Dar mediul social nu poate construi aceste structuri şi procese psihice la
orice fiinţă vie. În jurul omului şi în mediul său specific de viaţă trăiesc atâtea fiinţe vii, care nu
ajung să vorbească, să gândească, să imagineze, să creeze precum omul. Lucrul acesta se va
întâmpla numai cu puiul de om pentru că s-a născut cu aceste dispoziţii spre o asemenea
dezvoltare, deşi, ele, cum am văzut, nu conţin în sine forţa necesară pentru a se transforma de la
sine în procese, calităţi şi însuşiri umane. Toate cazurile de deficienţe din naştere ne atrag atenţia
că perturbările zestrei ereditare diminuează, limitează sau fac insuficientă acţiunea mediului. Să
amintim aici accidentele cromozomiale, când întâmplarea face ca o pereche de cromozomi să nu
se separe în timpul formării celulelor germinale, apărând celulele cu un cromozom în plus sau în
minus şi, respectiv, nou născuţi cu cromozomi în plus sau în minus.
Aşadar, dacă premisele ereditare - somatice şi neurologice - sunt absolut indispensabile
dezvoltării psihice, constituind terenul pe care aceasta se construieşte, mediul este şi mai
profund implicat în această dezvoltare, oferind materialul de construcţie (Golu, P., 1985, p. 72)
şi devenind în acelaşi timp forţa care declanşează şi întreţine această dezvoltare. Programul
genetic îşi pune amprenta îndeosebi asupra ordinii de realizare a procesului maturării neuro-
psihice, dar acesta suportă pe scară largă influenţele echipamentului cultural al cadrului de viaţă,
care devin hotărâtoare mai ales pentru momentele de răscruce ale dezvoltării psihice, de
exemplu, momentul de debut al limbajului şi gândirii. Specialiştii vorbesc de caracterul
irecuperabil al insuficienţelor acumulate în timpul primilor ani de viaţă (prima copilărie), care îşi
vor spune cuvântul de-a lungul întregii evoluţii individuale. Dacă zestrea genetică furnizează
potenţialităţi, virtualităţi, desemnând limitele de reacţie ale organismului, şi, prin acestea,
limitele în care se pot înscrie unele performanţe individuale, mediul determină maniera specifică
de obiectivare a disponibilităţilor, de transformare a lor din potenţialităţi în structuri şi calităţi
concrete şi furnizează conţinutul dezvoltării. Deci, structura psihologică şi de personalitate şi,
prin aceasta, performanţele individului sunt rezultatul interacţiunii celor doi factori. Această
interacţiune se traduce în faptul că aceleaşi variaţii ale mediului convin inegal diverselor
genotipuri, contribuind diferit la fenotip în funcţie de genotip.
Conceptul de mediu are o sferă foarte amplă, desemnând, în sensul larg al cuvântului,
cadrul în care se naşte, trăieşte şi se dezvoltă copilul (omul). Dacă factorul ereditar este
considerat ca factor intern, endogen, în raport cu individul uman la care ne referim, mediul este
un factor extern, exogen. Influenţa acestui factor acţionează asupra omului nu doar după
naşterea sa, ci chiar din momentul actului concepţiei, deci, inclusiv în perioada intrauterină.
Structura mediului este foarte complexă şi variată, începând de la mediul natural şi
componentele sale până la mediul social şi componentele lui. Tocmai această complexitate a
mediului şi faptul că el nu determină nediferenţiat dezvoltarea i-au determinat pe specialişti să
introducă o nouă sintagmă – „nişa de dezvoltare”- care se referă în mod expres la mediul
specific individului şi la valorile formative ale acestuia.
Semnificaţia mediului ca factor important al dezvoltării şi formării personalităţii a fost şi
este demonstrată de numeroase anchete, studii şi experimente, care relevă variaţiile pe care le
introduce acesta în dezvoltarea psihică în raport cu calităţile şi disponibilităţile sale, conform
nevoilor acestui proces de dezvoltare, ajungând până la decretarea acestui factor drept
indispensabil pentru procesul de umanizare. Sunt cunoscute în acest sens cercetările făcute de
specialişti cu privire la conexiunea dintre deficienţele mintale şi factorii economici şi culturali
(Dr. Cordier), variaţiile pe care le introduce mediul socio-economic în evoluţia rezultatelor la
învăţare (M. de Motmollin), rolul mediului social în momentul de debut al limbajului şi gândirii
(R.Zazzo), diferenţele de dezvoltare psihică între copiii crescuţi în familia de origine şi cei
adoptaţi, între copiii doriţi de părinţi şi cei nedoriţi, între copiii unici şi cei crescuţi într-un mediu
familial mai numeros (P. Bourdieu), influenţa originii sociale, a profesiunii părinţilor şi a
mediului rezidenţial asupra şanselor reuşitei în învăţământul superior (P. Bourieu şi P. Asseron )
etc. (Golu, P., 1985, p. 74-75). Aşa, de exemplu, cercetările efectuate de Dr. Courdier, cu privire
la relaţia dintre deficienţele mintale şi factorii economici şi culturali, au scos în evidenţă că cei
mai mulţi debili mintal se recrutează din medii deficitare, cum ar fi periferiile marilor oraşe,
unde frecvent se întâlnesc cupluri nelegitime, locuinţe sărăcăcioase, familii numeroase, viaţă
dezordonată, relaţii tensionate, adică medii care nu pot să asigure corespunzător nutriţia,
protecţia sanitară şi climatul educativ necesar copiilor. M. de Motmollin, cu ocazia uneia din
cercetările sale, a alcătuit un fel de geografie intelectuală a Franţei pe departamente şi profesiuni,
din care reiese că poziţia cea mai slabă o ocupă subiecţii proveniţi din regiuni agricole de tip
patriarhal. Ocupându-se de problema inferiorităţii fizice şi intelectuale a gemenilor, R. Zazzo a
ajuns la concluzia că aceasta se datorează nu unui deficit neurologic şi mintal congenital ci, pe
de o parte, particularităţiilor vieţii intrauterine (de exemplu, rivalitatea pentru hrana maternă),
iar, pe de altă parte, specificului, mediului social originar. La acestea se adaugă şi inferioritatea
achiziţionată, determinată de o sărăcie a contactelor de comunicare cu cei din jur ca urmare a
faptului că gemenii îşi creează oarecum o structură de cerc închis.
Un alt grup de cercetări care a adus date semnificative despre rolul mediului social în
dezvoltarea psihică, mai corect spus despre efectele absenţei acestuia, au fost făcute pe cazurile
de copii “sălbatici” (Bejat, M., 1971, p.64-69). Istoria a consemnat peste 52 de fiinţe umane
(copii) ce au fost găsite după ce au trăit un număr de ani în afara societăţii, supravieţuind în
diferite colectivităţi de animale (maimuţe, lupi) şi de păsări. Cel mai recent, cel mai cunoscut şi
poate cel mai interesant caz de acest gen este cel al lui Ramu, găsit în1957 pe peronul gării din
Lucknow (India). Ramu înseamnă în limba indiană copil-lup. Este vorba despre un copil căruia
antropologii i-au stabilit vârsta de 9 ani, perioadă de timp pe care o petrecuse în colectivitatea de
lupi. El a fost internat în spitalul din Lucknow, unde a trăit până în toamna anului 1968, când
împlinise aproximativ 20 de ani. A primit o îngrijire deosebită şi a fost supus unor studii
sistematice de o echipă de medici, psihologi, antropologi şi pedagogi. În ciuda eforturilor depuse
în cei 11 ani cât a mai trăit, specialiştii nu l-au putut aduce pe Ramu în “rândul oamenilor”.Ei n-
au reuşit să-l aducă nici măcar în situaţia de a scoate un sunet articulat. El nu s-a putut exprima
decât prin mugete, n-a mâncat decât carne crudă, frunze şi rădăcini de copac, n-a băut lapte şi
apă decât cu limba, n-a mers decât în patru labe, a suportat greu lumina zilei, fiind adaptat
perfect vederii nocturne. Ce spun toate acestea? Ramu, ca orice pui de om, la naştere a fost un
candidat virtual la procesul umanizării. Lipsindu-i însă mediul social încă de la naştere, cu
solicitările lui specifice, dezvoltarea sa psihică a rămas la nivelul specific lumii animale în care a
trăit. Comportamentul lui general a rămas înscris în reactivitatea instinctiv animalică. Gândirea,
limbajul, imaginaţia, memoria etc., procese specific umane, nu s-au format pentru că n-au fost
prezenţi factorii sociali specifici care să cupleze dispoziţiile ereditare spre o asemenea dezvoltare
şi să ofere materialul constructiv, necesar acestei dezvoltări. Prin nesolicitare, acele
disponibilităţi incipiente s-au “atrofiat”, dacă ne putem exprima aşa, încercările de repunere a lor
în funcţiune după 9 ani soldându-se cu o nereuşită totală. La aceeaşi concluzie ne conduce şi
analiza celorlalte cazuri de aşa-zişii „copii sălbatici”. Iată cum datul ereditar prin el însuşi nu
poate produce structuri şi procese specific umane. Mediul social devine o condiţie indispensabilă
a dezvoltării psihice umane. În absenţa lui nu se poate vorbi de dezvoltare psihică umană.
Afirmaţia este cu atât mai valabilă pentru primii ani de viaţă şi pentru momentele de debut al
diferitelor structuri şi procese psihice. În cazul lui Ramu, încercările de umanizare s-au soldat cu
un eşec total, pentru că disponibilităţile ereditare niciodată timp de 9 ani nu au fost solicitate,
“puse în funcţiune” în direcţia şi forma psihicului uman. Dimpotrivă, în alte cazuri de aşa-zişi
„copii sălbatici,”care au trăit un număr de ani (primii ani) în societate, interval în care limbajul,
gândirea, memoria etc. au debutat, ajungând într-un stadiu mai avansat sau mai puţin avansat de
evoluţie în funcţie de numărul acestor ani, după care au supravieţuit un alt număr de ani în afara
societăţii, după ce au fost găsiţi s-au înregistrat ceva progrese în sens de recuperare ca dezvoltare
psihică. Progresele au fost direct proporţionale cu numărul anilor petrecuţi în societate după
naştere.
Rezultă din cele analizate că mediul şi îndeosebi cel social reprezintă o adevărată
“maternitate” pentru copil (om) după naşterea acestuia. “Nutriţia socială” a copilului (omului) se
suprapune nutriţiei sale alimentare şi împreună creează o punte de legătură între biologic şi
psihologic în procesul devenirii sale. Mediul de viaţă este primul mare “transformator” în care
pătrund date ale fondului biologic al copilului, “laboratorul” care construieşte pe aceste
disponibilităţi structura psihică şi de personalitate. Aşa cum plastic afirmă P. Golu, “ dacă
ereditatea este “leagănul” în care copilul primeşte “foaia de drum”, mediul este cel care oferă
lanţul de situaţii (situaţii şi evenimente) prin care se va circula cu această foaie, completată,
întreruptă, vizată, corectată după împrejurări”. Virtualităţile ereditare capătă contur numai
filtrându-se prin mediu, prin realitatea fizică şi socială în care se naşte şi trăieşte copilul (omul).
Întrebându-ne în ce categorie de influenţe pot fi clasificate cele generate de mediu, şi
anume, în cele cu rol cauzal, determinant, în cele cu rol de condiţie sau cu rol de premisă, se
poate răspunde că mediul este o condiţie a dezvoltării. De ce? Pentru că el oferă copilului
(omului) şi, în acelaşi timp, copilul(omul) găseşte în el condiţii complete de viaţă, obiecte,
informaţii, modele de conduită, un fel de “materiale de construcţie” ce vor fi resorbite de
conţinutul dezvoltării. Dar, trebuie să facem şi această precizare, şi anume că prin specificul,
calitatea şi multitudinea elementelor care îl compun, mediul poate acţiona nu numai stimulativ,
ci şi ca un limitator al acestei dezvoltări.
Factorii de mediu nu trebuie reduşi ȋnsǎ la nivelul realitǎţii lor fizice, fiind necesarǎ luarea
ȋn calcul a semnificaţiei acordate de cǎtre subiectul uman acestora, ştiut fiind faptul cǎ omul nu
reacţioneazǎ la evenimente, ci la modul ȋn care acesta semnificǎ şi interpreteazǎ evenimentele.
Accentul se pune astfel nu pe simpla prezenţǎ sau absentǎ a factorilor de mediu, ci pe masura şi
modul de interacţiune al individului cu aceştia, ȋn sensul cǎ un factor de mediu prezent dar
indiferent subiectului cu care vine ȋn contact, este inert din perspectiva dezvoltǎrii acestuia.
Altfel spus, condiţia formǎrii personalitǎţii este ca factorii de mediu sǎ acţioneze asupra
individului, iar acesta sǎ reacţioneze prin intermediul unei activitǎţi proprii specifice. Acţiunea
factorilor de mediu, la fel ca si cea a ereditǎţii, este una de facturǎ aleatorie, probabilisticǎ,
putând fi ȋn egalǎ masurǎ o şansǎ a dezvoltarii sau un blocaj al acesteia. Pentru a evidenţia
ponderea relativǎ a celor doi factori, ereditatea si mediul în formarea personalitǎţii, s-au
intreprins o serie ȋntreagǎ de cercetǎri care au pornit de la situaţia unui mediu constant şi a unor
condiţii ereditare variabile ( gemeni dizigoţi ȋn condiţii asemǎnǎtoare de mediu ), a doua, inversa
primei, un mediu variabil şi o ereditate relativ identicǎ ( gemeni monozigoti crescuţi ȋn medii
diferite ) şi, ȋn fine, constatǎrile rezultate din observarea aşa-zişilor copii"sǎlbatici"care de la
naştere au crescut ȋn afara societǎţii umane. Dintre multiplele cercetari ȋntreprinse asupra
gemenilor le menţionǎm pe cele ale psihologului francez R. Zazzo. Concluzia la care a ajuns
este aceea cǎ deosebirile dintre ei se atenueazǎ o datǎ cu trecerea de la funcţii simple, procese
psihice elementare, la funcţii complexe, procese psihice superioare."Cu cât o funcţie psihicǎ este
mai complexǎ, cu atât mai puţin depinde de ereditate." Ȋncercarea de a exprima sub formǎ de
proporţie ponderea celor doi factori nu poate fi consideratǎ concludentǎ din cauza variabilitǎţii
existente, atât ȋn interiorul celor doi factori, cât şi ȋn relaţiile dintre ei. Concomitent cu
recunoaşterea influenţei mediului asupra omului trebuie sǎ admitem şi reciproca sa, aceea cǎ
omul influenteazǎ şi transformǎ mediul. Omul nu este, deci, un produs pasiv al mediului, el este
un subiect activ care, transformând mediul se transformǎ pe sine ȋnsuşi.
Mediul devine sursǎ a dezvoltǎrii psihice prin faptul cǎ oferǎ individului circumstanţe şi
condiţii concrete de viaţǎ, obiecte, informaţii şi modele de conduitǎ, susceptibile a fi percepute
şi ȋnvǎţate; de asemenea el oferǎ prilejuri de comunicare şi schimburi afective ȋntre individ şi
cei care ȋl inconjoarǎ. Mediul poate acţiona ca o barierǎ sau ca un factor care favorizeazǎ,
faciliteazǎ, avantajeazǎ dezvoltarea psihicǎ.
Facilitarea unei învăţări eficiente are ca premisă o atmosferă destinsă, pozitivă între
agenţii educaţionali, de aici înţelegând parteneriatul educativ ca formă de unificare, sprijin şi
asistenţă a influenţelor educative formale.
În pedagogia tradiţională, relaţia dintre părinţi şi educatorii este tratată sub denumirea de
„colaborarea dintre grădiniţă şi familie”. Noile dimensiuni ale acestei relaţii sunt mai
cuprinzătoare datorită extensiei conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare
şi mai ales, prin conceptul de parteneriat care le cuprinde pe toate, exprimând o abordare
pozitivă şi democratică a relaţiilor educative.
Colaborarea dintre grădiniţă şi familie se desfăşoară în două direcţii principale:
relaţia copil-părinte şi vizează în special controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, a
îndeplinirii sarcinilor şi susţinerea materială şi spirituală a activităţii didactice a
copilului.
relaţia familie-grădiniţă, se referă la alegerea filialei şi unităţii şcolare, precum şi la
contactele directe ale părinţilor cu reprezentanţii instituţiei şcolare, cadre
didactice,etc. aceste contacte se pot desfăşura într-un cadru formal prin negocieri
între administraţia şcolară şi asociaţiile părinţilor, al reuniunilor de informare a
părinţilor cu privire la conţinuturile şi metodele şcolare, orarul grupei, exigenţele
cadrelor didactice, al lecţiilor deschise pentru părinţi, etc. în cadrul informal, părinţii
pot colabora cu grădiniţa cu prilejul excursiilor, vizitelor, serbărilor, etc.
Se pot deosebi trei etape în evoluţia relaţiei familie-grădiniţă:
Etapa grădiniţei autosuficiente: grădiniţa este considerată o instituţie închisă, care nu
influenţează mediul familial şi nu se lasă influenţată de el. caracteristicile etapei sunt: contactele
cu părinţii sun rare, formale; părinţii acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se
întâmplă în grădiniţă; părinţii nu participă la consiliile de administraţie di grădiniţă; asociaţiile
de părinţi nu sunt încurajate; formarea educatorilor neglijează relaţia dintre familie şi grădiniţă;
Etapa de incertitudine profesională: educatorul începe să recunoască influenţa factorilor
familiali asupra rezultatelor şcolare dar părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă.
Caracteristicile etapei sunt: tendinţa de a creşte acuzaţia familiei pentru proastele rezultate
şcolare; administraţia şcolară arte tendinţa de a conserva atitudinea din etapa anterioară;
contactele formale, de rutină cu părinţii continuă, apar experienţe localizate privind comunicarea
cu părinţii; apar organizaţiile voluntare de părinţi; se constituie consilii de gestiune şcolară, în
care participarea părinţilor are un rol minor, nedecizional; formarea educatorilor abordează
relaţia familie-grădiniţă ca o problemă de importanţă secundară.
Etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinţii şi profesorii descoperă împreună că
neîncrederea este puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii. Caracteristicile etapei sunt:
relaţia cu familiile este din ce în ce mai încurajată de grădiniţă; consiliul şcolar include
reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol decizional în toate problemele educaţionale;
organizaţiile de părinţi specializaţi (consilieri) tratează problemele excepţionale ale colaborării
cu familiile; organizaţiile de profesori recunosc statutul şi rolul asociaţiilor de părinţi;
administratorii şi politicienii educaţiei insistă asupra importanţei relaţiei familie-grădiniţă;
formarea educatorilor abordează problema relaţiei cu familia, ca una din problemele importante,
se organizează cursuri pentru profesori şi părinţi.
În societatea modernă, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, părinţii, educatorii,
oamenii de afaceri, comunităţile locale, statele şi guvernele naţionale se străduiesc împreună să
încurajeze sistemele de îmbunătăţire a educaţiei, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte. Unul
dintre mijloacele de împlinire a acestui scop este şi implicarea familiei în educaţie.
Acum, familiile se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru
obţinerea atenţiei din partea copiilor lor, precum şi cu poveri economice, care forţează tot mai
mult pe părinţi să lucreze în afara căminului şi limitează serios timpul pe care aceştia îl petrec cu
copiii lor, se semnalează necesitatea creării unor legături mai puternice între grădiniţă şi familie.
Instituţiile educaţionale au obligaţia de a promova parteneriatele prin creşterea implicării
parentale şi a participării părinţilor. Atât părinţii cât şi educatorii au un interes deosebit faţă de
succesul copiilor: familiile trimit copiii la grădiniţă, acolo unde speră ca ei să-şi dobândească
instrumentele necesare pentru a reuşi în viaţă. Grădiniţele preiau copiii şi îi trimit înapoi la
familiile lor, acolo unde presupun că le va fi furnizat sprijinul d care aceştia au nevoie pentru a
creşte şi a învăţa. Acest „cerc”, în care casa şi instituţia educaţională îşi împart acţiunea asupra
capacităţilor copiilor, accentuează necesitatea conceptualizării şi operaţionalizării parteneriatului
familie-grădiniţă.
În acest sens, s-au identificat contribuţia unor cercetări în domeniu, care argumentează
importanţa consolidării relaţiilor dintre şcoală şi familie.
Joyce Epstein, construieşte un model teoretic în delimitarea accepţiunilor parteneriatului
educaţional grădiniţă –familie prin considerarea acestuia ca fiind un model de viaţă, al cărui
scop este să genereze capital: „avem acţiuni în parteneriat, suntem responsabili pentru resursele
şi investiţiile noastre şi căutăm profitul”. Elevii sunt plasaţi în centrul acestui model, fiind priviţi
ca actori principali: „parteneriatele grădiniţă-familie nu produc copii de succes. Mai degrabă
activităţile d parteneriat care includ educatori, părinţi şi copii angajează, ghidează şi motivează
elevii aşa încât ei obţin singuri succesul.”
Deosebit de mare importanţă i se acordă ideii de investiţie în şcolarizarea copiilor, în
sensul de a furniza copiilor resursele şi cadrele motivaţionale pentru a alege strategii de succes
„schimburile sociale printr-o bună structurare a programelor, pot să producă capitalul uman şi
social, pe care-l dorim rezultat di parteneriatele grădiniţei cu familia ” (Epstein, J., 1994, p.70).
Grădiniţa este mediul educogen care îşi exercită influenţele educative asupra copiilor prin
acţiuni directe şi indirecte, prin modul în care îşi organizează elementele de mediu pedagogic.
Astfel, se poate spune că mediul pedagogic al grădiniţei reprezintă ansamblul factorilor naturali,
sociali, materiali şi spirituali care sunt angajaţi în activitatea de formare şi dezvoltare a
personalităţii copilului preşcolar, în raport cu trebuinţele specifice vârstei şi cu potenţialităţile
individuale, în beneficiul său şi al comunităţii sociale.
Caracterul educogen al grădiniţei este dat de măsura în care factorii de mediu satisfac
interesele, tendinţele şi nevoile generale şi individuale ale participanţilor la educaţie (cadre
didactice, copiii), în sensul în care spaţiul fizic si resursele (materiale şi spirituale) disponibile
permit elaborarea proiectelor educaţionale concepute de cadrele didactice și exprimarea liberă şi
dinamică a copiilor.
Un alt factor ce condiţionează caracterul educogen al grădiniţei este ambianţa
educaţională (S.Cristea, 2000) ce se defineşte în plan extern, printr-o anumită calitate a relaţiilor
pe care grădiniţa le stabileşte cu părinţii şi comunitatea și în plan intern, prin calitatea relaţiilor
interpersonale ale participanţilor la acţiunea instructiv-educativă (cadre didactice, copii, personal
administrativ).
Literatura pedagogică inventariază atribute posibile ale ambianţei educaţionale care poate
fi:
închisă sau deschisă – cu privire la comunicarea pedagogică;
partenerială sau necooperantă – cu privire la stilul de relaţionare dintre cadrele
didactice şi copii;
permisivă sau nonpermisivă – cu privire la aspectele afectiv-motivaţionale care
caracterizează relaţia dintre cadrele didactice şi copii,
personală sau impersonală – cu privire la caracterul diferenţiat al influenţelor
formative.
Pedagogia modernă promovează stilul democratic de relaţionare interindividuală în
procesul educativ, bazat pe comunicare, cooperare şi individualizare, aducând o mulţime de
argumente pentru eficienţa acestui stil de relaţionare, în raport cu cel tradiţional.
Mediul educogen al grădiniţei determină influenţe pozitive semnificative asupra copiilor,
dacă acesta reflectă:
un program didactic coerent ce poate asigura caracterul unitar al comportamentului
educaţional (al cadrului didactic, al personalului auxiliar şi al părinţilor - care vor
promova aceleaşi valori);
un stil eficient de relaţionare adult-copil şi copil-copil;
bună organizare şi utilizare a resurselor materiale şi a spaţiului.
Programele de educaţie timpurie pun accentul pe reconsiderarea copilului ca fiinţă unică,
reamenajarea spaţiului educaţional, pe revalorizarea jocului şi pe parteneriatele educaţionale.
În cadrul mediului educogen al grădiniţei, cadrul didactic (educatoarea) are un rol esenţial
în dezvoltarea personalităţii copilului preşcolar. Astfel, educatoarea este un „arhitect al sufletului
de copil”, ce oferă iubire necondiţionată prin tot ceea ce întreprinde, prin dăruire şi prin
exemplul personal.
Copilul preşcolar trece prin perioade diferite din punct de vedere fizic şi comportamental,
iar aceste modificări necesită o adaptare permanentă a părinţilor şi a educatoarei în privinţa
atitudinii faţă de el. Orice activitate din grădiniţă se întemeiază pe cunoaşterea copiilor şi pe
observarea comportamentului zilnic al acestora. Observaţia asupra copilului poate furniza cele
mai bogate date despre copil privind deprinderile, obişnuinţele şi conduita pe care o are faţă de
colegi şi faţă de adulţii cu care intră în contact în cadrul instituţiei de învăţământ (cadre
didactice, personal auxiliar).
Educatoarea stimulează prin diferite activităţi dezvoltarea socială a copilului, ajutându-l
să se integreze în colectivitate şi să relaţioneze cu toate persoanele cu care intră în contact.
Astfel, copilul se va juca, va comunica, va coopera (cu colegii de grupă, cu educatoarea sau cu
personalul auxiliar) şi va respecta regulile grupului din care face parte. Educatoarea va fi atentă
la transformările care intervin în comportamentul copiilor, facilitând manifestările favorabile şi
împiedicând manifestarea unor acţiuni nefavorabile. Fiecare copil va fi tratat în funcţie de
temperamentul său, dar va trebui să respecte cerinţele grupei din care face parte, să se supună
regulilor acesteia, învăţând că va avea datorii faţă de sine, faţă de colegi şi educatoare,
modelându-şi comportamentul şi atitudinea. Responsabilitatea educatoarei faţă de copil începe
odată cu intrarea acestuia în grădiniţă, iar felul în care acesta este tratat îi va determina modul de
comportare. Pentru unii copii grădiniţa reprezintă prima experienţă în afara casei, iar de aceea
copilul trebuie să se simtă în siguranţă, ocrotit, iubit şi apt să accepte şi să se bucure de mediul
grădiniţei. Preşcolarul nu înţelege şi nu poate explica ce înseamnă adevărul, binele, cinstea sau
altruismul, însă se comportă corect în raport cu acestea şi percepe conduitele celorlalţi.
Observând copilul în permanenţă, educatoarea îl conduce spre cele bune, iar sufletul copilului
poate fi întărit ca o cetate, iar personalitatea acestuia se modelează treptat.
La această vârstă, datorită educaţiei primite în cadrul grădiniţei, copiii încep să se
diferenţieze mult între ei şi prezintă particularităţi diverse atât în sfera intelectuală, afectivă şi
voliţională, cât şi în sfera trăsăturilor de personalitate. Prin crearea unui mediu educaţional
favorabil dezvoltării intelectuale, prin stimularea continuă a învăţării temeinice şi prin procesul
integrării copilului în societate, educatoarea este cea care îşi pune amprenta asupra personalităţii
copilului, aducând mari schimbări în modul de a gândi şi de a acţiona al acestuia.
Într-o lume tot mai izolată, mai puţin dispusă pentru socializare, cooperarea intre factorii
educaţionali - şcoala, familie - devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală din partea
acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple şi modele,
cu adevărate valori ale spiritualităţii umane. Educaţia şi-a multiplicat necontenit formele de
organizare, odată cu evoluţia societăţii, în care rolul său a devenit din ce în ce mai relevant, mai
important.
Şcoala reprezintă un pilon al comunităţii, una dintre instituţiile de bază pentru existenţa şi
dezvoltarea unei comunităţi. Şcoala creează în jurul său o nouă comunitate, care cuprinde, în
primul rând, beneficiarii direcţi ai acesteia: elevii, profesorii, părinţii, apoi alte instituţii
comunitare de ordin guvernamental sau nonguvernamental, public sau privat. În ambele situaţii,
parteneriatul este un mecanism care facilitează relaţionarea dintre şcoală, instituţiile şi membrii
comunităţii.
Şcoala este o instituţi publică şi ocupă un loc central în comunitate. Misiunea şcolii este
să formeze viitori cetăţeni în concordanţă cu principiile şi valorile democraţiei. Învăţarea
cetăţeniei trebuie realizată într-o manieră integrată, prin teme cross-curriculare şi prin climatul
socio-educativ al şcolii, prin participare la activităţi extraşcolare, la viaţa comunităţii. Şcoala
este un element de legătură între elev şi societate, contribuind la dezvoltarea unei concepţii
despre lume şi a unei identităţi civice concordante cu valorile perene ale umanităţii. Şcoala poate
deveni un mediator în cadrul comunităţii. În vederea stimulării participării cetăţenilor la viaţa
comunităţii, şcoala poate crea un „forum” în care să se discute problemele şi aspectele
comunităţii şi la care să participe factorii de decizie, pe de o parte şi liderii comunitari, pe de altă
parte. O altă acţiune poate fi organizarea unui „târg de idei ” al comunităţii, la care fiecare
cetăţean de la mic la mare să aibe posibilitatea să-şi expună propriile opinii şi soluţii privind o
anumită problemă comunitară. Există multe probleme de practici de calitate în spaţiul european,
unde prin asemenea acţiuni, instituţia şcolii este în realitate un moderator al comunităţii.
Parteneriatul facilitează crearea unui mediu stimulator, prin care procesul educaţional se
extinde şi asupra comunităţii, având posibilitatea de a identifica problemele comunitare, elevii
devin mult mai atenţi la ceea ce se petrece în jurul lor, mult mai activi în procesul de soluţionare
a problemelor, mult mai responsabili în demersurile pe care le întreprind. Totodată elevii îşi
dezvoltă spiritul de iniţiativă în raport cu comunitatea din care fac parte. Dar toate aceste aspecte
se pot implementa cu succes numai dacă fiecare partener va fi considerat egal cu celălalt. Este de
înţeles că în mediul şcolii relaţiile fundamentale se construiesc între elevi şi profesori. Dar pe
lângă aceşti doi actori primordiali, intervine şi un al treilea actor: părinţii. În această relaţie
părinţii dobândesc o poziţie intermediară. Acest element este important deoarece sprijinul
părinţilor este foarte important pentru implicarea elevilor şi pentru asigurarea convergenţei
acţiunilor educative. Relaţia între cei trei actori direcţi ai instituţiei şcolare trebuie să fie una
simetrică, relaţia dintre elevi, părinţi şi profesori în cadrul mediului şcolar trebuie să fie egală
pentru ca elevii să poată participa activ şi responsabil la viaţa comunităţii.
Principiul egalităţii părţilor aplicabil în relaţia de parteneriat, schimbă viziunea privind
relaţia elev-părinte-profesor. Astfel, în cazul realizării unor activităţi de participare activă şi
responsabilă la viaţa comunităţii, elevii nu mai sunt văzuţi ca subordonaţi ci ca parteneri egali.
Printr-o asemenea abordare elevii îşi pot dezvolta mult mai eficient şi durabil calităţile personale
şi interpersonale:
comunicare permanentă cu cei din jur (familie, şcoală, colegi, comunitate, etc.)-
elevii culeg informaţii, le sistematizează, le transmit, lucrează în echipă, etc.
motivare şi disponibilitate crescută pentru învăţare- elevii acceptă provocări, caută
soluţii, evaluează;
intuiţie şi flexibilitate- spirit de relaţionare şi de solidarizare cu ceilalţi, capacitatea
de a stabili priorităţile;
capacitatea de a coordona- încrederea în forţele proprii şi în cele ale echipei,
capacitatea de a organiza evenimente, capacitatea de a evalua acţiunile personale şi
ale altora, etc.
Pe termen mediu şi lung, tratarea elevilor ca parteneri egali va aduce efectele estimate:
responsabilitate, seriozitate, capacităţi noi, ataşament faţă de şcoală şi faţă de comunitate,
încredere în instituţiile comunităţii, o mai mare vizibilitate a şcolii în comunitate.
Formalizarea parteneriatului dintre şcoală şi comunitate, înseamnă recunoaşterea
importanţei implicării, asociativităţii, participării active şi responsabile a elevilor în mediul şcolii
şi al comunităţii.
Prin participarea la viaţa comunităţii, elevii simulează procesele elaborării, luării şi
evaluării deciziilor. De aceea, încurajarea participării elevilor prin parteneriatul dintre şcoală şi
comunitate, constituie o premisă pentru educarea lor în vederea exercitării statutului şi rolului de
cetăţean. Beneficiile participării elevilor la viaţa comunităţii se reflectă în:
învăţarea procesului democratic al guvernării şi guvernanţei (model de guvernare
bazat pe participarea cetăţenilor la luarea deciziilor); observarea procesului
decizional din comunitate şi exersarea adoptării deciziilor;
identificarea problemelor din comunitate şi a unor soluţii de rezolvare a acestora;
dezvoltarea capacităţilor de cooperare cu autorităţile locale, pentru rezolvarea
problemelor comunităţii;
dezvoltarea capacităţilor de evaluare a acţiunilor şi programelor realizate de
instituţiile comunitare;
consilierea şi orientarea altor elevi care doresc să se implice activ în viaţa
comunităţii.
Prin abordarea de tip partenerial, instituţia şcolară poate contribui la stimularea
participării active şi responsabile a elevilor la viaţa comunităţii, prin intermediul asocierii şi
participării directe la depistarea şi soluţionarea problemelor comunitare. De asemenea, prin
asociativitate elevii pot învăţa principiile şi mecanismele organizării democratice a societăţilor.
În acest context, este importantă reprezentarea elevilor în diferite structuri de decizie ale şcolii-
consiliul elevilor, consiliul şcolii, etc. În cazul în care reprezentarea va fi doar formală, fără
respectarea principiilor parteneriatului, mai ales a principiului egalităţii părţilor, această
modalitate de participare poate deveni contraproductivă şi chiar poate avea efecte negative,
contrazicând valorile care ar trebui să stea la baza vieţii într-o societatea democratică.
