Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Arthur C. Clarke
I
Noapte preistorică
3. Academie
4. Leopardul
5. Întîlnire în zori
6. Evoluţie
7. Zbor special
Iată, în prezent Pasărea cea Mare zbura deasupra viselor lui da Vinci, în
vreme ce însoţitorul ei istovit plana către Pămînt. Într-un arc de cincisprezece
mii de kilometri, etajul inferior avea să reintre în atmosferă, negociind viteza pe
distanţă în drum spre Kennedy. În alte cîteva ore, verificat şi realimentat, va fi
iarăşi pregătit să ridice un alt coechipier pe tărîmul tăcut şi strălucitor unde el
însuşi nu putea ajunge însă niciodată.
Acum, gîndi Heywood Floyd, ne bazăm doar pe propriile mijloace. Cînd se
aprinseră jeturile reactive ale etajului superior, acceleraţia era mult mai blîndă;
într-adevăr, nu simţea decît efectul unei greutăţi aproximativ normale. Dar să se
deplaseze i-ar fi fost imposibil, întrucît "susul" era desemnat chiar de capătul
coridorului. Dacă ar fi comis imprudenţa să-şi părăsească locul, s-ar fi zdrobit
de pereţii din spate.
Tabloului nu-i lipsea un efect oarecum deconcertant, lăsînd impresia că
nava stă în coadă. Pentru Floyd, aşezat în primul rînd, celelalte scaune apăreau
ca fixate pe un perete coborînd vertical sub el. Făcea tot posibilul să ignore ne-
plăcuta senzaţie în clipa în care răsăritul explodă în exteriorul vasului.
În cîteva secunde, luminăţia stacojie trecu în roz, auriu, albastru şi se
metamorfoză în albul orbitor al zilei. Deşi atenuate mult de hublourile
polarizante, razele solare care cercetau încet cabina îl lăsară minute lungi fără
vedere.
Ferindu-şi pe cît posibil ochii cu mîna, Floyd încercă să privească afară.
Aripa în V a spaţioplanului sclipea ca topită, înconjurată de un întuneric de
nepătruns ― iar acel întuneric trebuia să fie plin de stele, pe care nu era chip să
le vadă.
Greutatea se evaporă treptat, simultan cu stingerea reactoarelor, pe
măsură ce vasul intra pe orbită. Tunetul motoarelor se reduse la un urlet
înăbuşit, apoi la o şoaptă, după care încetă cu totul. Dacă n-ar fi fost centura,
Floyd şi-ar fi luat zborul. Şi dacă el unul n-o făcea, stomacul părea să aibă grijă
să-l înlocuiască. Spera din tot sufletul ca pilulele administrate cu o jumătate de
oră şi cincisprezece mii de kilometri în urmă să acţioneze conform specificaţiilor.
O singură dată suferise de rău de spaţiu în cariera sa şi considera că fusese deja
prea mult.
Calmă şi sigură pe sine, vocea pilotului se auzi din nou:
― Vă rugăm să respectaţi regulamentul pentru 0 g. Vom andoca pe Staţia
Spaţială Unu în patruzeci şi cinci de minute.
Stewardesa apăru din spate, înaintînd pe culoarul îngust din dreapta
fotoliilor. Păşea oarecum sacadat, ca şi cum ar fi călcat în smoală. Se menţinea
atentă pe banda galbenă a mochetei Velcro, ce acoperea atît podeaua cît şi
tavanul. Covorul şi tălpile sandalelor ei erau bătute în mii de cîrlige fine, care se
prindeau unii de alţii ca scaieţii. Trucul contribuia mult la liniştirea pasagerilor
dezorientaţi.
― Ceai sau cafea, domnule doctor? întrebă ea vioaie.
― Nu, mulţumesc. Se simţea pus în postura unui sugar nevoit fiind să
soarbă băutura prin tubul de plastic.
Se pregăti să deschidă servieta şi să-şi scoată hîrtiile, dar încurcătura în
care părea să se găsească stewardesa îl opri.
― Doctore Floyd... Îmi permiteţi o întrebare?
― Cum să nu, aprobă el privind pe deasupra ochelarilor.
― Logodnicul meu e geolog la Clavius, rosti domnişoara Simmons
alegîndu-şi cuvintele cu grijă. Nu am primit veşti din partea lui de mai bine de o
săptămînă.
― Îmi pare rău să aud asta, dar poate că se află în exteriorul bazei?
Fata clătină din cap.
― Mă anunţă întotdeauna cînd pleacă într-o expediţie. Vă imaginaţi cît sînt
de îngrijorată, cu toate aceste zvonuri. Epidemia de pe Lună e reală?
― Chiar dacă ar fi, nu e un motiv de panică. Aduceţi-vă aminte, în '98 a
mai fost înregistrată o carantină, cu acel virus de gripă modificat. O mulţime de
oameni s-au îmbolnăvit, însă nimeni nu a murit. Din păcate sînt singurele
lucruri pe care vi le pot spune, conchise el hotărît. Fata se îndreptă din spate,
ceva mai uşurată.
― Oricum, vă mulţumesc mult. Îmi pare rău că v-am răpit din timp...
― Absolut deloc, exclamă Floyd galant, dar nu prea clar. După care se
îngropa în rapoartele tehnice, insipide şi interminabile, într-un ultim şi disperat
efort de a le digera.
În mod cert, odată ajuns pe satelitul natural al Terrei, nu va avea timp
pentru ele.
8. Rendezvous orbital
VĂ RUGĂM PREGĂTIŢI
Paşaportul
Viza
Certificatul medical
Permisul de tranzit
Declaraţia de bagaje
9. Navetă lunară
Blond, înalt şi zvelt, cu chipul lipsit de riduri, astronomul rus nu-şi trăda
cei cincizeci de ani, dintre care zece petrecuţi pe şantierele istovitoare ale
radiotelescopului de pe faţa invizibilă a lunii ― un radiotelescop separat de
emisiunile terestre printr-un zid de piatră de 3000 de kilometri grosime.
― A, Heywood! exclamă bărbatul luîndu-i mîna. Lumea e mai mică decît
credeam. Cum o mai duceţi, tu şi încîntătorii tăi copii?
― Bine sănătoşi, răspunse Floyd călduros, dar cu o figură uşor crispată.
Discutăm adesea despre zilele nemaipomenite de astă-vară. Regreta că nu
reuşea să imprime mai multă sinceritate glasului său, căci gustaseră într-adevăr
vacanţa petrecută în compania lui Dimitri la Odessa, pe parcursul uneia din
revenirile acestuia pe Pămînt.
― Şi tu... presupun că eşti în trecere? se interesă Dimitri.
― Cam aşa ceva, cursa pleacă peste o jumătate de ceas, spuse Floyd. Îl
cunoşti pe domnul Miller?
Ofiţerul se apropiase, dar se menţinea la o distanţă respectoasă, cu
recipientul de cafea în mînă.
― Desigur. Dar vă rog, puneţi chestia aia jos, domnule Miller. În definitiv e
ultima ocazie pentru Heywood să guste o băutură civilizată. Să nu-l lăsăm s-o
piardă! Nu, insist.
Îl urmară pe Dimitri de-a lungul coridorului principal spre camera de
observaţie. Curînd şedeau la o măsuţă, sub o iluminaţie difuză, privind
spectacolul în continuă schimbare al stelelor. Staţia Spaţială Unu avea o
perioadă de rotaţie de un minut, ceea ce producea o gravitaţie artificială egală cu
cea a Lunii. Se constatase că alegerea reprezenta un compromis satisfăcător
între gravitaţia Terrei şi imponderabilitate. Mai mult, oferea pasagerilor aflaţi în
tranzit spre Lună un prilej de aclimatizare.
În exteriorul geamurilor aproape invizibile, planeta mamă şi constelaţiile
mărşăluiau într-o procesiune tăcută. Pentru moment, camera se găsea în
opoziţie cu Soarele, altminteri ar fi fost imposibil să priveşti afară. Chiar şi aşa,
strălucirea Pâmîntului acoperind jumătate din cer eclipsa toate stelele cu
excepţia celor mai strălucitoare.
Luminozitatea lui pălea însă pe măsură ce platforma se îndrepta deasupra
părţii întunecate a planetei; în cîteva minute, Pămîntul urma să se preschimbe
într-un uriaş disc negru, ciuruit de albul lampioanelor oraşelor. Abia atunci
cerul avea să aparţină aştrilor.
― Iar acum, reluă Dimitri după ce dăduse rapid pe gît primul pahar şi se
juca cu un al doilea, ia spune-mi ce-i povestea asta cu epidemia din Sectorul
Statelor Unite? Voiam să mă duc într-acolo, dar ai voştri m-au temperat rapid.
Nu, profesore, mi-au zis, ne pare rău, pentru moment zona se găseşte într-o
carantină deosebit de severă. Am tras toate sforile, degeaba. Aşa că, zi-mi ce se-
ntîmplă?
Floyd oftă. Povestea începea din nou; da, cu cît va ajunge mai repede pe
Lună, cu atît mai bine, socoti în sinea lui. Iar cu voce tare glăsui:
― Carantina, ah... O simplă măsură de precauţie. Nici măcar nu sîntem
siguri dacă-i necesară, însă fireşte, nu putem risca.
― Despre ce boală este vorba, care-i sînt simptomele? E posibil să fie de
origine extraterestră? Nu aveţi nevoie de ajutor din partea serviciilor noastre
medicale?
― Regret, Dimitri, ni s-a cerut să nu dezvăluim absolut nimic. Mulţumim
pentru ofertă, dar cred că o vom scoate singuri la liman.
― Mă rog, mormăi Moisevitch, vizibil neconvins. Mi se pare totuşi curios ca
tocmai tu, un astronom, să fii expediat pe Lună pentru o epidemie.
― Un ex-astronom. Au trecut ani de zile de cînd nu mă mai ocup de
cercetări. Acum mă numesc consultant ştiinţific, adică ştiu cîte puţin din toate.
― Atunci ce ştii despre TMA-1?
Miller mai că se înecă, însă Floyd era construit dintr-un material mai dur.
Se uită ţintă în ochii prietenului său, rostind calm:
― TMA-1? Ce denumire stranie! Unde ai auzit-o?
― N-are importanţă, o întoarse rusul. Nu mă păcăleşti, Heywood. Dacă aţi
dat de necazuri, vreau totuşi să cred că nu veţi aştepta momentul în care orice
ajutor va sosi prea tîrziu.
Miller îşi privi semnificativ ceasul.
― Naveta pleacă în cinci minute, Dr. Floyd. Ar fi cazul să o luăm din loc.
Deşi perfect conştient că dispunea de douăzeci de minute bune, Floyd se
ridică grăbit. Prea grăbit se pare, deoarece uită de gravitaţia redusă. Reuşi să se
prindă însă la timp de măsuţă, prevenind o "decolare" nedorită.
― Mi-a părut bine că te-am întîlnit, Dimitri, spuse niţel cam înfundat.
Călătorie plăcută spre Pămînt; te voi căuta negreşit la întoarce.
Părăsind holul şi strecurîndu-se pe portiţa rezervată Statelor Unite ale
Americii, Floyd remarcă:
― Pfui... a fost pe-aproape! Mulţumesc pentru improvizaţie.
― Ştiţi, doctore... Sper să nu aibă dreptate.
