Sunteți pe pagina 1din 10

Tema № 5: Factorii şi costurile de producţie

1. Factorii de producţie tradiţionali: munca, capitalul, natura


2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor
3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
4. Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor
neproporţionale
5. Costul de producţie şi căile de reducere a lui.

Scopul temei: analiza factorilor de producţie şi explicaţia participării lor în activitatea


economică prin combinare eficientă pentru obţinerea reducerii costurilor de producţie.

Obiectivele temei
 analiza aspectului cantitativ şi calitativ al factorilor tradiţionali de producţie;
 evidenţierea particularităţilor neofactorilor de producţie;
 determinarea condiţiilor, modului şi proporţiilor în care se combină şi se substituie
factorii de producţie;
 determinarea productivităţii factorilor de producţie;
 explicarea esenţei legii randamentelor neproporţionale (legii productivităţii marginale
descrescânde);
 specificarea costurilor şi cheltuielilor de producţie;
 identificarea căilor de reducere a costurilor de producţie.
1. Factorii de producţie tradiţionali

Factorii de producţie reprezintă totalitatea resurselor materiale si umane, care sunt


atrase şi utilizate în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor.
Factorii de producţie nu trebuie confundaţi cu resursele economice. Resursele economice
devin factori de producţie numai şi numai în procesul de producţie.
Factorii de producţie pot fi analizaţi la nivel micro, mezo, macro şi mondoeconomic.
Exista 4 grupe de factori de producţie:
1. munca
2. natura
3. capitalul
4. neofactorii
Munca şi natura sunt consideraţi ca factori primari şi originali de producţie. Munca,
natura şi capitalul luaţi în ansamblu formează factorii tradiţionali de producţie.
Say a formulat teoria celor 3 factori de producţie, afirmând că munca ca factor de
producţie generează salariul, natura ca factor de producţie generează renta iar capitalul ca
factor de producţie generează profitul.

Munca – reprezintă un factor de producţie care reflectă procesul de utilizare a


capacităţilor fizice şi intelectuale ale omului cu scopul producerii bunurilor economice.
Munca are 2 laturi:
 Fizică – reflectă procesul de consum a energiei fizice, musculare.
 Intelectuală – reflectă procesul de consum a energiei nervoase.

Munca ca factor de producţie are următoarele trăsături:


1. Munca contribuie la crearea bunurilor materiale şi a serviciilor, deoarece ea are caracter
creativ şi contribuie la utilizarea altor factori de producţie.
2. Munca are caracter conştient şi prin aceasta se deosebeşte de activitatea animalelor.
3. Munca are dimensiuni calitative şi cantitative. Cantitative – orele de muncă, zile,
săptămâni, luni, ani; Calitative – gradul de calificare şi profesionalism a lucrătorilor.
Pentru a ridica eficienţa economică a muncii este necesar de perfecţionat forţa de
muncă prin sistemul de recalificare şi reciclare.

Natura – reprezintă totalitatea elementelor care sunt atrase de către oameni pentru
crearea bunurilor materiale şi serviciilor.
Natura include:
a) pământul
b) bogăţiile subterane
c) pădurile(flora si fauna)
d) resursele de apă
e) aerul

Natura ca factor de producţie are următoarele trăsături: .


1) Natura oferă bunuri materiale ,materie primă, surse energetice.
2) Natura reprezintă locul unde se desfăşoară majoritatea activităţilor economice.
3) Natura are dimensiuni cantitative şi calitative.
4) Natura se manifestă în formă materială.
Principalul element al naturii este Pământul - fondul funciar. Pământul serveşte ca bază
în procesul de organizare şi dezvoltare a producţiei agricole şi siviculturii.
Pământul include:
 terenurile arabile, plantaţiile multianuale, păşuni.
 terenurile destinate pentru fondul forestier
 terenuri destinate pentru construcţii speciale
 terenuri destinate pentru localităţi.
 Pădurile.
 Viile.
 Terenurile locative etc.