În cadrul parteneriatului dintre şcoală şi comunitate, profesorii îşi extind activitatea de la
acea propriu-zisă didactică la cea de moderare şi de facilitare a relaţiei cu comunitatea locală.
Aceste două roluri sunt complementare şi presupun adaptarea activităţii cadrelor didactice la
specificul activităţilor extracurriculare orintate către comunitate.
Ca facilitator, profesorul este preocupat de crearea unui mediu propice activităţilor
elevilor, bazat pe încredere, respect, solidaritate şi responsabilitate. Îi încurajează pe elevi să
înveţe mai mult din propria activitate şi să aplice cunoştinţele în activităţi concrete.
Ca moderator, profesorul orientează elevii în activităţi, analizează permanent dinamica
grupului, fără a interveni în mod direct şi vizibil. În această postură, profesorul trebuie să aibe
abilitatea de a conduce grupul către obiectivul urmărit şi de a facilita conştientizarea
eventualelor puncte tari sau dificultăţi.
Într-o comunitate, mediul educaţional nu se rezumă la mediul şcolar. Elevii trebuie să
identifice şi celelate instituţii cu valenţe educative cu care să iniţieze parteneriate. Astfel, mediul
educaţional comunitar are posibilitatea să se cristalizeze şi să se coalizeze în procesul de
educaţie continuă a cetăţenilor.
Factorilor educativi tradiţionali, familia şi școala, li s-au adăugat alţii noi, precum
biserica, instituţiile de cultura, mass-media, diferite centre de agrement, adică toţi aceia care
asigură educaţia non-formală. Nu este posibilă în zilele noastre o existenţa izolată, în afara
comuniăţii, cu binele şi relele acesteia, deci o educaţie conceputa şi derulată exclusiv în cadrul
familiei, fără aportul calificat al şcolii.Acţiunea concentrată a factorilor educativi este un
deziderat important, pe care şcoala trebuie să-l conştientizeze şi să-l concretizeze. Personalul
specializat al şcolii ar trebui să orienteze familia pentru ca aceasta să-şi sporeasca rolul în
formarea personalităţii copilului. Are drept atu interesul celor mai multe familii pentru confortul
material şi spiritual în care creşte copilul, dar şi a nivelului cultural .
Până la vârsta preşcolarităţii familia s-a îngrijit de nutriţia copilului, de condiţiile sale de
trai, a imprimat copilului un program zilnic, s-a ocupat de sănătatea sa fizică şi morală, atribuţii
pe care şi le îndeplineşte şi în continuare. În familie s-au pus bazele comunicării prin limbaj, ale
interrelaţionării cu semenii, s-au creat deprinderi practice, dar şi atitudini faţă de realitatea
înconjurătoare.
Drept factor care frânează relaţia este de luat în seama neimplicarea multor părinţi în
actul educaţiei din cauza programului de muncă prea complicat sau întreruperea pentru perioade
mai mari sau mai mici, a contactului părinţilor cu copiii lor, adesea lăsaţi în grija bunicilor sau a
unor persoane străine de familie. Misiunea învăţământului preşcolar, ca învăţământ public nu
poate fi realizată decât în interiorul spaţiului comunitar, ca rezultat al interacţiunii grădiniţei cu
mediul social, cultural şi economic.
Se impune, deci, realizarea unei comunicări eficiente cu exteriorul, realizarea de
parteneriate autentice. Proiectul de parteneriat le foloseşte părinţilor pentru a cunoaşte şi
respectă obligaţiile legale privind creşterea şi educarea copiilor, cadrelor didactice pentru
perfecţionarea muncii în echipă, cunoaşterea copiilor ce vor fi preluaţi în clasa I, cunoaşterea
cerinţelor şcolii.Presiunea socială prin care se doreşte crearea unui comportament „cuminte” şi
„ascultător” a elevului în şcoală pe de o parte, societate pe de altă parte, face din copii nişte
victime ale unui sistem, ale unor stereotipi, etichete şi culturi nedefinite încă. Toate aceste
componente, nu duc de altfel, decât la inhibiţie, introvertire, non-comunicare, regresie, slabă
stimă de sine, derutare, depresie şi dramatism fatal.
Paradoxul primordial în această situaţie nu este altul decât raportul dintre cerere şi ofertă.
Pe de o parte, şcoala şi societatea împreună îţi cer o anumită etichetă, iar pe de altă parte nu-ţi
oferă o alternativă pentru a putea răspunde acestor standarde. În acest context s-a creat conceptul
de elev- codaş, elev-mediocru, elev-premiant, elev-olimpic fără a întreba vre-odată de ce un elev
este codaş, iar unul este premiant, indiferent de indicele de inteligenţă şi nivel de educaţie. Din
perspectiva socio-psiho-pedagocică, copilul ajungând în mediul şcolar, vine deja cu un bagaj de
experienţa şi investiţii din mediul familial si din mediul său de apartenenţă, precum ”gaşcă”.
Astfel, ne dăm bine seama, că acest elev, vine şi cu un set de nevoi mai mult sau mai puţin
satisfăcute.
În acest context, este eficient să analizăm ierarhia nevoilor elevilor din perspectiva
piramidei trebuințelor elaborată de Abraham Maslow.
Ierarhizate în forma piramidală, nevoile umane şi respectiv nevoile elevilor din
perspectiva teoriei ierarhiei nevoilor lui Maslow sunt următoarele:
1. Nevoi fiziologice - nevoile de bază ale copiilor vs ale elevilor, adesea nu au fost
satisfăcute în mediile de apartenenţă şi care ulterior s-au transformat în factori negativi ce
contribuie la lipsa interesului de a investi în mediul şcolar. Prin experienţa nefastă a traumei prin
care poate trece copilul/elevul din mediul din care provine, nevoile nesatisfăcute au rămas
aceleaşi, fiind amplificate pe fondul traumelor fiziologice şi psiho-somatice la care au fost
expuşi. În acest mod, se pot ajunge la diferite situaţii discrepante dintre elev-profesor, elev-elev,
elev-părinte si părinte-părinte.
2. Nevoi de securitate - Din aceeaşi perspectivă a nesatisfacerii nevoii de securitate,
elevul se inhiba, devine introvers, ajungând de foarte multe ori să evadeze din lumea reala, spre
o lume imaginara, care ii oferă mai mult confort si mai multa securitate. În situația în care,
nevoia lui de securitate nu este alimentata în permanenta cu stimuli pozitivi din partea familiei,
colegilor de școală, profesorilor, elevul ripostează adeseori agresiv. În acest caz, chiar dacă
nevoile biologice au fost satisfăcute, elevii devin preocupați de satisfacerea nevoii de securitate,
care prin intermediul unei traume a fost neutralizata sau inhibată.
3. Nevoi de apartenenţă – De obicei, în urma lipsei de susținere a elevilor de către părinții
lor sau în urma unei relații proaste cu anumiți profesori, datorită traumelor pe care le trăiește sau
a neînțelegerilor de vârstă care se iscă în mediul familial, sau al oricărui alt factor negativ
dezvoltării acestuia, elevii devin susceptibili atât în relația elev-familie cât și elev-școală,
orientându-și interesul spre un alt mediu de apartenență, de obicei „gaşca”, care îi accepta
slăbiciunile, caracterul, personalitatea, fiind şi ceilalţi elevi din acelaşi mediu şi cu aceeaşi
traumă, orientându-se vicios spre lucruri dăunătoare dezvoltării şi evoluţiei lui ca şi persoana
matură în devenire. Astfel că, în urma unor experienţe traumatice pe care elevul le trăieşte în
anumite mediii, el are nevoie de suport emoţional .
4. Nevoi de stimă - Aceste nevoi se referă la nevoia elevului de a se simţi acceptat şi
respectat. Nevoia de a fi stimat este extrem de importantă pentru a fi satisfăcut și de ai oferi în
momentul consilierii psiho-pedagogice înțelegere, motivând în acest sens elevul spre colaborare
și anticipând în același timp acțiuni pe care elevul le-ar întreprinde în disperare, doar pentru a fi
apreciat. Adeseori, ei se identifică prin ”liderii” unor ”găști”, care de foarte multe ori, au un
caracter posesiv şi predominat, dar negativ din punct de vedere al evoluţiei și dezvoltării
intelectului elevului. Un exemplu relevant, ar fi hiperactivitatea excesiva a elevului sau
dimpotrivă inhibiţia şi izolarea.
Familiile trăiesc astăzi o realitate diferită faţă de cea a generaţiilor anterioare, părinţii şi
copiii îşi petrec foarte puţin timp împreună. Părinţii recunosc acest lucru şi recunosc totodată
necesitatea implicării lor în educaţia copiilor. Dar această problemă va putea fi rezolvată numai
printr-un efort comun care să implice în acelaşi timp părinţii, şcolile, comunitatea. E nevoie ca
şcolile să răspundă necesităţilor părinţilor şi să le acorde tot sprijinul pentru ca ei să se poată
implica în procesul de învăţare al copiilor. În acelaşi timp şi părinţii trebuie să acorde mai multă
importanţă educaţiei copiilor, să fie un model pentru copiii lor. S-a constatat că atunci când
părinţii devin parteneri în educaţia copiilor, indiferent de mediul cultural sau economic al
familiei, se simt rezultate în performanţa elevilor, se asigură o mai bună frecventare a şcolii, o
reducere a abandonului şcolar şi o scădere a fenomenului delincvenţei. În clasa pe care o
conduc, majoritatea părinţilor sunt la primul copil şcolar şi am considerat că mulţi dintre ei simt
nevoia împărtăşirii problemelor cu alţi părinţi, cu cadre didactice sau cu specialişti care i-ar
putea ajuta în obţinerea performanţelor scontate.
De aceea i-am invitat încă din primele săptămâni de şcoală la parcurgerea împreună a
unui program educaţional prin care să căutăm un răspuns la toate problemele cu care ne vom
confrunta pe parcursul perioadei de şcolarizare. Toţi au răspuns afirmativ scrisorilor de intenţie.
Am elaborat astfel un proiect educaţional intitulat ,, Familia – partener în educaţia copilului”
prin care urmăresc de fapt o educaţie a părinţilor astfel încât ei să devină buni educatori ai
propriilor copii.
Putem formula câteva cauze ale neîndeplinirii sarcinilor şcolare în urma cărora îi putem
ajuta pe părinţi în relația cu copiii lor. La ședințele cu părinții se pot face cunoscute aceste
măsuri sub forma unor sugestii:
1) Elaboraţi un program zilnic pentru teme! Verificaţi-l regulat, asiguraţi un loc liniştit
pentru studiu, fără TV, radio sau calculator. Încurajaţi eforturile copilului şi fiţi disponibili să le
răspundeţi întrebărilor. Discutaţi cu ei ceea ce şi-au însuşit.
2) Citiţi împreună cu copilul! Asiguraţi-i cărţi şi materiale potrivite vârstei lui.
3) Folosiţi televizorul şi calculatorul cu înţelepciune! Stabiliţi anumite ore pentru privitul
la TV şi ajutaţi-l să-şi aleagă programele potrivite. Selectaţi programe pe care să le urmăriţi şi să
discutaţi împreună subiectele respective. Urmăriţi de asemenea jocurile de pe calculator şi
evitaţi-le pe cele care promovează violenţa şi alte comportamente negative.
4) Păstraţi legătura cu şcoala! Nu aşteptaţi ca şcoala să fie cea care vă anunţă cum
evoluează copilul. Informaţi-vă ce învaţă copilul, care-i sunt temele şi cum şi le rezolvă. Treceţi
lunar pe la şcoală ca să vorbiţi cu învăţătoarea sau cel puţin daţi un telefon o dată pe lună. Nu
aşteptaţi până când apar problemele. Parteneriatul dintre părinţi si învăţătoare reprezintă cheia
creării unui climat favorabil învăţării atât la şcoală cât şi acasă.
5) Lăudaţi-i pe copii şi apreciaţi-le efortul! Încurajaţi-i să persevereze. Cultivaţi acasă o
atmosferă blândă, suportivă, dar în acelaşi timp stabiliţi şi standarde referitoare la modul de
elaborare a temelor. Sprijiniţi-i să-şi elaboreze toate temele, introduceţi-i în programe de
îmbunătăţire a activităţii lor, dar şi în activităţi extraşcolare în care îşi pot valorifica talentul.
6) Comunicaţi cu copilul d-voastră! Încercaţi să-i cunoaşteţi prietenii şi locurile de
joacă. Implicaţi-l în activităţile familiei. Stabiliţi nişte reguli pe care să le respecte, fiţi
perseverenţi în respectarea lor şi nu vă lăsaţi înduplecaţi atunci când va încerca să vă convingă
să renunţaţi la unele dintre ele. Aduceţi întotdeauna argumente la ceea ce faceţi şi la ce îi cereţi
lui să facă. Insist foarte mult asupra comunicării căci numai aşa putem descoperi cauzele
problemelor şi în acelaşi timp numai comunicând putem găsi şi căile de rezolvare. Prin
comunicare părinţii au posibilitatea de a-şi pregăti copiii pentru a învăţa, de a le prezenta şcoala
ca fiind interesantă şi importantă, de a discuta cu învăţătoarea şi ceilalţi profesori ai copiilor
stabilind o relaţie adecvată cu ei. O convorbire telefonică scurtă, o întâlnire la şcoală sau acasă la
copil îi pot uni pe amândoi, în scopul de a acţiona aşa cum trebuie. Comunicând cu copilul cât şi
cu cadrul didactic, părinţii află ce se întâmplă la şcoală, despre activitatea la clasă şi despre alte
activităţi extraşcolare.
Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei, iar între aceştia şi
comunitate, mediul extraşcolar şi extrafamilial, pendulează copilul, obiect şi subiect al educaţiei.
Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna
integrare a copilului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială .
Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial
de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi
colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală
şi colectivă.
În cadrul colaborării şcolii cu familia, accentul este pus pe un angajament mutual, clar
stabilit între părinţi şi profesori, pe baza unui "contract parental". Acest tip de contract se
constituie ca un sistem de obligaţii reciproce în cooperarea părinţilor cu profesorii şi implicit
colaborarea părinţilor în activităţile şcolare, nu numai sub aspect economic, respectiv de a
participa, susţine şi evalua eforturile şi acţiunile financiare ale şcolii, ci si sub aspect
educaţional-cultural. Dacă această tendinţă este prezentă deja, în unele ţări vest-europene, în
cazul societăţii româneşti este doar un proiect.
Totodată, şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică,
elaborarea şi luarea deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi
permite unui număr mare de oameni să participe activ la soluţionarea problemelor care îi
privesc.
Educatorul va trebui, apreciază Spencer, să–şi arate pe faţă cu vorba şi cu fapta,
mâhnirea şi indignarea pentru abateri, bucuria şi satisfacţia în caz de bună purtare. Elevul să nu
fie, însă, lipsit de dragoste, de afecţiune. Pentru a deveni om cu adevărat, pentru a se cunoaşte şi
domina pe sine, omul trebuie să caute să-şi satisfacă trebuinţe psihosociale specifice, cum sunt
nevoia de identitate, de apartenenţă la grup, de acceptare şi apreciere din partea celorlalţi, nevoia
de statut şi de participare. Creşterea copiilor constituie, pentru părinţi, nu numai o datorie faţă de
copil, dar şi o sarcină faţă de comunitate.
Din literatura de specialitate şi din analiza rezultatelor unor studii de cercetare derulate în
şcoli s-a constatat că în evoluţia relaţiei şcoală - familie există, în principal, trei etape de parcurs:
etapa şcolii suficiente, etapa de incertitudine profesională; etapa de dezvoltare a încrederii
mutuale profesori-părinţi. În prima etapă, şcoala este considerată o instituţie închisă, care nu
influenţează mediul familial şi nu se lasă influenţată de el. În acest caz, contactele cu părinţii
sunt rare, formale. Părinţii acceptă ideea că nu au nimic de făcut în legătură cu activitatea
derulată în şcoală.
În a doua etapă, profesorii încep să recunoască influenţa factorilor familiali asupra
rezultatelor şcolare ale elevilor, dar părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă.
Astfel se manifestă tendinţa de acuze aduse de familie şcolii, pentru proastele rezultate
şcolare ale elevilor, atunci când e cazul. Administraţia şcolară are tendinţa de a conserva
atitudinea din etapa anterioară, contactele cu familiile elevilor fiind încă formale. Punctual încep
să se dezvolte iniţiative precum: o mai bună comunicare a profesorilor cu părinţii; apar
organizaţiile voluntare de părinţi; se constituie consilii de gestiune şcolară în care participarea
părinţilor are un rol minor, nedecizional. De asemenea, pe parcursul formării viitoarelor cadre
didactice există abordarea tematică a relaţiei şcoală-familie, dar ca o problemă de importanţă
secundară.
În a treia etapă, părinţii şi profesorii descoperă împreună că neîncrederea este puţin câte
puţin înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii. Relaţia cu familiile este din ce în ce mai
încurajată de şcoală; consiliul şcolar include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol
decizional în toate problemele educaţionale; organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate
în activitatea şcolară; profesori specializaţi (consilieri) tratează problemele excepţionale ale
colaborării cu familiile elevilor; organizaţiile de profesori recunosc statutul şi rolul asociaţiilor
de părinţi; formarea profesorilor abordează problema relaţiei şcoală-familie ca fiind una din
problemele importante; se organizează cursuri pentru profesori şi părinţi.
Obiectivul principal al activităţii instructiv – educative în şcoală este asigurarea reuşitei
şcolare a tuturor elevilor, dobândirea cunoştinţelor, deprinderilor care să le permită continuarea
studiilor, formarea profilului psiho-moral al elevului, modelarea personalităţii, obiectiv care se
poate atinge doar prin parteneriat, prin triada şcoală – elev – familie.
Colaborarea părinţilor cu unitatea de învăţământ, armonizarea opţiunilor acestora cu
oferta educaţională, realizarea scopurilor finale pe care şi le propun atât părinţii, cât şi unitatea
de învăţământ, sunt obiective majore. Îmbunătăţirea cooperării şcoală – familie are efecte
benefice asupra actului instructiv-educativ, proces realizat prin forme variate de colaborare ca:
- lectorate cu părinţii;
- adunări comune părinţi – elevi – profesori;
- chestionare aplicate părinţilor şi elevilor;
- corespondenţă
Pentru a cunoaşte satisfacţia părinţilor faţă de actul educaţional, prezentăm un studiu
conceput de învățător împreună cu psihologul şcolar. S-au aplicat părinţilor mai multe
chestionare prin care s-a urmărit atât satisfacţia părinţilor faţă de actul educaţional cât şi relaţiile
în familie și petrecerea timpului liber.
Din prelucrarea chestionarelor s-au desprins câteva concluzii: a) 96,8% dintre părinţii
consideră că sunt informaţi în legătură cu situaţia şcolară şi disciplinară a fiului/fiicei: b) şcoala
satisface aşteptările părinţilor în procent de 77,8 % ; c) 88,2% dintre părinţi sunt satisfăcuţi de
educaţia şi pregătirea şcolară a fiului/fiicei; d) 95,6% sunt mulţumiţi de baza didactică şi
condiţiile materiale asigurate de şcoală; e) 83,5% ar opta din nou pentru această instituţie.
Pentru îmbunătăţirea relaţiei şcoală-familie şi pentru cunoaşterea realităţii psihosociale
din familie s-au mai aplicat două chestionare.
Din chestionarul care viza climatul familial am încercat să identificăm factorii
perturbatori, ameninţările care pot să apară, cum ar fi - insecuritatea locului de muncă, venituri
mici, părinţi plecaţi în străinătate la lucru. Din prelucrarea răspunsurilor am constatat
următoarele: a) 46,49% dintre elevi provin mediul rural și 53,51% din mediul urban; b) 63,5 %
dintre mame sunt angajate permanent, 9,79% angajate temporar şi 26,7% sunt fără loc de
muncă; c) 69,76% dintre taţi sunt angajaţi permanent, 10,47% angajaţi temporar şi 19,76% sunt
şomeri; d) aproape 50% din familii au un venit mai mic de 1000 RON.
Datorită faptului că veniturile sunt relativ mici 43 dintre părinţii repondenţilor sunt plecaţi
la muncă în străinătate. Elevii în cauză au fost incluşi în programe de consiliere, s-a luat legătura
cu tutorele cât şi cu părinţii, telefonic.
S-a întocmit şi aplicat un chestionar de cunoaştere axat pe modul în care îşi petrec timpul
liber acasă, pe cunoaşterea realităţii psihosociale din familiile elevilor, pentru a urmări relaţia
părinte-copil, concluziile fiind prezentate la şedinţa cu părinţii. Din prelucrarea chestionarului au
rezultat următoarele: a) în procent mare (97,6%) părinţii cunosc prevederile Regulamentului de
ordine interioară al şcolii(premii, sancţiuni) şi consideră aceste prevederi ca fiind educative şi în
concordanţă cu obiectivele şcolii; b) 93,5% dintre părinţi cunosc grupul de prieteni ai
fiului/fiicei lor precum şi preocupările acestora în timpul liber .
În afara acestor chestionare, comunicarea cu părinţii s-a realizat prin corespondenţă şi
prin convorbiri telefonice.
Părinţii elevilor au fost invitaţi la şcoală cu ocazia ceremonialelor de la începutul şi
sfârşitul anului şcolar cât şi la manifestări artistice – Zilele şcolii, Ziua porţilor deschise,
Serbarea de Crăciun, Serbarea Abecedarului ,Festivalul de tradiţii şi obiceiuri, având astfel
ocazia de a-şi vedea copii şi în alte ipostaze.
Ţinând cont de aceste concluzii, s-a încercat implicarea părinţilor în cât mai multe
activităţi, pentru a cunoaşte specificul activităţii instructiv-educative. Astfel în cadrul şedinţelor
cu părinţii s-au distribuit părinţilor pliante întocmite de comisia de evaluare şi asigurarea a
calităţii, despre oferta educaţională şi oferta extracurriculară a şcolii.
La nivelul fiecărui an de studiu funcţionează comitetele de părinţi care şi-au desemnat
reprezentanţii în comitetul reprezentativ al părinţilor, comitet care îşi desfăşoară activitatea
conform unui plan managerial propriu, ţinând în permanenţă legătura cu factorii de conducere a
şcolii.
Legătura şcoală – familie este permanentă, familiile elevilor fiind informate despre
progresul şcolar, rezultate necorespunzătoare prin scrisori care se trimit periodic, convorbiri
telefonice, invitarea părinţilor la şcoală. Modul de organizare al şcolii poate constitui un
important element al educaţiei sociale a elevilor, întrucât unităţile şcolare ar trebui să fie
comunităţi democratice care să creeze ocazia dialogului şi participării atât pentru elevi, cât şi
pentru părinți.
Eficiența întregii activități didactice este determinată de relațiile pedagogice stabilite între
profesori și elevi, între elevi și elevi, între elevi și clasa de elevi, dar și de relațiile între profesori
și părinți, elevi și părinți, familie și școală. Școala și familia sunt cei doi factori importanți, cei
doi piloni de rezistență ai educației, între aceștia și comunitate, mediul extrașcolar și
extrafamilial se află copilul, obiect și subiect al educației. Scopul final al educaţiei îl constituie
dezvoltarea copilului pentru a se putea manifesta ca subiect social activ. Acest lucru este
realizabil numai în măsura în care familia din care face parte și în care se formează, școala la
care învață, și comunitatea, prin acțiunile desfășuarate, îl ajută să-și dezvolte personalitatea. În
condițiile actuale, societatea românească se confruntă cu o multitudine de probleme, multe dintre
ele greu de rezolvat. Prin urmare familia este tot mai fragilă și vulnerabilă. În aceste condiții,
școlii îi revine misiunea de a întări educația elevilor, de a sprijini familia și de a contribui la
îmbunătățirea climatului social al comunității.
Pentru a înţelege rolul atât de important al şcolii, acela de nucleu al parteneriatului, ar
trebui să pornim de la abordarea educaţiei pe axa formal-nonformal-informal. Această abordare
are la bază întrebarea „Cine, cum şi în ce context face educaţia?”.
Educaţia formală este una instituţionalizată şi reglementată oficial în instituţiile şcolare.
Ea se realizează în mod planificat, organizat şi sistematic de către cadre didactice cu pregătire de
specialitate, de-a lungul unor perioade compacte de timp ce coincid treptelor de şcolaritate.
Şcoala este o organizaţie formală, care are ca scop furnizarea serviciului social de educaţie în
vederea educării, formării, socializării, profesionalizării tinerei generaţii. Este direct influențată
de ceea ce se întâmplă în mediul social, transmite cunoștințe, dezvoltă abilități, valori, norme
recunoscute și acceptate social. Şcoala funcţionează într-o comunitate locală alcătuită din mai
mulţi factori de educaţie: familie, autorităţi, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale,
agenţi economici etc. care au la rândul lor o ofertă educaţională explicită şi/sau implicită.
Organizaţiile şcolare sunt astfel, supuse presiunii multiplilor factori: a grupurilor ideologice care
activează la nivel local, a sistemelor politice, a condiţiilor economice şi a diverselor tendinţe
manifestate în societate. Astfel, asupra şcolilor sunt manifestate influenţe de ordin: economic,
politic, culturale şi ideologice. Şcolile depind de mediul în care funcţionează în ceea ce priveşte:
obţinerea resurselor materiale, umane, financiare, informaţionale etc.
Educaţia, ca acţiune socială organizată, se desfăşoară într-un cadru constituit pe baza unor
valori perene şi cu participarea tuturor factorilor educaţionali: familie, şcoală, instituţii culturale,
mass-media etc. La nivelul acestor factori se formează medii educaţionale care exercită influenţe
specifice asupra noilor generaţii.
În familie se pun bazele unor deprinderi şi obişnuinţe elementare de comportare morală
prin care copilul îşi exprimă atitudinea faţă de el însuşi,faţă de ceilalţi şi faţă de societate,în
general. În mediul şcolar,educaţia şi instrucţia se împletesc armonios,într-o formă optimă,în mod
gradat,conform unor standarde şi finalităţi propuse. Esenţial este ca cei doi factori să-şi dirijeze
acţiunile spre un scop comun:formarea tipului de personalitate cerut de imperativele lumii
moderne.
În stabilirea activităţilor comune ale cadrelor didactice cu familia, cadrul general este dat
de întreaga activitate educativă a şcolii respective. În etapa de organizare a muncii la început de
an şcolar şi la întocmirea planurilor de activitate educativă semestriale, învăţătorul/dirigintele
clasei consultă mai întâi programul activităţilor educative ale şcolii, din care se extrage
obiectivele principale.
În elaborarea programului educativ este necesară consultarea părinţilor elevilor.
Sugestiile părinţilor trebuie să constituie un material valoros. Ele sunt grăitoare pentru noi, în
ceea ce priveşte depistarea nivelului pedagogic al acestora, ne ajută să vedem cum înţeleg ei
colaborarea cu şcoala, ce aşteaptă de la cadrele didactice şi cum consideră că ar putea contribui
la realizarea educaţiei propriilor copii. O altă coordonată în funcţie de care orientăm organizarea
muncii cu familiile elevilor este specificul clasei. Notele distinctive decurg din componenţa
colectivului de elevi, pregătirea, interesele şi aptitudinile lor, calităţile generale ale educaţiei în
familie. Sondarea opiniei părinţilor elevilor este foarte utilă în etapa de organizare a activităţii
şcoală-familie. Justificarea ei sporeşte în condiţiile începerii muncii cu un colectiv nou de
elevi,când învăţătorul/dirigintele are nevoie de o serie de date cu funcţie orientativă pentru
stabilirea conţinutului muncii educative.
Activitatea comună a şcolii cu familia constituie un proces de durată, al cărui început
coincide cu perioada imediat anterioară intrării copilului în clasa I, iar încheierea lui este situată
adesea la mult timp după absolvirea şcolii. Unii părinţi continuă să păstreze legătura cu cadrele
didactice şi după ce copiii lor nu mai sunt elevi. Acest proces se parcurge în câteva etape
diferenţiate, mai ales prin gradul participării efective a părinţilor la acţiunile educative ale
şcolii,şi anume:
Şcoala funcţionează într-un context social larg, complex alcătuit din societatea globală,
constituită ca sistem social global (naţional, statal). Influenţele contextului social global asupra
instituţiilor de învăţământ se materializează în: finalităţi ale educaţiei (scopuri şi obiective),
conţinuturi ale disciplinelor, modul de organizare a sistemului de educaţie şi a instituţiilor,
reglementări de ordin juridic şi administrativ.
Pe de altă parte, şcoala funcţionează într-un context social imediat, într-o comunitate
locală şi zonală, care furnizează elevii dar care are un set de aşteptări cărora instituţia şcolară
trebuie să le răspundă. Pe de altă parte – şcoala „prelucrează material uman” din comunitatea
locală, cadrele didactice şi elevii sunt persoane care trăiesc în comunitate şi suportă influenţele
acesteia.
Se poate afirma că între școală și societate se instituie un raport de condiționare,
societatea susține material școala, cerându-i să-i slujească interesele, iar școala pregătește
oamenii care vor dezvolta societatea și-i vor accelera progresul. Indiferent de epoca istorică la
care ne raportăm, sistemul formal de educaţie şi-a dovedit eficacitatea. Școala este și în prezent
principalul cadru de educație și mediul cu cele mai multe virtuți educaționale deoarece este un
mediu instituționalizat special construit care a transformat educația într-o activitate realizată în
forma unui program educațional. Este un mediu orientat de anumite finalități puse în raport cu
anumite valori, îmbogățit permanent cu noi cunoștințe, metode, mijloace de educație, iar
rezultatele sunt permanent măsurate, evaluate, comunicate.
Acest tip de educaţie are, însă, şi unele limite, în sensul că, nu asigură suficientă
aplicabilitate cunoştinţelor transmise, însă, în condiţiile în care scopul declarat al şcolii este
integrarea socială a indivizilor, e clar că acesta nu poate fi atins câtă vreme şcoala se comportă
ca un sistem închis. Din nevoia de a depăşi aceste limite, de-a lungul timpului a apărut educaţia
nonformală. Aceasta se desfăşoară tot sub îndrumarea cadrelor didactice, dar în prelungirea
sistemului de învăţământ, respectiv în activităţi extracurriculare care depăşesc uneori spaţiul
şcolii, punându-i pe elevi să acţioneze în situaţii concrete de viaţă.
La aceste tipuri de educaţie se adaugă cea informală, realizată spontan, neorganizat, prin
diferite surse precum familia, comunitatea, mijloacele mass-media şi altele, mai mult sau mai
puţin potrivite să îndeplinească un rol educativ.
Cele trei tipuri de educaţie ar trebui să se completeze în mod echilibrat, în cadrul unui
întreg numit „educaţie globală”. Studiile arată însă că, în perioada contemporană, odată cu
dezvoltarea mijloacelor mass-media, a internetului în special, educaţia informală joacă un rol din
ce în ce mai mare riscând să ocupe un rol principal în defavoarea educaţiei formale. Din păcate,
cantitatea mare de informaţii dobândite pe căi informale este dublată de o calitate îndoielnică,
uneori chiar nocivă pentru copii şi tineri, efectul fiind contrar scopului educaţiei.
Dacă ne referim doar la scăderea interesului pentru lectură şi la creşterea delincvenţei
juvenile, e clar că factorii responsabili de educaţie au datoria să intervină până nu e prea târziu.
Şi cine poate rezolva mai bine problema dacă nu şcoala? Ea trebuie să se comporte tot mai mult
ca un sistem deschis care să interacţioneze cu celelalte instituţii şi, totodată, ca un sistem flexibil,
gata să-şi adapteze modul de funcţionare la schimbările din exterior şi să apeleze la unele
principii şi strategii care şi-au dovedit succesul în cadrul celorlalte tipuri de educaţie.
Primii paşi au fost făcuţi, în acest sens, prin reforma curriculară care permite o abordare
inter şi transdisciplinară a cunoştinţelor, prin introducerea mijloacelor audiovizuale în procesul
de învăţământ sau prin aplicarea metodelor gândirii critice. Introducerea în planul de învăţământ
a disciplinelor opţionale dau posibilitatea elevilor să aleagă unele discipline prin care să-şi
dezvolte unele abilităţi şi să-şi pună în valoare acele laturi ale personalităţii care îi caracterizează
şi care le conferă libertatea de exprimare. Învăţarea pe bază de proiect îi pune şi ea pe copii în
situaţia de a explora realitatea înconjurătoare din mai multe perspective, dezvoltându-le
capacitatea de analiză şi sinteză, dar şi spiritul de colaborare în echipă.
Dar, pentru a veni şi mai mult în contact cu celelalte medii educogene, şcoala apelează la
metoda parteneriatelor, iar, în calitate de iniţiator, ea se plasează, aşa cum arătam anterior, în
postura de nucleu.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii
să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, în viaţă. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă
esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai
comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o
comunitate de suport care începe sa funcţioneze. Elevii se străduiesc şi fac progrese în direcţia
atingerii standardelor dorite, fiind ajutaţi de părinţi, cadre didactice şi alţi parteneri implicaţi.
Şcolile şi comunitatea îmbunătăţesc instrucţia, evaluarea, dezvoltarea profesională a cadrelor
didactice, implicarea părinţilor şi a oamenilor de afaceri, astfel încât fiecare aspect al educaţiei
funcţionează ca parte a unui sistem, care sprijină toţi elevii pentru a-şi atinge obiectivele.
Proiectele de parteneriat educațional au ca scop asigurarea egalității șanselor în educație,
revigorarea spiritului civic și a mentalităților comunitare, promovarea dialogului, a transparenței
și a toleranței, încurajarea inițiativei, dezvoltarea cooperării, armonizarea condițiilor de lucru cu
exigențele sociale. Presupune participare la o acţiune educativă comună, interacţiuni
constructive, comunicare eficientă între participanţi, acţiuni comune cu respectarea rolului
fiecărui participant, interrelaţionare precum și unitate de cerinţe, de opţiuni, decizii şi acţiuni
educative, subordonate actului educativ propriu-zis. Parteneriatele devin eficiente doar în măsura
angajării părților componente. Acestea vizează întărirea relației dintre părinți, elevi, dascăli și
comunitate, creșterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaționali.