― Dreptate în ce privinţă?
― Atunci cînd afirma că avem în braţe o problemă care ne depăşeşte.
― Asta, accentuă Floyd încruntat, este tocmai ce intenţionez să aflu.
Trei sferturi de oră mai tîrziu, transportorul lunar Aries 1B se desprindea
de Staţie. Forţele şi furia decolării terestre nu se mai făcură simţite. Se auzi doar
un şuierat uşor şi îndepărtat atunci cînd jeturile reactive îşi scuipară gazele în
spaţiu. Acceleraţia dură ceva mai mult de cincisprezece minute; era atît de
blîndă, încît nu ar fi împiedicat pe nimeni să se mişte pe culoarele vehiculului.
Dar, în clipa în care ea încetă, nava nu se mai găsea sub influenţa Pămîntului.
Rupsese barierele gravitaţiei şi se preschimbase într-un planetoid liber şi
independent, gonind pe o traiectorie proprie în jurul Soarelui.
Cabina pe care Floyd o avea la dispoziţie fusese proiectată pentru treizeci
de persoane. Se simţea ciudat şi singur să vadă toate acele locuri libere,
bucurîndu-se de atenţia exclusivă a stewardului şi a stewardesei, fără a-i mai
pune la socoteală pe pilot, copilot şi pe cei doi ingineri de bord. Se îndoia că de-a
lungul timpului cineva mai beneficiase de un asemenea serviciu, iar chestiunea
părea cu atît mai puţin probabilă pentru viitor. Îşi aminti cinica remarcă a unuia
din pontifii de reputaţie îndoielnică: "Acum că avem papalitatea, să ne bucurăm
de ea." Ei bine, se va bucura şi el de călătorie şi de euforia zborului. Odată cu
pierderea greutăţii înlăturase şi grijile, cel puţin pentru o vreme. Cineva afirmase
odinioară că în spaţiu poţi fi îngrozit, dar nu îngrijorat. Avusese perfectă
dreptate.
Stewardul se hotărîse, se vede, să-l facă să se-ndoape pentru toate cele
douăzeci şi patru de ore ale drumului, încît era pus în situaţia de a refuza în
permanenţă porţii nedorite. Dejunarea în condiţiile imponderabilităţii nu
constituia o problemă, în pofida sinistrelor previziuni ale primilor astronauţi.
Şedea la o masă obişnuită, de corpul căreia farfuriile erau fixate ca pe navele
maritime, navigînd pe vreme rea. Felurile de mîncare erau prevăzute la rîndul lor
cu un oarecare element adeziv pentru a le împiedica să pornească la hoinărit
prin încăpere. Astfel că un sos gros lipea friptura de vas, iar salata se menţinea
sub control cu o pastă vîscoasă. Cu un dram de atenţie şi inventivitate, puţine
mîncăruri rămîneau neancorate; singurele lucruri prohibite le reprezentau
supele şi prăjiturile excesiv de sfărîmicioase. Băuturile, se-nţelege, alcătuiau un
domeniu aparte; lichidele se păstrau, pur şi simplu, în tuburi maleabile de mase
plastice.
O întreagă generaţie de voluntari eroici şi anonimi îşi adusese contribuţia
la proiectarea sălii de baie. Floyd o cercetă nu mult după instalarea stării de
imponderabilitate. Se trezi într-o cămăruţă strîmtă, prevăzută cu facilităţile unei
toalete normale de aeronavă, învăluită însă într-o lumină roşie, deosebit de
aspră şi de neplăcută. Literele mari ale unui anunţ atrăgeau privirile: FOARTE
IMPORTANT! PENTRU PROPRIUL DUMNEAVOASTRĂ CONFORT, VĂ RUGĂM CITIŢI CU ATENŢIE
URMĂTOARELE INSTRUCŢIUNI.
Floyd încercă să se aşeze (încă nu se obişnuise cu absenţa forţei
gravitaţionale) şi parcurse anunţul de mai multe ori. Convins că nu
interveniseră modificări, apăsă pe START.
De foarte aproape, un motor electric porni să toarcă, iar el se simţi
antrenat în mişcare. Dînd ascultare celor citite, închise ochii şi aşteptă. După un
minut, un clopoţel scoase un clinchet vioi, iar el se uită în jur.
Stacojiul se transformase într-un alb-rozaliu liniştitor dar, mult mai
important, se găsea din nou sub acţiunea gravitaţiei. Doar o vibraţie
neînsemnată îi trăda caracterul artificial, cauzat de rotaţia întregului
compartiment. Floyd luă o bucată de săpun şi o lăsă să cadă, urmărindu-i
coborîrea lentă. Evalua forţa centrifugă la un sfert din forţa gravitaţională
normală. Prea îndeajuns, căci asigura ca totul să meargă în direcţia potrivită, în
acel loc unde chestiunea conta cu adevărat.
Apasă butonul de oprire şi închise iarăşi ochii. Greutatea i se micşoră
treptat, clopoţelul sună de doua ori, iar lumina stacojie se instala la loc. Uşa se
întredeschise pentru a-i permite trecerea spre cabina, unde căută să păşească
fără de zăbavă pe covor. Noutatea imponderabilităţii dispăruse de mult pentru el
şi era recunoscător sandalelor Velcro că-i permiteau un mers aproximativ
normal.
Timpul avea cu ce să şi-l ocupe, chiar dacă ar fi însemnat să stea şi să
citească numai. Daca rapoartele, dosarele, notele de lucru reuşeau să-l
obosească, putea să-şi conecteze Newspad-ul în circuitul informaţional al navei
şi să parcurgă astfel cele mai recente rapoarte de pe Terra. Unul cîte unul,
ziarele mai importante i-ar fi trecut prin faţa ochilor; cunoştea pe de rost
codurile celor mai importante dintre ele, nefiind nevoit sa consulte lista de pe
spatele aparatului. În memorie ar fi reţinut pagina de titlu, cercetînd cu
rapiditate articolele care l-ar fi interesat. Fiecare din ele avea o referinţă din
două cifre, la tastarea cărora dreptunghiul de mărimea unei mărci poştale s-ar fi
extins la dimensiunile ecranului, înlesnind o lectura comodă. La sfîrşit, aparatul
ar fi reluat automat prima pagina, oferind posibilitatea selecţiei unui alt
comunicat.
Uneori Floyd se întreba daca Ncwspad-ul, laolaltă cu fantastica tehnologie
din spatele lui, constituia ultimul cuvînt al omului în materie de comunicaţii. Se
afla aici, în adîncul spaţiului, îndepărtîndu-se de Pămînt cu mii de kilometri pe
ora şi totuşi era capabil sa recepţioneze orice ştire într-un interval de ordinul
milisecundelor. Evident, însuşi cuvîntul "ziar" constituia un anacronism pripăşit
în mijlocul unei ere a electronicii. Textul se înnoia ceas de ceas, încît numai
citind versiunea în engleză şi-ar fi putut petrece o viaţă întreagă nefăcînd altceva
decît să absoarbă fluxul continuu al informaţiilor.
Era greu să-ţi închipui o îmbunătăţire adusă sistemului. Mai curînd sau
mai tîrziu însă, Floyd nu se îndoia, News-pad-ul avea să fie depăşit, cedînd locul
altuia pe atît de inimaginabil, pe cît ar fi fost el pentru Caxton sau Gutenberg.
Parcurgerea micilor rînduri invoca adesea un alt gînd. Cu cît suportul
tehnologic devenea mai, minunat, cu atît conţinutul informaţiilor era mai trivial,
mai ţipător şi mai cu seamă, deprimant. Accidente, crime, catastrofe naturale,
tragedii, conflicte sau ameninţări, editoriale sinistre ― acestea păreau a constitui
principalul subiect tratat de milioanele de cuvinte răspîndite în eter. Pe de altă
parte, Floyd se întreba dacă fenomenul era cu totul negativ, căci încă cu multă
vreme înainte hotărîse că jurnalele Utopiei ar fi fost teribil de plictisitoare.
Periodic, în cabină îşi făceau apariţia căpitanul şi alţi membri ai
echipajului, schimbînd cîteva vorbe cu el. Îşi tratau distinsul pasager cu
veneraţie încît, deşi ardeau de curiozitate, se arătau prea politicoşi ca să-l
întrebe scopul misiunii, sau măcar să facă simple aluzii.
Mărunţica şi fermecătoarea stewardesă părea a fi singura în largul ei.
După cum Floyd află curînd, provenea din Bali şi adusese, pe lîngă atmosferă, şi
cîte ceva din graţia acelei insule încă virgine. Una din cele mai stranii şi mai
încîntătoare amintiri ale călătoriei a reprezentat-o demonstraţia ei de dans
balinez în condiţiile imponderabilităţii, pe fundalul verde-albăstrui al
Pămîntului.
Pe durata zborului fu o singură perioadă de somn. Luminile se stinseră,
iar Floyd îşi prinse trupul în centuri, împiedicînd o plutire inevitabilă altminteri.
Desigur, cuşeta lăsa impresia lipsei de rafinament, însă la 0 g colţişorul acela
necăptuşit se dovedea mai confortabil decît cea mai luxoasă saltea de pe Pămînt.
Aţipi destul de repede, pentru a se scula după aceea în capul oaselor
somnoros, buimac, complet nedumerit de locul unde se afla. Pentru o secundă
se crezu sub lampadarele discrete ale unui restaurant chinezesc; strălucirea
uşoară a celorlalte cabine întărea impresia. Apoi se îmboldi singur, cu glas
înveselit: "Capul la cutie, băieţaş! Eşti într-o obişnuită navetă selenară şi atîta
tot."
La deşteptare, Luna înghiţise jumătate din cer, iar manevrele de frînare
erau gata de a fi începute. Hublourile plasate în peretele curb, pe un arc larg, se
deschideau peste o boltă neagră şi pustie şi nu asupra corpului ceresc de care
se apropiau, ceea ce îl determină să se grăbească spre cabina de control. Aici,
ecranele camerelor TV din spate îi înfăţişară ultimele faze ale aselenizării.
Munţii lunari se deosebeau total de cei de pe Pămînt; le lipseau
sclipitoarele cuşme de zăpadă, veşmintele verzi ale pădurilor, norii învăluitori.
Totuşi, puternicul contrast dintre lumina şi umbră le conferea o frumuseţe
aparte. Legile esteticii terestre nu-şi găseau aplicabilitatea pe Lună; lumea de
aici fusese croită şi modelată de alte forţe, operînd de-a lungul unor epoci
rămase necunoscute tînărului şi înfloritorului Pămînt, cu trecătoarele sale Ere
Glaciare, cu fluxurile şi refluxurile sale, cu lanţurile muntoase dizolvîndu-se ca
ceaţa înaintea zorilor. Aici bătrîneţea era omniprezentă ― dar nu şi moartea, căci
Luna nu trăise niciodată, pînă acum.
Naveta fu poziţionată deasupra hotarului dintre zi şi noapte. Dedesubt se
încolăcea un haos de umbre furişe şi vîrfuri strălucitoare, izolate, agăţînd
primele raze ale lentului răsărit. Era un loc înfricoşător pentru a încerca o
aselenizare, chiar sprijinit de cea mai modernă aparatură. Însă se îndepărtau
încet de acest loc, înaintînd spre faţa întunecată a satelitului.