Capitalul – reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile care


sunt utilizate pentru producerea de noi bunuri destinate pentru realizare în scopul obţinerii
unui anumit profit.
Capitalul pentru prima dată ca factor de producţie a fost analizat de către Adam Smith.
În dependenţă de natura sa capitalul se divizează în capital real şi capital financiar. În
practica cotidiană capitalul fizic este numit capital real.
Capitalul Real – numit capital tehnic sau fizic este capitalul folosit în mijloace de
producţie (materie primă, semifabricate, utilaje, instalaţii etc.).
Capitalul Financiar – ce se manifestă în formă de bani în numerar, depozite bancare,
hârtii de valoare.

Capitalul real şi capitalul financiar luate în ansamblu formează Capitalul Economic.

Capitalul Real la rândul său se împarte în: Capital Fix şi capital Circulant.

Capitalul Fix – acea parte a capitalului real ce participă în mai multe cicluri de
producere păstrându-şi forma sa naturală şi care transmite (transferă) treptat valoarea sa asupra
produsului nou pe măsura uzurii sale.
Capitalul fix include:
a) capital fix activ – utilajele, maşinile de transmitere, aparate de calcul, care servesc
ca condiţie în procesul de producţie.
b) capital fix pasiv – clădirile cu destinaţie productivă.

Capitalul Circulant – reprezintă acea parte a capitalului real ce participă într-un un


singur ciclu de producere şi îşi transferă valoarea sa în întregime asupra produsului nou creat.
Capitalul circulant include:
a) materia primă,
b) materialele de producţie,
c) semifabricatele, combustibil, energia electrică.

Capitalul ca factor de producţie se află mereu în mişcare trecând consecvent prin 3


stadii:
1) Transformarea capitalului din formă bănească, în forma productivă (în această
stadie are loc aprovizionarea întreprinderii cu mijloace de producţie şi cu forţă de
muncă).

2) Transformarea capitalului productiv în capital marfă (la această stadie are loc
combinarea factorilor de producţie şi exercitarea procesului de producţie cu
scopul obţinerii mărfurilor respective).

3) Transformarea capitalului marfar în capital bănesc (la această stadie are loc
procesul de realizare a mărfurilor fabricate).

Trecerea consecutivă a capitalului dintr-o stadie în altă stadie constituie circuitul capitalului.
Mişcarea în continuu a capitalului constituie circulaţia capitalului.
Capitalul Fix în procesul exploatării sale suferă uzura fizică şi uzura morală.
Uzura Fizică – înseamnă pierderea treptată a capacităţilor de producţie (tehnice) a
capitalului fix.
Asupra uzurii fizice a capitalului fix influenţează următorii factori:
 calitatea capitalului fix.
 nivelul de exploatare a capitalului fix.
 nivelul de calificare a lucratorilor care exploatează capitalul fix.
 reparaţia la timp a capitalului fix.

Pentru înlocuirea uzurii fizice a capitalului fix la întreprinderi sunt create fonduri de
amortizare. Raportul dintre fondul de amortizare şi valoarea capitalului fix constituie rata
amortizării.

Uzura morală a capitalului fix înseamnă pierderea treptată a valorii capitalului fix în
urma progresului tehnico-științific.
Pentru înlocuirea uzurii fizice şi uzurii morale sunt aplicate afară de fondurile de
amortizare investiţiile respective de capital.

2. Neofactorii de producţie şi particularităţile lor

Neofactorii de producţie sunt următorii:


1) Progresul tehnico-ştiinţific ce contribuie la:
a) la mecanizarea şi diversificarea proceselor de producţie
b) la apariţia tehnologiilor noi performante
c) la apariţia surselor noi de materie primă şi de surse energetice alternative
d) perfecţionarea sistemului de comercializare şi transportare a produselor.
e) perfecţionarea organizării activităţii manageriale.

2) Sistemul informaţional ce contribuie la:


a) Automatizarea proceselor de producţie fără implicarea omului.
b) Conducerea de la distanţă a aparatelor şi a utilajelor.
c) Planificarea, lansarea şi controlul proceselor de producţie
d) Robotizarea procesului de producţie.