Parteneriatul educaţional este o necesitate absolută deoarece, elevii au nevoie de o
interpretare unitară a mesajelor care le vin din medii diferite, o interpretare coerentă şi
echilibrată pentru a se evita confuziile în orientarea lor către adevăratele valori, iar procesul de
descentralizare în care se află educaţia presupune parteneriatul cu un evantai de factori sociali
care pot prelua roluri şi responsabilităţi la nivel local. De asemenea contactul permanent al
instituţiilor şcolare cu diferiţi parteneri sociali facilitează racordarea efectivă a şcolilor la
realitate.
Activităţile de parteneriat în care sunt implicați principalii factori educaționali, angajează,
mobilizează şi motivează elevii în aşa fel încât ei să obţină apoi succesul. Responsabilitatea
pentru construirea unor strategii de parteneriat revine, în primul rând, școlii, de la care trebuie să
plece şi iniţiativele în acest sens.
Educatorul va trebui, apreciază Spencer, să-şi arate pe faţă cu vorba şi cu fapta, mâhnirea
şi indignarea pentru abateri, bucuria şi satisfacţia în caz de bună purtare. Elevul să nu fie, însă,
lipsit de dragoste, de afecţiune. Pentru a deveni om cu adevărat, pentru a se cunoaşte şi domina
pe sine, omul trebuie să caute să-şi satisfacă trebuinţe psihosociale specifice, cum sunt nevoia de
identitate, de apartenenţă la grup, de acceptare şi apreciere din partea celorlalţi, nevoia de statut
şi de participare. În vederea asigurării depline a protecţiei copiilor, Codul Familiei precizează
caracterul drepturilor părinteşti subliniind că părinţii exercită drepturile lor în interesul copiilor,
indisolubil legate de interesele societăţii democratice.
Andre Berge spunea că ” Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde
trebuinţelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă
condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze
în raport cu ceilalţi efectuând, fără pericol, primele sale experienţe sociale şi sentimentale.“
Creşterea copiilor constituie pentru părinţi nu numai o datorie faţă de copil, dar şi o sarcină faţă
de comunitate.
Familia are în societate funcţii bine determinate :
- Funcţia biologică care constă în perpetuarea speciei umane prin procrearea şi
creşterea copiilor, condiţie primordială a existenţei societăţii. Capacitatea fiinţei
umane de a avea urmaşi este singura ei revanşă asupra morţii. Funcţia socială prin
care familia conferă individului sentimentul de siguranţă, îl ajută să depăşească
obstacolele, să dobândească echilibrul emoţional. În familie, copilul găseşte
căldura sufletească decare are atâta nevoie.
- Funcţia economică constă în crearea condiţiilor materiale necesare vieţii şi
dezvoltării membrilor familiei .
- Funcţia educativă se referă la faptul că familia are un rol foarte important în
transmiterea limbii, a obiceiurilor, a modelelor comportamentale, urmaşilor ei. În
familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un anumit
mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii. Familia joacă un rol
important în educaţia civică a copiilor.
- Funcţia culturală care, deşi stă la baza procesului de educare a copiilor, ea nu
trebuie confundată cu funcţia educativă şi are ca finalitate integrarea eficientă a
individului în societate, dar urmăreşte şi crearea de individualităţi bine pregătite
care să aducă o contribuţie maximă la transformarea şi progresul societăţii.
În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se precizează că Familia constituie
elementul fundamental al societăţii .Ea ocroteşte copilul şi are dreptul la ocrotire din partea
societăţii.Copilul stabileşte primele relaţii şi experienţe sociale cu părinţii şi fraţii săi, deci în
familie. Integrarea lui socială va fi mai uşoară dacă va înţelege de timpuriu că alături de drepturi,
îi revin şi anumite responsabilităţi. Obiectivul principal al acţiunii educative este formarea
personalităţii copilului, care este urmărit atât în familie, cât şi în şcoală, astfel încât sarcinile
şcolii şi ale familiei în materie de educaţie şi instrucţie se împletesc şi se sprijină reciproc.În
cadrul abordărilor contemporane ale fenomenului educaţional se impune tot mai mult implicarea
cadrelor didactice în relaţii de cooperare cu părinţii copiilor şi cu alţi factori sociali interesaţi de
educaţie. Rolul cadrelor didactice nu se reduce doar la educaţia la catedră sau în clasă, ci
presupune o activitate de acest gen în fiecare relaţie cu elevii şi familiile acestora, desfăşurând o
muncă de dezvoltare, de conducere şi de îndrumare. O relaţie eficientă cadru didactic – părinte
presupune, printre altele, o ascultare activă, implicarea familiei în acţiunile extraşcolare ale
copilului, cultivarea şi practicarea toleranţei faţă de un punct de vedere diferit.
Comunicarea cadrului didactic cu familia elevului se poate face prin :
- Activităţi de informare şi consiliere a părinţilor, care pot fi zilnice după orele de
curs ;
- Vizite la domiciliu de câte ori e nevoie ;
- Lectoratele cu părinţii – lunar ;
- Adunările comune părinţi – elevi ;
- Întruniri ale comitetului de părinţi pe clase ;
- Comunicarea prin poştă (scrisori de înştiinţare cu antetul şcolii ) sau prin poşta
electronică ;
- Comunicarea prin telefon .
În funcţie de categoria în care se înregistrează părinţii elevului (interesaţi sau
dezinteresaţi de tot ceea ce se întâmplă cu propriul copil ) cadrul didactic parcurge o serie de
etape menite să optimizeze relaţia şcoală – familie :
- Îşi fixează şi întreţine cât mai multe discuţii individuale evitând în cazul celor cu
copii – problemă prezentarea în cadrul şedinţelor a rezultatelor şcolare şi absenţelor;
- Iniţiază şi menţine o legătură strânsă cu familia elevului şi poartă un dialog deschis şi
sincer extins în afara orelor de curs prin convorbiri telefonice, scrisori ;
- Stabileşte şi planifică din timp tematica şedinţelor şi lectoratelor cu părinţii ;
- În cazul elevilor problemă se implică activ în procesul de educare a familiei, ea
reprezentând sursa principalelor atitudini greşite ale copiilor. Familia trebuie
convinsă că numai acordând timp şi atenţie copilului va putea să-l ajute să depăşească
dificultăţile apărute;
- Încearcă stabilirea unei legături reciproce, apropiate şi permanente cu părinţii pentru
ca aceştia, din proprie iniţiativă, să contacteze cadrul didactic pentru a se interesa de
situaţia şcolară a elevului.
- Părinţii pot participa alături de cadrul didactic şi de copii la activităţile şcolare şi
extraşcolare.
Între membrii unei comunităţi se stabilesc o mulţime de relaţii : de prietenie, de
vecinătate ,de rudenie, de muncă, de competiţie. Toţi avem nevoie de semenii noştri, de
comunitate, dar în acelaşi timp şi comunitatea are nevoie de noi. Societatea îi modelează pe
oameni dar la rândul lor, oamenii intervin permanent în procesul de transformare a societăţii.
Mihai Eminescu spunea că “ Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic, cât prin ceea
ce fac”.
Comunitatea este cea care oferă mediul prielnic pentru desfăşurarea unor activităţi
comune
- Vizite la muzee, expoziţii ;
- Vizionarea de filme, spectacole ;
- Excursii şi vizite organizate în oraş sau în afara oraşului ;
- Însoţirea elevilor la concursuri şcolare, festivaluri artistice ;
- Simpozioane, seminarii având ca temă relaţiile şcoală –familie –comunitate.
Comunitatea are aşadar un rol important alături de şcoală şi familie în educaţia elevului.
Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o
societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de
naturi diferite .Educaţia este somată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi
indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar
sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri noi pentru speranţă, prin
formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi comportamente capabile să facă faţă
schimbării permanente şi să adapteze elevul la incertitudine şi complexitate. Şcoala este chemată
să contribuie decisiv la reconstrucţia spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori.
Educaţia răspunde atât cererii sociale cât şi nevoilor şi aspiraţiilor individuale. Presupune
eliberarea de energii lăuntrice şi depăşirea, prin împlinirea armonioasă şi creatoare, a
insecurităţii, inferiorităţii şi dependenţei pe care le poate simţi fiinţa umană într-o societate aflată
în schimbare rapidă.
În prezent România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social al educaţiei, în
contextul unui ” parteneriat pentru educaţie ”, un dialog deschis, lucid, responsabil, între toţi
factorii educaţionali (familie, Biserică, şcoală, comunitate locală ).Şcoala se deschide spre
mediul comunitar şi se fac propuneri de realizare a osmozei şcoală-comunitate (şcoala în
comunitate şi comunitatea în şcoală ), în perspectiva înţelegerii şcolii ca un centru cultural şi
civic, centru complex de învăţare la îndemâna tuturor, tineri şi mai puţin tineri.
Prin programe şi acţiuni specifice se creează şi se dezvoltă legături multifuncţionale şi societatea
civilă.
2.2. Familia în societatea modernă
Munteanu Felicia
Drăghiţă(Nae)Ana
ELENA BREGAR
Duşa Adriana-Elena
Molodeţ Mihaela
Tiutiu Georgia
ALBA ANDREEA-MARIA
Etimologie
Originea latină a termenului este familia care provine de la „famulus - sclav de casă”,
înțelesul cuvântului s-a schimbat în decursul timpului. In trecut familia era proprietatea
bărbatului (pater familias), ca soția, copiii, sclavii, sclavii eliberați și tot avutul, nefiind de fapt
între ei relații familiare ci era considerată o proprietate subordonată, astfel tatăl nefiind numit
pater ci genitor.
Familie în sociologie înseamnă o grupă în care membrii familiei sunt înrudiți între ei prin
legături de sânge sau prin căsătorie. Un alt aspect este importanța economică a familiei, care este
considerată celula de bază a societății umane.
Definiţiile cele mai comune ale familiei au, de regulă, două accepţiuni:
cea restrânsă, conform căreia este familie un grup social format dintr-un cuplu
căsătorit şi copiii acestuia (care se bazează pe căsătoria cuplului, ca instituţie
generatoare a vieţii familiale, concepţie eronată, după cum vom constata în capitolul
referitor la Ciclul vieţii familiale).
cea lărgită, care identifică familia cu grupul social ai cărui membri sunt legaţi prin
raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune, care trăiesc împreună, cooperează sub
aspect economic şi au grijă de copii (George Peter Murdock). Murdock afirmă că
„familia este un grup social caracterizat printr-o locuinţă comună, cooperare
economică şi reproducere.”
În corespondenţă cu definiţia antropologului mai sus citat, Enciclopedia Britannica
descrie familia prin trei caracteristici principale: locuinţa comună a membrilor, cooperarea
economic şi reproducerea biologică.
Levi Strauss definea familia ca „un grup social ce îşi are originea în căsătorie, constând
din soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin obligaţii morale, juridice, economice,
religioase şi sociale.”
M.Voinea şi V.Stănoiu definesc familia ca un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit
din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legaţi prin anumite
relaţii natural-biologice, morale şi juridice şi care răspund una pentru alta în faţa societăţii.”
Din punct de vedere sociologic familia reprezintă forma tipică de grup primar,
caracterizat prin puternice relaţii de tip „faţă în faţă”, prin asocierea şi colaborarea intimă a
tututror membrilor.
Familia românească a evoluat de la tradiţional la modern treptat şi diferenţiat.Această
schimbare a afecta în primul rând mediul urban.Mediul rural este mai conservator şi în acest
mediu nu s-au realizat schimbări majore în familie.
Familia reprezintă mediul educaţional cu influenţă decisivă asupra formării personalităţii
umane.
Familia este celula de bază a societăţii, care are funcţii biologice, psihologice, sociale,
economice, culturale, educative, etc. De aici rezultă şi diversitatea relaţiilor ce se stabilesc în
interiorul său, ca grup social. Ea se deosebeşte de alte grupuri sociale prin forma sa de
organizare, prin relaţiile dintre membrii săi sau prin scopurile şi atributele pe care le are.
Astfel, se poate afirma faptul că familia a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării
sociale şi a evoluat de-a lungul istoriei, ca grup social sau ca unitate socială. Funcţiile pe care
familia le implică sunt determinate de condiţiile sociale din viaţa de zi cu zi a indivizilor. Din
punct de vedere pedagogic, se poate vorbi despre funcţia educativă a familiei şi de
particularităţile acţiunii educative pe care le exercită.
Multitudinea relaţiilor ce se stabilesc între membrii familiei şi scopurile culturale ce se
transmit prin intermediul lor constituie la un loc mediul familial. Astfel, pot fi deosebite două
categorii de relaţii:
Pe verticală, între generaţii (părinţi – copii, bunici – copii, bunici – părinţi);
Pe orizontală, între membrii aceleiaşi generaţii (între soţi, între fraţi).
Structura familiei determină expansiunea relaţiilor şi influenţele lor educative. Agenţii
acestor relaţii (părinţi, bunici, fraţi) oferă, prin însăşi existenţa lor, anumite modele
comportamentale ce vor fi asimilate de către copii în mod spontan, prin imitaţie. Astfel, mediul
familial devine universul natural al copilului, diferit în funcţie de contextul social pe fondul
căruia se constituie, reflectând particularităţile fiecărei familii în parte. Influenţele educative ale
familiei sunt o expresie directă a relaţiilor ce se stabilesc în interiorul familiei şi a modelelor
culturale pe care le oferă.
Acţiunea educativă a familiei se mai poate exercita şi de către un subiect (un membru al
familiei), în mod:
intenţionat, conform unui scop, folosind metode adecvate în acest sens;
neintenţionat, fără un scop dinainte stabilit, utilizând metode alese la voia întâmplării.
Bineînţeles, oricare dintre cele două forme educative vor avea un impact pozitiv sau
negativ asupra educaţiei copilului şi asupra personalităţii acestuia. De asemenea, cadrul în care
se desfăşoară acţiunea educativă a familiei este reprezentată prin mediul familial, însă mediul în
care se realizează educaţia influenţează personalitatea copilului, iar educaţia acţionează
concomitent, nu independent.
Mediul familial imprimă acţiunii educaţionale anumite particularităţi, iar membrii
familiei îşi exercită atribuţiile în funcţie de experienţa şi de posibilităţile pe care le deţin, de
concepţia despre educaţie, de locul pe care îl ocupă în structura de ansamblu a familiei sau de
autoritatea pe care o are. Autoritatea poate îmbrăca diverse nuanţe, de la autoritatea despotică
sau represivă până la indulgenţă excesivă, o atitudine neutră sau indiferenţă faţă de educaţia
copiilor. Relaţia educaţională nu poate fi concepută în afara autorităţii, indiferent de locul unde
se desfăşoară educaţia.
Autoritatea părinţilor se întemeiază pe un sistem de reprezentări şi idei acumulate
spontan sau deliberat, care îşi vor pune amprenta asupra climatului educativ din familie.
Adevărata autoritate se câştigă, nu se impune şi rezultă din întregul comportament adoptat de
părinţi în viaţa şi activitatea lor din familie şi în afara ei.
Acţiunea educativă a familiei se particularizează şi prin finalităţile sale. Chiar dacă
scopul este acelaşi, adică dezvoltarea personalităţii, ponderea unor laturi ale sale, precum şi
modalităţile de realizare a acestora, au un specific în familie faţă de şcoală sau faţă de alte medii
educaţionale.
Fixarea unui regim raţional de viaţă şi muncă, preocuparea pentru respectarea lui sunt
indispensabile pentru o dezvoltare armonioasă a organismului copilului. De la cea mai fragedă
vârstă, familia intervine pentru formarea deprinderilor de autonomie personală, de însuşire a
deprinderilor igienice legate de autoservire, de adoptare a unui regim de muncă şi odihnă, de
fortificare a organismului şi de întărirea sănătăţii copilului.
Familia îşi aduce contribuţia la organizarea vieţii psihice a copilului, prin stimularea
procesului de maturizare şi dezvoltare a diverselor sale componente – procese senzoriale,
limbajul, memoria, gândirea, atenţia, etc. Sunt anumite momente care marchează adevăratele
salturi în dezvoltarea psihică a copilului, iar la producerea acestora aportul familiei este
considerabil.
Funcțiile familiei
Familia are mai multe funcții sociale și biologice: Funcția biologică de reproducție
umană a familiei este controversată. Ca bază biologică o familie depinde de capacitatea de
reproducție (fecunditatea) soției și bărbatului.
În prezent acest punct nemai fiind concludent deoarece o familie poate adopta copii. Prin
reproducție de fapt se înțelege capacitatea de a produce urmași pentru asigurarea generației
următoare. Astfel familia pregnează calitatea de reproducție a unei societăți.
Sunt trei funcții sociale elementare a familiei:
Funcția de socializare, ca și acea de educare, prin formarea capacității de adaptare și
motivare în conviețuirea socială.
Funcția economică, o funcție importantă pentru multe familii, prin care se realizează
asigurarea materială și protejarea copiilor față de lipsuri și boli.
Funcția politică, care asigură copiilor o poziție legitimă în societatea existentă, această
funcție a familiei poate duce la fetișism.
Din aceste trei funcții se poate distinge și:
funcția religioasă a familiei, care de fapt joacă un rol în funcția de socializare a
famliei, prin transmiterea la genația următoare a tradițiilor religioase.
funcția juridică a familiei, care este cuprinsă în constituție, și care are scopul
protejării familiei în societate (plătirea alocațiilor, întreținerii copiilor, stabilirea
legilor de adoptare sau moștenire etc.)
funcția economică a familiei este întregită de funcția de timp liber și recreere a
familiei (ca sport)
Familia este un grup social primar ce posedă o anumită structură. Caracterizarea structurii
familiei poate fi făcută în raport cu două criterii:
Cantitativ (componenţa numerică şi reţeaua de statusuri şi roluri familiale);
Calitativ (diviziunea rolurilor în cadrul familiei şi modul de esercitare a autorităţii).
Numărul descendenţilor din familie este variabil de la o societate la alta şi de la o
categorie socială la alta. Ca tendinţă generală, în toate societăţile s-a înregistrat în ultimele două
secole o scădere continuă a numărului de copii ca urmare a modificării rolului copiilor în familie
şi a schimbării atitudinilor părinţilor faţă de copii.
În ceea ce priveşte structura rolurilor în cadrul familiei, deosebim familii care au copii,
soţ, soţie, şi familii monoparentale. În raport cu număru generaţiilor prezente în familii,
deosebim familii cu o generaţie (formate din părinţi şi copiii cuplului sau din cupluri sterile);
familii cu trei generaţii (formate din bunici, părinţi, copii) şi familii cu patru generaţii. Din punct
de vedere statistic majoritatea familiilor din societăţile europene sunt cu două generaţii.
Exercitarea rolurilor în cadrul familiei este rolul unui proces de învăţare socială. În mod
obişnuit, odată căsătoriţi, partenerii vor exercita în noua lor familie rolurile pe care le-au văzut
exercitate de părinţi în familiile lor de origine. Această remarcă nu înseamnă că indivizii
reproduc întocmai rolurile din familiile lor de origine. În exercitarea rolurilor, pe lângă influenţa
părinţior intervin şi alţi factori extrafamiliali (modelarea personalităţii şi comportamnetelor
indivizilor sub acţiunea unor facori comunitari sau societali).
Structura grupului familial poate fi percepută şi din perspectivele raporturilor de
autoritate. În raport u modul de exercitare a autorităţii în cadrul familiei, deosebim familii cu
structuri autoritare şi familii cu structuri egalitare.
J. Sabran distinge: funcţii fizice şi funcţii culturale.
La noi, în studiile de sociologie a familiei este larg acceptată şi utilizată clasificarea
profesorului Henri H. Stahl, în care sunt puse în evidenţă următoarele tipuri şi subtipuri:
a) Funcţii interne prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecţine, securitate
şi protecţie:
funcţii biologice şi sanitare prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale
membrilor cuplului, procreerea copiilor, asigurarea necesităţilor igienico-sanitare ale
copiilor şi dezvoltarea biologică normală a membrilor familiei;
funcţii economice care constau în organizarea gospodăriei şi acumularea de dragoste
şi respect între membrii familiei;
funcţii de solidaritate familială care se referă la ajutorul bazat pe sentimente de
dragoste şi respect între membrii familiei;
funcţii pedaogice-educative şi morale prin care se asigură socializarea copiilor.
b) Funcţii externe prin care se asigură relaţionarea familiei cu exteriorul.
Funcţia biologică este o dimensiune esenţială a familiei. În mod obişnui necesiăţile
sexuale ale indivizilor sunt satisfăcute în cadrul cuplurilor familiale. Societăţile contemporane au
devenit mai permisive cu privire la raporturile sexuale premanitale şi extraconjugale ale
cuplului. Cu toate acestea, familia rămâne principalul loc de satisfacere a necesităţilor sexuale şi
singura modalitate de reproducere biologică. Cazurile de înseminare artificiale şi de copiii din
“eprubetă” sunt nesemnificative statistic. Sexualitatea este asociată cu dragostea; cel din
perspectiva normelor şi valorilor sociale larg acceptate social. Afectivitatea este caracteristică
relaţiilor dintre copii şi părinţi, părinţi şi copii, şi dintre descendenţi între ei. Afectivitatea este
una dintre principalele caracteristici prin care familia se deosebeşte de alte ripuri de grupuri
sociale.
Funcţia economică a familiei are mai multe componente: de producţie, de
profesionalizare a descendenţilor şi de generare şi gestionare a unui buget comun. În societăţile
tradiţionale, componenta productivă era foarte importantă. Mai ales în familiile de ţărani,
gospodăria care se identifica cu familia asigura mojoritatea celor necesare traiului. Autonomia
aproape completă impunea organizarea resurselor de producţie internă în aşa fel încât familia să
depindă cât mai puţin de exterior. Familia asigura de asemenea profesionalizarea descendenţilor,
în mod obişnuit, copiii reproduceau profesiile părinţilor, mobilitatea socială şi profesională fiind
foarte redusă. În familiile din societăţile contemporane, funcţia economică a familiei şi-a
diminuat mult importanţa, mai ales în ceea ce priveşte componenta de producţie şi de
profesionalizare a descendenţei. Chiar dacă copiii reproduc profesiile părinţilor, formarea lor
profesională este asigurată în principal de instituţiile educaţionale exterioare familiei. În
perioadele şi în societăţile cu o puternică mobilitate profesională şi socială, familia nici nu este
capabilă să asigure profesionalizarea descendenţiloe. Rămâne încă importantă componenta
economică a soţilor, administrarea unui buget comun în cadrul aceluiaşi menaj rămâne o
trăsătură definitorie pentru majoritatea familiilor.
Familia nu este numai un loc de consum ci şi un loc de acumulare a unui patrimoniu.
Acest patrimoniu este folosit în comun şi este transferat copiilor, parţial când aceştia se
căsătoresc şi nîn totalitate în urma decesului părinţilor. Deşi, activitatea economică se desfăşoară
predominant în afara familiei, extinderea, gestionarea şi transmitera patrimoniului continuă să
reprezinte o componentă importantă a funcţiei economice a familiei. În perioadele de dificultăţi
eonomice, patrimoniul reprezintă un loc sigur de refugiu pentru membrii familiei aflaţi temporar
în dificultate. De asemenea, patrimoniul poate reprezenta un mijloc de supravieţuire a
persoanelor în vârstă care nu dispun de resurse financiare necesare asigurării unor condiţii de trai
decente.
Forme de familie
O formă de familie care a apărut în istorie a fost familia matriarhală (capul familiei fiind
mama) sau mai târziu patriarhală (capul familiei fiind tatăl).
În cultura occidentală se subînțelege sub termenul de familie o pereche căsătorită
compusă din tată și mamă care au copii, o familie cu copii fiind modelul ideal al unei familii în
societate.
Există și altă clasificare tipologică a familiei, respectiv familiile monogame (doar două
persoane sunt căsătorite), formă larg acceptată în prezent, și familiile poligame (îndeosebi un
singur barbat căsătorit cu mai multe femei).
Forme moderne de familie au apărut ca perechi necăsătorite care sunt considerați
parteneri cu sau fără copii proprii sau adoptați.
În decursul istoriei s-a diferențiat în Europa termenul de „familie mare” unde pot trăi
împreună mai multe generații, sau de „familie mică” cu un număr de membri de familie mai
restrâns.
Ciclul familial
Alegerea partenerului în vederea căsătoriei. Există două forme de întâlnire între sexe: 1)
între grupuri omogene din punct de vedere sexual; 2) individual. Înainte de începutul secolului al
XX-lea, perioada premaritală presupunea adoptarea unor modele de comportament ce indicau
clar intenţia de căsătorie. Se dăruiau diverse obiecte, aveau loc întâlniri între familii, vizitele
tinerilor sau întâlnirile dintre ei se desfăşurau sub supravegherea părinţilor, în anumite cadre
consacrate etc. Începând cu secolul XX, tinerii se întâlnesc fără să mai adopte aceste tipuri de
comportamente, sustrăgându-se observaţiei socialeşi evitând astfel, de multe ori, încheierea unei
relaţii prin căsătorie. Această etapă a „curtării”şi-a pierdut, în prezent, multe din semnificaţiile
sale; cuplurile convieţuiesc multă vreme înainte de căsătorie, iar frecvenţa schimbării
partenerilor premaritali este foarte mare, mai ales la băieţi.
Căsătoria. Este un moment fundamental în ciclul familial, care semnifică desprinderea
cuiva de familia de origineşi întemeierea uneia noi. Căsătoria nu a căpătat decât relativ recent
sens juridic, civil în ceea ce priveşte indivizii. Înaintea creştinismului, deşi era marcată de un
ritual religios, căsătoria nu era înregistrată de vreo instituţie publică.
Stabilirea rezidenţei cuplului nou căsătorit se face diferit, de la o societate la alta, în
sistem patrilocal (soţia îşi urmează soţul în casa acestuia), matrilocal sau uxorilocal (soţul intră
în casa soţiei) sau neolocal (cei doi soţi îşi stabilesc împreună un domiciliu nou). Implicaţiile
căsătoriei privesc, în general, petrecerea a mai mult timp împreună, în vederea acomodării,
creşterea activităţii sexuale, schimbarea status-ului social; relaţiile individuale sunt substituite de
relaţii familiale (prieteniile „de familie”).
Naşterea copiilor. Este un fapt ce are nu numai sens biologic, dar mai ales social.
Distincţia între legitimitatea sau nelegitimitatea copiilor este una dintre cele mai vechi. În
antichitate, de pildă, ea se referea mai cu seamă la adulterul femeilor, greşeală capitală ce putea
duce la întinarea neamului.Legitimitatea era oferită copiilor numai prin recunoaşterea lor de
către tată. Legătura biologică dintre acestaşi copii era un fapt de importanţă secundară faţă de
legătura socială, de recunoaştere a unui fiu drept continuatorul tatălui. Apartenenţa legitimă la
un neam oferea un statut social demn; în lipsa demonstrării unei asemenea apartenenţe, individul
era ceea ce astăzi numim „un marginal”, o persoană fără statut, fără recunoaştere socială, ce
putea fi totuşi integrat unui neam, străin din punct de vedere biologic, fie prin adopţie, fie ca
sclav sau client. În Evul Mediu creştin, importanţa legitimităţii fiilor a scăzut ca importanţă;
adulterul era reprobabil ca încălcare a jurămintelor depuse în biserică, la săvârşirea tainei
căsătoriei. Astăzi, el este motiv de întrerupere a contractului civil dintre cei doi parteneri.
În ziua de astăzi, naşterea copiilor ridică probleme ce nuţin de legitimitatea sau
excluderea familială a descendenţilor, ci de redefinirea rolurilor familiale (soţii devin părinţi,
părinţii bunici, iar copiii–fraţi)şi de problemele induse de aceste redefiniri. Accentul deplasat de
la familie ca şi continuitate socială la individ, „colecţionar” al unor roluri cărora li se adaptează
sau nu, care se completează sau se armonizează sau nu, conduce spre proliferarea problemelor
de ordin individualist, psihologic. Aceste „disfuncţii” influenţează, din nefericire, negativ
familia, care depinde astăzi de labilitatea manifestărilor individuale.
Maturizarea copiilor. Implică, în primul rând, realizarea finalităţii fundamentale a
familiei. Descendenţii sunt pregătiţi să preia patrimoniul familialşi să-i asigure continuitatea,
adică să aibă, la rândul lor, descendenţi. În familia modernă, acest prag înseamnă, în primul
rând, emancipare, adică ruperea legăturilor cu familia de origine, slăbirea legăturii între părinţi şi
copii; în familia tradiţională, el marca îmbogăţirea cadrului familial cu noi tipuri de relaţii
familiale (dintre părinţişi partenerii conjugali ai copiilor: soacră – noră, socru – ginere,
încuscrirea etc.). În ceea ce priveşte viaţa familială a părinţilor, ea poartă, spun autorii moderni,
apăsarea unei posibile scăderi a încrederii reciproce, a cărei cauză ar fi diminuarea, o dată cu
înaintarea în vârstă, a activităţii sexuale. Negăm însă criteriul sexualităţii puterea de a
fundamenta o instituţie de importanţa celei familiale
Bătrâneţea. Este epoca în care are loc transferul de putereşi autoritate între generaţii. De
asemenea, apar noi relaţii de dependenţă, de această dată a părinţilor de copii. Venerarea
bătrânilor este o tradiţie generală în cadrul societăţilor tradiţionale, unde ei reprezentau cea mai
mare acumulare a cunoaşterii ordinii universale. Ea este substituită, însă, astăzi de tolerareaşi
„asistarea” lor în cadrul unor instituţii specialeşi, în paralel, de anularea acestui privilegiu al
înţelepciunii vârstei prin proliferarea politicilor de întârziere sau anulare a bătrâneţii (de
reîntinerire).
Moartea. Dispariţia fizică a unui membru al familiei poate avea implicaţii foarte diferite
în funcţie de tipul familial. În familiile societăţilor antice sau cele din comunităţi rurale
conservatoare (aşa cum se întâlnesc încă în România, în zonele muntoase cu precădere), morţii
neamului formează o comunitate de rudenie ce se plasează în continuarea neamului viu, al celor
trăitori. Morţii nu dispar, neamul nu se împuţinează prin actul dispariţiei lor dintre cei vii;
dimpotrivă, ei vor forma „neamul de dincolo”, rudenia transcendentă, peste limita vieţiişi a
morţii. Comunitatea străbunilor (sau strămoşilor, cuvânt cu implicaţii etimologice extrem de
importante pentru înţelegerea concepţiei româneşti asupra înrudirii) se va păstra în apropierea
urmaşilor, ocrotindu-işi, în acelaşi timp, având nevoie de slujba pe care aceştia o fac în cinstea
lor. Membrii acestor familii îşi slujesc morţii aducându-le ofrande, asigurându-le, prin ritualuri
speciale, odihnaşi pomenindu-i, adică păstrându-le, perpetuându-le amintirea. Părinţii se
îngrijesc de timpuriu ca moartea lor să fie slujită cum se cuvine de către copii; astfel, ei îşi vor
asigura o nemurire lipsită de suferinţă, în continuitate familială cu cei rămaşi în viaţă.
Faţă de ceilalţi europeni, românii sunt mult mai ataşaţi faţă de familie, aceasta ocupând
primul loc în ierarhia de valori şi fiind domeniul care continuă să le ofere cea mai mare
satisfacţie. România are una dintre cele mai ridicate rate atât ale căsătoriilor din Europa - fiind în
creştere în ultimii ani - cât şi ale vârstelor tinere la încheierea căsătoriei şi la naşterea copiilor.
Divorţialitatea are un nivel mediu, comparativ cu celelalte ţări europene, şi o mare stabilitate în
timp. Statisticile arată că, exceptând perioada imediat următoare decretului de restricţionare a
divorţului care marca, alături de interzicerea avortului, debutul politicii socialiste pronataliste
dure, divorţialitatea a avut aproximativ aceleaşi valori din anii 60 până în prezent: 1,5 la mia de
locuitori sau 1 divorţ la 5 căsătorii. Nici politica în favoarea natalităţii, nici transformările socio-
economice de după 1990 nu au putut contracara acest model cultural stabil.
Familia este una din principalele instituţii socializatoare ale societăţii. În cadrul familiei,
copilul îşi însuşeste normele şi valorle sociale şi devine apt să relaţioneze cu ceilalţi membrii ai
societăţii.
Socializarea în cadrul familiei are mai multe componente:
normativă - prin care se transmit copilului principalele norme şi reguli sociale;
cognitivă - prin care copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare acţiunii ca
adult;
creativă - din care se formeazî capacităţile de gândire creatoare şi de a da răspunsuri
adecvate în situaţii noi;
psihologică - prin care se dezvoltă afectivitatea necesară relaţionării cu părinţii, cu
viitorul partener, cu proprii copii şi cu alte persoane.
În familie se realizezază socializarea de bază sau primară. Copilul învaţă că indivizii u
interese, dorinţe şi obiceiuri de care celălalt trebuie să ţină seama, învaţă că trebuie să împartă
resursele limitate, învaţă cum aşteaptă societatea ca el să se poarte, învaţă cum să acţioneze
pentru a-şi satisface un scop, o dorinţă.
Socializarea realizată în cadrul familiei este esenţilă pentru înţelegerea socială a copiilor.
Eşecurile socializării în familie au consecinţe negative la nivelul comunităţilor şi al societăţii. În
mod normal socializarea în familie este convergentă cu normele şi valorile sociale generale.
Copiii socializaţi în acest mod vor fi neintegraţi şi în conflict permanent cu societatea.
Comparativ cu familiile din societăţile tradiţionale, funcţia socializatoare a familiei a
început să fie tot mai mult preluată de alte instituţii sociale (şcoală, instituţii culturale, mijloace
de comunicare în masă). Cu toate aceste transferuri de competenţe socializatoare, familia
continuă să rămână una din principalele instituţii de socializare. Avantajul socializării în familie
este că ea se realizează într-un climat de afectivitate care facilitează transmiterea şi însuşirea
valorilor şi normelor sociale.