Apoi, pe măsură ce ochii i se obişnuiră cu noaptea, Floyd observă că
suprafaţa solului nu era în totalitate întunecată. Pretutindeni izvora o irizaţie
fantomatică, în care munţii, văile şi cîmpiile puteau fi lesne văzute. Pămîntul,
uriaşa Lună a Selenei, scălda peisajul de dedesubt cu radiaţia sa.
Pe panoul pilotului, deasupra ecranelor radar, sclipeau puncte de lumină,
cifrele se-nlănţuiau într-un joc continuu pe displayurile computerelor,
înregistrînd date şi distanţe. Mai aveau de parcurs peste o mie de kilometri cînd
greutatea reveni, odată cu pornirea jeturilor reactive. Un răstimp nesfîrşit Luna
acoperi întregul cer, soarele se scufundă după orizont, ca în final un crater
imens să umple întregul cîmp vizual. Naveta cobora în direcţia vîrfurilor sale
centrale ― şi brusc Floyd observă în apropierea unuia dintre masivi o lumină
intensă, fulgerînd regulat. Pe Pămînt ar fi considerat-o farul unui aeroport şi o
privi cu emoţie. Era dovada că Omul stabilise un alt cap de pod pe Lună.
Craterul se căscase atît de mult, încît versanţii începeau să dispară
dincolo de linia orizontului, iar gropile care-i punctau interiorul să-şi dezvăiuie
realele dimensiuni. Unele din ele, aşa mărunte cum păreau din spaţiu, măsurau
totuşi kilometri în diametru, fiind capabile să înghită cu uşurinţă oraşe întregi.
Sub comandă automată, naveta lunecă din înălţimea cerului înstelat spre
tărîmul sterp, scînteietor în bătaia razelor reflectate de Pămînt. Acoperind
fluieratul motoarelor şi zgomotul bip-bip-urilor electronice rostogolite în cabină,
o voce se auzi chemînd de undeva:
― Control Clavius către Special 14. Vă apropiaţi binişor. Vă rugăm
efectuaţi verificarea manuală a mecanismelor de asolizare, a presiunii hidraulice
şi a amortizoarelor.
Pilotul acţiona o serie de întrerupătoare, becuri verzi se aprinseră şi se
stinseră şi transmise la rîndu-i:
― Verificările manuale încheiate. Sistemele de asolizare, presiunea,
amortizoarele în ordine.
― Recepţionat, confirmă Luna, iar coborîrea continuă fără alte mesaje,
exceptîndu-le pe cele schimbate de maşini, transmiţîndu-şi impulsuri binare în
secvenţe de mii de ori mai rapide decît ritmul în care comunicau făuritorii lor.
Unele dintre vîrfurile munţilor se aflau deja deasupra navetei; solul se
găsea la numai cîteva sute de metri, iar farul de direcţionare scapără neobosit
peste un grup de clădiri joase şi vehicule ciudate.
Pe durata ultimelor etape ale aselenizării, motoarele generară o melodie
stranie; o succesiune de pulsaţii impuse de execuţia corecţiilor finale. Deodată,
un nor dens de praf ascunse totul, jeturile scoaseră un ultim bas profund, iar
naveta se legănă o clipă, asemeni unei bărci săltate de valuri. Şi se scurseră
multe minute pînă ce Floyd acceptă cu adevărat liniştea care-l învăluise brusc şi
gravitaţia uşoară ce-i lega de podea.
Încheiase, fără incidente şi în ceva mai mult de o singură zi, incredibila
călătorie la care oamenii visaseră vreme de două mii de ani. La capătul unui
zbor normal, de rutină, păşise în sfîrşit pe solul selenar.
10. Baza Clavius
Plonjară apoi într-o despicătură care-i conduse repede sub nivelul solului.
O poartă masivă se trase în lături, apoi se închise în urma lor. Procedeul se
repetă de încă două ori. Abia cînd ultimul panou blindat culisă la loc, aerul se
auzi năvălind în încăperea tubulară de la intrarea Bazei.
După un scurt drum printr-un tunel străbătut de cabluri şi conducte,
vibrînd de reverberaţiile unui duduit îndepărtat, ajunseră în sectorul executiv,
iar Floyd se regăsi printre familiarele maşini de scris, hărţi şi calculatoare,
telefoane ţîrîind încontinuu. Oprindu-se înaintea uşii cu placheta ADMINISTRATOR,
Halvorsen îşi preveni diplomatic însoţitorii:
― Dr. Floyd şi cu mine vom întîrzia cîteva momente.
Ceilalţi încuviinţară, dispărînd în josul coridorului. O siluetă mică şi
agitată îl întrerupse însă pe Halvorsen înainte să-l poftească pe Floyd în birou,
înghesuindu-se în el.
― Tăticule! Ai fost Afară! Şi mi-ai promis c-o să mă iei cu tine!
― Diana, exclamă tatăl cu tandreţe exasperată, ţi-am spus c-am să te iau
dacă e posibil. A trebuit să mă grăbesc să-l întîmpin pe domnul doctor Floyd.
Dumnealui tocmai a sosit de pe Pămînt. Acum dă frumos mîna cu dumnealui.
Fetiţa ― Floyd îi aprecie vîrsta la circa opt ani ― întinse o mînuţă
subţiratică. Chipul ei îi era vag familiar şi brusc Floyd remarcă zîmbetul
enigmatic al administratorului. Tulburat, înţelese.
― Nu-mi vine să cred! Cînd am fost ultima dată aici avea numai cîteva
luni.
― Păi da, săptămînă trecută şi-a sărbătorit cea de-a patra aniversare, îi
răspunse plin de mîndrie interlocutorul. Copiii se dezvoltă altfel în gravitaţie
redusă. Nu îmbătrînesc la fel de repede ― şi trăiesc mai mult decît noi.
Floyd o privi fascinat pe "domnişoara" sigură de sine dinaintea sa,
observîndu-i ţinuta graţioasă şi neobişnuit de delicata structură osoasă.
― Îmi pare bine să te văd, Diana. După care ceva, poate curiozitatea, poate
politeţea, îl determină să întrebe: Ţie ţi-ar place să mergi pe Pămînt?
Ochii fetiţei se rotunjiră a uimire, apoi ea scutură din cap şi spuse:
― E un loc tare urît; te loveşti cînd cazi jos. Şi-s prea mulţi oameni.
Aşadar aici, reflectă Floyd, se află prima generaţie de Născuţi în Spaţiu;
vor fi tot mai mulţi în anii ce vin. Deşi era tristeţe în gîndul lui, prezentă era şi o
mare speranţă. Cînd Pămîntul avea să fie îmblînzit şi liniştit pe deplin, şi poate
puţin obosit, încă se va găsi loc pentru cei ce iubesc libertatea, pentru pionieri,
pentru aventurierii fără de odihnă. Însă de această dată uneltele lor nu vor mai
fi puşca şi toporul, canoea şi căruţa, ci energia nucleară, jeturile plasmatice şi
fermele hidroponice. Clipa în care Terra, ca orice mamă, avea să-şi ia rămas bun
de la copii se apropia cu repeziciune.
Cu un amestec de promisiuni şi ameninţări, Halvorşen reuşi să-şi
îndepărteze odrasla. Îl conduse pe Floyd într-un birou nu mai mare de doi metri
pătraţi, dar care conţinea totuşi facilităţile şi însemnele tipice unui şef de
departament cu un salariu anual de 50.000 dolari . Portrete autografiate ale
unor politicieni, printre care Preşedintele Statelor Unite şi Secretarul General al
ONU, ornau unul din pereţi, în vreme ce fotografiile cu semnătură ale cîtorva
astronauţi celebri acopereau în mare parte un altul.
Floyd se scufundă într-un fotoliu de piele, unde fu servit cu un pahar de
"sherry", curtoazie a laboratoarelor biochimice.
― Cum stau lucrurile, Ralph? întrebă Floyd, sorbind cu precauţie din
băutură, apoi cu mulţumire.
― Nu foarte rău, replică Halvorsen. Totuşi, ceva trebuie să cunoşti înainte
de a merge dincolo.
― Ce anume?
― Mă rog, cred că nu greşesc dacă clasific problema ca fiind de natură
psihologică, oftă Halvorsen.
― Ah?
― Încă nu e serioasă, dar se agravează pe zi ce trece.
― Cortina trasă în jur.
― Exact. Oamenii mei au devenit foarte îngrijoraţi. La urma urmei,
majoritatea dintre ei au rude pe Pămînt şi aceste rude consideră probabil că ei
sînt morţi datorită epidemiei.
― Sincer îmi pare rău, însă nu am găsit o poveste mai plauzibilă. Asta,
pînă acum a ţinut. Apropo, l-am întîlnit pe Moisevitch pe Platformă ― pînă şi el
luase plasă.
― Presupun că serviciile de securitate sînt mai mult decît fericite.
― Nu foarte. De TMA-1 auzise. Zvonurile încep să se împrăştie. Dar
categoric, nu ne putem asuma responsabilitatea unui comunicat pînă ce nu ştim
ce naiba este şi dacă nu cumva prietenii noştri chinezi se ascund în spatele lui.
― Dr. Michaels crede că a găsit răspunsul. Arde de ne răbdare să ţi-l
spună.
Floyd îşi goli paharul.
― Iar eu ard de nerăbdare să-l ascult! Să mergem.
11. Anomalie
― V-aţi gîndit cumva la aşa ceva? întrebă Floyd, indicînd cu mîna afară pe
hublou. Dacă-i vorba de un depozit de rezervă, lăsat în urmă de o expediţie care
nu s-a mai întors?
― Este o posibilitate, admise Michaels. Cîmpul magnetic îi marca fără greş
poziţia, aşa că nu ar fi fost probleme să o localizeze. Dar e destul de mică ― nu
ar putea conţine prea mult în materie de provizii.
― De ce nu? interveni Halvorsen. Cine ştie cît de mari erau? Poate că
măsurau doar cincisprezece centimetri înălţime, ceea ce ar conferi obiectului
proporţiile unui bloc de douăzeci sau treizeci de etaje.
Michaels înclină din cap.
― Nu merge, protestă el. Nu poţi avea creaturi mici şi foarte inteligente; ai
nevoie de o dimensiune minimă pentru
creier.
Floyd observase că de obicei Halvorsen şi Michaels adoptau puncte de
vedere opuse, fără ca acest fapt să ducă şi la existenţa unor fricţiuni personale
între cei doi. Păreau să se respecte; pur şi simplu erau de acord să se contrazică
reciproc.
Şi oricum, la puţine concluzii comune se putea ajunge în privinţa naturii
lui TMA-1, sau a Monolitului Tycho după cum preferau alţii să fi spună,
păstrînd o parte din abreviere, în cele şase ceasuri scurse de la aselenizare,
Floyd ascultase zeci de ipoteze, însă nu se raliase nici uneia din ele. Mausoleu,
punct de supraveghere, mormînt, instrument geofizic erau probabil sugestiile
favorite, iar unii din protagonişti se încălzeau deosebit de tare în susţinerea lor.
Se încheiaseră deja o mulţime de pariuri şi o groază de bani aveau să treacă
dintr-o mînă în alta atunci cînd adevărul avea să fie în cele din urmă cunoscut ―
dacă avea să fie.