3) Capitalul uman – reprezintă stocul de cunoştinţe şi experienţă acumulată în fiinţa


umană care aduc venit potenţial pe viitor.
Capitalul uman are 2 particularităţi:
a) în calitate de capital uman apare instruire profesională şi experienţă de muncă.
b) la baza capitalului uman se află investiţiile făcute în instruire, ştiinţă, cultură,
ocrotirea mediului.

4) Abilitatea întreprinzătorului.
Întreprinzătorul ca neofactor de producţie trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
 să fie administrator
 să fie manager
 să fie comerciant
 să fie negociator
 să fie riscant
 să fie executor al propriilor decizii.

Întreprinzătorul ca neofactor de producţie îndeplineşte următoarele funcţii:


 funcţia productivă;
 funcţia de risc
 funcţia de inovator
 funcţia de manager privaz şi colectiv.

3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie – reprezintă un model, o corelare dintre factorii


producţie în aspect cantitativ, calitativ şi structural în scopul producerii de bunuri economice.
Există 2 forme de combinare:
Combinare tehnică – prevede unirea fizică a factorilor de producţie, a unei cantităţi de
lucratori cu o anumită cantitate de maşini şi utilaje.
Combinare economică – presupune unirea factorilor de producţie astfel încât cu
cheltuieli minime de factori de producţie de obţinut rezultate maxime.

Substituirea – reprezintă un proces de înlocuire a unei părţi (cantităţi) dintr-un factor de


producţie cu alte părţi din alt factor de producţie.

În economia de piaţă producătorii permanent se confruntă cu problema alegerii optime a


combinării factorilor de producţie. De la această alegere depinde sporirea volumului de
producţie, obţinerea profitului.

4. Productivitatea factorilor de producţie şi legea randamentelor neproporţionale

Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra creşterii


volumului de producţie sunt reflectate în legea randamentelor neproporţionale.

Randamentele neproporţionale se manifestă în 3 forme:


a) randamente proporţionale (constante) – ce reflectă situaţia când volumul de
producţie creşte în acelaşi ritm ca şi volumul cheltuielilor de factori de producţie.
b) randamente crescânde – reflectă situaţia când volumul de sporire a producţiei este
mai înalt decât ritmul de creştere a cheltuielilor de factori de producţie.
c) randamente descrescânde – reflectă situaţia când ritmul de creştere a volumului de
producţie rămâne în urmă (mai mic) de la ritmul de creştere a cheltuielilor de factori
de producţie.

Pe lângă legea randamentelor neproporţionale funcţionează legea randamentelor


marginale descrescânde. Potrivit acestei legi, creşterea factorului variabil (munca) duce la
sporirea volumului de producţie până la un anumit punct, dincolo de care are loc scăderea
volumului de producţie devenind negativ.
Eficienţa economică a combinării şi substituirii factorilor de producţie îşi găseşte
expresia în productivitatea acesteia.
Productivitatea factorilor de producţie reprezintă raportul dintre volumul de
producţie obţinut şi factorii de producţie utilizaţi:

În urma creşterii progresului tehnico-ştiinţific are loc sporirea volumului de producţie


cu cheltuieli reduse la fiecare unitate de produs, ce se reflectă în legea creşterii productivităţii
factorilor de producţie.

Productivitatea factorilor de producţie se manifestă în următoarele forme:


1) productivitatea naturală (fizică) care reflectă randamentul factorilor de producţie în
formă naturală (tone, decalitri, km).
2) productivitatea valorică care reprezintă randamentul valoric (în formă bănească) al
factorilor de producţie(lei, euro, dolari).
3) productivitatea brută ce reflectă randamentul factorilor de producţie luaţi în ansamblu,
antrenaţi la întreprinderea respectivă.
4) productivitatea netă ce reflectă raportul dintre volumul de producţie şi factorii de
producţie utilizaţi fără amortizare.
5) productivitatea parţială ce reflectă randamentul unui factor de producţie luat în parte.
6) productivitatea medie(unitară) prezintă randamentul calculat la o unitate de produs sau
la un lucrător.
7) productivitatea marginală care reflectă sporul unei unităţi de produs în baza utilizării
factorilor de producţie respectivi.
Asupra productivităţii şi randamentului factorilor de producţie influenţează
următorii factori:
a) factorii naturali(solul ,petrolul, materii prime, materiale).
b) factorii tehnici (nivelul de mecanizare, automatizare a proceselor de producţie).
c) factorii economici (nivelul de calificare a lucrătorilor, nivelul de stimulare, forma
de organizare a activităţii întreprinderii, gradul de cointeresare materială a
lucrătorilor în rezultatul muncii sale).
d) factorii sociali (nivelul de trai, condiţiile de muncă ale întreprinderii).
e) factorii psihologici (climatul în colectivul de muncă, în familie).
f) factorii structurali (prevăd modificările structurale atât la nivel micro cât şi la nivel
macro, schimbarea conducerii).
g) factorii integraţionişti (reflectă gradul de integrare a întreprinderii în piaţa internă
şi externă).

Principalele forme a productivităţii factorilor de producţie sunt:


 productivitatea muncii
 randamentul capitalului.

Productivitatea muncii – reprezintă cantitatea de produse obţinute într-o anumită perioadă de


timp sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produse.

Există şi productivitatea marginală – reflectă raportul dintre sporul volumului de producţie


cu o unitate în urma cheltuielilor factorilor de muncă.

Randamentul capitalului – reprezintă necesarul de capital pentru producerea (obţinerea) unei


unităţi de produs.

Randamentul marginal al capitalului – reprezintă raportul dintre sporirea capitalului şi


sporirea volumului de producţie:

5. Costul de producţie şi căile de reducere a lui

Costul de producţie – reprezintă o categorie economică care reflectă totalitatea


cheltuielilor exprimate în expresie valorică suportate de întreprindere pentru producerea de
bunuri materiale şi servicii.

În dependenţă de dimensiuni avem:


a) Costuri globale (CG) care include:
1.Costul fix
2.Costul variabil
3.Costul total (CT)
Costul fix – include cheltuielile care ne influenţează direct la dinamica (sporirea) volumului de
producţie
Exemple: - cheltuieli pentru întreţinerea aparatului administrativ;
- cheltuieli pentru amortizare;
- cheltuieli pentru chirie;
- cheltuieli pentru salariul aparatului administrativ;
- alte cheltuieli de ordin general
Costul variabil – este costul care influenţează direct asupra modificării volumului de
producţie.

Costul variabil include:


- cheltuieli pentru materie primă;
- cheltuieli pentru materiale;
- cheltuieli pentru combustibil;
- cheltuieli pentru energie;
- cheltuieli pentru salariul personalului productiv.
Costul total – reprezintă suma costului fix şi a costului variabil.

b) Costul mediu (unitar) – reflectă cheltuielile ce revine la o unitate de produs. Costul unitar
include:
1. Costul fix mediu
2. Costul variabil mediu
3. Costul total mediu

c) Costul marginal – reprezintă cheltuielile suplimentare pe care le face întreprinderea pentru


a obţine o unitate suplimentară de produs.

Costul marginal are o importanţă deosebită pentru întreprindere în luarea deciziilor referitor la
majorarea volumului de producţie.
Structura costului de producţie în Republica Moldova:
- Cheltuieli materiale
- Cheltuieli salariale
- Cheltuieli cu amortizarea capitalului

Căile de reducere a costului de producţie sunt:


1) Reducerea consumului de surse energetice, materie primă, materiale, însă nu în dauna
calităţii produselor.
2) Pe calea utilizării tuturor capacităţilor de producţie a întreprinderii, precum şi a spaţiilor
de producţie ce contribuie la reducerea costurilor de producţie.
3) Aplicarea maşinilor şi tehnologiilor noi avansate care economisesc materie primă şi
surse energetice.
4) Pe calea aplicării noilor tipuri de materie primă şi de surse energetice.
5) Sporirea productivităţii muncii, ce contribuie la reducerea costului de producţie la
fiecare unitate de produs
6) Reducerea cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului administrativ.
Concepte-cheie

 factorii de producţie  combinarea factorilor de producţie


 munca  substituirea factorilor de producţie
 natura  legea randamentelor neproporţionale
 capitalul  legea randamentelor marginale descrescânde
 capitalul fix  costul de producţie
 capitalul circulant  costul total
 uzura fizică  costul fix
 uzura morală  costul variabil
 amortizarea  costul marginal
 neofactorii  costul de oportunitate
 abilitatea întreprinzătorului  costul unitar (mediu)

Rezumat

1. Munca a fost dintotdeauna şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant; prin


intermediul ei sunt antrenaţi ceilalţi factori de producţie, se realizează combinarea şi
utilizarea lor eficientă.
2. Pământul sau factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din natură care
pot fi folosite la producerea bunurilor şi serviciilor.
3. Capitalul – factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate, a
căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului
factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.
4. Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri
de lungă durată ce servesc ca instrumente ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de
producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.
5. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în
întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou
ciclu economic.
6. Neofactorii de producţie: progresul tehnico-ştiinţific, sistemul informaţiilor, capitalul
uman, abilitatea întreprinzătorului. Abilitatea întreprinzătorului este capacitatea de a
combina în modul cel mai eficient natura, munca şi capitalul, creativitatea şi iniţiativa de a
produce bunuri şi de a găsi noi căi de comercializare a acestora, asumarea riscului în a
întreprinde acţiuni economice etc.

7. Combinare factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce poate


fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.
8. Substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie
printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi
nivel al producţiei. Substituirea este reliefată de rata marginală de substituiri
9. Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile depuse.
Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi randamentul
capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de a crea într-o unitate de
timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de
produs şi pot fi exprimate prin:
10. Randamentul capitalului reflectă câştigul anual corespunzător fiecărei unităţi monetare
investite. Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de capital pentru obţinerea
unei unităţi de efect.
11. Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul producţiei
obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii
adiţionali utilizaţi. Există trei cazuri de randamente: randamente constante; randamente
crescătoare; randamente descrescânde.
12. Productivitatea marginală a unui factor de producţie se determină prin raportarea
modificării producţiei totale la modificarea cantităţii factorului utilizat.
13. Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de producţie. Există:
costul total, care reprezintă cheltuieli minime ce trebuie efectuate pentru a produce o
cantitate de bunuri; costul fix, care reprezintă cheltuieli ce trebuie efectuate chiar dacă nu
se produce nimic (mărimea lui nu este influenţată de volumul producţiei); costul variabil,
care reprezintă acele cheltuieli ale căror mărime variază odată cu nivelul producţiei
(cheltuielile cu materia primă, salariile şi combustibilul); costul marginal, care reprezintă
costul producţiei unei unităţi suplimentare dintr-un anumit produs; costul de oportunitate,
care reprezintă valoarea bunului sau serviciului la care se renunţă.
Bibliografie

 Andrei Cojuhari, Valentina Childescu, Teorie Economică, Chişinău, UTM, 2012, pag. 144 – 169.
 Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. ed. ARC, Chişinău, 2007, p.82– 115.
 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus. Economie (Economics). Economie politică.
Ediţia a XV-ea. Traducere în limba română. Editura Teora, 2001. Pag. 139 – 158, 302,
412 – 415.
 C. Gogoneaţă. Economie politică. Bucureşti, 1995, pag. 77 – 93.
 A. Cojuhari, V. Umaneţ. Bazele teoriei economice. Chişinău, 1993, p.16 – 24, 165 –
167.
 A. Cojuhari. Bazele ştiinţelor economice. Chişinău, 1998, pag. 23 – 48.
 Economie politică. Coordonator V. E. Nechita. Editura Porto-Franco Galaţi, 1991, pag.
68-122.
 N. Dobrotă. Economie politică. Bucureşti: Editura Economică, 1997, pag. 101 – 116,
127 – 137, 141 – 142.