În mod normal, familia trebuie să îndeplinească toate funcţiile care îi sunt proprii. În
realitate, familiile îndepinesc în mod foarte diferit aceaste funcţii. Unele familii pot fi
caracterizate ca fiind bogate funcţional, în timp ce altele reprezintă carenţe funcţionale
importante. Disfuncţiile din cadrul familiei au consecinţe asupra soţilor, asupra copiilor, asupra
relaţiilor familiei cu exteriorul.
Carenţele în funcţia de solidaritate afectivă atrag disfuncţii în satisfacerea necesităţilor
sexuale şi în timp pot conduce la disoluţia cuplului familial. Carenţele în realizarea funcţiei
economice pot avea efecte negative asupra condiţiilor de viaţă ale membrilor familiei.
Disfuncţile din cadrul familiei devin evidente în condiţiile separării partenerilor,
abandonului familial, violenţei domestice sau în condiţiile delicvenţei juvenile. Disoluţia vizibilă
a familiei este o etapă foarte avansată a manifestării unor disfuncţionalităţi intrafamiliale.
Realitatea în cadrul familiilor este mult mai complicată decât o percepem prin semne vizibile ale
disoluţiei solidarităţii. Sunt familii carenţate funcţional care continuă totuşi să supravieţuiască (I.
Mihăilescu, 2000, p.206).
Putem spune că socializarea reprezintă procesul prin care copilul neajutorat devine treptat
o persoană conştientă de sine inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a născut.
Socializarea nu este un fel de „programare culturală”, în care copilul absoarbe în mod pasiv
influenţele cu care intră în contact. Prima relaţie a copilului se stabileşte cu mama, iar de
confortul şi de securitatea acestei relaţii depinde în mare măsură capacitatea copilului de a stabili
alte relaţii mai târziu, precum şi calitatea acestora. Câmpul contactelor sociale ale copilului se
lărgeşte şi se diversifică treptat, pe măsură ce el începe să meargă, să intre în legătură cu
membrii familiei, cu alte persoane care vin în casă.
Intrarea la grădiniţă determină o nouă extindere a câmpului interacţiunilor sociale. Deşi
familia are în continuare influenţă dominantă, copilul este confruntat cu un alt mediu structurat
diferit. Această noutate în viaţa copilului determină şi nevoia de a-şi restructura imaginea de
sine.
Unul din comportamentele cu efect spectaculos la această vârstă este jocul. Aici copilul
învaţă sa fie împreună cu alţi copii în cursul activităţilor de joc. Un alt aspect al procesului de
socializare este dezvoltarea limbajului, care are un rol însemnat în evoluţia inteligenţei, precum
şi a întregii personalităţii. Comunicarea între adult şi copil este esenţială în formarea acestuia ca
fiinţă socială. Privarea copilului de comunicare îl transformă într-o fiinţă sigură atât prin
dinăuntru, cât şi pe dinafară. Niciodată nu este prea devreme pentru a-i vorbi copilului. Începând
din momentul naşterii trebuie să i se vorbească. Relaţia astfel constituită este fundamentală
pentru sentimentul de încredere şi care este, la rândul său, fundament pentru viitoarele relaţii
sociale normale.
Pentru a fi om trebuie sa interacţionezi cu semenii tăi, să socializezi. Astfel putem spune
că prin socializare nu numai că o fiintă biologică devine o fiinţă socială a unei culturi, însuşindu-
şi o limbă, obiceiurile, valorile şi normele specifice, ci ea devine fiinţă umană în general.
Socializarea este deci umanizare. Putem spune că în afara socializării nu putem ajunge la
umanizare, dar şi că există anumite perioade critice în învăţare, mai ales a vorbitului. Odată
depăşite ca vârstă biologică aceste perioade, recuperările prin socializare dau rezultate infime.
Este clar că geneticul contează nu doar în conţinutul şi dezvoltarea caracteristicilor fiziologice,
ci şi a celor psihice. Oricât de mari ar fi eforturile de socializare, de modelare în sensul dorit de
familie şi societate, structurile şi programele biologice nu pot fi ignorate. Altruismul,
devotamentul şi sacrificiul pentru copii şi alte rude, nu este altceva decât tendinţa noastră de a
supravieţui prin genele pe care le transmitem urmaşilor.
Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socială. Înţeleasă într-un sens
extins ea se suprapune până aproape de indistincţie cu procesul socializării. Faţă de învăţarea în
general, învăţarea socială are două caracteristici principale: ea se referă la un conţinut social,
este cu precădere o învăţare pe cont propriu, neinstituţionalizată ca atare, se petrece empiric la
nivelul cotidianului.
Învăţarea socială este de trei tipuri: directă, indirectă si complex-cognitivă. Învăţarea
directă se bazează pe legea încercării şi a recompensei şi pedepsei imediate. Învăţarea indirectă
înseamnă că cel în cauză nu acumulează şi sedimentează cunoştinţe, atitudini şi comportamente
sociale prin experienţă nemijlocită, ci observându-i pe ceilalti. Învăţarea socială complex-
cognitivă reprezintă un ansamblu de procese prin care se anticipează acţiunea, consecinţele şi
implicaţiile ei.
Învăţarea socială şi socializarea se desfăşoară pe fundalul interacţiunii sociale. Procesul
socializării nu este unul liniar şi uniform. În literatura de specialitate sunt distinse două mari
faze: socializarea primară si socializarea secundară.
Socializarea primară - presupune socializarea propriu-zisă, care are loc în copilărie şi
prin care individul, născut doar cu potenţialităţi pentru viaţa socială devine un membru efectiv al
ei, devine fiinţă umană. Copilul născându-se într-o structură socială dată are parte de persoane
care îi sunt oarecum impuse, predefinite numite persoane semnificative (părinţii ocupă locul
central).
În procesul necontenit al interacţiunii dintre individul în creştere şi ceilalţi are loc şi
formarea eului şi a identităţii de sine. În considerabilă măsură eul reflectă atitudinile persoanelor
semnificative faţă de individul respectiv, deşi nu putem reduce autoidentificarea la o simplă
copie a identificării de către ceilalţi.
Socializarea secundară este legată de diviziunea socială a muncii şi de distribuirea
socială a cunoştiinţelor. Intrarea în socializarea secundară ar coincide şi cu trecerea de la
copilărie la pubertate şi adolescenţă, şi deci condiţiilor de statut social, şcolar şi eventual
profesional. Se suprapun noi faze ale dezvoltării intelectuale. Are loc, în principal, trecerea de la
gândirea concretă la gândirea abstractă. Acum este foarte important pentru tânărul în devenire
legitimitatea sistemului de valori propus, gândirea lui devenind din ce în ce mai critică şi
pretinzând argumente raţionale pentru diferitele norme, practici, atitudini şi conduite.
Când traiectoria de viaţă a tânărului continuă în acelaşi mediu socio-cultural, socializarea
secundă merge în prelungirea celei primare fără conflicte şi fără nevoia restructurărilor radicale
în norme, valori şi comportament.
Cele două genuri de relaţii dintre socializarea primară şi socializarea secundară- deplina
continuitate şi schimbarea radicală - sunt situaţii extreme ale unui continuu în care se înscriu, cel
puţin în societăţile dinamice, majoritatea bibliografiilor individuale.
Educaţia părinţilor
Educaţia părinţilor este una din direcţiile pe care le poate îmbraţişa intervenţia socio-
educativă de tip formativ şi ea se adresează direct acestora.
Se vorbeşte de educaţia părinţilor şi de nevoia construirii comportamentului înca de la
vârstele mici.
Referitor la acest tip de activităţi, există aceeaşi confuzie şi varietate referitor la
celelalte forme de sprijinire a creşterii şi educării copiilor în familie.
În cadrul intervenţiei socio-educative asupra familiei putem circumspecta intervenţia
asupra părinţilor prin specificarea că acest tip de acţiuni se adresează numai părinţilor, nu şi
copiilor sau bunicilor şi rudelor apropiate cum este presupus, în general, că s-ar înţelege.
Vom prezenta în continuare o adaptare a modelului de intervenţie propus de J.Lamb şi
W.Lamb folosind ca elemente de analiză, scopul, obiectivele, publicul ţintă şi conceptele cheie
necesare.
1. Educaţia părinţilor ;
2. Asistenţă educativă ;
3. Tutela educativă ;
4. Orientare parentală ;
5. Terapia familială.
1. Educaţia părinţilor
Scopul
- centrare pe sarcinile şi faptele educaţionale
- formarea abilităţilor educative noi
Obiectivele
- amenajarea mediului
- diversificarea comportamentelor în vederea îmbogăţirii calităţii educative a
mediului
Publicul ţintă
- întreaga populaţie
Concepte cheie
- stimularea
- parenţialitate
- experienţa
- plan
- referinţe
- capacitate de schimbare
- asistare
2. Asistenţa educativă
Scopul
- refacerea condiutelor favorabile dezvoltării
Obiectivele
- schimbarea comportamentelor şi atitudinilor în vedrea creării unui climat propice
de dezvoltare
Publicul ţintă
- propus de o instituţie socială
- nu a solicitat sprijinul
Concepte cheie
- modificarea comportamentelor
- urmărire educativă
- funcţionarea automată
- capacitate de schimbare
- asistare
3. Tutela educativă
Scopul
- refacerea autonomiei familiei
Publicul ţintă
- propus de o instituţie socială
- nevoia de încadrare permanentă
Concepte cheie
- acţiune susţinută
- posibilităţi evolutive limitate
- încadrare
- tutore
4. Orientare parentală
Scopul
- refacerea dezvoltării membrilor
- acceptarea de sine şi respectul celorlalţi
Obiective
- acţiuni asupra relaţiilor intrafamiliale
- lucrul cu cuplul
Publicul ţintă
- la cererea părinţilor
Concepte cheie
- explorare
- diagnostic
- tratament
- refacere
- ajutor
5. Terapia familială
Scopuri /Câmpul acţiunilor
- schimbarea sistemului familial
Ce vizează activităţile/obiectivele
- să provoace schimbarea globală a interacţiunilor, structurilor şi funcţionării
sistemului familial
Publicul ţintă
- la cererea explicită a familiei
Concepte cheie
- explorare
- confruntare
- modelare
- libertatea afectivă
- terapeut.
Însemnătatea studiilor psihologice asupra primelor vârste constă în faptul că, prin
analiza rațiunilor pentru care mediul familial este prielnic copilului, ne oferă posibilitatea să
adaptăm mai bine acest mediu rolului său. Familia nu reprezintă ,,de drept’’ doar prin simpla ei
existență, terenul cel mai propice dezvoltării ființei tinere. O examinare mai profundă a
problemei mă obligă să reiau aici o formulă pe care am recomandat-o în altă parte: copilul are
nevoie de o familie, însă nu de orice fel de familie! Dacă socotim că familia îi este necesară,
aceasta nu ne scutește – ci dimpotrivă! – să încercăm a preciza ceea ce îi este trebuincios într-o
familie.
Familia normală este, pentru copil, în cel mai înalt grad:
1. un mediu afectiv;
2. un mediu ocrotitor;
3. un mediu eterogen.
Aceste trei aspecte răspund le ceea ce psihologia actuală ne obligă să considerăm drept
prime cerințe ale unei vieți care începe.
Caracterul ,,afectiv’’ al mediului familial este, fără îndoială, cea mai mare forță a sa și,
totodată, punctul său slab. Iubirea se transformă mai ușor în ură decât în nepăsare; iar membrii
unei familii cu greu pot fi indiferenți unii față de alții! Iubirea însăși nu-i întotdeauna
dezinteresată: ea poate fi posesivă, tiranică, devoratoare. Cea mai mică tulburare în echilibrul
afectiv al părinților aduce după sine tulburări mai mari în psihicul progeniturii lor. Și totuși,
neutralitatea afectivă este și mai nocivă decât un cehilibru tulburat, în afară de cazul în care
dezechilibrul atinge o treaptă vădit patologică.
Dacă mama pare a fi, la început, singura ființă care contează pentru sugar, nu trebuie
uitat că atitudinea ei și variațiile acestei atitudini au o influență considerabilă asupra lui, iar
această atitudine depinde, într-o mare măsură, de anumiți factori, în fruntea cărora se situează
armonia conjugală și echilibrul fericit al căminului. Astfel, chiar dacă se află deocamdată în
umbră, celelalte personaje ale familiei au, în mod indirect, un rol în dezvoltarea copilului foarte
mic.
În existența copilului, tatăl nu intervine, cu adevărat, decăt mai târziu (cel puțin în mod
direct); apoi intervin frații și surorile, dacă există. Fiecare își aduce aportul afectiv cu o nuanță
particulară. După cum hrana trupului trebuie să devină mai variată pe măsură ce sugarul crește,
tot astfel hrana sentimentală se cuvine a fi mai diversificată. Copilul fixat față de o singură
persoană, cu greu se desprinde de dânsa pentru a putea trăi o viață care îi este proprie.
Constelația familială, dimpotrivă, răspunde atât cerințelor de dragoste, cât și cerințelor relative
de independență. Dealtminteri, în acest cadru relațiile nu sunt întotdeauna gingașe, blânde,
afectuoase; este cert însă că, odată cu vârsta, devine necesară o alimentare ceva mai bogată.
Sâcâielile, certurile, dojenile, furiile, rivalitățile se reazămă, totuși, în general, pe temelia unei
iubiri și a unor interese comune. Într-o grupare alcătuită în mod artificial, acest joc al
simțămintelor riscă și el să fie tot artificial.
Nu putem totuși afirma că, în toate domeniile și în toate momentele evoluției lor, copii
care se bucură de condiții familiale normale vor dobândi avantaje față de ceilalți copii.
Această legătură afectivă este însă esențială în cea mai mare parte a dezvoltării sale,
deoarece copilul, în absența ei, nu ar putea avea o viață de relație, iar viața de relație este
indispensabilă indivizilor din specia umană.
Influența copiilor
În comportamentul natalist al unei familii, un rol principal îl are prima naștere (la un
număr tot mai mare de cupluri prima naștere este și ultima). Experiența primei nașteri poate
influența într-o măsură importantă nașterile următoare.
Tranziția la rolul de părinți implică probleme multiple pentru soți. Aceste probleme nu
sunt însă atât de grave pentru a ne putea permite să vorbim de o criză a cuplului în momentul
apariției primului copil.
Implicațiile nașterii primului copil asupra relațiilor dintre parteneri au fost analizate din
perspective teoretice diferite: teoria psiho-sociologică, care consideră familia în termen de
așteptare de rol și de satisfacție și teoria sociologică care consideră familia ca un grup de roluri
conflictuale. În ambele teorii, nașterea primului copil are motivații diferite și implicații diferite
asupra partenerilor.
În prima teorie, familia este considerată din perspectiva sa de grup, bazat pe
solidaritatea socio-afectivă. Conform rezultatelor cercetărilor lui H. Feldman, B.C. Rollins și
K.L. Cannon (apud, Dr.Andre Berge, 1977) satisfacția partenerilor este maximă în momentul
căsătoriei. Ulterior, ea scade treptat, ca urmare a deziluziilor intervenite în urma coabitării rolul
exercitat de parteneri nu este la nivelul așteptat). Scăderea satisfacției este oprită de apariția
copiilor și se înregistrează chiar o creștere a acesteia pe măsură ce copii ajung la vârstă școlară.
După acest moment, satisfacția scade din nou și atinge nivelul cel mai scăzut în perioada
adolescenței copiilor. După ce copii au depășit adolescența, gradul de satisfacție în viața de
familie crește din nou, pe măsură ce durata căsătoriei crește. La familiile în vârstă, gradul de
satisfacție al soților egalează aproape nivelul de la începutul căsătoriei. Explicația acestei
evoluții se datorează faptului că, pe măsura prelungirii conviețuirii, nivelul așteptărilor scade, iar
partenerii se acceptă așa cum sunt. Nașterea primului copil intervine, deci, într-un moment de
satisfacție scăzut al partenerilor și poate modifica nivelul satisfacției.
Apariția primului copil implică, desigur, anumite dificultăți pentru cuplu, dar acestea
sunt trăite în mod diferit de către familii în raport cu situația lor socială, cu nivelul de trai, de
instrucție și cu gradul de pregătire anterioară pentru perioada de fertilitate.
În ceea ce privește a doua teorie, care consideră familia ca un grup de roluri
conflictuale, nașterea primului copil este analizată din perspectiva schimbărilor pe care le
produce în relațiile dintre soți. Conform acestei teorii, în familiile fără copii soțul are o autoritate
mai mare decât soția. Prin nașterea primului copil crește rolul soției în cadrul familiei; soția
dobândește mai multă putere și participă într-o măsură mai mare la luarea deciziilor. În perioada
când soția este însărcinată și în perioada când copilul este mic, relațiile dintre soț și soție se
modifică. Soțul este mai mult timp cu soția și manifestă mai multă grijă față de ea, ceea ce face
să crească satisfacția acesteia. După naștere, se produce o redistribuire a rolurilor menajere, soțul
preluând din activitățile care anterior reveneau soției. Având în vedere faptul că odată cu apariția
unui copil problemele principale ale familiei sunt legate de creșterea acestuia și faptul că femeia,
în virtutea statutului ei, este mai competentă să acorde copilului îngrijirile necesare, soția
dobândește astfel un rol mai mare în dedicarea activităților celor doi soți și în administrarea
menajului.
Schimbarea rolului femeii prin maternitate intervine fie că privim familia ca un grup de
solidaritate afectivă, fie ca un grup în care se înfruntă parteneri cu interese diferite (familia ca un
grup de roluri conflictuale).
Fiecare dintre aceste două teorii generalizează un anumit tip de familie sau anumite
aspecte ale constituirii familiei și a relațiilor dintre parteneri. În realitate, în orice familie intervin
aspecte de ajustare comportamentală și atitudinală, iar solidaritatea dintre cei doi parteneri nu
exclude competiția între indivizi.
Apare tot mai evident faptul că este nevoie de o educaţie pentu a fi un părinte bun şi
pentru realizarea calităţii vieţii de familie. Toate programele urmăresc să dea părinţilor
posibilitatea de a se perfecţiona şi de a deveni părinţi mai buni.
Copilul are următoarele nevoi/cerinţe :
a) fizice, de bază, cum ar fi, nevoia de căldură, de hrană adecvată şi odihnă, de
îngrijire şi igienă, precum şi ocrotirea în faţa primejdiilor;
b) afective, care includ :
-contactul fizic ;
-admiraţia şi tandreţea ;
-răbdarea ;
-timpul acordat ;
-atenţia şi observarea comportamentelor ;
-aprobarea şi compania în diferite activităţi.
c) de securitate, care implică:
-îngrijire permanentă;
-mediu predictibil;
-modele de îngrijire permanentă şi respectarea unor reguli elementare;
-reguli simple şi considerate de control ;
-o familie unită şi stabilă ;
-un grup de familie armonios.
d) de stimulare a potenţialului înnăscut :
-încurajarea curiozităţii şi comportamentelor de exploatare ;
-dezvoltarea deprinderilor de participare la joc şi de a răspunde la întrebări ;
-promovarea ocaziilor de dezvoltare.
e) responsabilizare, care are în vedere atragerea copilului, la început cu lucruri mici,
cum ar fi aranjarea mesei (tacâmuri sau farfurii) şi gradat, implicarea lui în decizii, învăţarea din
greşelile lui şi din succes, din încurajări şi apreciere.
f) independenţa, se referă la a lua propriile decizii, la început în lucruri foarte mici ,
dar încurajându-l , spunându-i că este important ceea ce face el.
Calitatea relaţiilor experimentate de copil în interacţiunea lui cu adulţii din familie,
părinţi şi alte persoane cheie din casa părintească, este fundamentală pentru dezvoltarea
personalităţii sale.
Pearce ( 1991) descrie setul de relaţii pozitive şi negative, care pot influenţa dezvoltarea
copilului şi constituie punctul de plecare în educarea unor comportamente cât mai adecvate ale
părinţilor.
Însuşirile pozitive sunt :
- căldură şi afecţiune ;
- stabilirea clară a limitelor ;
- recunoaşterea rapidă a nevoilor ;
- acceptarea defectelor ;
- predictibilitate şi consecinţă ;
- respectarea individualităţii ;
- recunoaşterea calităţilor.
Însuşirile negative sunt :
- răceală şi ostilitate ;
- îngrijire insuficientă ;
- lipsă de răspuns la nevoi ;
- respingere ;
- impredictibilitate ;
- lipsă de respect ;
- superioritate.
Studiile au demonstrat că părintele bun este acela care reuşeşte să răspundă
adecvat nevoilor copilului sau să dezvolte, nu obedienţa, ci respectul individualităţii şi
autonomia de la vârstele cele mai fragede.
Deprinderile sau calităţile părinţilor au în vedere, în principal, deprinderile sociale, care
ţin de dezvoltarea lor personală şi care asigură o funcţionalitate adecvată în societate :
- să asigure o autoritate optimă, fără a fi supraprotectivi, cu autoritate totală sau
permisivi ;
- să ofere copiilor dragoste şi acceptare şi să fie sensibili la nevoile lor ;
- să manifeste încredere în munca şi abilităţile copiilor lor ;
- să formuleze aşteptări realiste ;
- să găsească timp pentru a le împărtăşi copiilor existenţa lor, să mănânce
împreună, să se joace, să-şi petreacă cu copiii timpul liber ;
- să promoveze un mediu sigur, stabil ,cu reguli clare de respectat ;
- să glumească cu copiii, să îndrume activităţile lor şi să încurajeze exprimarea
lor liberă ;
- să comunice liber cu copiii, cu sinceritate, să-i asculte şi să facă împreună
aprecieri ;
- să ia decizii şi să accepte responsabilităţi ;
- să poată stăpâni stresul şi să rezolve conflictele ;
- să vadă lucrurile şi din punctul de vedere al copilului ;
- să nu permită pedepsele dure şi să încurajeze întărirea pozitivă a
comportamentelor bune.
Părinţii buni au nevoie şi de deprinderi practice, de a combina munca profesională cu
viaţa de familie precum şi de asigurarea unui echilibru financiar în familie.
Toate aceste calităţi menţionate în studii diferite oferă imaginea ideală a părintelui bun,
ce trebuie să ne pună pe gânduri şi să ne determine a oferi servicii de sprijinire, consiliere şi
educaţie pentru părinţi.
Părintele bun este încrezător în copilul său şi competent în măsurile pedagogice pe care
le ia în diferite situaţii.
În aceeaşi măsură, studiile determină faptul că situaţiile sociale dificile, lipsa unui
suport adecvat economic, sărăcia determină dificultăţi în împlinirea rolurilor parentale şi în
realizarea comportamentelor care definesc părintele bun. În acelaşi timp însă, aceste condiţii de
risc social nu produc în mod necesar părinţi inadecvaţi în roluri şi nu putem să ne mulţumim cu
explicaţia că sărăcia face ca educaţia să se realizeze mai curând cu băţul decât cu înţelegere şi
comunicare.
Cele doua variabile importante : controlul parental şi sprijinul parental, se pot combina
în trei tipuri de stiluri educative (D.Baumrind ,1980).
Permisiv, caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu identificarea stărilor
emoţionale ale părintelui şi ale copilului. Controlul este slab şi responsabilităţile şi normele de
conduită sunt puţine.
Autoritar, care asociază un control puternic cu o susţinere slabă în activitatea copilului.
Acestuia i se impun reguli şi norme foarte rigide.
Autorizat , care îmbina controlul sistematic cu sprijinul parental. Părinţii formulează
reguli şi controlează respectarea lor, dar nu le impun. Sunt deschişi la schimburi verbale cu
copiii, explicându-le raţiunile pentru care trebuie să respecte regulile şi situaţiile în care se
aplică, stimulând totodată autonomia lor de gândire.
Alţi cercetători identifică stiluri directive (autoritare) şi stiluri non-directive
(liberale).
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui anumite
aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare părinte, copilul constituie un
viitor nou.
Toţi părinţii îşi iubesc copiii, însă forma de exprimare este diferită şi mai mult sau mai
puţin ascunsă de forme specifice şi personale.
În mod firesc, pentru fiecare părinte copilul este « un bulgare de aur ». El îl vede
frumos, bun, demn de încredere.
2.3. Educaţia în familie. Stiluri şi practici educative parentale
Nimic din ceea ce făureşte omul in efemera sa existenta pe acest pământ nu se ridică
atâta la sublim, la creaţie, la dăruire de sine, jertfă şi îndeplinire, pe cât este creşterea, educarea
şi dezvoltarea copiilor, cea mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii.
Alături de şcoală şi organizaţiile de tineret, familia este unul din factorii care se
preocupă de educaţia omului, alături de alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar
influenţele educative exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decât cele care provin din
familie, şcoală şi organizaţiile de tineret. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra
copiilor.
O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice,
obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. (Utilizarea în
limbajul comun a expresiei: "A avea cei şapte ani de acasă" – această frază ne vorbeşte foarte
multe de familia, credinţa, concepţiile oricărei persoane, de mediul în care s-a format individul).
Acest avantaj, de fi trecut pe acolo, se constituie într-o resursă accesibilă oricui; atunci
când nu ai timp sau informaţii la îndemână poţi apela cu sinceritate şi deschidere la copilul din
tine. Pentru restul există cărţi, teorii, metode, studii de caz şi specialişti.
Specialiştii în psihologia copilului au afirmat că părinţii nu acordă importanţa necesară
educaţiei copilului. Un tânăr are nevoie să îşi cunoască propria personalitate şi să fie conştient de
poziţia pe care o ocupă în societate. Prin înţelegerea exactă a elementelor care contribuie la
dezvoltarea unui copil părintele poate să controleze modul în care acesta îşi formează
personalitatea.
Părinţii trebuie să răspundă nevoilor copiilor, în special cele emoţionale, care se
concretizează în dorinţa de a fi ascultaţi, îngrijiţi şi apreciaţi. În funcţie de vârstă şi nivelul de
dezvoltare al acestuia, atitudinea părinţilor trebuie să fie corespunzătoare.
A acorda atenţia necesară unui copil de doi ani presupune mai multe eforturi din partea
părintelui.
Acesta trebuie să îi cunoască bine comportamentul şi să îi înţeleagă stările. Fie că este obosit sau
îi este foame, s-a lovit sau are nevoie de atenţie, bebeluşul are nevoie de îngrijire continuă.
Atunci când trec prin perioade de stres şi schimbări, când întâmpină o greutate sau sunt
dezamăgiţi, tinerii au nevoie de cineva care să le înţeleagă sentimentele şi să le transmită ideea
că totul face parte din cursul normal al vieţii. Prin definirea şi reprezentarea acestor sentimente
un copil devine conştient de persoana lui şi de locul pe care îl ocupă în societate.
Este foarte important să îl învăţăm că sentimentul de ură poate fi exprimat şi tolerat.
Când cineva îşi manifestă ura, orice persoană tinde instinctual să se apere. Dacă înţelegeţi că
acest sentiment este normal, în cazul în care se încadrează în limite, atunci veţi fi capabili să vă
faceţi copilul să înţeleagă puterea de a tolera şi de a iubi. Prin absorbirea urii copilului
dumneavoastră vă educaţi copilul să controleze acest sentiment, să îl înţeleagă şi să adopte o
atitudine pozitivă faţă de cei care o manifestă.
În cazul adolescenţilor, o implicare mai mare în înţelegerea nevoilor şi sentimentelor
acestora vă ajută să îl determinaţi să îşi împărtăşească nemulţumirile, să ceară ajutor atunci când
cred că nu se descurcă şi să adopte o atitudine pozitivă faţă de propunerile dumneavoastră.
Educaţia în familie
Educaţia este unul dintre factorii dezvoltării copilului, care îi permite acestuia să-şi
definească propria personalitate, fără a neglija însuşirile fizice, intelectuale, afective, social-
morale şi volitiv caracteriale. Pornind de la această premisă, copilul trebuie privit ca un individ
unic înzestrat cu un bagaj de calităţi şi de defecte şi nu trebuie să comparăm nici un copil cu
altul, deoarece fiecare este diferit în felul său.
Părinţii consideră în general educaţia dificilă atunci când copilul prezintă pentru ei un
comportament care pentru ei este inacceptabil sau atunci când copilul nu ascultă observaţia pe
care o face părintele.
Educaţia este eficientă atunci când copilul se află în centrul ei, ca parte activă şi
motivată la propria formare. Atitudinea părintelui este oglinda copilului, în care acesta îşi
construieşte imaginea de sine, îşi atribuie o valoare, de aceea părinţii trebuie să aibă conştiinţa
vorbelor şi faptelor de zi cu zi, deoarece lor le aparţine povara şi responsabilitatea formării
personalităţii copilului ca un om integral, sănătos fizic şi psihic.
Părinţii au foarte mare responsabilitate în ceea ce priveşte educaţia copiilor, deoarece
aşa cum spune şi înţelepciunea poporului: “Copilul e ca şi copacul, dacă când e mic se strâmbă,
anevoie se mai îndreaptă”. Purtarea părinţilor, încrederea pe care o insuflă copiilor pun bazele
unei vieţi echilibrate şi sănătoase a acestora. Rolul părinţilor este de a explica copiilor ce este
bine şi ce este rău, de a veghea atenţi comportamentul copiilor, corectând doar devierile
primejdioase.
Studiile psihologice scot în evidenţă existenţa a două tipuri de morală: morala
constrângerii şi morala cooperării.
Morala constrângerii este morala datoriei prin care copilul trebuie să respecte anumite
norme necondiţionat. Acest tip de morală nu se prea potriveşte copilului deoarece el nu poate să
respecte nişte norme care îi îngrădesc libertatea.
În cadrul moralei cooperării, regulile de convieţuire se constituie pe principiul
respectului reciproc, al trăirii sentimentului de egalitate prin conştientizarea şi interiorizarea
normelor şi cerinţelor respective. Această morală se potriveşte mult mai bine copilului.
În cadrul educaţiei din familie, părinţii trebuie să fie receptivi la influeţele noului şi să
atribuie copilului importanţa şi atenţia cuvenită, acordându-i în permanenţă atenţie şi apreciindu-
l atunci când realizează lucruri bune. Din dorinţa de a obţine autoritatea, părinţii sunt înclinaţi să
înnăbuşe ceea ce copilul preţuieşte cel mai mult: libertatea. În iubirea imensă pe care un părinte
o simte pentru copilul său el nu trebuie să uite că acesta are propriile necesităţi, dorinţe, abilităţi
pe care doreşte să le exprime liber încă de la cea mai fragedă vârstă.
Copilul este o entitate, nu este un obiect. El trebuie să fie lăsat să se mişte liber, să
alerge, să facă tot ceea ce poate singur. Copilul este cel care va creşte şi va dori la un moment
dat să îşi aleagă un drum singur în viaţă, rolul părinţilor este de a-l ajuta să-şi contureze acest
drum. Chiar dacă părinţii oferă copilului libertatea necesară pentru a se dezvolta, acest lucru nu
înseamnă că acesta trebuie lăsat nesupravegheat şi necontrolat pentru că el va deveni dezordonat
şi poate face multe lucruri vătămătoare pentru el şi pentru cei din jurul său. De aceea părintele
trebuie să păstreze un echilibru în ceea ce priveşte limitele şi regulile pe care trebuie să le
respecte un copil în cadrul familie.
Copilul atrage atenţia părintelui prin diverse mijloace. Este important ca părintele să
acorde atenţia cuvenită copilului în fiecare moment al zilei. Procedând astfel, copilul se va purta
bine şi va fi stimulat ca şi în viitor să se comporte la fel. Acordarea atenţiei copilul se poate
realiza în mai multe feluri: prin laude, o mângâiere uşoară pe cap, arătându-i interes şi areciere
în tot ceea ce face. Uneori părinţii acordă atenţie copiilor chiar când aceştia manifestă un
comportament inacceptabil, astfel acordă o atenţie negativă copilului, determinându-l uneori pe
acesta să repete comportamentul doar pentru acordarea atenţiei. Acest tip de atenţie trebuie
evitată prin ignorarea comportamentelor care permit acest lucru.
În cadrul educaţiei din familie regulile şi limitele sunt importante, deoarece ele oferă
părinţilor şi copiilor sprijin şi siguranţă. Copiii le acceptă doar dacă sunt clare şi sunt formulate
pe înţelesul lor şi dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli împiedică dezvoltarea
copilului, deoarece el are nevoie de libertate pentru a se dezvolta. Copilul trebuie în permanenţă
asigurat de dragostea părintească şi să i se explice întotdeauna de ce i se interzice ceva.
Este foarte important ca cerinţele formulate de părinţi să fie în raport cu vârsta
copilului. Ele trebuie clar formulate, iar părinţii trebuie să-şi cunoască foarte bine copilul şi să
ştie ce este şi ce nu este capabil acesta să facă. Dacă cerinţele sunt exagerate îl pun pe copil într-
o situaţie dificilă, ceea ce îi va afecta capacitatea sa emoţională. De asemenea este foarte
important ca atunci când copilul este lăudat să se precizeze comportamentul pozitiv pentru care
este lăudat, pentru a-l mai repeta şi în viitor.
Familia are rolul de a asigura un cotext favorabil acţiunilor de care este este atras
mental sau fizic copilul. Centrul atenţiei trebuie să fie acţiunile copilului şi nu recompensele.
Când atenţia este concentrată asupra recompensei şi deci asupra consecinţei, copilul nu mai
trăieşte plăcerea motivaţiei intrinseci, nu se mai abandonează sarcinii.
Pentru copil, regulile vieţii din familie pot fi prea îngăduitoare fără limite şi atunci el se
plictiseşte, ori pot fi prea exigente, prea severe, şi copilul devine anxios. Teoria lui
Csikszentmihalyi formulează anumite expentanţe faţă de familia copilului (Mayhew, 1997):
1. Să cultivi norme clare. Dacă regulile şi normele familiei sunt clare, copilul se poate
concentra asupra acţiunilor de care este motivat şi atras. Familia nu va crea nici un
obstacol nenecesar în calea feedbackului pe care copilul îl are permanent în sarcina pe
care o desfăşoară.
2. Membrii familiei să nu inhibe implicarea copilului în acţiuni de curgere.
3. Copilul să aibe posibilitatea de a se dezvolta, deci de se mişca în direcţia noutăţii.
Această libertate se vede în joc.
4. Libertatea alegerii jocului duce la sentimentul de control asupra situaţiilor din cauză a
ceea ce se întâmplă. Copiilor le place să deţină controlul situaţiei.