Pînă în acel moment, materialul dur şi negru al lespezii rezistase
încercărilor oarecum timide ale lui Michaels şi ale colegilor săi de a preleva
mostre. N-aveau nici o îndoială că un laser ar fi tăiat substanţa ― deoarece,
desigur, nimic n-ar fi rezistat acelei înfricoşătoare concentrări de energie ― însă
decizia utilizării unor astfel de măsuri violente fusese lăsată pe seama lui Floyd.
Iar acesta hotărîse deja că înainte de a apela la artileria grea a laserilor, trebuiau
întrebuinţate razele X, impulsurile sonice, fasciculele de neutroni şi toate
celelalte metode nedistructive de investigaţie. Să distrugi ceva ce nu înţelegi
constituie semnul barbarului; dar poate că oamenii erau barbari în comparaţie
cu constructorii acestui lucru.
De unde putuseră să vină? Luna însăşi? Nu, cu totul imposibil. Dacă
existase vreodată viaţă pe această lume pustie, fusese negreşit distrusă în
timpul ultimei perioade de formare a craterelor, cînd aproape întreaga suprafaţă
lunară atinsese temperatura de topire.
Pămîntul? Puţin probabil, deşi nu cu totul imposibil. Orice civilizaţie
terestră avansată, probabil neumană, din pleistocen ar fi lăsat multe alte urme
ale existenţei sale. Am fi ştiut de ea cu mult înainte de a păşi pe Lună, medita
Floyd.
Rămîneau două alternative, planetele şi stelele. Dar toate dovezile infirmau
prezenţa inteligenţei altundeva în Sistemul Solar şi chiar a vieţii în general,
exceptînd Pămîntul şi planeta Marte. Planetele interioare erau prea încinse, cele
exterioare prea reci, dacă nu coborai la adîncimi unde presiunile să atingă sute
de tone pe centimetru pătrat.
Aşadar, poate că vizitatorii veniseră din stele, deşi într-un anume fel era şi
mai incredibil. În vreme ce privea în sus, spre constelaţiile împrăştiate pe cerul
selenar de abanos, Floyd îşi reaminti de cîte ori colegii săi de universitate
"dovediseră" călătoria interstelară ca fiind irealizabilă. Drumul de la Pămînt la
Lună impresiona încă, iar cel mai apropiat astru era de o sută de milioane de ori
mai îndepărtat... Să speculeze însemna să piardă timpul; trebuia să aştepte pînă
la adunarea unor date suplimentare.
― Vă rugăm puneţi-vă centurile de siguranţă şi asiguraţi obiectele mobile,
se auzi brusc din difuzorul cabinei. Pantă de patruzeci de grade înainte.
Două indicatoare cu lumini pîlpîitoare apăruseră la orizont, iar vehiculul
manevra ca să se înscrie între ele. Floyd abia îşi potrivise curelele cînd
laboratorul se înclină la marginea unei văi cu adevărat îngrozitoare, începînd să
coboare o pantă acoperită cu pietriş, mai abruptă decît acoperişul unei case.
Lumina Pămîntului, bătînd din spate, oferea acum prea puţin ajutor, aşa că
farurile vehiculului fuseseră aprinse. Cu mulţi ani înainte Floyd zăbovise pe
buza Vezuviului, privind interiorul craterului; îşi putea imagina cu uşurinţă că
astăzi cobora în el, iar senzaţia nu se număra printre cele mai plăcute.
Coborau una din terasele interioare ale lui Tycho; cîteva sute de metri mai
încolo terenul devenea din nou orizontal. Cu vehiculul tîrîndu-se în josul pantei,
Michaels arătă cu mîna dincolo de cîmpia întinsă în faţă.
― Iată-i, exclamă el.
Floyd încuviinţă; observase deja ciorchinele de lumini roşii şi verzi la cîţiva
kilometri depărtare şi îşi menţinu ochii asupra lor, în vreme ce laboratorul mobil
îşi croia cu delicateţe drum pe pantă. Nu exista nici o îndoială că vehiculul se
afla sub control, totuşi nu respiră liniştit pînă nu se găsiră iarăşi pe teren plat.
Era capabil să vadă ― sclipind asemeni unor baloane de argint în reflexiile
Terrei ― un grup de domuri presurizate: adăposturile temporare ale lucrătorilor
de la obiectiv. Lîngă ele se găsea un turn radio, un utilaj de forare, Cîteva
vehicule parcate şi o movilă înaltă de rocă sfărîmată, probabil materialul excavat
pentru a scoate la lumină monolitul. Mica tabără din pustietate părea foarte
singuratică şi vulnerabilă în faţa forţelor naturii înconjurătoare. Nu se zărea nici
un semn de viaţă şi nici un indiciu privitor la scopul prezenţei omului aici, atît
de departe de casă.
― Acum puteţi vedea craterul, zise Michaels. Acolo în dreapta, la vreo sută
de metri de antena radio.
Asta-i deci, îşi spuse Floyd, în vreme ce vehiculul se îndrepta spre domuri,
oprindu-se apoi la marginea craterului. Pulsul i se acceleră atunci cînd se aplecă
înainte pentru o privelişte mai bună. Vehiculul începu să coboare precaut pe o
rampă de rocă compactată. Şi acolo, exact ca în fotografii, se ridica TMA-I
Floyd privi, clipi din ochi, clătină din cap şi privi din nou. Chiar în lumina
strălucitoare a planetei-mamă era dificil să distingi obiectul; prima lui impresie
fu aceea a unui dreptunghi plat ce ar fi putut fi decupat din indigo negru. Nu
părea să aibă deloc grosime. Fireşte, la mijloc era o iluzie optică; deşi avea
înainte un corp solid, acesta reflecta atît de puţin lumina încît permitea să i se
observe doar conturul.
Pasagerii păstrară tăcerea pe durata coborîrii în crater. Prezent era un
amestec de veneraţie şi incredulitate ― neîncrederea că, dintre toate lumile,
Luna cea moartă dezvăluise această fantastică surpriză.
Autolaboratorul se opri la circa şase metri de lespede, manevrînd astfel ca
toţi pasagerii să o poată examina. Dar, dincolo de forma perfect geometrică a
obiectului, nu mai erau multe de văzut. Nu avea semne sau abateri de la negrul
lui total. Reprezenta însăşi cristalizarea nopţii şi vreme de o clipă, Floyd se
întrebă dacă nu era într-adevăr o formaţiune naturală, născută din focurile şi
presiunile prezente la crearea Lunii. Însă această vagă posibilitate, ştia, fusese
deja examinată şi abandonată.
La un semnal, reflectoarele din jurul buzei craterului fură aprinse, iar
lumina naturală fu înlocuită de o strălucire mult mai puternică. În vidul selenar,
razele lor erau desigur invizibile; formau însă elipse de un alb orbitor, centrate
pe monolit. Iar acolo unde îi atingeau materialul, suprafaţa întunecată părea să
le înghită.
Cutia Pandorei, socoti Floyd cu un brusc sentiment de nelinişte, aşteptând
să fie deschisă de Omul curios. Ce va găsi el înăuntru?
14. Ascultătorii
III
Între planete
15. Discovery
Nava se afla la numai treizeci de zile de Pămînt şi totuşi lui David Bowman
nu-i venea adeseori să creadă că trăise vreodată altundeva în afara micii lumi
închise din interiorul lui Discovery. Toţi anii de antrenament, misiunile
anterioare de pe Lună şi Marte, păreau să aparţină unui alt bărbat, într-o altă
existenţă.
Frank Poole admitea că simte aceleaşi lucruri, afirmînd uneori în glumă că
regretă faptul că cel mai apropiat psihiatru se găsea la o sută de milioane de
kilometri distanţă. Însă acest sentiment de izolare şi singurătate era uşor de
înţeles şi nu semnala o anormalitate. În cei cincizeci de ani de cînd oamenii se
aventuraseră în spaţiu, nu mai existase nici o expediţie asemeni acesteia.
Proiectul demarase cu cinci ani în urmă sub numele de Jupiter ― prima
expediţie umană dus-întors către cea mai mare din planete. Nava era aproape
pregătită pentru călătoria de doi ani cînd, oarecum neaşteptat, profilul misiunii
se modificase.
Discovery avea să meargă în continuare către Jupiter, însă nu se va mai
opri acolo. Nici măcar nu avea să încetinească în sistemul jupiterian, ci din
contra, urma să folosească cîmpul gravitaţional al gigantului pentru a-şi face
vînt şi mai departe de Soare. Asemeni unei comete, va atinge marginile
Sistemului Solar către ţinta ei finală, gloria inelată a lui Saturn. Şi fără a se mai
întoarce vreodată.
Pentru Discovery drumul se va sfîrşi acolo; totuşi, echipajul nu nutrea
cîtuşi de puţin intenţia de a se sinucide. Dacă totul mergea bine, aveau să se
întoarcă pe Pămînt în şapte ani, din care cinci scurgîndu-se asemeni unei clipe
în somnul lipsit de vise al hibernacolelor, în aşteptarea neconstruitului încă
Discovery II.
Termenul "salvare" era evitat cu grijă în toate documentele şi declaraţiile
de presă ale Agenţiei de Astronautică; implica posibilitatea unui anumit eşec al
planurilor şi de aceea cuvîntul agreat era "re-achiziţie". Dacă ceva nu mergea
conform previziunilor, nu se punea problema unei operaţiuni de salvare la o
distanţă de un miliard şi jumătate de kilometri de Pămîrit.
Era un risc calculat, ca cel al tuturor expediţiilor în necunoscut, însă
jumătate de secol de cercetări dovediseră hibernarea artificială ca fiind perfect
sigură, deschizînd astfel noi perspective călătoriei spaţiale. Pînă la această
misiune totuşi, ele nu fuseseră exploatate pe deplin.
Cei trei membri ai echipei de cercetare, de care nu va fi nevoie pînă la
ultima fază a apropierii de Saturn, urmau să doarmă pe întreg parcursul
drumului. Se economiseau în acest mod tone de alimente şi de alte consumabile;
la fel de important, echipa avea să fie proaspătă şi atentă, şi nu obosită de o
călătorie de zece luni, în momentul intrării în acţiune.
Discovery urma să intre pe o orbită în jurul lui Saturn, devenind un nou
satelit al giganticei planete. Se va deplasa înainte şi înapoi pe o elipsă de trei
milioane de kilometri care o va aduce lîngă Saturn, apoi printre orbitele
sateliţilor săi majori. Astronauţii urmau să dispună de o sută de zile în care să
cartografieze şi să studieze o lume cu o suprafaţă de opt ori mai mare decît cea a
Terrei şi înconjurată de o pleiadă de cel puţin cincisprezece sateliţi ― unul dintre
ei la fel de mare ca Mercur.
Probabil acolo se găseau suficiente minuni pentru secole de studiu; prima
expediţie nu putea fi decît o recunoaştere preliminară. Tot ce vor găsi va fi
transmis prin radio pe Pâmînt astfel încît, chiar dacă exploratorii nu se vor mai
întoarce, descoperirile lor nu vor fi pierdute.
La finalul celor o sută de zile, Discovery va trage cortina. Echipajul va intra
în hibernare şi doar sistemele esenţiale vor continua să funcţioneze, vegheate de
neobositul creier electronic al vasului. Nava se va roti în jurul lui Saturn pe o
orbită determinată cu o astfel de precizie încît şi într-o mie de ani oamenii aveau
să ştie unde să o caute. Dar numai după cinci ani, potrivit planurilor actuale,
Discovery II va sosi acolo. Chiar dacă va întîrzia un an sau doi, pasagerii
adormiţi nu vor simţi vreo diferenţă. Pentru ei, ceasul va fi oprit, aşa cum se
oprise deja pentru Whitehead, Kaminski şi Hunter.
Uneori Bowman, Comandantul lui Discovery, îşi invidia colegii inconştienţi
din pacea îngheţată a hibernacolelor. Erau liberi de orice răspundere şi feriţi de
plictiseală; pînă la destinaţie, lumea exterioară încetase să existe pentru ei.
Dar pe ei această lume îi veghea prin intermediul displayurilor biologice.
Îngrămădite printre instrumentele punţii de control se găseau cinci panouri
mici, marcate Hunter, Whitehead, Kaminski, Poole şi Bowman. Ultimele două
erau albe, lipsite de viaţă; timpul lor nu avea să vină decît după un an. Celelalte
prezentau constelaţii de lumini verzui vestind că totul merge bine, pe fiecare din
ele aflînduse ecrane unde o serie de spoturi liniare trasau ritmurile lente ale
pulsului, respiraţiei şi activităţii cerebrale.
Erau momente cînd Bowman, deşi perfect conştient de inutilitatea măsurii
întrucît alarma ar fi sunat numaidecît dacă ceva ieşea din limitele normalului,
conecta circuitul audio. Asculta pe jumătate hipnotizat bătăile infinit de încete
ale inimilor colegilor săi, cu ochii fixaţi pe curbele sincrone de pe ecran.
Cele mai fascinante erau displayurile de monitorizare a semnăturile
electronice aparţinînd unor personalităţi ce existaseră cîndva şi care într-o bună
zi aveau să existe iarăşi. Liniile luminoase erau lipsite de vîrfuri şi de văi, de
exploziile electrice marcînd activitatea unui creier treaz, sau chiar a unuia în
stare de somn. Dacă mai exista o urmă de conştiinţă, atunci ea se găsea dincolo
de capacitatea de detecţie a instrumentelor şi dincolo de memoria umană.
Acest ultim adevăr Bowman îl ştia din proprie experienţă. Înainte de a fi
selectat pentru misiune, reacţiile sale la hibernare fuseseră testate îndelung. Nu
ştia încă cu siguranţă dacă pierduse o săptămînă din viaţă sau dacă-şi amînase
eventuala moarte cu acelaşi interval de timp.
Atunci cînd electrozii îi fuseseră ataşaţi pe frunte iar generatorul inductor
de somn începuse să pulseze, înaintea ochilor văzuse un efemer aranjament de
modele caleidoscopice în mişcare. Apoi ele se topiseră, iar întunericul îl înghiţise.
Nu simţise injecţiile, cu atît mai puţin cea dintîi atingere a frigului în momentul
în care temperatura corpului îi fusese redusă la numai cîteva grade deasupra lui
zero.
16. Hal
Dar în prezent Texasul nu era vizibil şi chiar Statele Unite erau dificil de
observat. Deşi jetul reactiv al motoarelor, fusese oprit de mult, Discovery încă
naviga cu trupul în formă de săgeată îndreptat în direcţie opusă Terrei, cu
întregul echipament de studiu optic aţintit spre planetele exterioare unde se afla
destinaţia ei.
Un telescop era însă mereu îndreptat către Pămînt. Fusese montat ca o
cătare de armă pe marginea antenei de comunicaţii, asigurînd menţinerea
continuă a parabolei pe direcţia prescrisă. Atît timp cît Pămîntul rămînea centrat
în crucea telescopului, vitala legătură de comunicaţii se păstra intactă, iar
mesajele circulau într-un sens sau altul de-a lungul unui invizibil fascicul ce se
lungea zilnic cu un milion de kilometri.
Cel puţin o dată în fiecare cart Bowman privea spre casă prin telescopul de
aliniere. Deoarece Pămîntul se situa acum mult înapoi spre Soare, prezenta lui
Discovery emisfera sa întunecată, iar pe ecranul central de observaţie planeta
apărea asemeni unei semilune argintii, strălucitoare, ca o altă Venus.
Era greu să identifici trăsături geologice pe acel arc alb în continuă
micşorare, căci norii şi reflexiile luminii le ascundeau, însă chiar şi porţiunea
întunecată fascina, punctată fiind de luminile oraşelor. Uneori acestea ardeau
cu o flacără constantă, alteori clipeau, cînd deplasările atmosferice treceau pe
deasupra lor.
Existau de asemenea şi perioade în care Luna, de pe orbita ei, dezvăluia ca
un lampion mările şi continentele Pămîntului. Atunci, cu o tresărire de
recunoaştere, Bowman putea distinge coaste familiare sclipind în spectrala
lumină selenară. Iar alteori, cînd Pacificul era calm, reuşea să observe chipul
Lunii reflectat în apele sale, aducîndu-şi aminte de nopţi petrecute sub palmieri
din lagune tropicale.
Şi totuşi nu nutrea regrete pentru acele frumuseţi pierdute. Le trăise pe
toate în cei treizeci şi cinci de ani ai vieţii şi era hotărît să le guste iarăşi, cînd se
va întoarce bogat şi celebru. Adevărat, între timp distanţa le făcea să pară şi mai
preţioase încă.
Al şaselea membru al echipajului nu avea astfel de probleme, întrucît nu
era uman. Avansatul computer HAL 9000 constituia creierul şi sistemul nervos
al vasului.
Hal ― (de la Heuristicaliy programmed ALgorithmic computer, atît şi nimic
mai puţin) reprezenta capodopera celei de a treia generaţii de computere. Aceste
generaţii păreau să fie despărţite de intervale de circa douăzeci de ani, iar gîndul
că apariţia alteia era deja iminenta îngrijora o bună parte a populaţiei.
Prima animase anii' 40, cînd demult depăşitul tub electronic făcuse
posibilă existenţa unor moroni neîndemînatici şi rapizi precum ENIAC şi
succesorii săi. Apoi, prin 1960 a apărut microelectronica. Odată cu ea a devenit
limpede că inteligenţe artificiale cel puţin la fel de puternice ca omul nu trebuiau
să fie mai voluminoase decît o masă de birou ― dacă ştiai cum anume să le
construieşti.
Probabil nimeni nu avea să ştie vreodată; nu conta. În anii '80, Minsky şi
Good demonstraseră că reţelele neuronice se puteau genera automat,
reproducîndu-se potrivit oricărui program arbitrar de învăţare. Creierele
artificiale puteau fi crescute într-un proces izbitor de apropiat de cel al
dezvoltării unuia uman. În orice caz, detaliile precise n-aveau cum să fie
cunoscute, şi chiar dacă ar fi fost, ar fi depăşit de mii de ori puterea de
înţelegere a minţii omeneşti.
Indiferent de modul de funcţionare, rezultatul final îl reprezenta o
inteligenţă artificială care reproducea ― unii filozofi preferau termenul de a
mima ― cea mai mare parte a activităţilor creierului uman, dar mult mai rapid şi
mai precis. Costa extrem de mult; se construiseră doar cîteva unităţi din seria
Hal 9000. Fusese însă suficient ca vechea glumă, "întotdeauna e mai uşor să
faci creiere organice fără a fi calificat", să înceapă să sune puţin a gol.
Hal fusese pregătit pentru această misiune la fel de minuţios ca şi colegii
săi umani, dar de multe ori mai rapid; pe lîngă viteza sa de achiziţie a datelor, el
nu dormea niciodată. Principala lui sarcină era aceea de a supraveghea
sistemele de suport vital, verificînd încontinuu presiunea oxigenului,
temperatura, etanşeitatea carcasei, nivelul de radiaţii şi toţi ceilalţi factori de
care depindea viaţa fragilei încărcături umane. Era capabil să întreprindă
complicate manevre de navigaţie şi să execute cuvenitele corecţii la momentul
potrivit. Şi mai controla hibernacolele, executînd modificările necesare, injectînd
infime cantităţi de lichid intravenos ce menţineau în viaţă organismul.
Prima generaţie de computere primeau inputul prin intermediul
tastaturilor, răspunzînd cu imprimante de viteză sau ecrane vizuale. Hal putea
să răspundă în acelaşi mod, dar majoritatea comunicaţiilor cu colegii săi de bord
o efectua prin cuvînt vorbit. Poole şi Bowman i se adresau lui Hal ca unei fiinţe
omeneşti, iar el replica într-o engleză perfectă, asimilată în timpul săptămînilor
scurtei sale copilării electronice.
Dacă Hal era sau nu capabil de gîndire constituia o întrebare al cărei
răspuns fusese dat de matematicianul englez Alan Turing în 1940. Turing
arătase că, în caz că cineva ar fi reuşit să poarte o conversaţie prelungită cu o
maşină ― prin mijlocirea tastaturii sau a microfonului, nu importa ― fără să
distingă replicile computerului de cele pe care le-ar fi dat o persoană, atunci
însemna că maşina gîndeşte, după orice definiţie a termenului. Iar Hal trecea cu
uşurinţă testul Turing.
Exista chiar posibilitatea ca la un moment dat Hal să preia comanda
navei. În caz de necesitate, dacă nimeni nu răspundea semnalelor sale, urma să
încerce să trezească membrii adormiţi ai echipajului prin stimuli electrici şi
chimici. Dacă nici ei nu ar fi reacţionat, ar fi semnalizat Pămîntului aşteptînd
noi instrucţiuni.
Iar dacă Pămîntul ar fi rămas la rîndul lui tăcut, el ar fi fost nevoit să ia
acele măsuri pe care le-ar fi considerat adecvate siguranţei şi continuării
misiunii ― al cărui scop real numai el îl cunoştea, scop pe care colegii săi umani
nu puteau nici să-l ghicească.
Poole şi Bowman se referiseră adesea la propriile lor persoane ca la
îngrijitori sau oameni de serviciu pe o navă perfect capabilă să-şi poarte singură
de grijă. Ar fi fost uimiţi şi probabil puţin indignaţi să descopere cît adevăr
conţinea gluma lor.
Programul zilnic fusese planificat cu multă grijă şi, cel puţin din punct de
vedere teoretic, Bowman şi Poole ştiau cu exactitate ce trebuiau să facă în
fiecare moment al zilei. Operau pe baza unor carturi de douăsprezece ore, cu
alte douăsprezece ceasuri pauză, supraveghind alternativ vasul şi nedormind
niciodată în acelaşi timp. Ofiţerul de serviciu rămînea pe puntea de control, în
vreme ce ajutorul său se ocupa de menajul general, inspecta nava, rezolva
problemele neaşteptate ce se iveau continuu, ori se relaxa în cuşeta sa.
Deşi Bowman fusese numit oficial Căpitan pentru această fază a misiunii,
un observator din afară n-ar fi fost în stare să deducă faptul. El şi Poole
schimbau rolurile, rangurile şi responsabilităţile la fiecare jumătate de zi. Acest
lucru îi menţinea pe amîndoi în starea de spirit optimă, minimiza posibilităţile
de apariţie a fricţiunilor şi servea scopului de sută la sută redundanţă.