5. Absorbirea copilului în acţiuni care duc la maturizarea psihologică şi la dezvoltarea lui
trebuie să se facă fără inhibiţie. Familia poate sprijini dorinţa şi plăcerea de a explora a
copilului prin experienţa normală în joc.
În concluzie, părintele bun îl lasă pe copil să fie captivat de jocul lui, nu-i impune
prezenţa lui şi nu intervine imediat, favorizând astfel dezvoltarea liberă a copilului.
Se spune că darul cel mai de preţ pe care părinţii îl pot dărui cu toată dragostea copiilor
lor este bucuria de a trăi. Doar părinţii care trăiesc această bucurie o pot transmite la rândul
lor copiilor. În acest sens părinţii trebuie să cunoască funcţiile parentale care le revin în
educaţia copiilor. Kari Killen (1998) identifica următoarele funcţii parentale: abilitatea de a
percepe copilul în mod realist, acceptarea responsabilă a sarcinii de a satisface nevoile
copilului, aşteptări realiste faţă de capacitatea copilului de a coopera, capacitatea de a
interacţiona pozitiv cu copilul, abilitatea de a fi empatic cu copilul, capacitatea de a
considera prioritare nevoile copilului faţă de nevoile proprii şi abilitatea de a-şi stăpâni
durerea şi agresivitatea şi de a nu le revărsa asupra copilului. Îndeplinirea cu succes a
funcţiilor parentale asigură succesul copiilor pe drumul vieţii.
Comunicarea dintre părinţi şi copii cere anumite abilităţi. Părinţii trebuie să ţină minte
că micuţii încă învaţă şi cresc. De aceea este imperativ să fie capabili să comunice cu ei la
acelaşi nivel. În special, părinţii trebuie să ţină minte să folosească un vocabular ce poate fi
înţeles de copil, un ton calm şi limbaj corporal ce nu va trimite mesaje ambigue. Părinţii ar
trebui să îşi aloce de asemenea mult timp zilnic pentru a discuta cu copiii lor şi să se implice în
viaţa lor.
În termeni generali, comunicarea reprezintă un schimb de informaţii de la un
transmiţător la un receptor printr-un anumit canal şi orientat către un scop. Pentru a se realiza
comunicarea trebuie ca atât transmiţătorul cât şi receptorul să folosească un limbaj comun. De
cele mai multe ori folosim aceleaşi cuvinte însă acestea pot îmbrăca sensuri diferite, uneori chiar
contradictorii. Un alt element cheie al comunicării este oferirea feedback-ului, proces prin care
destinatarul îi „arată” celui dintâi că a primit şi a înţeles informaţia transmisă. Comunicarea
reprezintă o trăsătură definitorie a vieţii. În acest cadru putem înţelege mai bine nevoia noastră
de comunicare, şi mai ales a copiilor noştri, care sunt la început de viaţă.
De multe ori tindem să privim comunicarea părinte-copil ca fiind unidirecţională:
părintele transmite, copilul primeşte (mai ales când copilul este mic), şi deseori părintele ajunge
să se întrebe cu privire la modul în care a fost înţeles, dacă a fost înţeles. Este ca şi cum părintele
şi copilul vorbesc limbi diferite. „Limbajul părintelui” este dominant verbal, mental şi simbolic.
„Limbajul copilului” este unul al corpului, al non-verbalului. Prin comunicarea cu părintele,
copilul accede treptat la cuvânt şi verbal. Modul în care copilul va integra în propria
personalitate noua „limbă” depinde de gradul de congruenţă pe care părintele îl are cu el însuşi şi
pe care îl manifestă în relaţia cu acesta. De exemplu, mama îi poate spune copilului că îl iubeşte
luându-l în braţe şi sărutându-l, iar cu altă ocazie îi spune acelaşi lucru încruntată şi refuzându-i
îmbrăţişarea, sau mama şi tatăl au modalităţi opuse de a-i spune că îl iubesc. Copilul va avea o
imagine ambivalentă, confuză despre conceptul de a iubi. El va manifesta această confuzie în
relaţiile sale de mai târziu, având dificultăţi în a-şi „arăta” iubirea.Orice comunicare are loc pe
ambele planuri: non-verbal şi verbal.
Pentru ca părintele şi copilul să găsească un „limbaj” comun, pentru a putea creşte împreună şi a
comunica autentic, părintele trebuie să stăpânească elementele limbajului verbal şi a limbajului
nonverbal.
La nivelul non-verbalului sunt foarte importante următoarele activităţi care întăresc
comunicarea părinte-copil:
1. Contactul fizic.
Mai ales când copilul este foarte mic are nevoie des de atingeri, de mângâieri.
Contactul fizic îl ajută pe copil să se perceapă ca formă, să devină conştient de propria
corporalitate, reprezintă o modalitate neintruzivă de captare a atenţiei asupra a ceea ce părintele
doreşte să îi spună copilului. La rândul lui, acesta caută contactul fizic cu părintele, reprezentând
o continuare firească a existenţei intrauterine şi a alăptării la sânul hrănitor. Astfel putem
înţelege semnificaţia pe care copilul o acordă acestui gest. Ritualul îmbăierii reprezintă un bun
prilej atât pentru copil cât şi pentru părinte de a se reconecta unul cu celălalt. În viaţa adultă,
profunzimea sau superficialitatea unei relaţii depind de încrederea în a oferi şi a primi atingere
fizică. Un părinte care are dificultăţi în a oferi copilului mângâiere îi va transmite copilului său
un anumit grad de anxietate faţă de contactul cu o altă persoană, putând merge până la
retragerea din relaţiile cu ceilalţi, la dificultăţi de integrare socială.
2. Exerciţii fizice zilnic.
Copiii se manifestă, comunică foarte mult prin motricitate. Ca părinţi, putem să îl
sprijinim pe copilul nostru să îşi dezvolte abilităţile relaţionale prin împărtăşirea cu el a acestui
limbaj al mişcării. Putem stabili un program zilnic de o jumătate de oră, de exemplu, în care să
facem gimnastică împreună cu copilul: exerciţii structurate combinate cu mişcări spontane. De
asemenea, crearea acestei obişnuinţe îl va ajuta pe copil să îşi canalizeze şi descarce
impulsivitatea.
3. Contactul vizual.
În societatea în care trăim factorul vizual ocupă un loc determinant. Statistic s-a
constatat că 80% din informaţiile pe care un om le primeşte sunt vizuale. În relaţiile cu ceilalţi
avem nevoie să privim şi să fim priviţi. Reprezintă un mod de a ne recunoaşte reciproc ca
individualităţi. Copilul o caută pe mamă cu privirea când are nevoie de ea. Învaţă să îşi exprime
emoţiile prin oglindirea mamei. Putem îmbunătăţi comunicarea cu copilul nostru având mai mult
contact vizual atunci când interacţionăm cu el. Un important beneficiu pe care noi, ca părinţi, îl
putem avea din acest mod de comunicare este feedback-ul pe care copilul ni-l oferă. Astfel ne
putem da seama cu uşurinţă ce îi place, ce nu îi place, etc.
4. „Recunoaşte emoţia”.
Reprezintă un joc de aprofundare a comunicării vizuale, în care copilul învaţă să
identifice stări emoţionale ale persoanelor din mediul său şi să le denumească. Pe rând, mama şi
copilul propun unul celuilalt o expresie mimică şi/sau corporală pe care trebuie să o identifice:
“Ce emoţie exprim eu acum?”. Sau mama îl poate întreba pe copil ce emoţii şi gesturi a observat
la cei din jur: “Cum face bunica atunci când e obosită?”, “Cum arată tati când e vesel?”, “Ce
face atunci?”. De asemenea, un exerciţiu util pentru copil îl reprezintă chiar imitarea expresiei
faciale şi corporale. Este foarte important ca aceste modalităţi de comunicare să se bazeze pe
reciprocitate, atât mama cât şi copilul fiind pe rând protagoniştii principali ai fiecărui exerciţiu.
5. Masa în familie.
Din lipsă de timp, agitaţie, membrii unei familii s-au obişnuit ca în prezent să se
întâlnească din ce în ce mai rar la masă. Mâncând împreună cu cineva te „hrănesti” şi emoţional.
Se poate observa cum copilul mic, atunci când este hrănit, îi oferă din mâncarea lui şi persoanei
care îl hrăneşte. Este bine ca întreaga familie să ia masa împreună cât de des se poate, stabilind
poate chiar o regulă de bază: masa de dimineaţă sau masa de seară să fie mereu împreună.
Stabilitatea acestui comportament îl va determina pe copil să anticipeze cu entuziasm întâlnirea
cu ambii părinţi şi să mănânce din proprie iniţiativă, fără a mai fi nevoie de „negocieri”. În timp
se va observa chiar o creşte a apetitului alimentar şi a sociabilităţii copilului. Astfel, treptat se
poate solicita implicarea copilului în pregătirea mesei: „hai să facem mâncare pentru tati”.
Acest gest îl va ajuta pe copil să se simtă valorizat în familia sa.
6.” Să desenăm împreună”
Desenând împreună cu copilul nostru facem cunoştinţă cu lumea lui interioară, cu
fricile, dorinţele, personajele cu care el se identifică, facem cunoştinţă chiar cu imaginea pe care
el şi-a construit-o despre noi înşine. Acest lucru ne va ajuta să fim părinţi „mai buni”, să oferim
copilului ceea ce are nevoi. Desenul este pretextul pentru ca părintele şi copilul să se cunoască şi
să creeze. O metodă interesantă de a desena este folosindu-ne degetele. Acest mod de a
comunica ne aduce în contact cu propria senzorialitate şi ne re-naturalizează atât în relaţia cu
copilul nostru cât şi cu ceilalalţi.
De modul în care noi folosim limbajul verbal va depinde abilitatea copilului nostru de
a folosi această nouă limbă în relaţiile cu ceilalţi:
1. Mesaje de tipul „eu”sau „tu”.
De multe ori tindem să vorbim despre cum ne simţim într-un fel care îi face
răspunzători pe ceilalţi de sentimentele noastre. Când îi spunem copilului „Mă enervezi când
mănânci puţin” îl putem face să se simtă responsabil pentru sentimentele noastre. Ceea ce vom
declanşa în copil prin acest mod de comunicare sunt vinovăţie şi opoziţie, în încercarea de a se
apăra de emoţiile negative. Ceea ce putem să facem este să ne asumăm responsabilitatea pentru
ceea ce simţim şi să îi spunem acest lucru cât mai clar copilului nostru: “eu devin nervoasă
atunci când tu mănânci puţin”.
Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei în familie
este stilul educativ al acesteia.
Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acţiunilor educative în familie,
amprenta subiectivă care caracterizează mediul respectiv.
Stilul parental este definit ca maniera in care parintii isi exprima credintele despre cum
trebuie sa fie parintii buni sau cei rai.
Stilul parental se refera la modul parintilor de actionare asupra copiilor si este o unitate
armonica sau dezarmonica intre stilurile parientale de educatie ale celor doi parinti.
Există o multitudine de determinante ale stilului educativ în familie. Aceasta se referă
la coordonatele exterioare şi la variabilele interne ale vieţii de familie.
Unii specialişti consideră că atmosfera familială, climatul familial, tehnicile de
influenţă ale familiei se pot identifica cu stilul educativ(R.Vicente,1972)
E.Stanculescu (1997) considera acest concept ca o expresie utilizata in mod rational
vizand natura si caracteristicile raporturilor familiale.
Analiza acestui aspect se poate realiza şi în funcţie de următoarele determinante:
• socio-culturale şi de clasă, cum ar fi: mediul general, modelele culturale şi educative generale
şi particulare, tradiţiile, instrucţia primită, gradul de cultură, condiţia socială, structura familiei
etc.;
• socio-economice, dependente de profesiile dezvoltate de părinţi;
• psihologice individuale, unde se identifică anumite caracteristici date de personalitatea
părinţilor şi a copiilor din familie;
• psihologice – interindividuale, care se descriu în funcţie de modul de relaţionare tipic în
familie şi de tradiţia interiorizată a modelelor culturale şi educative.
Tipurile (modelele) de stil educativ în familie se pot clasifica în funcţie de două axe de
analiză(E.Stanculescu,1997):
• relaţia autoritate – liberalism (constrângere – permisivitate);
• relaţia dragoste – ostilitate (ataşament – respingere).
Indicatorii utilizaţi pentru analiza primei axe reflectă:
- constrângerile impuse de părinţi în activitatea copiilor,
-responsabilităţi ce sunt atribuite acestora,
-modul de exercitare a controlului parental,
-rigoarea cu care se aplică,
- controlul respectării regulilor etc.
În a doua axă, indicatorii se pot reflecta:
- gradul de angajare al părinţilor în activitatea copiilor;
- sprijinul acordat copiilor;
- timpul alocat pentru educaţie;
- receptivitatea la problemele noilor generaţii;
- stările emoţionale raportate la nevoile copiilor etc.
Cele două variabile importante, controlul parental şi sprijinul parental, se pot combina
în urmatoarele stiluri educative parientale
1 STILUL PARENTAL DE RESPINGERE SAU NEGLIJARE
Acest stil presupune atat dragoste scazuta cat si limite scazute .In acest caz se considera
ca fiind inadecvat sa intampini nevoile copiilor .Uneori este considerat ca un stil parental
indiferent datorita lipsei de implicare emotionala si de control asupra copiilor.Intr-o asemenea
familie copii si parinti sunt angajati frecvent in cercuri vicioase de interactiune .In acest cerc
vicios copilul are un rol de jucat si face schimbari in comportamentul sau doar pentru a preveni
reactia abuziva a parintilor.Parinti cred ca faptul ca l-au determinat pe copil sa se supuna
indiferent de mijloace le justifica actiunile .
Intelegerea acestor fapte e importanta daca se urmareste prevenirea comportamentului
abuziv
2 STILUL PARIENTAL AUTORITARIST
Acest stil asociaza un control puternic ca o sustinere slaba in activitatea copilului
.Acestuia i se impun reguli si norme foarte rigide.
Copiii a caror parinti sunt autoritari nu recunosc existenta unor relati apropiate, solide ,
calde cu parintii lor.Acesti parinti nu-si incurajeaza copii sa se indrepte spre ei pentru a-si
rezolva problemele si a fi intelesi.Ei valorizeaza supunerea si respectul nu negocierea regulilor ,
cred intro ierarhie a familiei in care tatal este pe primul loc iar copii pe ultimul.
Acest stil nu-si mai gaseste locul in societatea contemporana fiind catalogat ca un stil
abuziv .
Totusi prin stabilirea unor limite clare copiilor se obtine respectul acestora
Parintii autoritari confunda disciplina cu pedeapsa
Pedeapsa este o fota externa cu ajutorul careia parintii controleaza comportamentul
copiilor
Adesea pedeapsa inseamna bataie , desi aceasta s-a dovedit in timp ca este o masura
ineficienta , deoarece copii respecta regulile doar sa nu fie batuti , iar cand sunt singuri repeta
greseala, deoarece copii nu reusesc sa-si interiorizeze semnificatia binelui si a raului .
3 STILUL PARENTAL AUTORITAR
Stilul autoritar, asociază un control puternic cu o susţinere slabă în activitatea
copilului. Acestuia i se impun reguli şi norme foarte rigide.
Stilul autoritar inseamna a lasa copii sa fie ei insusi si sa invete despre lumea
inconjuratoare in mod idependent .Totusi parinti inca stabilesc limite si isi controleaza copiii.Fac
asta insa iubitor si afectuosi
Cei mai multi copii care au parinti autoritari isi vor cunoaste limitele si nu vor trebui sa
fie ingrijorati daca afla parintii ce au facut ei gresit .Acest stil le permite sa se relaxeze sa afle
cine sunt si ce greseli fac .Acesti copii nu vor avea o atitudine negativa fata de viata , nu se vor
stradui sa incalce reguli si isi vor sti intotdeauna limitele
4 STILUL PARENTAL PERMISIV
Stilul permisiv este caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu
identificarea stărilor emoţionale ale părintelui şi ale copilului. Controlul este slab şi
responsabilităţile şi nomele de conduită sunt puţine.
Parinti permisivi sunt total de acord cu nevoile de dezvoltare si emotionale ale copiilor
lor,dar au dificultati in stabilirea de limite ferme.Folosesc explicatia si negocierea pentru a
obtine acordul copilului .Se prevaleaza de atasamentul si legatura cu copilul pentru a-i arata ce e
bine si ce e rau .
Pentru parinti permisivi exista cateva slabiciuni ale acestui stil parental : sunt
inconsecventi ,intaresc comportamentul manipulator al copiilor , confunda agresivitatea cu
afirmarea ,sfarsesc prin a se simti sclavi in fata copiilor lor .
Copii care au astfel de parinti accepta permisivitatea ca rezultat al relatiei dintre ei
.Acesti copii vor sa-si multumeasca parintii si probabil ca urmeaza mai mult indrumarile unei
persoane care o cunosc , o iubesc si in care au incredere . Acesti copii invata sa-si manipuleze
parintii pentru a fi lasati sa faca ce vor .Ei dobandesc un fals sentiment de control asupra
parintilor.
5 STILUL PARIENTAL DEMOCRATIC SAU ECHILIBRAT
Acest stil inseamna atat dragoste ridicata , cat si limite inalte . Este bazat pe conceptele
democratice , cum ar fi egalitate si increderea .Parintii si copiii sunt egali in termenii nevoii de
demunitate si valorizare , dar nu in termeni de responsabilitate si luare a deciziei.In familiile
exitinse, unde sunt mai multi copii decat adulti , parintii ar fi invinsi in alegeri cu usurinta.
Părinţii formulează reguli şi controlează respectarea lor, dar nu le impun. Sunt deschişi
la schimburi verbale cu copiii, explicându-le raţiunile pentru care trebuie să respecte regulile şi
situaţiile în care se aplică, stimulând totodată autonomoia lor de gândire.
Stilulire parentale echilibrae au in consecinta un set de credinte parentale .Principiile de
baza ale tuturor acestor credinte ofera independenta si responsabilitate copiilor.Parintii prezinta
asteptari , nu cereri pentru a castiga cooperarea si respectul copilului.
Alţi cercetători identifică stiluri directive (autoritare) şi stiluri non-directive (liberale).
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui anumite
aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare părinte, copilul constituie un
viitor nou. Indiferent de posibilităţile copilului şi în grade diferite, ţinând cont de particularităţile
personale, părinţii consideră propriul copil o şansă de a nu repeta greşelile pe care l-au făcut ei în
viaţă. Majoritatea repetă modelul educaţiei pe care au primit-o, sau fac exact contrariul, dacă au
fost nemulţumiţi de propriii părinţi.
Nu toate familiile sunt orientate de aceleaşi valori şi atitudini educative. Diversitatea
rezultă, în parte, din structura socială. Numeroşi autori sesizează că părinţii aparţinând unor
categorii socio-economice diferite transmit copiilor valori diferite: în clasele de mijloc şi
superioare, sunt valorizate autonomia şi stăpânirea de sine, imaginaţia şi creativitatea, în timp ce
în clasele populare accentul este pus pe ordine, curăţenie, obedienţă, respect al vârstei şi al
regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a evita problemele.
Toţi părinţi îşi iubesc copiii, însă forma de exprimare este diferită şi mai mult sau mai
puţin ascunsă de forme specifice şi personale.
În mod firesc, pentru fiecare părinte, copilul este un „bulgăre de aur”. El îl vede
frumos, bun, demn de încredere. Unii o recunosc deschis, alţii se feresc să o arate.
Deşi există numeroase nuanţe, în general, valorizarea copiilor şi încrederea în forţele
proprii sunt independente şi se realizează în primul rând în familie.
2.4. Comunitatea şi rolul acesteia în educaţie
Macarie Adriana
Apalaghiei Cristina
BORDA (Andro) DANA
Maxim ( Gaurean ) Diana
Motto:
,,Şcoala incearcă să se pună de acord cu noi părinţii;noi familia incercăm să ne punem
de acord cu şcoala. Care sunt căile cele mai potrivite?”
În realizarea misiunii sale educative, şcoala are ca parteneri atât familia cât şi
comunitatea. Şcoala conştientizează faptul că viaţa comunitară presupune angajare publică, simţ
al relaţiilor, simţul responsabilităţii, şi, în consecinţă, îşi afirmă dispoziţia de a angaja
parteneriate. Această deschidere a şcolii este condiţia pentru adaptatrea ei la o societate în
continuă schimbare. Elementele principale care definesc o şcoală cu deschidere faţă de
schimbare sunt:
Finalităţile ei se referă explicit la dezvoltarea elevului, la pregătirea sa pentru viaţă, pentru
succes într-o societate în continuă schimbare.
Respectarea principiilor referitoare la demnitatea umană, echitate, educaţie permanentă
Existenţa unei culturi organizaţionale bazate pe valori şi norme democratice
Implementarea unui demers educaţional orientat pe centrarea pe elev, pe respectul pentru
fiecare persoană care îşi desfăşoară activitatea în şcoală sau relaţionează cu şcoala
Asigurarea unui management orientat spre creşterea calităţii şi care implică în proiectare,
decizie, evaluare toate segmentele comunităţii
Implementarea unor proiecte instituţionale care să fie centrate pe ameliorare, schimbare,
dezvoltare, pe încurajarea iniţiativei şi a creativităţii
Preocuparea pentru gestionarea eficientă a resurselor, atragerea de resurse suplimentare
circulaţia liberă, corectă şi completă a informaţiei
Relaţionarea constantă cu mediul extern al şcolii prin intermediul parteneriatelor cu
persoane şi instituţii din comunitate
Preocupareacontinuă pentru prestigiul şi imaginea şcolii
Calitatea demersului educaţional
Contribuţia şcolii la rezolvarea problemelor comunităţii şi la succesul elevilor săi.
PARTENERIATUL SCOALA-COMUNITATE
Şcoala şi comunitatea sunt două aspecte care i-a preocupat în egală măsură pe
pedagogi, sociologi, psihologi, filozofi, antropologi etc., fiecare încercând să surprindă aspectele
ce contribuie la mecanismele de funcţionare ale acestora, agenţii implicaţi şi gradul de implicare
al acestora în promovarea educaţiei. Asistăm astăzi la dezvoltarea unui adevărat curent social
care are în centrul său comunitatea şi dezvoltarea sa. De cele mai multe ori, termenii şi expresiile
folosite de practicieni, specialişti şi chiar oamenii de rând sunt confuzi, ne întâlnim cu o mare
diversitate semantică în acestă problematică.
Şcoala este una din instituţiile centrale ale comunităţii, are roluri specifice dar nu poate
funcţiona şi nu se poate dezvolta fără a ţine cont de specificul comunităţii în care funcţionează.
I. Şcoala şi contextul social
Şcoala este pe de o parte o instituţie care oferă un serviciu social, care este direct
influenţată de ceea ce se întâmplă în mediul social, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi,
norme, valori recunoscute şi acceptate social; pe de altă parte are o logică internă de dezvoltare,
reproduce propriile norme şi valori, are propriul sistem de organizare.
Privită dintr-o altă perspectivă, şcoala, este o instituţie care funcţionează într-o
comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie: familie, autorităţi, organizaţii
guvernamentale şi neguvernamentale, agenţi economici etc. care au la rândul lor o ofertă
educaţională explicită şi/sau implicită. Organizaţiile şcolare sunt astfel, supuse presiunii
multiplilor factori: a grupurilor ideologice care activează la nivel local, a sistemelor politice, a
condiţiilor economice şi a diverselor tendinţe manifestate în societate. Astfel, asupra şcolilor
sunt manifestate influenţe de ordin: economic, politic, culturale şi ideologice. Şcolile depind de
mediul în care funcţionează în ceea ce priveşte: obţinerea resurselor materiale, resursele umane,
resursele financiare, resursele informaţionale etc.
Şcoala funcţionează într-un context social larg, complex alcătuit din societatea globală,
constituită ca sistem social global (naţional, statal). Influenţele contextului social global asupra
instituţiilor de învăţământ se materializează în: finalităţi ale educaţiei (scopuri şi obiective),
conţinuturi ale disciplinelor, modul de organizare al sistemului de educaţie şi al instituţiilor,
reglementări de ordin juridic şi administrative.
Pe de altă parte, şcoala funcţionează într-un context social imediat, într-o comunitate
locală şi zonală, care furnizează elevii dar care are un set de aşteptări cărora instituţia şcolară
trebuie să le răspundă.
II. Delimitări conceptuale
1. Şcoala – caracteristici generale
Şcoala este o organizaţie formală, care are ca scop furnizarea serviciului social de
educaţie în vederea educării, formării, socializării, profesionalizării tinerei generaţii. Şcoala
funcţionează într-o comunitate locală – dar are propriile reguli de funcţionare, prescrise,
transmite valori acceptate local. Pe de altă parte – şcoala „prelucrează material uman” din
comunitatea locală, cadrele didactice şi elevii sunt persoane care trăiesc în comunitate şi suportă
influenţele acesteia.
2. Comunitatea
Abordările conceptuale ale termenului de comunitate au o lungă evoluţie în timp.
Sintetizând diversele abordări putem extrage câteva caracteristici ale comunităţii:
- comunitatea reprezintă o entitate socială globală în care legăturile dintre membri sunt
foarte strânse, iar sentimentul de in grup este foarte puternic şi are rădăcini în tradiţii profunde;
- comunitatea este o entitate supraindividuală care are întâietate în raport cu individul
izolat în virtutea transcedenţei sale de ordin etic şi politic;
- comunitatea este: depozitara unui bine comun, este element de referinţă morală pentru
individ, promovează valori de bază (prin legile şi tradiţiile sale) şi de referinţă pentru individ.
(Mircea Agabrian, 2006, p. 18)
În România comunitatea este percepută mai ales ca o noţiune geografică, ca un spaţiu
fizic delimitat. Deşi este un termen „la modă” şi se vorbeşte mult despre dezvoltarea comunitară
ca soluţie la rezolvarea problemelor locale, legăturile interumane bazate pe sprijinul reciproc se
află, în cele mai multe cazuri, la începutul cristalizării. Comunităţile din România trebuie să facă
efortul de a deveni comunităţi adevărate care să-şi descopere spaţiul comun în care oamenii
trebuie să conlucreze pentru a identifica ce nevoi specifice au şi care sunt lucrurile pe care le
preţuiesc cel mai mult.
III. Parteneriatul şcoală - comunitate locală
Noţiunea de parteneriat are un câmp semantic vast.
Din punct de vedere juridic, parteneriatul se defineşte ca o înţelegere legală în care
partenerii definesc împreună scopul general al parteneriatului.
Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate fi definit ca o
modalitate eficientă în realizarea reformei managementului fie prin schimbarea practicilor
manageriale, fie prin schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât
soluţionarea lor să devină fezabilă prin parteneriat.
Cercetarile din SUA si Europa au demonstrat relatia pozitiva dintre existenta si
functionarea parteneriatelor si succesul elevilor. Ele au evidentiat ca angajarea efectiva a
parintilor si familiilor, a membrilor comunitatii in educatia copiilor are de departe un potential
mai mare de schimbare calitativa decat oricare alt tip de reforma educationala institutionala.
Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinta de a ajuta elevii sa aiba
succes la scoala si, mai tarziu in viata. Atunci cand parintii, elevii si ceilalti membri ai
comunitatii se considera unii pe altii parteneri in educatie, se creeaza in jurul elevilor o
comunitate de suport care incepe sa functioneze.
Parteneriatul poate fi o soluţie pentru alocarea şi folosirea resurselor locale la nivel
comunitar, pentru atragerea altor resurse externe pentru rezolvarea problemelor comunitare.
“Ideea de parteneriat între şcoală şi comunitate trebuie să se bazeze pe principiul
complementarităţii serviciilor sociale oferite de către diversele organizaţii care activează în
comunitate”.( Mircea Agabrian, 2006, p.37)
Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică aptitudini specifice,
strategii şi cunoştinţe pe care părţile implicate trebuie să le cunoscă şi să le folosească.
Succesul parteneriatului şcoală – comunitate locală este bazat pe legătura permanentă,
constantă între agenţii comunitari şi reprezentanţii şcolii. Se realizează astfel un echilibru între
schimbare şi continuitate, între specific şi global, între împlinirea individuală şi exigenţele de
ordin social.
Scoala este o organizatie importanta in toate comunitatile, iar in comunitatile rurale
este adesea cea mai puternica. Ea este punct de intalnire, un centru ce simbolizeaza comunitatea
si o resursa care o poate uni. “Comunitatile au nevoie de scoli pentru innoirea lor, pentru
revitalizarea economica, pentru definirea si asumarea identitatii, pentru mentinerea continuitatii.
Nici unul dintre aceste scopuri nu poate fi indeplinit fara oameni. Daca o comunitate nu e un loc
cu care membrii ei se identifica, tinerii vor creste si vor pleca. Pur si simplu, daca tinerii nu
invata sa recunoasca locurile in care au trait ca unice si nu considera ca merita grija si efortul lor,
daca nu se pregatesc sa participe la crearea oportunitatilor de locuri de munca pe plan local, ei
vor pleca sau vor dori sa plece. Daca o generatie pleaca sau isi doreste sa plece, comunitatea are
putine sanse sa-si continue dezvoltarea.” ( Mircea Agabrian, 2005, p.13 )
Şcoala ca şi organizaţie, pentru a-şi atinge obiectivele, are nevoie de un sistem
managerial adecvat definit prin funcţii specifice: proiectare, decizie, organizare, coordonare,
evaluare etc. Managementul şcolii trebuie să asigure funcţionarea şi dezvoltarea şcolii ca sistem
deschis, aflat în relaţie permanentă cu mediul său exterior, cu comunitatea în care funcţionează
şi nu numai. Pentru a-şi realiza obiectivele propuse şcoala este nevoită să atragă, aloce,
folosească o gamă diversă de resurse: materiale, financiare, umane, informaţionale şi de timp.
Partenerii scolii
Principalii parteneri ai scolii sunt, de obicei:
- parintii si sustinatorii legali ai elevilor;
- autoritatile locale;
- organizatii guvernamentale cu caracter central sau local;
- agentii economici locali;
- sindicatele;
- organizatii nonguvernamentale.
1. Scoala si autoritatile locale- modalitati de colaborare:
- realizarea de demersuri pentru participarea copiilor la invatamantul prescolar si obligatoriu;
- dezvoltarea unor programe de educatie pentru parintii tineri
- organizarea si dezvoltarea unor posibilitati adecvate de petrecere a timpului liber si odihna
2. Scoala si unitatile sanitare
Scolile pot desfasura parteneriate impreuna cu acestea in vederea asigurarii sanatatii mentale si
fizice ale copiilor si familiile acestora. Cel mai mare rol educativ il au medicii de familie si
cabinetele medicale scolare. Temele care pot fi abordate in programele educative pot fi multiple:
- igiena personala, a locuintei, a spatiului scolii
- acordarea de prim ajutor in cazuri de urgenta
- educatia pentru prevenirea consumului de droguri, alcool, tutun
- educatia pentru practicarea sporturilor
- educatie pentru consum alimentar sanatos
3. Scoala si biserica
Scoala si biserica au colaborat inca din cele mai vechi timpuri. Biserica a avut un rol important
in constituirea institutiilor destinate invatamantului dar si in promovarea educatiei de tip moral-
religios. Cele mai frumoase manifestari ale parteneriatului le intalnim in;
- organizarea de manifestari cultural artstice comune cu ocazia marilor sarbatori crestine:
Craciun, Pasti, Ziua Eroilor Neamurilor
- organizarea de excursii , pelerinaje la manastiri
- implicare in ajutorarea familiilor nevoiase
4. Scoala si agentii economici pot colabora prin:
- asigurarea de spatii si dotari necesare efectuarii practicii in cadrul unitatilor economice;
- angajarea absolventilor;
- acordarea de burse elevilor cu rezultate bune
- organizarea si desfasurarea de activitati de programe de formare continua pentru angajatii din
scoli
- furnizarea unor servicii de informare, orientare si consiliere pentru cariera elevilor
5. Scoala si organizatii nonguvernamentale
Parteneriatul dintre scoala si organizatiile nonguvernamentale poate fi asezat pe axa
public-privat in oferirea de servicii sociale atat copiilor cat si familiilor acestora, comunitatii in
ansamblu: centre de zi pentru copii, centre after-school.
6. Scoala si politia
In comunitate, politia reprezinta o institutie de refeinta pentru locuitorii sai. Rolul politiei
in domeniul educational pot fi impartite in doua mari categorii: preventive si de interventie in
situatii speciale. Domeniile in care intalnim parteneriatul scoala-politie sunt urmatoarele:
- asigurarea integritatii personale a elevilor, cadrelor didactice, a locuitorilor comunitatii
in general
- prevenirea delicventei juvenile
- violenta in familie, stradala, in cadrul scolii
- educatia rutiera
- promovarea unui comportament civilizat in societate
TIPURI DE SERVICII
Demersurile orientate către adaptarea curriculumului şcolii la context local presupun atât
folosirea unor metode specifice, cât şi existenţa unei anumite atitudini faţă de schimbare.
Atitudinea faţă de schimbare atât la nivelul membrilor comunităţii şcolare( profesori şi
elevi) cât şi la cel al partenerilor din comunitatea locală influenţează în mod semnificativ
deschiderea acestor categorii faţă de de curriculum integrat , implicarea elevilor în
activităţile curriculare , colaborarea cu comunitatea locală.
Reticenţa faţă de schimbare porneşte în foarte multe cazuri de la temerile legate de
efectele individuale pe care le poate atrage orice schimbare operată în contextul şcolii şi, în
particular ,de la temeri legate de eventualele consecinţe pe care le pot determina
schimbările legate de adaptările curriculare.
Pornind de la premisa că bariele individuale pot fi un obstacol serios în calea oricărei
schimbări şi că purtătorii acestor bariere sunt membri ai comunităţii şcolare sau locale ,
realizarea unei deschideri faţă de nou impune aplicarea unei strategii specifice.
Pentru a facilita adaptarea curriculum-ului la contextul local , este necesar ca la nivelul
fiecărei şcoli rurale să se elaboreze strategii care să permită şi să stimuleze
parteneriatul cu comunitatea , funcţionarea unor grupuri speciale de lucru ,constituirea
unei echipe mixte , inovaţia şi creativitatea.