Ziua lui Bowman începea la 0600, timpul vasului ― Timpul Universal de
Efemeridă al astronomilor. Dacă întîrzia, Hal dispunea de o colecţie întreagă de
bipuri şi clinchete care să-i aducă aminte de îndatoriri, dar pe care nu le folosise
încă niciodată. Ca un test, Poole deconectase o dată alarma: Bowman se trezise
automat la ora potrivită.
Primul său act oficial al zilei era să avanseze timerul de control al
Hibernării cu douăsprezece ore. Dacă operaţiunea nu era executată de două ori
la rînd, Hal trebuia să presupună că atît el cît şi Poole erau incapacităţi, luînd
măsurile de rigoare.
Îşi făcea toaleta şi exerciţiile fizice înainte de a servi micul dejun în faţa
ediţiei de dimineaţă a lui World Times, transmisă prin fax. Pe Pămînt nu citise
niciodată atît de atent ziarul ca acum; chiar şi cele mai neînsemnate ştiri
mondene, cele mai vagi zvonuri politice îi absorbeau interesul atunci cînd
apăreau pe ecran.
La 0700 îl elibera pe Poole de pe puntea de control, aducîndu-i un
recipient de cafea de la bucătărie. Dacă, cum sa întîmplă cel mai adesea, nu era
nimic de raportat şi nimic de întreprins, se aşeza să controleze cadranele
instrumentelor, conducînd o serie de teste pentru a depista eventuale
deranjamente. Pe la 1000 această operaţiune se sfîrşea şi începea perioada de
studiu.
Bowman jucase rolul elevului mai bine de jumătate din viaţă şi avea să
continue studiul pînă la pensie. Mulţumită revoluţiei din tehnica de asimilare şi
de mînuire a informaţiei poseda deja echivalentul a două sau trei diplome de
absolvire ― şi, lucru mai important, reţinuse nouăzeci la sută din ceea ce
învăţase.
Cu cincizeci de ani în urmă ar fi fost considerat specialist în astronomie,
cibernetică şi propulsie spaţială ― deşi probabil ar fi respins eticheta cu
neprefăcută indignare. Bowman nu reuşise niciodată să-şi focalizeze interesul
exclusiv asupra unui subiect. În ciuda avertismentelor sumbre ale instructorilor,
insistase să absolve cursul de astronautică generală, un curs cu o programă
vagă şi încîlcită destinat celor cu un IQ sub 130 şi care n-aveau niciodată să
atingă vîrfurile profesiunii lor.
Decizia lui se dovedise însă justă; acel refuz de a se specializa îi conferise
calificarea unică pentru sarcina actuală. Cam în acelaşi mod, Frank Poole,
peiorativ autodesemnîndu-se ca practician în biologie spaţială, constituise o
alegere ideală ca secund. Amîndoi, la nevoie cu ajutorul vastelor depozite de
informaţii ale lui Hal, puteau face faţă oricărei probleme ce-ar fi fost posibil să se
ivească pe durata călătoriei, atît timp cît îşi menţineau minţile treze şi alerte,
rememorînd continuu instrucţiunile primite.
Vreme de două ore, de la 1000 la 1200, Bowman se angaja într-un dialog
cu profesorul său electronic, verificîndu-şi cunoştinţele generale sau asimilînd
materiale specifice misiunii. Studia planurile navei, diagrame de circuit,
alternative de drum, citind tot ce se ştia despre Jupiter, Saturn şi îndepărtatele
lor sisteme de sateliţi.
La miezul zilei se retrăgea în cambuză, lăsînd vasul în grija lui Hal în
vreme ce-şi pregătea prînzul. Dar şi aici se afla în contact nemijlocit cu
evenimentele, întrucît mica încăpere adăpostea un duplicat al displayului de
control, iar Hal îl putea contacta în orice clipă. Poole i se alătura la masă înainte
de a se culca şase ore şi împreună urmăreau de obicei unul din programele de
televiziune transmise de pe Terra.
Meniul le fusese pregătit cu aceeaşi grijă minuţioasă ca şi restul detaliilor
misiunii. Hrana, în mare parte congelată şi deshidratată, era excelentă şi aleasă
pentru a crea cît mai puţine probleme. Raţiile trebuiau doar desfăcute şi plasate
în micul cuptor, care scotea un bip sonor cînd sfîrşea treaba. Se bucurau de
feluri de mîncare cu gustul şi, la fel de important, cu înfăţişarea sucului de
portocale, ouălor (în orice stil), fripturilor la grătar, a legumelor proaspete,
fructelor asortate, îngheţatei şi chiar pîinii calde.
După prînz, de la 1300 la 1600 Bowman executa un tur încet şi atent al
navei, mai precis spus a acelor părţi accesibile. Discovery măsura aproape o
sută treizeci de metri de la un capăt la celălalt, însă micul univers ocupat de
echipajul ei se găsea în întregime în sfera presurizată de treizeci şi trei de metri
diametru situată în vîrf.
Aceasta adăpostea sistemele de suport vital şi puntea de control
reprezentînd inima operaţională a vasului. Sub ea se afla un mic "garaj"
prevăzut cu trei ecluze, pe unde capsulele autopropulsate, mari cît să cuprindă
un singur om, ar fi ieşit în vid în cazul apariţiei necesităţii unei activităţi
extravehiculare.
Regiunea ecuatorială a sferei ― felia de la Capricorn la Cancer ― conţinea
un compartiment rotitor de zece metri în diametru. Executînd o rotaţie completă
la fiecare zece secunde, acest carusel sau centrifugă producea o gravitaţie
artificială egală cu a Lunii; suficientă pentru a preveni atrofierea musculară
provocată de imponderabilitate, permiţînd totodată ca viaţa să se desfăşoare în
condiţii aproximativ normale.
Tocmai de aceea caruselul conţinea bucătăria, sala de masă şi toaleta.
Numai aici preparau fără probleme băuturile fierbinţi, altminteri foarte
primejdioase în condiţii de absenţă totală a greutăţii, unde bulele plutitoare de
apă clocotită arii putut provoca arsuri. În acest mod problema bărbieritului
fusese şi ea rezolvată, evitînd împrâştierea unor fire de păr în jur, cu
posibilitatea neplăcută de a pune în pericol echipamentul electric.
Pe marginea caruselului se găseau cinci cuşete minuscule, aranjate de
fiecare astronaut potrivit gustului propriu şi conţinîndu-i lucrurile personale.
Numai cele ale lui Bowman şi Poole erau în prezent folosite, în vreme ce viitorii
ocupanţi ai celorlalte trei se odihneau în sarcofagele electronice de alături.
Rotaţia centrifugei putea fi oprită la nevoie; momentul ei unghiular se
înmagazina într-un volant şi era cedat la loc la repornirea caruselului. În mod
normal nu se intervenea însă asupra mişcării sale, deoarece înăuntru se intra
fără dificultate, coborînd cu ajutorul mîinilor pe un stîlp de la regiunea de 0 g
din centru. Transferul în compartimentul în mişcare devenea uşor şi automat cu
puţină experienţă, asemeni pasului făcut într-un lift în mişcare.
Sfera presurizată constituia capul unei structuri subţiri sub formă de
săgeată, lungă de mai bine de o sută de metri. Discovery, ca toate vehiculele
destinate penetrării spaţiului îndepărtat, era prea fragilă şi lipsită de
aerodinamism pentru a intra în atmosferă, sau măcar ca să suporte întregul
cîmp gravitaţional al unei planete. Fusese asamblată pe orbită în jurul Terrei,
testată într-un zbor inaugural translunar şi în final verificată pe orbita selenară.
Era o creatură a spaţiului şi numai a lui ― şi arăta corespunzător.
Imediat sub carcasa presurizată se găsea grupat un ciorchine de patru
tancuri mari de hidrogen lichid, iar după ele, formînd un V lung şi zvelt, se
întindeau aripile radiatoarelor destinate disipării căldurii degajate de reactorul
nuclear. Străbătute de o reţea delicată de tuburi conţintad lichid de răcire,
aduceau cu aripile, unui dragon gigantic, conferindu-i lui Discovery, din
anumite unghiuri, o asemănare pasageră cu un antic velier.
La capătul V-ului, la o sută de metri de compartimentul echipajului se
găsea infernul acoperit de scuturi al reactorului şi complexul focalizator al
electrozilor pe unde ţîşnea jetul plasmatic al motorului. Dar acesta îşi
îndeplinise misiunea cu săptămîni în urmă, scoţînd-o pe Discovery de pe orbita
circumlunară. Acum, cu un murmur slab, reactorul genera doar energia
electrică necesară funcţionării aparaturii navei, iar aripile radiatoarelor, înroşite
atunci cînd Discovery accelera la maximum, erau negre şi reci.
Fiindcă o inspecţie a acestei porţiuni a vasului ar fi implicat ieşirea în
exterior, existau instrumente şi camere TV ce ofereau un raport complet asupra
condiţiilor de aici. Bowman simţea că ştie pe de rost fiecare metru pătrat al
radiatoarelor, panourilor şi a celorlalte instalaţii asociate lor.
Pe la 1600 îşi termina inspecţia şi făcea un raport verbal detaliat către
Centrul de Control al Misiunii, vorbind pînă la sosirea confirmării de recepţie.
Apoi oprea transmiţătorul propriu, asculta ce avea Pămîntul de spus,
răspunzînd apoi la orice întrebări. La 1800, Poole se deştepta şi prelua
comanda.
Dispunea astfel de şase ceasuri libere ca să le petreacă după voia inimii.
Uneori îşi relua studiile, asculta muzică sau proiecta filme. Deseori răsfoia
inepuizabila bibliotecă electronică a navei. Devenise fascinat de marile explorări
ale trecutului ― lucru de înţeles în actualele circumstanţe. Uneori îl însoţea pe
Pytheas dincolo de Coloanele lui Hercule, în lungul coastelor unei Europe abia
ieşite din epoca pietrei, aventurîndu-se pînă în apropierea ceţurilor geroase ale
Arcticii. Ori, două mii de ani mai tîrziu, urmărea galioanele din Manila alături de
Anson, naviga cu James Cook prin recifurile Marii Bariere de Corali, reuşea
împreună cu Magellan prima călătorie în jurul Pămîntului, începuse să citească
Odiseea lui Homer, care dintre toate cărţile îi vorbea cel mai limpede peste
prăpastia veacurilor.
În scopul recreerii îl putea angaja întotdeauna pe Hal într-o serie de jocuri
semimatematice, incluzînd şah, dame şi polimino. Dacă Hal şi-ar fi utilizat
capacitatea ar fi cîstigat oricare dintre partide, însă faptul ar fi avut o influenţă
proastă asupra moralului coechipierilor săi. Aşa că fusese programat să cîştige
doar în cincizeci la sută din cazuri, iar partenerii săi umani se prefăceau că nu
cunosc acest detaliu.
Ultimele ore ale programului lui Bowman erau dedicate treburilor mărunte
degospodărie, urmate de cina servită la 2000, din nou alături de Poole. După
care urma ora cînd putea să transmită sau să recepţioneze mesaje personale de
pe Pămînt.
Ca şi colegii săi, Bowman nu era căsătorit; nu ar fi fost corect să se trimită
un familist într-o călătorie de o asemenea durată. Deşi multe femei promiseseră
să le aştepte reîntoarcerea, nimeni nu luase în serios promisiunile. La început,
atît Poole cît şi Bowman purtaseră convorbiri cu un caracter intim o dată pe
săptămînă, chiar dacă gîndul că numeroase urechi ascultau la capătul terestru
al circuitului tindea să-i inhibe. Iar acum, cu toate că misiunea se afla abia la
început, căldura şi frecvenţa convorbirilor cu prietenele de pe Pămînt se
diminuase. Se aşteptaseră la aşa ceva; reprezenta una din pedepsele modului de
viaţă al unui astronaut, aşa cum altădată acest fapt caracterizase viaţa
marinarilor.
Adevărat ― lucrul era chiar notoriu ― că aceştia din urmă compensau în
alte porturi; din păcate, dincolo de orbita Terrei nu existau insule tropicale pline
de fete îmbietoare. Medicii, fireşte, atacaseră problema cu entuziasmul lor
obişnuit; farmacopedia navei oferea substituenţi adecvaţi, deşi cîtuşi de puţin
fermecători.
Înainte de a-şi termina îndatoririle, Bowman completa ultimul raport,
asigurîndu-se dacă Hal transmisese bazei datele zilei. Apoi, dacă simţea nevoia,
petrecea cîteva ore citind sau privind un film; la miezul nopţii se culca, de obicei
fără ajutorul hipnoelectrozilor.
Programul lui Poole era identic, şi cele două orare se acopereau unul pe
celălalt fără desincronizări. Amîndoi bărbaţii erau prea ocupaţi, prea inteligenţi
şi bine acomodaţi cu mediul pentru a se certa. Călătoria se transformase într-o
rutină confortabilă, lipsită de evenimente neobişnuite, trecerea timpului fiind
marcată doar de schimbarea cifrelor pe ceasurile digitale.
Marea speranţă a echipajului lui Discovery era ca nimic să nu spargă
această monotonie a săptămînilor şi lunilor ce le stăteau înainte.
IV
Abis
21. Aniversare
22. Excursie
23. Diagnostic
28. În vid
O clipă mai tîrziu, toate celelalte sunete fură acoperite de urletul unei voci
ca de tornadă. Bowman simţi vîntul începînd să-l zgîlţîie; după o secundă îi era
deja dificil să se ţină pe picioare.
Atmosfera ieşea din navă în vidul cosmic asemeni unui gheizer. Ceva
trebuia să se fi întîmplat mecanismelor de siguranţă ale uşilor-ecluză; se
presupunea că e imposibil ca ambele porţi să fie deschise în acelaşi timp. Ei
bine, imposibilul se produsese.
Cum, pentru Dumnezeu? Nu era însă cazul să analizeze chestiunea pe
parcursul celor zece sau cincisprezece secunde care-i rămîneau pînă cînd
presiunea va scade la zero. Brusc îşi reaminti ceea ce unul din proiectanţii navei
îi spusese odată, pe cînd analizau funcţionarea sistemelor de protecţie:
― Sîntem în stare să proiectăm un sistem sigur la accidente şi stupiditate,
dar nu putem proiecta unul sigur la o intervenţie distructivă deliberată...
Bowman privi înapoi spre Whitehead o singură dată, în vreme ce-şi croia
drum afară din cuşetă. Nu era foarte sigur dacă o tresărire de conştiinţă nu
animase un moment trăsăturile de ceară; poate că unul din ochi tresărise
uşurel. Dar n-avea ce să facă în privinţa lui Whitehead şi a celorlalţi. Trebuia să
se salveze pe sine însuşi.
Pe coridorul puternic înclinat al centrifugei vîntul şuiera, antrenînd cu el
articole de îmbrăcăminte, bucăţi de hîrtie, mîncare din cambuză, farfurii şi ceşti
― tot ceea ce nu fusese ancorat. Bowman avu timp să arunce o singură privire
haosului înconjurător, apoi luminile clipiră şi se stinseră, învăluindu-l în
întuneric.
Aproape instantaneu iluminatul de urgenţă intră în funcţiune, scăldînd
scena de coşmar cu o radiaţie azurie. Însă şi fără el Bowman şi-ar fi găsit
drumul în acest mediu familiar, acum atît de oribil transformat. Lumina
constituia totuşi o binecuvîntare, întrucît îi permitea să evite obiectele mai grele
măturate de furtună.
De jur împrejur simţea caruselul tremurînd şi scrîşnind sub sarcină. Îi era
teamă că lagărele s-ar fi putut gripa, caz în care momentul volantului ar fi rupt
nava în bucăţi. Dar dacă nu reuşea să ajungă la cel mai apropiat adăpost în
timp util nu conta.
Deja îi era dificil să respire; presiunea scăzuse probabil la numai o zecime
de kilogram pe centimetru pătrat . Urletul uraganului se micşorase pe măsură
ce el slăbise în intensitate iar aerul rarefiat nu mai purta sunetul cu aceeaşi
eficienţă. Plămînii lui Bowman lucrau ca şi cînd s-ar fi găsit pe vîrful
Everestului. Ca orice om sănătos antrenat corespunzător, putea supravieţui în
vid cel puţin un minut ― dacă avea timp să se pregătească pentru încercare. De
timp nu dispusese însă, astfel că nu se bizuia cu adevărat decît pe cele
cincisprezece secunde normale de luciditate înainte ca creierul să fie lipsit de
oxigen şi anoxia să-l doboare.
Chiar aşa, încă şi-ar fi revenit pe deplin după unu sau două minute
petrecute în vid dacă trecea prin procesul necesar de recompresiune; fluidele din
corp aveau nevoie de mult timp ca să înceapă să fiarbă, în diferitele lor învelişuri
bine protejate. Durata record pentru expunere în vid era de aproape cinci
minute. Nu fusese un experiment, ci o operaţiune de salvare şi cu toate că
subiectul paralizase parţial datorită emboliei, supravieţuise totuşi.
Aceste fapte nu-i erau de ajutor lui Bowman. La bordul lui Discovery nu se
afla nimeni în stare să-l recompreseze. Trebuia să ajungă în adăpost în
următoarele cîteva secunde, prin propriile sale eforturi.
Din fericire, deplasarea devenise mai uşoară; aerul rarefiat nu mai era
capabil să-l împingă şi să-l tragă, sau să-l lovească cu proiectile zburătoare.
Semnul galben cu înscrisul ADĂPOST DE URGENŢĂ apăru de după curba
coridorului. Se clătină către el, înşfăcă mînerul şi deschise uşa.
O clipă îngrozitoare avu impresia că aceasta se blocase. După care uşa
puţin înţepenită cedă iar el căzu înăuntru, folosindu-şi greutatea ca s-o închidă
în urma lui.
Cuşeta era largă cît să cuprindă un singur om şi un costum spaţial. Lîngă
plafon se găsea un cilindru mic, verde strălucitor, etichetat cu O2 sub presiune.
Prinse cu mîna levierul scurt al valvei şi cu ultimele puteri trase în jos.
Un binecuvîntat torent de oxigen pur şi rece îi inundă plămînii. Un lung
moment rămase gîfîind, în vreme ce presiunea din jur creştea încet. Imediat ce
fu capabil să respire confortabil închise valva. În cilindru se găsea suficient gaz
pentru două astfel de reprize; era posibil să mai aibă nevoie de el.
Odată jetul de oxigen închis, în interior se aşternu liniştea. Bowman
rămase înăuntru, ascultînd cu atenţie. Vuietul din exterior încetase de
asemenea; vasul era gol, cu întreaga atmosferă golită afară în spaţiu.
Sub picioare, vibraţia sălbatică a centrifugei se liniştise şi ea. Volantul se
rotea în prezent liniştit în vid.
Bowman îşi lipi urechea de perete să vadă dacă reuşea să mai prindă alte
zgomote transmise prin corpul de metal al vasului. Nu ştia la ce să se aştepte,
dar acum ar fi crezut orice. Abia dacă ar fi fost surprins să audă zumzetul uşor
produs de motoare, dacă Discovery îşi modifica cumva cursul; de afară însă îi
parveni numai tăcerea.
În adăpost putea să rămînă în viaţă circa o oră, chiar şi fără costum. Părea
o risipă să piardă oxigenul nefolosit din mica încăpere, dar aşteptarea nu avea
nici o raţiune. Hotărîse deja ce trebuia făcut; cu cît întîrzia mai mult, cu atît mai
dificil avea să fie.
După ce-şi puse costumul şi-i verifică integritatea, pompă oxigenul rămas
afară din cuşetă, egalizînd presiunile. Uşa se deschise uşor, iar el păşi în
centrifuga acum tăcută. Doar atracţia neschimbată a gravitaţiei încă dovedea că
se roteşte. Din fericire nu se învîrtea mai rapid, dar asta constituise una din
grijile sale mai mărunte.
Luminile de urgenţă erau încă aprinse. În plus dispunea de reflectorul
propriu al costumului care să-l ghideze. Lumină coridorul din faţă, hibernacolele
şi ceea ce îi era groază să găsească acolo.
Mai întîi se uită la Whitehead. O singură privire fu de ajuns. Considerase
că un om în stare de hibernare nu prezintă semne de viaţă, dar acum ştia că se
înşelase. Deşi imposibil de definit, exista o diferenţă între hibernare şi moarte.
Indicatoarele roşii şi curbele nemodulate de pe display îi confirmară ceea ce deja
ghicise.
La fel stăteau lucrurile cu Kamiski şi cu Hunter. Nu-i cunoscuse niciodată
prea bine şi nici nu-i va cunoaşte vreodată.
Se afla într-o navă fără aer, parţial incapacitată, cu toate comunicaţiile cu
Pămîntul întrerupte. Pe o distanţă de şapte sute cincizeci de milioane de
kilometri nu se găsea nici o altă fiinţă umană.
Totuşi, dintr-un punct de vedere deloc neglijabil, nu era singur. Înainte de
a ajunge în afara oricărui pericol, trebuia să fie încă şi mai singur.
29. Singur
30. Secretul
Heywood Floyd arăta de parcă puţin somn i-ar fi prins bine. Faţa îi era
brăzdată de îngrijorare. Indiferent de stare însă, vocea îi sună fermă şi
liniştitoare; făcea tot posibilul pentru a da încredere în sine celui mai singur om
din cealaltă parte a Sistemului Solar.
― Mai întîi de toate, doctore Bowman, începu el, trebuie să vă felicităm
pentru modul în care aţi rezolvat o situaţie extrem de dificilă. Aţi făcut exact ce
trebuia confruntat fiind cu o situaţie neprevăzută şi fără precedent.
Credem că în prezent cunoaştem cauza defecţiunii computerului vostru
Hal Nouă Mii, însă acest aspect îl vom discuta mai tîrziu, deoarece nu mai
constituie o problemă critică. Ceea ce ne interesează acum este să vă acordăm
întreaga asistenţă posibilă, astfel încît să duceţi misiunea la bun sfîrşit.
Iar acum trebuie să vă comunic adevăratul ei scop pe care am reuşit, cu
mari dificultăţi, să-l ţinem secret publicului larg. Aţi fi primit toate instrucţiunile
în timpul apropierii de Saturn; ceea ce urmează este un scurt rezumat menit să
vă familiarizeze cu datele chestiunii. Benzi cu înregistrări complete vor fi
transmise în viitorul imediat. Ce vă voi spune e categorisit ca material de
maximă securitate.