În cadrul fiecărei şcoli, aceste strategii ar fi de natură să conducă la crearea unor
condiţii propice pentru realizarea unor adaptări de calitate referitoare la curriculumul nucleu ,
curricula opţionale, proiectele/activităţile extracurriculare.
Această cerinţă ar trebui satisfăcută în special în cazul unei şcoli rurale care, funcţionând
în medii defavorizate, trebuie să identifice nevoi, probleme şi soluţii prin mecanisme care
reunesc efortul, creativitatea resursele de care dispun atât comunitatea şcolară cât şi
comunitatea locală.
Elementele cheie care pot asigura la nivelul fiecărui şcoli rurale , un cadru care să permită
depăşirea reticenţei faţă de schimbare în domeniul curriculelor şcolii şi adaptarea autentică
a curriculumului la context şi la realitate sunt ) parteneriatul cu comunitatea, lucrul în
grupuri şi echipe mixte, inovaţie şi creativitate
Modificările cerute de adaptarea curriculumului şcolii la contextul local, întîmpină în
foarte mule cazuri, o rezistenţă puternică.
Această rezistenţă poate fi identificată atât la nivelul membrilor comunităţii şcolare,
cât şi la nivelul partenerilor şcolii, căci ea este determinată de „ bariere” individuale, care
pot fi întâlnite în oricare categorie socială.
Pentru a răspunde cerinţelor legate de adaptarea curriculumui la contextul local,
şcoala trebuie să sensibilizeze şi să atragă în parteneriate variate persoane sau instituţii din
comunitate care deţin competenţe sau resurse care pot contribui la realizarea educaţiei de
calitate: părinţi, membrii ai comunităţii, autorităţi locale, organizaţii nonguvernamentale,
instituţii guvernamentale, agenţi economici.
Experienţa unor şcoli demonstrează că de multe ori se intâmpină dificultăţi din mai
multe cauze:
Părinţii elevilor sunt greu de atras în susţinerea demersului de adaptare a
curriculumului la contextul local , deşi familia ar trebui să reprezinte principalul
partener al şcolii în acest domeniu;
Colaborarea cu agenţii economici, care pot oferi resurse pentru procesele de învăţare,
este destul de modestă , deşi această colaborare ar putea juca un rol foarte important în
realizarea unui curriculum adaptat la contextul local
Parteneriatul dintre şcoală şi autorităţile locale în vederea asigurării unor curricule
şcolareadaptate la realitate este destul de săracă, deşi aceste două instituţii ar trebui să
conlucreze constant în acest domeniu de interes comun;
Cooperarea dintre şcoli şi organizaţiie non-guvernamentale este restrânsă în mediul
rural, deşi ambele tipuri de organizaţii au obiective comune şi experienţe
semnificative, realizate de realizarea unei educaţii adaptate la contextul local.
Având în vedere că un curriculum de calitate, adaptat la contextul local şi la cerinţele
schimbării, poate fi construit şi aplicat numai în condiţiile parteneriatului între şcoală şi
comunitate, este firesc ca fiecare şcoală să dezvolte strategii specifice pentru atragerea
partenerilor care o pot susţine.
Pornind de la această premisă, şcoli din comunităţi rurale dezavantajate au desfăşurat
proiecte orientate către sensibilizarea şi atragerea partenerilor, care pot sprijini şcoala în
efortul său de a adapta curriculumul la contextul local.
Pentru a.-şi asigura parteneri capabili să susţină ameliorarea ofertei şcolare, aceste
şcoli s-au orientat către anumite direcţii:
SENSIBILIZAREA PĂRINŢILOR
2.Parteneriatul educaţional
Refacerea comunităţii şi redescoperirea spiritului comunitar necesită strategii educaţionale
aşezate pe coordonatele parteneriatului educaţional, care implică participarea tuturor factorilor
sociali interesaţi în dezvoltarea acestui domeniu.
Parteneriatul educaţional este o necesitate absolută deoarece:
- elevii au nevoie de o interpretare unitară a mesajelor care le vin din medii diferite, o
interpretare coerentă şi echilibrată pentru a se evita confuziile în orientarea lor către adevăratele
valori;
- procesul de descentralizare în care se află educaţia presupune parteneriatul cu un evantai de
factori sociali care pot prelua roluri şi responsabilităţi la nivel local;
- contactul permanent al instituţiilor şcolare cu diferiţi parteneri sociali facilitează racordarea
efectivă a şcolilor la realitate.
Munteanu Adela
1. Şcoala
Clasa de elevi este, la nivel micro, ceea ce reprezintă societatea la nivel macro: conferă
prilejuri de interacţiune “faţă în faţă”, posedă structuri care îi oferă stabilitate, în cadrul
interacţiunii membrilor se dezvoltă norme care modelează comportamentele şi le fac previzibile.
Deasemenea, structura clasei este întărită de statusurile şi rolurile ce apar şi evoluează în sânul
ei, regăsindu-se apoi in cadrul societăţii. Adrian Neculau insista asupra conceperii dinamicii
“rol-statusului”, ca învăţare socială. Statusul reglementează poziţia fiecărui individ într-o
colectivitate, iar rolul reprezintă aspectul comportamental al statusului, totalitatea conduitelor
realizate din perspectiva deţinerii unui anumit status. Eforturile elevilor de a se încadra în rol,
deci de a îndeplini rolul potrivit cu statusul de elev, nu conduc numai la performanţe şcolare
deosebite, dar şi la asimilarea de către aceştia a normelor şi valorilor societăţii. Educaţia moral-
civică este strâns-legată de cultură şi sensibilitate în devafoarea instrucţiei sau dezvoltării
intelectuale. Pentru a fi eficientă, trebuie să acţioneze asupra inimii copilului. Rezultatele
acţiunii educatorului depind în mare măsură de personalitatea sa, de convingerile şi entuziasmul
său. Dacă educatorul se comportă ca un autocrat, impunându-şi voinţa, practicând o disciplină
bazată pe constrângeri, neîngăduind nici o experienţă, chiar şi numai prin atitudinea sa va realiza
cea mai proastă educaţie civică ce ar putea să existe: aceea care duce la dispreţul autorităţii, la
dorinţa de răzbunare şi la revoltă. Tot ceea ce se poate spune în legătură cu educaţia civică este
atât de contradictoriu cu felul său de a fi şi de a acţiona, încât predarea nu va avea niciun
randament, va fi lipsită de exemplul personal, va evidenţia mai mult ca oricând discrepanţa
dintre vorbă şi faptă. Dacă, din contră, educatorul este în ochii elevilor reprezentantul şi
păzitorul legii, organizatorul unei activităţi ordonate; dacă ori de câte ori are prilejul, arată ce
înseamnă respectarea unui drept şi acceptarea liber-consimţită a unei obligaţii, dacă lasă elevilor
o libertate compatibilă cu puterea lor de a înţelege şi de a lua o hotărâre, atunci sunt întrunite în
clasă condiţiile necesare unei educaţii civice eficiente. Astfel, se va înţelege încetul cu încetul
necesitatea unei reguli. Se pun astfel bazele pregătirii pentru viaţa socială.
Înainte de a transmite valori cognitive, educatorul transmite valori morale şi îi asistă pe
elevi în însuşirea acestora, prin sublinierea importanţei semnificaţiei unor sentimente morale.
Profesorul se află insă în legătură directă şi interdependenţă cu ceilalţi parteneri ai educaţiei,
îndeosebi cu părinţii. Şcoala este a doua instanţă morală de socializare după familie, iar
profesorul trebuie să colaboreze cu toţi factorii educativi, să armonizeze educaţia formală cu cea
nonformală şi cea informală. El poate juca rolul de consultant al părinţilor, el împarte
răspunderea formării copiilor cu familia.
Într-o firească colaborare între familie şi şcoală, părinţii trebuie învăţaţi cum să
procedeze pentru a găsi cele mai eficiente procedee prin care elevul poate deveni responsabil şi
implicat în activităţi sociale. Elementul important de care depind calitatea şi eficienţa educaţiei
în familie este stilul educativ al acesteia, care reprezintă amprenta subiectivă ce caracterizează
mediul respectiv.
Până nu demult, parteneriatele şcoală-familie au fost dezvoltate unilateral, fiind
considerate responsabilitatea şcolii. Noile orientări în educaţie aduc schimbări în funcţionarea
acestor parteneriate, în sensul că familia este implicată nu numai sub aspect economic, ci şi sub
aspect educaţional-cultural în unele ţări aceste parteneriate având la bază un “contract parental”
ce se constituie într-un sistem de obligaţii reciproce de colaborare a celor două părţi. Prin
funcţia educativă pe care o exercită, familia contribuie decisiv la formarea şi dezvoltarea
personalităţii copilului, întreaga evoluţie ulterioară a acestuia fiind marcată de influenţele şi
climatul mediului familial. Astfel se explică atenţia tot mai mare acordată calităţii educaţiei
familiale, cercetările în acest domeniu cunoscând o dezvoltare deosebită în ultimele decenii.
Studiile de specialitate au permis formularea unor obiective educaţionale realizabile în familie:
asigurarea dezvoltării fizice şi psihice normale, prin măsuri preventive de ocrotire a sănătăţii
copilului; stimularea sistematică a potenţialului biopsihic; stimularea capacităţii de adaptare la
condiţiile de mediu; cultivarea interesului pentru şcoală; asumarea de către părinţi a rolului de
colaborator activ al mediilor de educaţie formală; crearea condiţiilor necesare extinderii
capacităţii de cunoaştere; formarea şi consolidarea deprinderilor moral-civice; identificarea şi
cultivarea aptitudinilor individuale. Aşadar, mediul familial ocupă un loc aparte în ansamblul
mediilor educative. Cronologic vorbind, el este primul mediu educaţional pentru fiinţa umană,
extinzându-se pe tot traseul vieţii, deci funcţionând simultan sau succesiv cu alte medii
educaţionale.
2. Familia
Procesul de integrare în societate începe în familie din timpul copilăriei mici, când
intervin primele contacte sociale şi experienţe de viaţă (socializarea primară sau socializare de
bază), şi continuă de-a lungul vieţii omului, odată cu dobândirea unor statusuri şi roluri
succesive (socializare continuă sau secundară).
Rezultatele unor cercetări recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este
influenţată în proporţie de peste 70% de către familie. Responsabilitatea creşterii copilului
revine cu prioritate părinţilor, care oferă copilului îngrijirile de bază, siguranţă, căldură
emoţională, îndrumare, înţelegere. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt
dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul
dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi
însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de
modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În
familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută
cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la
părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e greşit, ce e frumos
şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea
comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil,
tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg şi prieten. Familia reprezintă mediul în care copilul
învaţă şi exersează comportamentele sociale, să se descopere pe sine şi pe cei din jur, se
familiarizează cu sistemul valorilor sociale şi culturale. Mediul familial ocupă un loc central în
multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei copilului. Copilul nu este un adult în
miniatură, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influenţele
pozitive sau negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat şi modelat,
iar fundamentarea personalităţii se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei care
concentrează primul său univers afectiv, social şi cultural. Trăsăturile şi coordonatele
personalităţii copilului se construiesc în relaţie cu mediul social, cu situaţiile pe care trebuie să le
trăiască în familie, atitudinile părinţilor având o influenţă importantă asupra personalităţii
copilului în devenirea sa ca adult. Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din
grădiniţă. Uneori, între cele două medii educative, există diferenţe majore de reguli, valori,
cultură etc. În această situaţie, copilul este supus adaptărilor şi readaptărilor repetate, care îl
marchează profund: se instalează o stare de confuzie internă, copilul neştiind ce reguli să-şi
asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi şi despre o traumă
emoţională, copilul simţindu-se vinovat dacă va adera la valorile grădiniţei, în defavoarea
valorilor familie (sau invers).esioni
Prevenirea unor dezacorduri nu se poate asigura fără o relaţie corespunzătoare dintre
grădiniţă şi familie. Educatorul joacă un rol important în cunoaşterea familiei, a caracteristicilor
şi potenţialului ei educativ. Cei doi factori implicaţi în educarea copiilor cu vârste cuprinse între
3–6/7 ani, familia şi grădiniţa, trebuie să armonizeze modelele educative promovate, să-şi
transmită reciproc informaţii privind particularităţile de dezvoltare ale copilului, valorile
promovate, climatul educaţional, aşteptări în ceea ce priveşte educarea acestuia.
Mai târziu, şcoala este locul unde viitorul tânăr începe să trăiască zilnic o parte din
timpul său, în cadrul unei comunităţi ce depăşeşte cadrul familial. În şcoală, copilul trebuie să
înceapă să respecte reguli de comportament pentru a-şi continua educaţia civică. Rolul
educatorilor - învăţători şi profesori – în formarea ca cetăţean a elevului este foarte mare şi
trebuie ca aceştia să-şi cunoască menirea. În şcoală se clarifică noţiunile de drepturi şi îndatoriri
civice, de respect şi supremaţie a legii, de democraţie, de societate civilă, de patriotism şi
sentiment naţional, de cult al eroilor, de prietenie, etc. Calitatea educaţiei civice în şcoală
depinde de educaţia primită de copil în familie şi de comportamentul grupului de învăţători sau
profesori.
Unicitatea fiecărui copil este determinată de particularităţile individuale, dar şi de
influenţele socio-culturale ale comunităţii în care trăieşte. Educaţia copilului este o acţiune care
presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori între toţi adulţii care îl susţin în
dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca parteneriatul educaţional
dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
3. Comunitatea
Parteneriatul educaţional se realizează între: agenţii educaţionali (copii, părinţi,
personalul grădiniţei, specialişti în probleme de educaţie: psihologi, consilieri psiho-pedagogi,
logopezi, terapeuţi etc.); instituţii ale educaţiei (familie, grădiniţă, şcoală, centre comunitare,
cluburi sportive, cluburi ale copiilor etc.); membri ai comunităţii cu influenţă asupra dezvoltării
copilului (medici, reprezentanţii primăriilor, ai Poliţiei, ai bisericii, ai Direcţiilor regionale de
protecţie a copilului etc.). i
Sunt suficiente semnale care i-au făcut pe specialişti să afirme că ne îndreptăm spre o
societate al cărei potenţial educativ sporeşte, factorii educaţionali intrând mai degrabă in relaţie
de complementaritate decât de disjuncţie. Acest lucru este cerut şi de nevoia continuă de
educaţie, care trebuie să fie peste tot la îndemâna oamenilor şi să-i ajute să funcţioneze într-o
lume a schimbării. Deci, antidotul unei lumi a schimbării este o societate care învaţă („learning
society”), o societate în care accesul la educaţie este neîngrădit. În
relaţia şcoală - familie - comunitate trebuie să existe relaţii de respect, de acceptare reciprocă, de
simpatie şi admiraţie, nu de suspiciune, nedumerire sau iritare şi provocare. Relaţiile dintre
şcoală, elevi, familiile acestora şi comunitate trebuie să fie bazate pe contact şi colaborare, pe
transmitere de informaţii şi prezentare a unor stări de lucruri, de influenţe pozitive asupra
comportamentelor elevilor, pe trăiri afective şi emoţionale reciproce în diferite forme de
manifestare (Cerghit, I. şi Radu, I. T., 1986, p. 3).
Noile metode de învăţământ oferă educatorilor instrumentele necesare implicării
părinţilor şi comunităţii locale în educare tinerilor. Multe cercetări efectuate de psihologii sociali
din sfera educaţiei atestă avantajele unei asemenea abordări şi structurări cooperative a
activităţilor. Cooperarea înseamnă un câştig în planul interacţiunii între elevi şi ceilalţi parteneri
educativi ai profesorilor generând sentimente de acceptare şi simpatie, acceptând mai uşor
autoritatea şi dialogul. Se determină creşterea respectului de sine, încrederea în forţele proprii,
diminuarea sentimentului de anxietate care se resimte la contactul cu autoritatea părinţilor şi cu
instituţiile locale. Există numeroase tipuri de elaborare a activităţilor educative astfel încât toţi
partenerii educaţiei să fie implicaţi. Astfel există organizarea activităţilor în cadrul educaţiei
civice pe centre de interes, care răspund unor nevoi de cunoaştere ale elevilor şi ajută la crearea
unor situaţii sociale apropiate realităţii, Kilpatrick este cel care propunea organizarea
instruirii pe bază de “proiecte”, pentru realizarea cărora este necesară efectuarea unor lucrări
practice de implicare socială. Şi părinţii, şi reprezentanţii comunităţii locale pot participa la
aceste activităţi şi pot direcţiona activitatea elevilor spre probleme sociale pregnante şi spre
responsabilizarea acestora pentru a putea înţelege necesitatea implicării sociale în crearea unor
schimbări pozitive în comportamentul viitorului adult.
Deşi epoca în care trăim îşi are propriile anomalii, prezentând o răsturnare a clasei de
valori, ne este oferită alternativa educării copilului din trei direcţii diferite : şcoală, familie,
comunitate. Important în propriul fel, fiecare dintre aceşti factori poate realiza doar o mică parte
din ceea ce se numeşte educarea individului, însă, puşi să lucreze laolaltă pot desăvârşi opera
formării unor noi caractere.
IV. Exemple de bune practici în activitatea de parteneriat
PROIECTUL
Titlul proiectului
Argument
Grup ţintă
Durata
Locul de desfăşurare
Scop
Obiective specifice
Activităţi
Parteneriate
Rezultate aşteptate
Produse finale
Impactul asupra cadrelor didactice, elevilor, comunităţii
SCOPUL PROIECTULUI
Reprezintă finalitatea, rezolvarea problemei identificate, schimbarea pe care dorim să o
facem;
Trebuie să fie simplu, clar, concis;
Să fie formulat intr-o singură frază.
OBIECTIVELE
Reprezintă rezultatele la care se poate ajunge pentru atingerea scopului;
Trebuie să conţină nişte indicatori:
S- specific, clar ( Ce ? Cand ? Unde ? )
M- masurabil
A- abordabil, posibil de atins
R- realist
T- timp
EXEMPLE DE FORMULĂRI
Creşterea…
Promovarea…
Stimularea…
Diseminarea…
Eliminarea…
Constientizarea
ACTIVITĂŢI
Sunt paşii prin care realizam proiectul;
Se planifică pentru fiecare obiectiv în parte;
Pentru fiecare activitate gândim subactivităţile care devin sarcini realizabile;
Pentru fiecare activitate stabilim durata si resursele;
Stabilim dependenţa intre activitati dacă sunt legate intre ele;
Pentru fiecare sarcina stabilim termene;
REZULTATELE PROIECTULUI
Sunt produsele finale ale proiectului
Sunt stabilite pe obiective
Reies din detalierea activităţilor
EXEMPLE: broşură, reviste, pliante, etc
TERMENI
GRUP ŢINTĂ- categoriile de persoane care sunt direct implicate in proiect
ECHIPA DE PROIECT- persoanele care implementează proiectul
BENEFICIARI- persoane care nu participă direct la proiect,dar sunt atinse de
rezultatele proiectului ( ex: comunitatea )
AGENDA ACTIVITATILOR- lista de activităţi in timp cu resurse
DIAGRAMA GANTT- tabel cu doua axe: activităţi si timpul corespunzator acestora.
MATRICEA PROIECTULUI- instrumentul de verificare
Protocol de colaborare
Reprezentant, Reprezentant,
Nr. ................./.................
PROTOCOL DE COLABORARE
Părţile:
...............(numele instituţiei iniţiatoare)............, reprezentată prin ..........(numele persoanei).....
şi
...............(numele instituţiei partenere)............, reprezentată prin ..........(numele persoanei).....
Preambul
Recunoscând
importanţa .......................................................................................................................
...........................................................................................................................................................
................................................................................................................................, cele două părţi
convin să colaboreze pe bază de parteneriat activ pe multiple planuri de interes, în
domeniul ............................................................................................................................
Reprezentant, Reprezentant,
Evaluarea proiectelor
4 3 2 1
Conţinutul vorbirii: Introducere
Atunci când prezint, încep cu o Atunci când prezint, încep cu Atunci când prezint, încerc să introduc Nu încep prezentarea prin
introducere prin care informez publicul introducerea subiectului. subiectul, dar este posibil ca introducerea subiectului.
care este tema prezentării mele şi care îi introducerea mea să nu exprime clar
implică pe cei care ascultă. care este subiectul prezentării.
Conţinutul vorbirii: Cuprins
Când prezint, ofer detalii şi informaţii Ofer detalii şi informaţii prin care Ofer câteva detalii şi informaţii prin Nu ofer niciun fel de detalii şi
prin care clarific ideile principale şi clarific ideile principale. care clarific o parte dintre ideile informaţii pentru a clarifica ideile
dezvolt gânduri, idei şi opinii. principale. principale.
Conţinutul vorbirii: Concluzii
Îmi închei prezentarea într-un mod unic Îmi închei prezentarea reaccentuând Îmi închei prezentarea la modul general.Nu închei prezentarea cu concluzii.
pentru a reaccentua tema. tema.
Atunci când prezint, vorbesc normal, Atunci când prezint, pronunţ clar şi Atunci când prezint, uneori vorbesc Atunci când prezint, vorbesc încet,
echilibrat, cu precizie, cu animaţie şi vorbesc astfel încât să pot fi auzit, evit prea încet pentru ca cei care mă ascultă pronunţ cu dificultate, pronunţ
suficient de tare. Folosesc eficient pauzele stânjenitoare şi cuvintele să mă poată auzi şi înţelege uşor, cuvinte greşit, distrag atenţia
semnale nonverbale, precum expresii inutile, menţin contactul vizual cu folosesc cuvinte inutile precum „ă” şi ascultătorilor cu cuvinte inutile
faciale, gesturi, poziţia corpului şi ascultătorii şi folosesc gesturi şi „îhî”, menţin cu dificultate contactul precum „ă” sau „îhî”, fac pauze
apropierea. expresii faciale pentru a menţine vizual şi uit să folosesc semnale nepotrivite, mă uit frecvent în jos
interesul publicului. nonverbale. pentru a evita contactul vizual şi
folosesc gesturi şi alte semnale
nonverbale care distrag atenţia.
Vorbire: Conştientizarea publicului
Recunosc şi variez eficient exprimarea în Recunosc diferite tipuri de public şi Încerc să ţin cont de diferitele tipuri de Nu mă gândesc la diferitele tipuri
funcţie de caracteristicile publicului, cum variez exprimarea pentru a răspunde public, dar nu reuşesc să variez eficient de public.
ar fi mărimea grupului, sexul şi vârsta nevoilor celor prezenţi. exprimarea pentru a răspunde nevoilor
celor prezenţi. celor prezenţi.
Vorbire: Scopul
Variez cuvintele pe care le folosesc, Variez felul în care vorbesc în funcţie Încerc să variez felul în care vorbesc în Nu mă gândesc la scopul în care
tonul, animaţia, gesturile, pauzele şi de scopul pe care îl am, de exemplu, funcţie de scopul pe care îl am, dar nu vorbesc.
opiniile în funcţie de scopul pe care îl pentru a informa, a convinge sau a prea reuşesc să par credibil.
am, de exemplu, pentru a informa, a distra.
convinge sau a distra.
Vorbire: Mijloace audio şi video
Folosesc eficient o varietate de mijloace Folosesc mijloace audio şi video pentru Încerc să folosesc mijloace audio şi Nu folosesc mijloace audio sau
audio şi video pentru a îmbunătăţi a îmbunătăţi calitatea mesajului. video, dar este posibil ca acestea să nu video, sau dacă le folosesc, acestea
calitatea mesajului. îmbunătăţească mesajul. distrag atenţia publicului de la
mesaj.
ACORD DE PARTENERIAT
în cadrul programului educaţional „Ecologia pe înţelesul copiilor”
Intre Grădiniţa cu program prelungit nr.13 Alba Iulia si S. C. REMAT S.A Alba Iulia
I. PARTI SEMNATARE
a. Grădiniţa cu program prelungit nr.13 Alba Iulia cu sediul în str. Mareşal Ion Antonescu nr.1
reprezentată prin director ___________ şi prof. Nae Ana coordonator de proiect ;
b. Societatea Comercială REMAT S.A cu sediul în ________________________________
reprezentată prin d-nul ______________________
II. OBIECTIVE
a. sensibilizarea opiniei publice privind valorile promovate de ecologie şi impactul acestora la
nivel societal
b. sprijinirea activitatilor de implementare a proiectului Ecologia pe înţelesul copiilor
c. aducerea informatiei mai aproape de sufletele oamenilor, adaptand-o nevoilor lor specifice
CONTRACT DE VOLUNTARIAT
Nr. ________încheiat astăzi ________________
A. Părţile contractului
1. Beneficiarul contractului : Consiliul Local al comunei Cricău, cu sediul în Cricău,
str. ..... reprezentat prin domnul _______________________, în calitate de Şef al Serviciului
Voluntar pentru Situaţii de Urgenţă
2. Voluntar : domnul (d-na) ____________________________ fiul (fiica) lui
_____________
şi al (a) _______________________, născut (născută) în anul ________ luna ___________ ziua
____,
în localitatea ___________________, judeţul _________________, domiciliat (domiciliată) în
str.
_______________________, nr. ___, bl. ____, sc., ____, et., ___, ap. ____, localitatea
____________
_________________, judeţul _____________, posesor (posesoare) al (a) buletinului (cărţii) de
identitate seria _____, numărul ___________, eliberat (eliberată) de ____________________ la
data de _______________, cod numeric personal ____________________, absolvent al
(absolventă a) ____________________________, de profesie ____________________, cu o
vechime de ____ ani şi _____ luni, angajat (angajată) la
______________________________________________ .
B. Obiectul contractului : prestarea de activităţi în domeniul situaţiilor de urgenţă,
conform Statutului personalului voluntar din serviciile de urgenţă voluntare
C. Durata contractului : 5 ani, cu posibilitatea prelungirii, în condiţiile Statutului
personalului voluntar din serviciile de urgenţă voluntare
D. Zona de desfăşurare a activităţii :
a) în zona de competenţă a Serviciului Voluntar pentru Situaţii de Urgenţă al
municipiului Alba Iulia
b) pe teritoriul localităţilor învecinate, în baza contractelor de intervenţie încheiate
între consiliile locale.
E. Atribuţiile postului : cele prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare al
serviciului.
F. Condiţii de activitate : activitatea se desfăşoară în conformitate cu legislaţia în
vigoare, conform condiţiilor specifice
G. Durata activităţii : activitatea este nenormată
H. Drepturile şi obligaţiile privind securitatea şi sănătatea în muncă :
a) asigurarea în caz de accident şi de boală, ce decurg din natura activităţii, încheiată
de Consiliul local al comunei Cricău, în condiţiile legii ;
b) echipament individual de protecţie ;
c) materiale igienico-sanitare asigurate pe timpul intervenţiei şi pregătirii de
specialitate ;
d) dreptul de antidot adecvat naturii mediului de lucru pe timpul intervenţiei ;
e) durata timpului de lucru va respecta prevederile Codului muncii, astfel încât să nu
afecteze sănătatea şi resursele psihofizice ale voluntarului ;
I. Alte drepturi :
a) perioada de preaviz este de 15 zile ;
b) alte clauze :
____________________________________________________________
J. Drepturi şi obligaţii generale ale părţilor :
1. VOLUNTARUL
1.1 Drepturi :
a) participarea activă la elaborarea şi derularea programelor în domeniul situaţiilor de
urgenţă;
b) încadrarea în serviciu pe funcţii corespunzătoare pregătirii sale profesionale ;
c) asigurarea desfăşurării activităţilor în condiţii legale de protecţie a muncii, în
funcţie de
Pagina 16 din 17
natura şi de caracteristicile activităţii respective ;
d) voluntarul beneficiază de un certificat nominal care să ateste calitatea de voluntar,
conform reglementărilor legale ;
f) control medical anual, asigurat gratuit ;
g) transport gratuit pe mijloacele de transport în comun ale S.C. Transport-public S.A.,
pe raza municipiului şi localităţile aparţinătoare, pe baza unui contract încheiat între Consiliul
Local şi operatorul economic ;
h) despăgubire corespunzătoare în cazul în care pe timpul intervenţiei i s-a degradat
îmbrăcămintea sau alte bunuri personale ;
i) exonerarea de răspunderea materială pentru daunele produse pe timpul acţiunilor de
intervenţie executate cu respectarea procedurilor specifice ;
j) hrană gratuită, în echivalentul a cel puţin 2 000 de calorii/zi, în cazul operaţiunilor de
peste 4 ore ;
k) drepturi de deplasare, cazare, diurnă pe timpul cât se află la cursuri de pregătire şi
cursuri profesionale organizate în afara municipiului ;
l) compensaţii în bani pentru timpul efectiv de lucru :
pe timpul intervenţiei - ______ RON/oră
pe timpul pregătirii de specialitate - _____ RON/oră
1.2. Obligaţii :
a) să respecte cu stricteţe clauzele contractului de voluntariat ;
b) să îndeplinească sarcinile primite şi atribuţiile stabilite prin
Regulamentul de
organizare şi funcţionare a serviciului ;
c) să păstreze confidenţialitatea informaţiilor la care are acces în cadrul
activităţii de
voluntariat ;
d) să respecte timpul de prezentare în caz de alertă la locul stabilit ;
e) să participe la cursurile de instruire organizate sau stabilite prin
planul de
pregătire ;
f) să utilizeze în condiţii de eficienţă, eficacitate şi economicitate
bunurile aflate în
folosinţa serviciului şi să acţioneze pentru păstrarea mijloacelor tehnice din dotarea acestuia în
perfectă stare de funcţionare ;
g) să sesizeze organele în drept despre neregulile constatate în domeniul de
activitate din sectorul de competenţă ;
h) să fie respectuos, cuviincios şi corect în relaţiile cu personalul serviciului
şi să dovedească solicitudine şi respect faţă de orice persoană ;
i) să acorde sprijin colegilor pe timpul executării misiunilor şi
intervenţiilor ;
j) să fie disciplinat şi să dovedească probitate profesională şi morală
în întreaga
activitate ;
k) să poarte în mod corespunzător uniforma şi însemnele specifice şi să
probeze calitatea de voluntar, în exercitarea atribuţiilor specifice, cu legitimaţia eliberată în acest
sens.
2. CONSILIUL LOCAL
2.1. Drepturi :
a) să dea dispoziţii cu caracter obigatoriu pentru voluntar ;
b) să execute controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de
serviciu ;
c) să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice
sancţiunile
corespunzătoare, potrivit legii ;
d ) alte drepturi
______________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____
2.2. Obligaţii :
a) să acorde voluntarului toate drepturile ce decurg din contractul de
voluntariat ;
b) să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice pentru
desfăşurarea activităţilor specifice ;
Pagina 17 din 17
c) să informeze voluntarul asupra condiţiilor şi relaţiilor de muncă ce
privesc desfăşurarea activităţilor specifice ;
d) să elibereze, la cerere, documentele care atestă calitatea voluntarului ;
e) să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale
voluntarului ;
f) alte obligaţii
______________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____
K. Dispoziţii finale
1. Prevederile prezentului contract de voluntariat se completează cu
dispoziţiile Statutului personalului voluntar din serviciile de urgenţă voluntare
2. În executarea contractului de voluntariat, voluntarul se subordonează
Consiliul Local al municipiului Alba Iulia, Comitetului Local pentru Situaţii de Urgenţă, Şefului
Serviciului Voluntar pentru Situaţii de Urgenţă şi şefilor ierarhici din cadrul serviciului
3. Modificarea contractului de voluntariat se poate face la cererea scrisă a
uneia dintre părţi, formulată în termen de 15 zile de la data la care a intervenit situaţia de natură
a duce la modificările contractuale
4. Prezentul contract individual de voluntariat s-a încheiat în două exemplare,
câte unul pentru fiecare parte.
PRIMAR VOLUNT
AR
_______________________________
_______________________________
PRIMAR
_____________________
Semnătura ________________________
JUDEŢUL ALBA JUDEŢUL ALBA
GRADINITA ……………………………….. Autoritatea de Sănătate
Publică
Str. …………………………… str.Muşeţelului .nr.
Alba Iulia Alba Iulia
Între:
GRADINITA …………………………………………………. , cu sediul în Alba
Iulia,str……………………………………………,
telefon :0258/………………., fax: ………………., e-mail:………………………………,
reprezentant legal prin dl. /d-na, director, în calitate de lider al asocierii.
şi
Director, Director,
Declaraţie de Parteneriat,
Semnătura__________________ Director,
Alba Iulia,
10 noiembrie 2010
Protocol de parteneriat/model
1. PARTILE
Instituţia/Grădiniţa ............................................................., cu sediul în ---------------------
str. .............................................., nr. ........., tel. ......................., fax ..................................,
email ....................................... reprezentat prin Director ............................................- in calitate
de Partener
şi
............................................................................................, cu sediul în …………………..
str. .............................................., nr. ........., tel. ......................., fax ...................................,
email ....................................... reprezentat prin Director ............................................- in calitate
de Partener
2.OBIECTUL PROTOCOLULUI:Obiectul prezentului protocol de parteneriat îl constituie
desfăşurarea în parteneriat a unor activităţi cu scop educaţional.
3. RESPONSABILITĂTILE PĂRŢILOR
GRĂDINIŢA ....................................................................:
Să asigure baza materiala şi educaţională pentru desfăşurarea tuturor activităţilor
prevăzute în proiect:•
Să asigure desfăşurarea activităţilor conform graficelor de desfăşurare;•
Să colaboreze cu partenerii de proiect pentru a optimiza activităţile în beneficiul
copiilor;•
Să informeze periodic partenerii cu privire la toate acţiunile şi concluziile care derivă
din cadrul acestui • proiect.
PARTENERII:
Numele partenerului: ............................................................................................................
să sprijine GRĂDINIŢA • ...................................................... pe durata desfăşurării
proiectului prin stabilirea unui responsabil de proiect care să coordoneze toate
activităţile planificate:
să informeze copiii, părinţii, cadrele didactice despre proiectul derulat, despre sistemul
acestuia, despre parteneriatul dintre cele două părţi;
să participe, în calitate de invitat sau gazdă, la acţiuni derulate în proiect;•
să participe, alături de instituţie la activităţi de mediatizare în presă sau televiziune;•
să disemineze informaţii despre grădiniţa în comunitatea educaţională, socială din care
face parte;•
să susţină, prin activităţi concrete, informaţii, activitatea partenerului •
4. DURATA PROTOCOLULUI DE COLABORARE
Prezentul protocol este încheiat pentru perioada..........................................
5. MODIFICAREA PROTOCOLULUI DE COLABORARE
Modificarea protocolului de colaborare se poate face numai prin înţelegerea părţilor, convenită
în scris prin act adiţional.
Prezentul protocol a fost încheiat în două exemplare,câte unul pentru fiecare parte.
Încheiat în două exemplare, astăzi: ..............................................................
Instituţia/
Grădiniţa,……………………………………………………………………… Partener
4.3. Evaluarea parteneriatelor
Proiect:
Instituţia:
Buget (total şi solicitat):
Punctaj final:
Avizat,
Insp. educativ ISJ
D. PREZENTAREA PROIECTULUI
D.1. Argument justificare, context (analiză de nevoi) (max.1000 caractere)
D.2. Obiectivul general /scopul
D.3. Scrieţi obiectivele specifice ale proiectului
D.4. Descrieţi grupul ţintă căruia i se adresează proiectul
D.5. Durata proiectului (când începe și când se termină)
D.6. Descrierea activităţilor (trebuie să conțină informațiile de mai jos pentru fiecare
activitate)
a. Activitatea nr…….
b. Titlul activităţii
c. Data/perioada de desfăşurare
d. Locul desfăşurării
e. Participanți (elevi, cadre didactice, parinti, reprezentanti ai comunitatii etc)
f. Descrieţi pe scurt activitatea, în cel mult 5-10 rânduri
g. Responsabil
h. Beneficiari
i. Modalităţi de evaluare
D.7. Descrieţi rezultatele aşteptate ca urmare a implementării proiectului, precum și
metodele de evaluare a acestor rezultate (max. 1000 caractere)
D.8. Prezentaţi modalitatea de evaluare şi indicatorii de evaluare ai proiectului
D.9. Arătaţi care sunt beneficiarii direcţi şi indirecţi ai proiectului
D.10. Arătaţi cum veţi asigura continuitatea /sustenabilitatea proiectului (max. 500
caractere)
D.11. Menţionaţi activităţile de promovare/mediatizare şi de diseminare pe care
intenţionaţi să le realizaţi în timpul implementării proiectului şi după încheierea acestuia (max.
500 caractere)
D.12. Specificaţi care sunt partenerii implicaţi în proiect şi arătaţi în ce constă
parteneriatul cu comunitatea locală, cu altă şcoală şi/sau cu o firmă/companie locală sau
organizaţie, dacă este cazul (cel mult o pagină)
Precizări:
1. Calendarul Activităților Educative Naționale și Internaționale poate cuprinde toate
tipurile de activități educative, școlare și extrașcolare; datorită legislației în vigoare
însă, cofinanțate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu pot fi
decât concursuri și festivaluri; prin urmare, orice activitate care solicită buget și nu este
concurs și festival fie va intra în CAE fără finanțare, fie va fi exclusă;
2. Acest formular trebuie completat și expediat la Palatul Național al Copiilor numai de
organizatorii de proiecte naționale/internaționale; proiectele regionale/interjudețene vor
fi incluse în CAE la propunerea inspectorilor educativi județeni; aceștia au obligația de
a le evalua și aviza, urmând să înainteze o listă cu proiectele avizate, cu propunerea de
a fi incluse în Calendarul Activităților Educative Regionale/Interjudețene;
3. În procesul de evaluare nu vor intra concursurile dedicate elevilor care fac activitate de
performanță, în unitățile școlare vocaționale; excepție o constituie acele concursuri care
au secțiuni pentru participanți care provin de la alte unități școlare, în afara celor
vocaționale.
4. Cofinanțare MECTS pot primi doar instituții din sistem (unități școlare, palate/cluburi
ale copiilor, ISJ etc.); aplicanți pentru proiecte fără solicitări bugetare pot fi și
organizații neguvernamentale cu activitate în domeniul educativ;
5. Inspectorii educativi au datoria de a verifica dosarele proiectelor educative naționale și
internaționale și de a le aviza, nu de a le evalua. Proiectele nu vor primi aviz favorabil
din partea inspectorului doar în următoarele două situații:
a. nu sunt activități educative;
b. nu respectă criteriile eliminatorii din Fișa de evaluare.
6. Orice proiect sub formă de concurs trebuie să conțină un Regulament de organizare;
lipsa acestuia atrage după sine eliminarea din procesul de evaluare;
7. Documentele care pot face parte din dosar: Formularul standard completat (nu mai
mult de 6 pagini), Contracte/Declarații de parteneriat (dacă există); angajamente
bugetare din partea partenerilor (dacă există), Regulamente de organizare. Orice alte
materiale (fotografii, pliante, diplome, afișe, CD-uri etc.) nu sunt necesare.
8. Proiectele transmise după termenul de predare (10 noiembrie data poștei) sau la alte
locații decât Palatul Național al Copiilor București nu vor intra în evaluare;
9. Vă rugăm consultați și Fișa de evaluare a proiectelor; neîndeplinirea criteriilor
eliminatorii atrage după sine eliminarea din procesul de evaluare;
10. Tot formularul se completează cu caractere Times New Roman, dimensiunea 12;
11. Pe copertă/prima pagină trebuie precizat clar titlul și domeniul (pentru împărțirea pe
categorii, care are loc înaintea evaluării propriu zise);
12. Toate documentele parte integrantă din proiect trebuie legate (dosar, șină, arc etc.);
13. Referitor la parteneri: anexaţi în copie Contracte/Declaraţiile de Parteneriat (dacă este
cazul) sau alte angajamente din partea acestora;
14. Rezumatul proiectului trebuie să conțină o precizare referitoare la ce fel ce proiect
depuneți (de cele mai multe ori titlul este sub formă de slogan iar evaluatorii nu înțeleg
la ce se referă efectiv activitatea – de ex. proiectul „Carpații, tărâm de poveste” – fără o
explicație clară nu se știe faptul că este vorba de o expediție ecologică sau un concurs
de povești);
15. Constituie avantaje: varietatea activităților (nu vă limitați strict la competiție, spectacol
etc.); abordarea crosscurriculară (a nu se confunda cu un amalgam de domenii, fără
legătură între ele); implicarea unui număr mare de parteneri.
4.4. Exemple de parteneriate educaţionale
PROIECTUL EDUCAŢIONAL -
COPIII, CELE MAI DE PREŢ COMORI ALE ORICĂREI COMUNITĂŢI. CUM PUTEM
VORBI PE ÎNŢELESUL COPIILOR NOŞTRI? -
INSTRUMENT DE OPTIMIZARE A RELAŢIEI ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE
INTRODUCERE:
Ar fi necesar ca fiecare copil al oricărei comunităţi să beneficieze de experienţe de
învăţare benefice, în situaţii atractive, conforme cu particularităţile lor individuale şi de vârstă, în
scopul valorizării valenţelor native şi creative ale acestora, dar şi al formării, modelării şi
dezvoltării unei personalităţi sănătoase. În aceste condiţii, părintele/profesorul are menirea de a
încerca să comunice eficient, utilizând un limbaj comun cu copilul/elevul, astfel încât acestuia să
îi fie mai uşor să se exprime, iar nouă mai uşor să îl înţelegem.
Cum putem vorbi pe înţelesul copilului/elevului nostru? Înainte de toate, fiecare
copil/elev are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care acesta înţelege cel mai bine
afecţiunea părintelui/profesorului. Din gama variată a modalităţilor de comunicare ratată a
intenţiilor noastre, cea mai mare valenţă negativă o are incapacitatea noastră de a ne exprima
iubirea faţă de copiii/elevii noştri. Oare cunoaştem şi vorbim limbajul în care copilul/elevul
nostru îşi exprimă afecţiunea faţă de cineva, faţă de ceva anume?
Copilul/Elevul nostru e necesar să ştie că este iubit, pentru a deveni o persoană adultă
responsabilă, care să ofere şi să primească iubire. Iubirea ar trebui considerată fundamentul unei
copilării lipsite de griji şi al unei adolescenţe cu armonioase intra şi interrelaţionări.
Acest proiect educaţional, realizat în parteneriat cu familia, ne va ajuta să devenim
părinţi/profesori mai buni şi, de asemenea, cele două instituţii – familia şi şcoala – să devină mai
puternice, mai destinse şi mai plăcute.
În societate modernă, este tot mai dificil să creşti copii/elevi sănătoşi din punct de
vedere emoţional. Mulţi părinţi şi profesori sunt speriaţi de afluenţa crescândă a unor
caracteristici negative, nebenefice sănătăţii mintale a copiilor/elevilor. În ciuda unei realităţi
dezolante, prin iniţierea şi realizarea acestui proiect educaţional doresc să ofer educaţilor şi
educatorilor speranţe pentru a trăi în diversitate, cu înţelegere şi iubire, cultivând cele cinci
modalităţi în care copiii/elevii – oamenii în general – exprimă sau înţeleg iubirea necondiţionată,
şi-anume: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile şi serviciile,
nevoia de iubire a copilului stând la baza tuturor celorlalte nevoi.
Iubirea primită şi învăţarea felului în care iubirea trebuie oferită este terenul fertil pe
care se dezvoltă în mod pozitiv omenirea.
CONCLUZII:
Punctele tari ale implementării şi realizării acestui proiect educaţional ar fi: obiectivele
propuse vor fi realizate; fiecare participant va avea ceva de învăţat; elevii şi părinţii se vor
dovedi a fi încântaţi să se cunoască şi să relaţioneze şi altfel; cadrele didactice din şcoală vor
aprecia modul în care se vor implica părinţii în aceste activităţi; relaţia şcoală-familie-
comunitate se va armoniza; elevii îşi vor dezvolta abilităţile intra şi interrelaţionale, participând
la noi experienţe de viaţă.
Proiectul de parteneriat şcoală-familie-comunitate, „COPIII, CELE MAI DE PREŢ
COMORI ALE ORICĂREI COMUNITĂŢI. CUM PUTEM VORBI PE ÎNŢELESUL
COPIILOR NOŞTRI?” va avea reale beneficii pentru toţi actanţii educaţionali, deoarece
valoarea supremă a descoperirii principalului limbaj de iubire al copilului/elevului constă în
aceea că ne acordă mijloacele cele mai eficiente de a ne comunica iubirea emoţională. Copilul
din orice comunitate e necesar să înveţe să ofere şi să primească iubire în toate aceste limbaje.
Acest lucru este şi va fi de o mare importanţă, pentru că pe măsură ce copilul/elevul se va
maturiza, va întâlni diverse persoane al căror limbaj principal de iubire va fi diferit de al său. Cu
cât se va putea exprima mai eficient în toate aceste limbaje ale iubirii, cu atât îşi va comunica
mai bine iubirea sau recunoştinţa faţă de viitorul partener de viaţă sau faţă de copii, de colegi şi
de prieteni.
Proiectul va decela în mod sigur modul în care se pot implica activ şi părinţii, dar şi
profesorii în viaţa copiilor/elevilor lor, asigurându-le acestora un mediu care să dezvolte
participanţilor la educaţie capacitatea de a obţine informaţii şi abilităţi, de a-şi forma atitudini
constructive în ceea ce priveşte promovarea sănătăţii şi a stării de bine, de dezvoltare personală,
dar şi a prevenţiei dispoziţiei afective negative, a neîncrederii în sine, a comportamentelor de
risc, a conflictelor interpersonale, a dificultăţilor de învăţare, a dezadaptării sociale, a
disfuncţiilor psihosomatice, a situaţiilor de criză.
Tuturor – părinţi, profesori, elevi-adulţii de mai târziu – ne va fi de mare ajutor să ne
amintim întotdeauna de unele aspecte care îi definesc pe copii, şi-anume; sunt copii; vor avea
tendinţa să se comporte ca nişte copii; comportamentul acestora este în mare parte nesuferit;
dacă eu îmi îndeplinesc rolul de părinte/profesor şi îi iubesc în ciuda comportamentului lor
copilăresc, ei se vor maturiza şi vor renunţa la această modalitate de exprimare; dacă îi iubesc
doar când îmi fac pe plac (iubire condiţionată) şi îmi exprim iubirea faţă de ei doar în acele
momente, ei nu se vor simţi iubiţi sincer; acest lucru îi va face să aibă o părere proastă despre
sine, să se simtă nesiguri, practic nereuşind să ajungă la acel comportament de autocontrol, care
presupune o mai mare maturitate; dacă îi iubesc doar când îmi îndeplinesc dorinţele sau
aşteptările, se vor simţi neputincioşi şi vor considera că nu are rost să se mai străduiască, de
vreme ce niciodată nu este de ajuns; dacă îi voi iubi necondiţionat, ei se vor simţi în largul lor şi
vor reuşi să-şi stăpânească neliniştea şi comportamentul pe măsură ce încep să se maturizeze;
sunt încă minori şi nu adulţi, aşa încât trebuie să ne aşteptăm ca uneori să mai dea şi greş; prin
urmare, să fim răbdători cu ei pe măsură ce învaţă să se maturizeze.
BIBLIOGRAFIE:
Chapman, G.&Campbell, R. (2001), Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Editura Curtea
Veche, Bucureşti
Dolean, I; Dolean, D. D. (2002), Meseria de părinte, Editura Aramis Print srl, Bucureşti
Şoitu, L.&Vrăjmaş, E.Păun, E. (2001), Consiliere familială, Colecţia Fişe, Institutul European
Iaşi
Vernon,A.(2006), Dezvoltarea inteligenţei emoţionale. Educaţie raţional-emotivă şi
comportamentală. Clasele I-IV, Editura ASCR, Cluj-Napoca
MICUL CETĂŢEAN
ARGUMENT
Trăind într-o societate care, ieşind din dictatura comunistă, s-a împotmolit în
dictatura bunului plac, constatăm cu amărăciune disperată că valorile moral-etice sunt
alterate şi lăsate să-şi ocupe locul pe o scară valorică stabilită aleatoriu.
Ca dascăl, amărăciunea e şi mai accentuată când, privind în jur, îmi dau
seama că n-am fost capabilă să fac mai mult pentru educarea copiilor pe care, în timp, i-
am avut “în mână”. Şi, tot ca dascăl, sunt conştientă că nu am dreptul de a mă resemna
ci am datoria să caut şi alte metode de luptă, să iau totul de la capăt, iar şi iar, ţinând
cont de realizări, de eşecuri, de cauzele lor şi să-mi adaptez strategiile.
Din discuţiie cu cetăţenii, din observarea comportamentului lor în diferite
ipostaze ale vieţii, am tras concluzia că românului i-a fost distrus spiritul civic.
Aceasta este una dintre “marile realizări” ale comuniştilor, născută din teama
că nişte oameni stăpâni pe proprietatea lor, pe cetatea lor, ar fi greu sau imposibil de
condus. Astfel ţăranul s-a trezit strămutat la oraş, lipsit de pământ şi de obiceiuri, silit să
facă faţă unei vieţi ale cărei reguli nu le înţelegea pentru că îi erau străine şi incomode.
A apărut astfel “omul nou”, un hibrid slab care nu avea nimic în comun cu adevăratul
cetăţean, responsabil de apartenenţa lui la cetate.
Astfel, am iniţiat acest proiect, din dorinţa de a-i educa pe copii în spirit civic,
de a-i face conştienţi de rolul lor în cadrul comunităţii locale căreia îi aparţin.
OBIECTIVE GENERALE:
OBIECTIVE SPECIFICE:
A) privind elevii:
- să manifeste interes faţă de oraşul în care locuiesc şi faţă de mediul
înconjurător;
- să desfăşoare acţiuni de implicare în problemele oraşului;
- să adopte atitudini corecte faţă de diversele situaţii întâlnite;
DURATA: un an şcolar
RESURSE UMANE:
- elevi;
- învăţătoarea clasei;
- personalităţi ale oraşului, din diferite domenii de activitate;
- părinţii copiilor;
REZULTATE ANTICIPATE
2.Efectul de multiplicare:
CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR
Autori:
Prof. Banciu Delia, Școala cu clasele I-VIII „Ovidiu Hulea” Aiud
Prof. Borza Monalisa, Școala cu clasele I-VIII „Singidava” Cugir
Prof. Andro Dana, Școala cu clasele I-VIII „Avram Iancu” Alba Iulia
Prof. Munteanu Felicia, Școala cu clasele I-VIII „Axente Sever”Aiud
ARGUMENT
Dacă pentru adult o informaţie e deja ceva obişnuit, ce nu trece cu mult peste „ştire de
prima pagină”, pentru copil orice noutate poate căpăta dimensiunea unei comori pe care el are
bucuria să o descopere.
Copilul percepe lumea cu alţi ochi, fiind capabil să vadă senzaţionalul în cel mai banal
lucru. Astfel se explică faptul că, în lumea învăţăturii, copilul se crede un mic explorator aşa
cum, tot el, „încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici,
pe care aleargă cu voie-bună”.
Oamenii mari au nevoie de miracole ca să creadă în ceva, copilul descoperă miracolul
în lucrurile simple. Poate şi acesta să fi fost motivul pentru care Mântuitorul spunea cândva
„Lăsaţi copiii să vină la mine!”.
Fără a avea pretenţia identificării cu personajul biblic, dar urmându-i exemplul,
dascălul poate să-l ajute pe copil să descopere lumea înconjurătoare, cu toate valorile ei, pe care
să le şlefuiască şi să le monteze în cea mai strălucitoare bijuterie care să-i înnobileze sufletul şi
mintea.
Aceste idei stau la baza proiectului de parteneriat încheiat între şcolile noastre. Dorim,
pe această cale, să îndeplinim visul elevilor noştri de a fi „mici cercetători” capabili să descopere
comorile naturii, ale trecutului istoric, ale literaturii, ale comunicării, ale muncii, ale jocului, ale
prieteniei.
Sperăm ca, la final, să putem spune cu toţii, adulţi şi copii, că ne-am sporit avuţia cu
câteva „pietre preţioase”, că am devenit mai bogaţi cu cel puțin un prieten şi să ne dorim un nou
început.
INIȚIATORI:
SCOPUL PROIECTULUI:
Promovarea dialogului și a colaborării între elevii din școlile implicate;
Realizarea unui schimb de experienţă benefic elevilor şi cadrelor didactice implicate.
OBIECTIVE:
Implicarea elevilor în organizarea unor activităţi cu caracter extracurricular (jocuri,
concursuri, scenete, vizite; drumeții, excursii);
Lărgirea cercului de prieteni;
Cultivarea spiritului de colaborare , întrajutorare, întrecere;
Exersarea deprinderilor de comportament social;
Dezvoltarea sentimentelor patriotice prin cunoașterea elementelor de geografie și
istorie locală;
Cultivarea sentimentului de apartenență la comunitatea europeană;
Dezvoltarea interesului pentru valorile literaturii române și universale;
Abordarea unor modalități variate de exprimare a gândurilor și sentimentelor privitoare
la anumite teme de interes comun (creații literare, plastice, de utilizare a computerului);
PARTENERI ÎN PROIECT:
RESURSE UMANE:
Elevi;
Învăţători;
Părinţi, profesori, bibliotecar, informatician;
Fosti elevi ai școlii
ACTIVITĂŢI :
1. Comorile naturii:
- Drumeții;
- Excursie: Grădina Zoologică Turda, Salina Turda, Grădina Botanică Cluj
Napoca, Muzeul de Științele Naturii Aiud, Muzeul de Științele Naturii Cluj
Napoca
- Excursie: Târgu Mureș, Sovata, Praid
- Realizarea unor albume și materiale în Power Point;
2. Pe urmele strămoșilor:
- Vizitarea : Cetății Medievale și a Muzeului de Istorie din Aiud;
- Vizitarea obiectivelor turistice şi istorice ale municipiului Alba Iulia ;
- Vizitarea Cetății Dacice din Cugir;
- Excursie: Alba Iulia, Aurel Vlaicu, Hunedoara, Sarmizegetusa;
- Realizarea unor albume și materiale în Power Point;
3. În lumea poveștilor:
- Concurs: „Recunoaște personajul” – Biblioteca orășenească Aiud
- Scenetă: „Din file de poveste”
- Concurs de creație literară: „Jocul cuvintelor”, Cugir;
5. Comorile prieteniei:
- Vizite la școlile implicate în proiect;
- Concursuri sportive;
- Jocuri;
- Expoziții de desene;
- Scrisoare către prietenul meu (pe internet);
- Schimb de materiale cu lucrările elevilor, prin intermediul internetului;
- Albumul meu foto;
PROGRAMUL ACTIVITĂŢILOR:
Activitatea Modalități de realizare Perioada de Obser
desfășurare vații
1.Comori le -Drumeții; Septembrie 2011
naturii -Excursie: Grădina Zoologică Turda, Aprilie-mai 2012
Salina Turda, Grădina Botanică Cluj
Napoca, Muzeul de Științele Naturii
Aiud, Muzeul de Științele Naturii
Cluj Napoca
MEDIATIZAREA PROIECTULUI:
articole în presă referitoare la acest proiect;
în situl scolilor, participante la proiectul de parteneriat.
albume cu lucrări;
expoziţii cu desene în holurile şcolilor implicate;
antrenarea părinţilor în derularea proiectului.
SURSE DE FINANŢARE :
Comitetul de părinţi al claselor implicate
Sponsori
CONDIŢII CONTRACTUALE:
Autori:
profesor Banciu Delia
profesor Fleșer Livia
Motto: „Omul trebuie să se uite la lemn ca la aur, să-l doară inima când taie un
pom, căci fiecare pom e un om”.
ARGUMENT:
Şcoala joacă un rol deosebit de important nu numai în informarea ci şi în formarea omului
capabil să protejeze mediul, protejându-se astfel pe sine. De conştientizarea efectului
activităţilor umane asupra mediului şi implicit asupra evoluţiei pe planetă , depinde viitorul
florei, faunei şi implicit al existenţei omului pe Pământ. Grija privind starea mediului
înconjurător, înţelegerea necesităţii unei atitudini conştient ecologice presupune modificarea
angajamentului şi a modului comportamental.
Se impune, astfel, ca încă de la vârste mici, copiii să fie educaţi în spiritul unei
atitudini pozitive faţă de mediul înconjurător, în vederea formării ulterioare a conştiinţei şi
comportamentului ecologic, favorabile unui stil de viaţă sănătos – mental, emoţional, fizic şi
socio-moral.
OBIECTIVELE PROGRAMULUI:
Să manifeste interes pentru activităţile de ocrotire a mediului;
Să realizeze diferite lucrări artistice în care să evidenţieze importanta unui mediu
curat;
Să promoveze reguli şi tehnici de protejare a naturii;
Să implice părinții în acţiuni cu caracter ecologic şi participarea acestora la
activitățile elevilor
Să sensibilizeze părinţii şi comunitatea locala cu privire la rolul şi importanţa
educaţiei ecologice de la o vârstă fragedă;
Să propună soluţii de protejare a mediului înconjurător;
Să atragă atenția comunităţii cu privire la unele probleme de mediu şi căutarea de
soluţii pertinente;
IMPACT:
a) Modificarea percepţiei elevilor şi a membrilor comunităţii asupra problemelor de
mediu
b) Constituirea unei comunităţi responsabile ;
c) Creşterea interesului pentru protecţia mediului şi pentru valorificarea materialelor
reciclabile ;
d) O mai bună colaborare între şcoală şi comunitatea locală.
GRUPURI ŢINTĂ:
Elevii clasei a II-a A - Şc. cu cls. I-VIII „Ovidiu Hulea” Aiud
Elevii clasei Ia VI-A - Şc. cu cls. I-VIII „Ovidiu Hulea” Aiud
Cadrele didactice implicate în proiect
Părinţii elevilor
Resurse : afişe; fotografii; casete audio-video; CD- uri; emisiuni radio-TV; calculatorul;
Internet-ul ;aparat foto; puieţi de brad; materiale pentru colectarea deșeurilor;
RESURSE FINANCIARE: extrabugetare, contribuţii ale părinţilor, donaţii.
RESPONSABILITĂŢILE PARTENERILOR:
ŞCOALA CU CLASELE I-VIII „OVIDIU HULEA” AIUD
-asigură mobilizarea elevilor şi a cadrelor didactice;
-asigură accesul copiilor la calculator,internet,copiator;
Ocolul Silvic Aiud:
-asigură material săditor
-asigură asistenţă de specialitate
-asigură locul de desfăşurare a unor activităţi
Primăria Aiud
-asigură asistenţă de specialitate
-asigură locul de desfăşurare a unor activităţi de ecologizare și materiale pentru colectarea
deșeurilor;
Comitetul de Părinţi:
-acordă sprijin elevilor în vederea pregătirii activităţilor;
-acordă sprijin financiar elevilor pentru participarea la excursii, concursurii,expoziţii.
PROGRAMUL ACTIVITĂŢILOR:
Activitatea/luna IX X XI I II III IV V VI
1.Realizarea şi anunţarea proiectului - X
luna septembrie 2011
2.”Let’s do it, Romania!”-ediția X
a II-a
Participarea la acțiunea de curățenie în
municipiul Aiud – sâmbătă, 24 IX 2011,
ora 8-13
3.„Culorile toamnei”- excursie în X
pădurea din apropiere pentru a observa
modificări specifice sezonului – 14
octombrie 2011, ora 12-13
4. Pădurea , casa vieţuitoarelor – X
versuri , ghicitori, curiozităţi din lumea
animalelor
18 noiembrie 2011, ora 12-13
5. Realizarea unor portofolii care X
cuprind imagini, lucrări de abilităţi
practice, etc
20 ianuarie ora 12-13
6. Amenajarea colţului verde al clasei
-octombrie 2011 după orele de curs
7.”10 motive pentru a proteja pădurea” X
- vizionarea unor imagini pe
calculator„Pădurea - punte de la Pământ
la Soare”- realizare a unui concurs de
desene
17 februarie 2012 după ora 12
8. Ziua mondială a protecţiei apelor - 22 X
martie 2012:
- vizionarea unui film PPS;
- importanţa apei în viaţa oamenilor –
discuţii;
- ora 12-13
9.Ziua pădurii – 3.04.2012 ora 9-13 X
„săptămâna altfel”
- „Pădurea oază de linişte şi relaxare-
drumeţie în parcul oraşului.
- prezentarea unui film pps- Pădurea
10. „Un om - un pom” – acţiune de X
plantare de puieţi în curtea şcolii
27.04.2012 ora 12
11. Vieţuitoarele pădurii – vizitarea X
Grădinii Zoologice din Târgu Mureș.
5.04.1012 („săptămâna altfel„- ora 8-20)
12. „Un mediu curat - o lume X
sănătoasă!”- acţiune de ecologizare în
parc şi curtea şcolii.
3.05.2012 ora 12
12. Ziua biodiversității –concurs de X
desene/colaje, postere, afișe.
24.05.2012 ora 12
12.Amenajarea unei expoziţii cu X
lucrările copiilor
Realizarea unui material Power Point cu
activităţile desfăşurate
14.06.2012 , ora 12
EVALUAREA PROGRAMULUI:
Plantare de puieţi
Acţiuni de ecologizare
Organizarea unei expoziţii cu desene şi colaje pe teme silvice.
Realizarea unui material POWER-POINT cu acţiunile din cadrul proiectului”Vrem o
lume mai curată”
Portofoliul
MEDIATIZAREA PROGRAMULUI:
Postere, pliante,desene,colaje,material POWER-POINT, fotografii, revistă;
CONDIŢII DE DESFĂȘURARE:
PERSPECTIVELE PROGRAMULUI:
În funcţie de rezultate vom repeta aceste acţiuni şi în anii următori.
Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba
Structura Hăpria
Scop: Stimularea interesului pentru cântare/ muzică prin actiuni specifice în rândul elevilor
claselor I-IV
Obiective:
Descoperirea talentelor muzicale
Valorificarea potenţialului muzical la elevi
Dezvoltarea capacităţilor interpretative- vocale şi instrumentale
Formarea unei culturi muzicale la copii
Cultivarea sensibilităţii, a originalităţii interpretative, a imaginaţiei şi a creativităţii
muzicale
Promovarea pieselor muzicale din folclorul copiilor
Optimizarea comportamentului afectiv la copii
Grup ţintă:
- 18 elevi ai claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- 17 elevi ai claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- 23 de elevi din clasa a II-a C de la Liceul Sportiv Alba Iulia
- 32 de elevi din clasa I B de la Liceul Sportiv Alba Iulia
Activităţi:
a) Campanie de mediatizare
-promovarea proiectului de către Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
-selectarea şcolilor partenere
-stabilirea calendarului de lucru
-contactarea şcolilor partenere şi prezentarea proiectului
b) Întâlniri protocolare
-contactarea reprezentanţilor comunităţii locale, a reprezentanţilor ISJ şi a finanţatorilor;
prezentarea proiectului
-încheierea contractelor de parteneriat
-atragerea de finanţare
c) Întâlniri de lucru
-întocmirea portofoliului proiectului
-perfecţionarea programului de activităţi comune
-negocierea repartizării vizitelor de lucru în şcoli
d) Activităţi specifice
-repetiţii, cântare după negative, în cor, duet, grup vocal, solo, karaoke, învatare şi cântare
împreună, grupurile din diferite şcoli
-spectacole
Rezultate aşteptate:
referate, acte, documente financiare, de protocol; scrisori de intentie şi de multumire;
proiecte didactice, fişe de lucru, chestionare; materiale promoţionale- afişe, fluturaşi;
articole de publicat în presa de specialitate locală şi centrală; casete video, fotografii,
CD-uri, albume foto;
Parteneri:
Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba
Primăria Ciugud
Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
Liceul Sportiv Alba Iulia
Radio Reîntregirea Alba Iulia
Evaluare:
CE SE EVALUEAZA PRIN CE METODE
Originalitatea Proiectului:
- reuneşte elevi, dascăli şi părinţi în activităţi destinate divertismentului;
- implică voluntariatul la copii, fiind un proiect conceput pentru copii de la 7 la 10 ani
(participanţi, spectatori, organizatori)
-încurajează participarea copiilor talentaţi de la varste fragede
-contracarează, prin genurile de muzica abordate, oferta negativă a manelelor
- atragerea şi implicarea unui număr cât mai mare de copii în activităţile de voluntariat privind
evenimentele comunităţii
- importanţa comunicării culturale între copii talentaţi şi nu numai
- necesitatea realizării unei campanii promoţionale antimanele susţinute
4 - 8 decembrie
- întocmirea acordurilor de parteneriat
- stabilirea întâlnirilor
11-18 decembrie
- alegerea repertoriului de colinde
- repetiţii, fiecare şcoală în parte
19 decembrie- ora 17 - Şcoala Hăpria - concert de colinde „A sosit Crăciunul”
- primirea invitatilor
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-III de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- concert de colinde susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
20 decembrie- ora 17 - Şcoala Ciugud - concert de colinde „A sosit Crăciunul”
- primirea invitatilor
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de colinde susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
21 decembrie - ora 17 - Liceul Sportiv Alba Iulia - concert de colinde „A sosit
Crăciunul”
- primirea invitatilor
- concert de colinde susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
21 decembrie - ora 20,00 - Radio Reîntregirea Alba Iulia – concerte de colinde în
direct la emisiunea Păhărelul cu nectar moderată de către Teodora şi Adrian
Simion
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de colinde susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
22 decembrie - ora 20,00 - Radio Reîntregirea Alba Iulia – concerte de colinde în
direct la emisiunea Păhărelul cu nectar moderată de către Teodora şi Adrian
Simion
- concert de colinde susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
12 martie – 6 aprilie
- întocmirea părţii a doua a portofoliului subproiectului
- întocmirea şi aplicarea de chestionare pe teme muzicale
- realizarea materialelor promoţionale pentru activităţile comune desfăşurate în luna mai
16 aprilie - 25 mai
- alegera repertoriului de cântece
- repetiţii, fiecare şcoală în parte
28 mai - ora 17 - Liceul Sportiv Alba Iulia – concert de cântece „Şcolărei şi
şcolăriţe”
- primirea invitatilor
- concert de cântece susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
29 mai - Şcoala Ciugud - concert de cântece„Scolărei şi şcolăriţe”
- primirea invitatilor
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de cântece susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
30 mai - ora 17 - Şcoala Hăpria – concert de cântece „Scolărei şi şcolăriţe”
- primirea invitatilor
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-III de la Şcoala cu clasele I-VIII Hăpria
- concert de cântece susţinut de elevii claselor I-IV de la Şcoala cu clasele I-VIII Ciugud
- concert de cântece susţinut de elevii claselor a II-a C şi I B de la Liceul Sportiv din Alba Iulia
- înmânarea diplomelor de participare
-conducerea oaspeţilor
31mai -15 iunie
- evaluare: definitivarea portofoliului activităţii
Argument
Festivalul Naţional de Tradiţii şi Obiceiuri Populare „La Porţile Apusenilor” este o
modalitate de a transmite şi perpetua tezaurul nostru cultural, dar în acelaşi timp şi o competiţie
între elevii participanţi la secţiunile acestui proiect.
Festivalul concurs „La Poţile Apusenilor” face parte integrantă din Calendarul
activităţilor educative pentru anul şcolar 2010-2011 aprobat de MECTS.
Obiective generale
I. Educarea elevilor în spiritul conservării şi promovării specificului regional din care fac
parte.
I. Formarea şi consolidarea în rândul elevilor a deprinderilor de valorificare a obiceiurilor
şi tradiţiilor regionale, ca elemente ale identităţii colective.
Condiţii de participare
Participanţii sunt obligaţi să respecte:
a. Condiţiile de înscriere – perioada solicitată în învitaţie
b. Condiţiile de vârstă – între 7 – 15 ani, pe categoriile următoare:
o Elevi de vârstă şcolară primară (7-11 ani)
o Elevi de vârstă şcolară gimnazială (11-15 ani)
PROBELE DE CONCURS
SECŢIUNEA I
Concursul de eseuri şi lucrări “Satul bunicilor mei”
SECŢIUNEA a II-a
“Tradiţii oglindite în pictură” – desen în acuarelă
SECŢIUNEA a III-a
“Tradiţii oglindite în pictură” – pictură pe sticlă
Criteriile de evaluare:
- autenticitatea dansului şi a muzicii;
- complexitatea dansului;
- sincronizarea între mişcare şi muzică;
- autenticitatea costumelor populare;
- impactul asupra publicului;
- ţinuta şi expresivitatea artistică;
- încadrarea în timpul alocat (max. 10 minute).
Premiile:
Se acordă premiul I, II, III şi 4 premii speciale
Se acordă diplomă de participare pentru îndrumători şi pentru formaţiile participante.
NOTĂ:
Rugăm ca fiecare şcoală participantă să aducă câteva obiecte tradiţionale specifice zonei care
vor fi parte a unei expoziţii realizate în ziua festivalului în şcoala organizatoare.
Detaliile privind programul festivalului vor fi făcute cunoscute după expirarea datei limită de
înscriere (până la data de 13 mai 2011).
DIRECTOR,
Prof. Elena IGNAT
CALENDARUL ACTIVITĂŢILOR
din cadrul Festivalului Naţional de Tradiţii şi Obiceiuri Populare
„La Porţile Apusenilor”
Perioada Activităţi
ANEXA 1
CERERE DE PARTICIPARE
Subsemnatul(a) ………………………………………………………………………..
profesor/învăţător/institutor/ la unitatea de învăţământ….……………………………….
………………………………………………………………………………………………..
din localitatea……….……………………………, jud………………..…………, telefon
(obligatoriu) ………………………….., e-mail (obligatoriu) …………………………..……
împreună cu elevul(a) ……………….…………………………………………. din clasa
……………………………..
Data,
_________
ANEXA 2
CERERE DE PARTICIPARE
Subsemnatul(a) ………………………………………….……….………………….
instructor/îndrumător al formaţiei de dans popular (numele formaţiei) …………..……….
…………………………………………………………………………………. de la şcoala
……………………………..…………………… din localitatea ………………….…….…,
jud………………..…………, telefon (obligatoriu) ……………………………, e-mail
(obligatoriu) ……………………………………. cu un număr de ……………. elevi.
Data
__________
PROIECT EDUCAŢIONAL
MOTO :
,,Când copiii sunt lăsaţi să facă orice, în loc să înveţe, ei nu deprind nici cititul, nici muzica,
nici gimnastica şi nici bunul obicei care păstrează în chipul cel mai desăvârşit virtutea.”
DEMOCRIT
ARGUMENT
RESURSE MATERIALE:
SCOPUL PROIECTULUI :
Stimularea interesului pentru lectură şi a grijii pentru carte în perioada preşcolarităţii, în
vederea atenuării unora din cauzele care pot genera eşecul şcolar.
Constituirea unui fond minim de carte din donaţii, sponsorizări şi achiziţii , în vederea
dotării sectorului bibliotecă din grupele de preşcolari implicate în proiect .
OBIECTIVE PROIECTULUI :
A) PRIVIND COPIII PREŞCOLARI:
Să înţeleagă că tipăritura are înţeles;
Să ştie din ce este alcătuită cartea;
Să manifeste interes, grijă şi respect faţă de carte;
Să înţeleagă că drumul unei cărţi este lung şi anevoios.
Cultivarea dorinţei de a păstra cartea în bună stare, pentru ca să poată fi citită
de cât mai mulţi copii;
FINALITATEA PROIECTULUI
- Elaborarea unor informări, rapoarte referitoare la stadiul parcugerii programului
- Confecţionarea unor cărţi de către copii
- Organirea unor expoziţii de carte pentru copii la nivel de unitate.
- Serbări cu diferite ocazii
EVALUARE:
- Prezentarea unor texte cunoscute ( povestiri, repovestiri, scenete, poezii, desene,
“cărţi” confecţionate de către copii, serbări)
- Concursuri tematice între cele două grupe
- Program artistic de ziua şcolii
- Activităţi desfăşurate împreună cu părinţii
- Expoziţii cu relizările copiilor
- Expoziţie cu cărţiile achiziţionate în perioada derulării programului
- Vizită la Biblioteca oraşului
INVENTAR DE ACTIVITĂŢI
PROIECT EDUCAŢIONAL
MOTO:
ARGUMENT:
GRUP ŢINTĂ:
RESURSE:
ECHIPA DE PROIECT:
REZULTATE SCONTATE:
ACTIVITATEA NR.2
TITLUL ACTIVITĂŢII: Povestea mea, povestea bunicilor
TIPUL ACTIVITĂŢII: Prezentarea unor texte literare folclorice
PERIOADA DE DESFĂŞURARE: ianuarie 2010
LOCUL DESFĂŞURĂRII: sala de grupă
NUMĂR DE PARTICIPANŢI: 79 preşcolari, 60 părinţi şi bunici, comunitatea locală
RESPONSABIL: Cîmpan Monica, Daroczi Irma, Roşa Florina, Vancea Daniela
BENEFICIARI: preşcolari, părinţi, cadre didactice
MIJLOACE: cărţi, pliante, calculator, planşe ilustrate.
MODALITĂŢI DE EVALUARE: joc de rol, exerciţii de comunicare, aprecieri verbale
DESCRIEREA ACTIVITĂŢII: Prin această activitate se urmăreşte familiarizarea
participanţilor cu elemente care compun textul literar folcloric(folosirea unor regionalisme,
arhaisme). Grupurile de lucru vor prezenta următoarele texte literare:
Grupa română: „Pipelca”, „Fata săracului cea isteaţă”, „Basmul cu soarele şi luna”
Grupa maghiară: „Crăiasa cu păr de aur”, „Ţăranul şi vulpea”, „Vulpea şi caşcavalul”
Grupa rromă: „Cei doi fraţi cu părul de aur”, „Ţiganca şi privighetoarea”, „Hai-Hai”
ACTIVITATEA NR.3
TITLUL ACTIVITĂŢII: Drag mi-e cântecul şi portul
TIPUL ACTIVITĂŢII: Interpretarea unor cântece tradiţionale
PERIOADA DE DESFĂŞURARE: februarie 2010
LOCUL DESFĂŞURĂRII: sala de grupă
NUMĂR DE PARTICIPANŢI: 79 preşcolari, 60 părinţi, bunici, comunitatea locală
RESPONSABIL: Cîmpan Monica, Daroczi Irma, Roşa Florina, Vancea Daniela
BENEFICIARI: preşcolari, părinţi, cadre didactice
MIJLOACE: calculator, D.V.D., C.D., costume populare, obiecte de artizanat
MODALITĂŢI DE EVALUARE: aprecieri verbale
DESCRIEREA ACTIVITĂŢII: În cadrul acestei activităţi se vor audia şi recunoaşte
melodii populare din tezaurul folcloric românesc, maghiar şi ţigănesc. În acelaşi timp
fiecare grupă îşi va prezenta portul popular specific atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.
Astfel se vor învăţa şi apoi interpreta cântecele:
Grupa română: „Bade, pălărie nouă”, „Înflorit-a ruguţu’”
Grupa maghiară: „Az a szep, az a szep”(Cel frumos), „Zsebkondom negy sarka”(Batista în
colţuri)
Grupă rromă: „Şatra”, „Florăresele”
ACTIVITATEA NR.4
TITLUL ACTIVITĂŢII: Mândru sunt că ştiu juca!
TIPUL ACTIVITĂŢII: Învăţarea unui ansamblu de dansuri folclorice
PERIOADA DE DESFĂŞURARE: martie 2010
LOCUL DESFĂŞURĂRII: sala de grupă
NUMĂR DE PARTICIPANŢI: 79 preşcolari, 60 părinţi, bunici, comunitatea locală
RESPONSABIL: Cîmpan Monica, Daroczi Irma, Roşa Florina, Vancea Daniela
BENEFICIARI: preşcolari, părinţi, cadre didactice
MIJLOACE: costume populare, obiecte de artizanat, calculator, D.V.D., C.D.
MODALITĂŢI DE EVALUARE: aprecieri verbale
DESCRIEREA ACTIVITĂŢII: Prin această activitate urmărim familiarizarea
participanţilor cu un ansamblu de dansuri folclorice, specifice fiecărei etnii, după cum
urmează:
Grupa română: „Dansul Haţegana”, „Alunelul”, „Dansul fetelor de la Căpâlna”
Grupa maghiară: „Csardas”, „Dans maghiar bărbătesc-ponturi”
Grupa rromă: „Dans ţigănesc”
ACTIVITATEA NR.5
TITLUL ACTIVITĂŢII: Împreună pe scenă!
TIPUL ACTIVITĂŢII: spectacol
PERIOADA DE DESFĂŞURARE: aprilie 2010
LOCUL DESFĂŞURĂRII: sala de grupă
NUMĂR DE PARTICIPANŢI: 79 preşcolari, 60 părinţi, bunici, comunitatea locală, cadrele
didactice ale Şcolii cu clasele I-VIII „Simion Lazăr” Lunca Mureşului
RESPONSABIL: Cîmpan Monica, Daroczi Irma, Roşa Florina, Vancea Daniela
BENEFICIARI: preşcolari, părinţi, cadre didactice
MIJLOACE: costume populare, obiecte de artizanat, , materiale pentru decor, calculator,
D.V.D., aparat foto digital, întocmirea unui album cu fotografii realizate în timpul
desfăşurării proiectului
MODALITĂŢI DE EVALUARE: aprecieri verbale, analiza comportamentului
participanţilor pe parcursul derulării proiectului, întocmirea unui album cu fotografii
realizate în timpul desfăşurării proiectului
DESCRIEREA ACTIVITĂŢII: Prin această activitate urmărim realizarea unui spectacol la
care să participe toţi copiii grădiniţei, părinţii, bunicii, comunitatea. Spectacolul va avea
formatul unei întâlniri între grupurile etnice şi va cuprinde ca principale momente
dramatizări după poveştile şi basmele parcurse, apoi prezentarea unor cântece şi jocuri
populare învăţate în timpul desfăşurării proiectului. Se va realiza albumul cu fotografii
reprezentative . coordonatorul proiectului va prezenta raportul final asupra întregii
activităţi .
INVITAŢIE
NOI COPIII GRĂDINIŢEI CU PROGRAM NORMAL LUNCA MUREŞULUI DORIM SĂ VĂ AVEM ÎN MIJLOCUL NOSTRU ÎN
TIMPUL DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII NOASTRE,
PROIECTUL TEMATIC
„DRAGI MI-S OAMENII DIN SAT”.
PROIECTUL SE VA DESFĂŞURA ÎN DATA DE 20.04.2010, LA ORA 12,30. NE VOM BUCURA MULT DACĂ VEŢI FI
ALĂTURI DE NOI ŞI NE VEŢI SPRIJINI ÎN REALIZAREA ACESTUI PROIECT.
VĂ MULŢUMIM ŞI VĂ AŞTEPTĂM…
COPIII ŞI EDUCATOARELE
TOAMNA DARNICĂ
PARTENERIAT EDUCAŢIONAL ŞCOALĂ -GRĂDINIŢĂ
Argument
Scopul proiectului:
Educarea ecologică a elevilor prin desfăşurarea de activităţi specifice
anotimpului de toamnă.
Obiectivele proiectului:
o Cunoaşterea activităţilor desfăşurate de către oameni,în anotimpul de
toamnă;
o Îmbogăţirea cunoştinţelor despre viaţa plantelor şi a animalelor;
o Exprimarea sentimentelor faţă de frumuseţile şi bogăţiile toamnei;
o Stimularea competiţiei între elevi şi cadre didactice;
o Implicarea părinţilor în pregătirea şi derularea activităţilor.
Grupuri ţintă:
- preşcolarii de la grădiniţele arondate şcolii
- elevii cl. a III-a A
- cadre didactice
- părinţi
Resurse:
a) temporale: 4-29 octombrie 2010
b) materiale:legume şi fructe naturale,frunze,hârtie cartonată colorată,hârtie
glasată,carioci,consumabile,calculator,imprimantă,culegeri.
c) umane:elevi,cadre didactice,părinţi.
d) spaţiale: şcoala,grădiniţa,căminul
e) financiare: sponsori locali
ACTIVITĂŢI
Nr.
Data Tema Descrierea activităţilor Resurse
crt
,,Toamna cunoaşterea activităţilor desfăşurate în acest anotimp; hârtie,
7
1 mândră, realizarea unor afişe,desene,pliante inspirate din munca reviste,
oct.
harnică” oamenilor; carioci
hârtie,
stabilirea materialelor necesare pentru activităţile ce vor urma;
carton,
15 ,,Culorile realizarea desenelor,obiectelor practice cu materiale din
2 imagini,
oct. toamnei” natură;
culori,
aranjarea clasei cu podoabe specifice toamnei
frunze
învăţarea de cântece şi poezii despre anotimpul tomana; culegeri,
22 ,,Toamna
3 realizarea unei reviste a clasei/a grupei calculator,
oct. veselă”
întreceri şi jocuri în aer liber imprimantă
prezentarea unui program pentru părinţi
legume,
28 ,,Dărnicia aflarea unor noutăţi despre viaţa din pădure, de la un părinte
4 fructe, flori,
oct. toamnei” pădurar;
calculator
vizitarea expoziţiei din şcoală
Evaluarea proiectului:
desene,colaje specifice acestui anotimp
afişe,pliante,postere
expoziţii
invitaţii pentru serbare
portofolii cu lucrările elevilor
reviste
diplome
jurnale
fotografii
Bibliografie:
ECHIPA DE PROIECT:
Profesor : NAE ANA
Educatoare: HARTLEIN IMOLA
ARGUMENT
Ocrotirea mediului înconjurător reprezintă pentru întreaga societate un obiectiv primordial, o
sarcină a cărei realizare trebuie coordonată , armonizată şi integrată foarte bine în sistemul
disciplinelor şcolare din cadrul sistemului educational. În procesul de învăţare din ţara noastră, la
nivelul vârstei preşcolare, educaţia ecologică este considerată ca o dimensiune fundamentală .
Aşadar , în grădiniţă se pun bazele primelor cunoştinţe, deprinderi, în ceea ce priveşte cunoaşterea
omului, a mediului înconjurător şi a relaţiei dintre aceştia. Avem convingerea că putem să trezim
interesul copiilor pentru tot ce-i înconjoară şi să le formăm o atitudine pozitivă faţă de mediu prin
realizarea unor activităţi atractive ,accesibile, pe o tematică de actualitate . activând nivelul
afectiv al învăţării , prin accentuarea aspectelor ce ţin de legăturile emoţionale .
SCOPUL : Dezvoltarea capacităţii de cunoaştere şi înţelegere a mediului înconjurător
prin stimularea curiozităţii pentru investigarea acestuia; formarea unor atitudini pozitive,
active, de toleranţă, solidaritate, protecţie şi responsabilitate în relaţionarea cu mediul
înconjurător; conştientizarea raportului direct dintre mediu şi sănătatea individului şi
cultivarea atitudinilor responsabile implicate în protejarea mediului.
OBIECTIVE :
Pentru copii:
dezvoltarea capacităţii de cercetare, explorare, investigare a mediului;
înţelegerea necesităţii protejării mediului;
identificarea unor norme de comportament ecologic în diverse situaţii;
creşterea dorinţei de a ocroti, respecta şi proteja natura prin implicarea copiilor
în activităţi cu caracter experimental şi demonstrativ;
manifestarea disponibilităţilor copiilor de a participa la acţiuni de îngrijire şi
protejare a mediului;
implicarea părinţilor şi a altor factori educaţionali ai comunităţii în formarea şi
dezvoltarea unei conduite ecologice a copiilor
dezvoltarea unui program de educaţie ecologică la nivel preşcolar
Pentru cadre didactice:
Pentru părinţi :
RESURSE:
MATERIALE: panou, clame, bolduri, coli de scris, hartie
glasse,hartie creponata, lipici,calculator, markere,acuarele,
imprimanta,camera foto,aparat, foto, flori ornamentale, puieţi,
seminţe, ghivece, pământ, stropitoare,hârlet,lopatele, deseuri, saci
menajeri,diplome copii, ecusoane, materiale auxiliare
informationale;
FINANCIARE: autofinanţare , sponsorizări;
DE TIMP: octombrie2010 - iunie 2011
EVALUARE:
afişarea şi popularizarea proiectului şi acţiunilor propuse pentru ca toti cei implicati
să-şi organizeze resursele materiale şi de timp;
amenajarea unui colt ecologic cu panouri ECO , a ,,Coltului verde “ în sălile de
grupă;
realizarea unei expoziţii cu fotografii, pliante,lucrări practice şi plastice , etc
realizate de copii în timpul desfăsurării proiectului;
colectarea selectivă a deşeurilor în scopul reducerii cantitătii lor;
concurs pe teme ecologice;
INVENTAR DE ACTIVITĂŢI
PROIECT DE PARTENERIAT
EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATE
OBIECTIVE CADRU
Achiziţionarea unor cunoştinţe şi capacităţi pentru aplicarea normelor de igienă
personală;
Dezvoltarea atitudinii şi a comportamentului pozitiv, vizând protecţia şi securitatea
propriei persoane, prin cunoaşterea factorilor care distrug sănătatea şi a normelor
care o protejează;
Dezvoltarea deprinderilor de igienă personală şi a comportamentului preventiv;
Dezvoltarea spiritului de colaborare şi combatere în echipă a unor comportamente
negative, pe baza unui sistem de norme;
Cunoaşterea unor norme de comportament pentru asigurarea echilibrului dintre
sănătatea individuală şi cea colectivă;
Formarea şi cultivarea interesului pentru problematica sănătăţii;
Formarea deprinderilor de alimentaţie raţională, de desfăşurare de exerciţii fizice,
de odihnă şi recreere în vederea menţinerii sănătăţii;
Formarea unor atitudini ca fundament pentru un comportament în favoarea
sănătăţii;
Încurajarea copiilor să dezvolte atitudini pozitive fată de sănătate - practici
de viaţă legate de sănătate şi un nivel înalt de stimă - care sunt esenţiale
pentru îmbunătăţirea sănătăţii.
OBIECTIVE DE REFERINTA
CONŢINUTURILE ÎNVĂŢĂRII
„Corpul uman” – alcătuirea corpului uman, organe de simţ, păstrarea sănătăţii;
„ABC-ul sănătăţii” – vocabular, comportamente, exemple specifice;
„Ca să cresc mare” – igienă personală;
„Medicul te sfătuieşte” – vizită la medicul de familie, comportamente preventive;
„Piramida alimentelor” – alimentaţie sănătoasă;
Jocuri, exerciţii, vizionare CD, TV, PPT, scenete, activităţi practice, dialoguri pe
teme de sănătate şi întâlniri cu specialişti din domeniul sănătăţii;
EVALUARE
INVENTARUL DE ACTIVITĂŢI
SEMESTRUL I
SEMESTRUL II
NR. TEMA MOD DE OBSER
DATA
CRT. REALIZARE VAŢII
1 JOCURILE ÎN AER LIBER / CONVORBIRE
FEBRUARIE
CĂLIREA ORGANISMULUI !
2 „DOCTORUL VACCIN” ÎNTÂLNIRE CU
FEBRUARIE
„CUM PUTEM EVITA GRIPA” MEDICUL
3 “PRIETENII MEI DIN NATURĂ“! VIZIONARE CD.
FEBRUARIE
MEMORIZARE
4 „SĂNĂTATE ÎN FAMILIA MEA!” LECT.DUPĂ
MARTIE
IMAGINI
5 CE POT FACE SINGUR ? JOC EXERCIŢIU
MARTIE
“CE PERICOL NE PÂNDEŞTE ?” LECTURĂ DUPĂ
6
MARTIE „CUM PREVENIM ACCIDENTELE IMAGINI
DIN CASĂ” CONVORBIRE
7 “SOARELE - APA - AERUL” LECT.DUPĂ
APRILIE
PRIETENII SĂNĂTĂŢII! IMAGINI
8 “OUL-ALIMENTE PROASPETE” ! ÎNTÂLNIRE CU
APRILIE
MEDICUL
9 “ATENŢIE! PERICOL DE LECT.DUPĂ
APRILIE
ACCIDENT!” IMAGINI
10 „VRĂJITOARELE FOC ŞI FUM!” POVESTEA
MAI
EDUCATOAREI
11 „ATENŢIE - ESTE OTRĂVITOR!” JOC EXERCIŢIU
MAI
12 MAI “CE ŞTIM DESPRE SĂNĂTATE ?” CONCURS
TEMATIC
13 “COPII SĂNĂTOŞI ŞI VOIOŞI” CONCURS
IUNIE
EVALUARE TEMATIC
ELENA BREGAR
LIVIA BARA
ARGUMENT
Educaţia este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti, de asemenea educaţia
religioasă este posibilă în vârsta copilăriei deoarece însuşi sufletul copilului are în interiorul
său cele necesare pentru aceasta. Sufletul copilului poate fi întărit ca o cetate; simţurile sunt
porţile acestei cetăţi sau întăriturile lui. Se poate spune că sufletul cel mai propice pentru
educaţie este sufletul curat al copilului. Educaţia religioasă creştină este posibilă numai dacă
Hristos însuşi este primit în sufletul omului şi dacă acest suflet lucrează împreună cu Hristos
la desăvârşirea sa.
Educaţia religioasă şi catehizarea presupun o introducere a subiectului în marile
mistere, facilitând întâlnirea şi înţelegerea religiei şi tradiţiei creştine. Experienţa religioasă
îl face pe om să înţeleagă şi să acţioneze mai bine, îl invită la reflexie, îl luminează interior.
Ea are drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii la individul copil sau adult.
Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă. Religiozitatea este o stare psihică derivată
din credinţa într-un principiu suprem, etern şi imuabil. Educaţia religioasă creştină, de pildă,
are ca proiect formarea şi desăvârşirea profilului moral-religios, întruparea la nivelul uman a
unor virtuţi, într-un fel “îndumnezeirea” omului, în măsura “coborârii” acestui atribut la
dimensiunea şi condiţia umanului.
Din încercările de a surprinde specificul educaţiei religioase, se pot extrage
următoarele trăsături ale educaţiei religioase:
1. Doar omul poate fi educat în perspectivă religioasă; această latură formativă, ca şi
educaţia în general, nu poate fi apanajul lumii subumane;
2. Educaţia religioasă presupune, în afară de om, prezenţa dimensiunii
transcendente, a unui factor informat mai presus de om şi de lume;
3. Educaţia religioasă nu se realizează de la sine, instantaneu, ci presupune o
intervenţie exterioară conştientă, o serie de tactici procedurale şi metodologice,
deliberate, dimensionate de factorii care înfăptuiesc o atare educaţie;
4. Intenţionalitatea acestei laturi a educaţiei este imprimată şi de prezenţa unui scop,
a unui proiect al devenirii personalităţii umane în perspectiva unei valori ce merită
să fie încorporate de individul copil sau adult.
Formarea conştiinţei religioase comportă trecerea prin anumite stadii, intervale de timp
în care chestiunile fundamentale ale omului sunt percepute şi primesc rezolvări
particulare.
Copilul trebuie să ştie că tot ce îl înconjoară, toate cele necesare vieţii şi activităţile lui
sunt daruri de la Dumnezeu. Să ne străduim aşadar să altoim vlăstare ale noastre cu cei mai
de soi muguri ai înţelepciunii, să cultivăm în sufletele lor cele mai frumoase flori ale
speranţei; să le deschidem porţile sufletelor să intre credinţa şi puterea de a lupta pentru
adevăr şi dreptate; să-i învăţăm să fie buni, miloşi şi cuminţi.
SCOPUL PROIECTULUI:
Sensibilizarea copiilor pentru iubirea de Dumnezeu
Formarea virtuţilor creştine
Cultivarea comportamentelor moral-creştin
Educarea atitudinilor de toleranţă între copiii care aparţin diferitelor culte.
OBIECTIVE CADRU:
Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii şi desăvârşirii
omului
Cunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase
Formarea virtuţilor creştine şi cultivarea comportament moral religios.
Cunoaşterea unor obiceiuri creştineşti specifice sărbătorilor religioase:
- Crăciunul, Boboteaza, Buna Vestire, Floriile, Paştele etc.;
Cultivarea valorilor moralei creştine:
- Iubirea aproapelui (ceilalţi copii); respectarea bătrânilor; bucuria de a
face fapte bune; să nu minţi, să nu furi (dorinţa de a fi cinstit); dorinţa
de a fi modest; să înveţe să fie generoşi; să nu urască; să înveţe să
ceară iertare când greşesc; să fie optimişti şi să aibă încredere în sine
şi în alţii, să fie capabil de a cunoaşte şi venera valorile sacre.
OBIECTIVE DE REFERINŢE :
Să afle despre existenţa lui Dumnezeu să încerce a simţi prezenţa lui
Dumnezeu ca o mare binefacere pentru noi toţi.
Să identifice pe Iisus Hristos ca pe fiul lui Dumnezeu
Să respecte regulile de comportament moral-religios în familie, grădiniţă şi
biserică
Să dobândească deprinderea de a se ruga
Să participe la manifestările tradiţionale creştineşti
OBIECTIVE SPECIFICE:
A. Obiective privind cadrele didactice:
Asigurarea unui mediu educativ propice desfăşurării unei activităţi de
educaţie religioasă
Observarea şi comentarea unor imagini cu conţinut religios
Realizarea unor dialoguri cu copii privind mesajul ce se desprinde din
povestiri, poezii, cântece
Transmiterea şi asimilarea cunoştinţelor de ordin religios;
Formarea convingerilor, sentimentelor, atitudinilor de iubire şi evlavie la
copii preşcolari;
Formarea deprinderilor de a se închina, de a folosi unele obiecte religioase,
de a săvârşi fapte bune;
B. Obiective privind părinţii şi alţi factori educaţionali implicaţi
Implicarea părinţilor în diverse acţiuni pe parcursul derulării proiectului
(vizită la diferite biserici unde copii au ocazia să cunoască aspectul
locaşurilor sfinte)
Să se familiarizeze cu unele texte religioase
Să înţeleagă şi să transmită corect mesajul şi limbajul religios
Resurse umane:
Copii preşcolari cu vârste cuprinse între 5-6 ani
Educatoarele
Părinţii copiilor
Preoţi - parteneri la proiect
Resurse materiale:
Icoane, cărţi, casete audio, imagini cu conţinut religios, hârtie xerox,
Biblia pentru copii; Biblia - Cartea Cărţilor; Biblia copiilor în imagini
Cărţi de colorat cu tematică religioasă, cu modele de comportament
Creioane colorate, acuarele, aparat foto
DURATA: un an şcolar
GRUPUL ŢINTA: Gupa mare ”STELUŢE”
RESPONSABILI: Directorul unităţii
Educatoarele grupei
MODALITAŢILE DE REALIZARE:
Amenajarea unui loc numit “Micul creştin!”
Participarea copiilor în acţiunile propuse
Audierea unor lecturi cu texte religioase
Învăţarea unor rugăciuni, pilde, poezii, cântece cu conţinut religios, colinde
Convorbiri pe baza textelor învăţate
Activităţi cu caracter religios desfăşurate pe grădiniţă
Participarea la împărtăşanie
Vizită la (locaşurile sfinte) biserica din apropierea grădiniţei
Convorbiri cu participarea preoţilor din parohie
Exemple de comportament
REZULTATELE AŞTEPTATE ÎN URMA DERULĂRII PROIECTULUI „ MICUL
CREŞTIN!”:
Este o datorie sfântă pentru părinţi şi educatori de a implanta copiilor un ritm de
viaţă spirituală creştină, de a le forma unele deprinderi morale. Luând cunoştinţă de
învăţăturile de bază ale Evangheliei la această vârstă fragedă, descoperind dragostea lui
Dumnezeu, în sufletele celor mici se vor naşte mult mai uşor sentimente nobile de iubire şi
respect pentru părinţi şi educatori, de prieteni, dreptate şi adevăr; să fim mai buni, mai
iubitori în fiecare zi şi nu numai de sărbători. În cadrul acestui proiect copii au participat cu
interes şi plăcere, au învăţat să fie mai buni, să nu fie lacomi, să se ajute între ei, să ceară
iertare când greşesc şi să spună “te iert”.
În vechiul testament se spune că: “Omul se cunoaşte după copiii pe care i-a lăsat în
urmă” aşadar să ne străduim să lăsăm în urma noastră copii buni, copii înţelepţi.
Cercetările în domeniul psihologiei copilului şi practica educativă înaintată ne
arată că educaţia moral-religioasă este posibilă de la cea mai fragedă vârstă iar vârsta
preşcolară cu trăsăturile de voinţă şi caracter în formare, având ca germen însăşi
personalitatea umană, ne îndreptăţesc să afirmăm că introducerea unor elemente ale
educaţiei religioase la grădiniţă este un lucru important şi necesar. Acest tip de activităţi pe
care le desfăşurăm în grădiniţă ajută foarte mult la formarea caracterului copiilor ce trebuie
modelat în conformitate cu planul divin.
Suntem creştini prin integrarea noastră într-o tradiţie şi apoi prin „Sfântul Botez”
şi devenim creştini prin conduite învăţate zi de zi.
Prin lectura unor povestiri cu caracter religios copiii au învăţat să se închine
corect, au cunoscut semnificaţia Sfintei Cruci ca simbol al creştinătăţii, au aflat despre Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, au cunoscut modele de comportament creştin din faptele
sfinţilor, şi mai mult decât atât au fost ajutaţi să facă diferenţa dintre lăcomie şi modestie,
dintre minciună şi adevăr, să manifeste înţelegere şi să ofere iertare aproapelui, să fie
dornici de a da ajutor celor ce au nevoie, să-şi recunoască propriile greşeli pentru a obţine
iertarea, să înveţe să fie generoşi şi buni cu ceilalţi din jur.
Memorarea unor rugăciuni au determinat copiii să le recite cu uşurinţă şi cu
multă pioşenie în diferite momente din activitatea zilnică.
Activităţile de desen, pictură şi activităţile practice au sensibilizat copiii în
realizarea temelor cu conţinut religios cu o deosebită participare şi implicare ca mici
creştini.
Serbarea Crăciunului este ziua de naştere a Mântuitorului, Cel care prin jertfa Sa
ne-a învăţat : binele, frumosul, morala, credinţa şi iubirea. Activităţile prin care copiii au
avut ocazia sa simtă iubirea lui Dumnezeu, să cunoască obiceiurile creştine, să se
familiarizeze cu arta religioasă şi cu pictura de icoane pe sticlă.
Prin activităţile “Dăruind vei dobândi” copiii, din puţinul lor, au dăruit celor care
aveau nevoie, hăinuţe, jucării, rechizite, fructe şi dulciuri, au confecţionat ornamente pentru
masa de Crăciun şi de Paşte, au realizat tablouri, felicitări pentru părinţi, copii şi bunici.
Am îndrumat copiii să meargă la biserică duminica şi în sărbătorile religioase, să
se împărtăşească, să asculte cu luare-aminte învăţăturile din predicile preotului.
La toate aceste activităţi copiii au participat cu interes şi plăcere, au manifestat
emoţii pozitive şi atitudini creştineşti, încercând să-i ajute pe alţii, să ceară iertare când
greşesc şi să spună „Te iert” etc.
La vârsta preşcolarităţii achiziţiile interioare sunt foarte ample, la fel influenţând
şi puterea exemplului adulţilor, copiii aşteaptă să vadă şi să găsească la noi oamenii din
jurul lor, adevăratele lor modele creştine de urmat. „Ţinuta demnă, comportarea atentă cu
copiii şi cu cei din jur lasă urme adânci asupra conduitei lor.” (V. Ţîrcovnicu)
De asemenea analiza unor fapte negative au o mare influenţă în educaţia moral-religioasă
trezind copiilor stări afective de bucurie, încredere în sine, entuziasm dar şi dezaprobare,
repulsie ca reacţie la stări şi fapte negative.
Exemplul părinţilor care merg la biserică, atitudinea justă a acestora faţă de
muncă, modestia şi corectitudinea lor în relaţiile cu vecinii, colegii, precum şi buna
înţelegere din familie marchează pozitiv conduita copilului. Lipsa unor calităţi părinteşti îl
sărăceşte pe copil în exersarea şi însuşirea unor conduite, ele rămânându-i străine. Pornind
de la realitatea că totul se învaţă, putem spune că orice copil învaţă de la părinţi şi educatori
cele mai bune şi mai multe din atitudinile comportamentale :modul de a vorbi, de a se
comporta, consecvenţa sau inconsecvenţa comportamentală. Copiii aşteaptă să vadă şi să
găsească în noi, oamenii din jurul lor, adevăratele lor modele creştine de urmat.
„ Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl
povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar şi atunci când
nu sunteţi acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi cu alţi oameni şi despre alţi oameni,
cum vă bucuraţi sau vă întristaţi, cum vă purtaţi cu prietenii, cum râdeţi, cum citiţi ziarul –
toate acestea au o mare însemnătate.” (A.S.Makarenko)
Utilizarea cu tact pedagogic şi măiestrie a strategiilor didactice va conduce în
timp la realizarea individului ca subiect moral, respectiv ca agent care gândeşte, vibrează şi
acţionează în spiritul exigenţelor sociale, al idealului, valorilor, normelor şi regulilor pe care
societatea le impune.
Bibliografie:
1. Alexandru, Gheorghe & colectivul, Metodica predării religiei, Editura “Gheorghe
Alexandru”, Craiova, 2000.
2. Biblia povestită copiilor –Editura Ştefan
3. Baştovoi, S., Micul Pateric, Ed. Cathisma, 2008
4. Carte ortodoxă de rugăciuni, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia
5. Costache,D., Rolul familiei în educaţia copiilor. O perspectivă eclezială în familia
şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin, Tipografia de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 2002
6. Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă conţinut şi forme de realizare, Editura
Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1996
7. Popescu, I., Metodica predării religiei, Piteşti, 1997
8. Răducanu, A.,Filip S., Îndrumător – elemente de educaţie religioasă pentru
învăţământul preşcolar, vol. I, Editura”Grafika Print”, Bucureşti, 1999
9. Revista Cultura creştină, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2003
***Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1982
XXX
XXX