Cu doi ani în urmă am descoperit prima dovadă a existenţei vieţii
extraterestre inteligente. O lespede sau un monolit din material dur, negru, de
trei metri înălţime, a fost descoperit îngropat în craterul Tycho. Iată-l.
La vederea lui TMA-1, cu figurile în costume spaţiale îngrămădindu-se în
jur, Bowman se aplecă înainte spre ecran, cu gura căscată de uimire. În
entuziasmul acestei revelaţii ― ceea ce, asemeni oricărui om interesat de spaţiul
cosmic, aşteptase întreaga viaţă ― aproape că uită de propria sa situaţie
disperată.
Simţămîntul de emoţie fu înlocuit rapid de un altul. Era extraordinar, dar
ce avea de-a face cu el? Nu exista decît un singur răspuns posibil. Îşi adună
gîndurile, în vreme ce Heywood Floyd reapărea pe ecran.
― Lucrul cel mai uimitor legat de acest obiect este antichitatea sa. Datele
geologice dovedesc dincolo de orice îndoială că are o vechime de trei milioane de
ani. A fost îngropat pe Lună, prin urmare, atunci cînd strămoşii noştri erau
oameni-maimuţă primitivi.
După o asemenea durată, era normal să se presupună că-i inert. La scurt
timp însă după răsăritul lunar, a emis o extrem de puternică emisie de energie
radio. Credem că această energie a constituit doar reziduul, efectul secundar al
unei forme necunoscute de radiaţie, întrucît în acelaşi timp, mai multe sonde
spaţiale au detectat o neobişnuită interferenţă străbătînd întreg Sistemul Solar.
Am reuşit să-i stabilim traiectoria cu mare precizie. A fost direcţionată exact
către Saturn.
Judecînd lucrurile după eveniment, am stabilit că monolitul e un
mecanism de semnalizare alimentat cu energie solară, sau cel puţin declanşat
de Soare. Faptul că şi-a emis pulsul imediat după răsărit, în momentul cînd a
fost expus luminii zilei pentru prima dată după trei milioane de ani, nu poate fi
considerat o simplă coincidenţă.
Şi totuşi obiectul a fost îngropat în mod deliberat ― nu există nici o
îndoială în privinţa asta. S-a executat o excavaţie de zece metri adîncime, blocul
a fost depus la fundul ei, iar groapa acoperită cu grijă.
Poate vă întrebaţi cum am descoperit-o. Ei bine, obiectul a fost uşor ―
dubios de uşor ― de găsit. Îl înconjura un puternic cîmp magnetic, astfel că
practic ne-a sărit în ochi imediat după ce am început să efectuăm cercetări
orbitale de joasă înălţime.
De ce o maşină acţionată de Soare la zece metri adîncime? Am examinat
zeci de teorii, deşi ne dăm seama că motivele unor creaturi cu un avans de trei
milioane de ani faţă de noi ar putea fi complet indescifrabile.
Teoria favorită e şi cea mai simplă şi mai logică. Este de asemenea cea mai
îngrijorătoare.
Ascunzi în întuneric un mecanism declanşat de razele solare, numai dacă
vrei să afli momentul cînd e scos afară la lumină. Cu alte cuvinte, monolitul
constituie probabil un soi de alarmă. Iar noi am declanşat-o.
Dacă civilizaţia care l-a îngropat încă mai dăinuie, nu ştim. Trebuie să
presupunem că fiinţele ale căror maşini încă funcţionează după trei milioane de
ani au construit o societate la fel de durabilă. Şi mai trebuie să presupunem,
pînă vom obţine dovezi contrare, că ne sînt ostile. S-a argumentat adesea că
orice cultură avansată trebuie să fie şi paşnică, însă n-avem voie să ne asumăm
riscuri. Însăşi istoria lumii noastre ne-a arătat de atîtea ori că rasele primitive
nu reuşesc să supravieţuiască contactului cu civilizaţii evoluate. Antropologii
vorbesc de "şocul cultural"; s-ar putea să se dovedească necesar să pregătim
întreaga lume pentru un asemenea şoc. Dar pînă ce nu ştim ceva despre
creaturile care au vizitat Luna ― şi probabil Pămîntul ― acum trei milioane de
ani, nu putem începe nici măcar să ne pregătim.
Misiunea dumneavoastră, prin urmare, reprezintă mai mult decît o
călătorie de descoperire. Este o misiune de recunoaştere într-un teritoriu
necunoscut şi potenţial primejdios. Echipa condusă de doctorul Kaminski fusese
special antrenată în acest scop; în prezent va trebui să vă descurcaţi fără ei...
În sfîrşit, ţinta propriu-zisă. Pare incredibil ca forme avansate de viaţă să
existe pe Saturn, sau să fi evoluat pe oricare dintre sateliţii săi. Plănuisem să
cercetăm întreg sistemul şi încă sperăm ca dumneavoastră să conduceţi un
program simplificat. Acum însă s-ar putea să fim nevoiţi să ne concentrăm pe
cel de-al optulea satelit, Iapetus. Cînd va veni vremea manevrelor terminale, vom
hotărî dacă veţi face contact sau nu cu acest remarcabil obiect.
Iapetus este unic în Sistemul Solar ― cunoaşteţi acest fapt, desigur, dar
asemeni majorităţii astronomilor ultimelor trei sute de ani, probabil nu i-aţi
acordat mare atenţie. Aşa că permiteţi-mi să vă reamintesc că cel care l-a
descoperit pe Iapetus în 1671, Cassini, a observat totodată că e de şase ori mai
strălucitor pe o poziţie a orbitei sale, decît în punctul opus.
Faptul reprezintă o realitate extraordinară pentru care nu s-a găsit
niciodată o explicaţie satisfăcătoare. Iapetus e atît de mic ― circa o mie două
sute de kilometri diametru ― încît şi telescoapele lunare au probleme în a-i
repera discul. Totuşi, pe una din feţe pare a se afla o pată sclipitoare, simetrică,
a cărei prezenţă ar putea fi legată de TMA-1. Uneori stau şi mă gîndesc că
Iapetus a funcţionat ca un far vreme de trei sute de ani, iar noi ne-am dovedit
prea proşti pentru a-i citi mesajul...
Aşadar, cunoscînd adevăratul obiectiv sînteţi în măsură să apreciaţi
importanţa vitală a misiunii. Cu toţii ne rugăm cerului să ne puteţi încă furniza
cîteva elemente pentru un anunţ preliminar; secretul nu mai poate fi păstrat
pentru mult timp.
În prezent nu ştim dacă trebuie să sperăm sau să ne temem. Nu ştim dacă
printre lunile lui Saturn veţi întîlni binele sau răul, sau numai ruine de o mie de
ori mai bătrîne decît Troia.
V
Lunile lui Saturn
31. Supravieţuitor
Munca constituie remediul cel mai bun pentru orice şoc, iar Bowman avea
acum de lucru cît pentru toţi camarazii săi dispăruţi. Cît mai rapid posibil,
începînd cu sistemele fără de care el şi nava ar fi murit, trebuia s-o aducă pe
Discovery în stare operaţională.
Sistemele de suport vital reprezentau prima dintre priorităţi. Se pierduse
mult oxigen, dar rezervele erau suficient de mari ca să susţină un singur om.
Reglarea presiunii şi a temperaturii se efectua în mare parte automat; rareori
Hal fusese nevoit să intervină. Monitoarele de pe Pămînt reuşeau să
îndeplinească multe din funcţiunile inteligente ale computerului ucis, în ciuda
importantului interval de timp dintre fenomen şi reacţia la el. Orice defecţiune ―
mai puţin o spărtură serioasa în carcasă ― avea nevoie de ore ca să devină o
problemă serioasă, timp îndestulător pentru a o preveni.
Circuitele energetice, de navigaţie şi propulsie nu fuseseră afectate; în
orice caz, de ultimele două Bowman nu va avea nevoie luni de zile, pînă în clipa
întîlnirii cu Saturn. În plus, chiar de la distanţă Pămîntul era capabil să
supravegheze manevrele. Ajustările orbitale finale aveau să fie neplăcute datorită
nesfîrşitelor verificări, însă aceasta nu reprezenta un impediment serios.
Evacuarea trupurilor neînsufleţite constituise de departe cea mai
neplăcută dintre treburi. Era bine că membrii echipei de observaţie îi fuseseră
colegi, dar nu prieteni apropiaţi, se pomenise gîndind Bowman. Se antrenaseră
împreună vreme de cîteva săptămîni; privind retrospectiv, astăzi înţelegea că
totul nu fusese decît un test de compatibilitate.
Cînd în final sigilă hibernacolele pustii, se simţi asemeni unui profanator
de morminte egiptene. Kaminski, Whitehead şi Hunter vor ajunge cu toţii pe
Saturn înaintea lui, dar după Frank Poole. Cumva, gîndul îi produse o
satisfacţie amară.
Nu încercă să verifice dacă restul sistemului de hibernare se comporta
normal. Deşi în ultimă instanţă viaţa sa ar fi atîrnat de buna lui funcţionare, era
totuşi o problemă care nu presa. Pînă la intrarea navei pe orbită multe lucruri ar
fi putut să se mai întîmple.
Era chiar posibil, deşi nu studiase cu atenţie nivelul rezervelor, ca printr-o
raţionalizare grijulie să rămînă în viaţă fără ajutorul hibernării, pînă la sosirea
ajutoarelor. Dacă reuşea să supravieţuiască şi din punct de vedere psihologic,
reprezenta o cu totul altă chestiune.
Se străduia să evite să se gîndească la asemenea probleme de viitor şi să
se concentreze pe cele esenţiale şi imediate. Treptat curăţă vasul, verifică dacă
maşinile funcţionau cum se cuvine, discută dificultăţile tehnice cu Terra,
operînd pe baza unui program de odihnă minimă. Pe parcursul primelor
săptămîni, arareori avu timp să se gîndească la marele mister spre care gonea
inexorabil ― deşi de uitat nu-l uitase niciodată.
În cele din urmă, după ce în navă se stabili încet rutina ― una care-i
necesita constant supravegherea ― Bowman reuşi să-şi facă timp să studieze
rapoartele şi rezumatele trimise de pe Pămînt. Din nou şi din nou ascultă
înregistrarea făcută în momentul cînd TMA-1 salutase răsăritul prima dată în
trei milioane de ani. Privea figurile costumate mişcîndu-se în jur, zîmbind la
panica ce-i cuprinsese pe toţi în clipa emiterii semnalului, care le blocase
receptoarele radio cu forţa vocii sale electronice.
De atunci, lespedea neagră nu mai făcuse nimic. Fusese acoperită, apoi
expusă din nou la Soare, fără reacţie. Nu se întreprinsese nici o acţiune de a o
tăia, parte din precauţie ştiinţifică dar şi de teama unor posibile consecinţe
negative.
Cîmpul magnetic care condusese la descoperirea ei dispăruse odată cu
ţipătul electronic. Poate că, teoretizau unii experţi, fusese generat de un curent
electric stabilit într-un superconductor, unde îşi păstrase astfel energia vreme de
eoni pînă în momentul cînd fusese nevoie de ea. Că monolitul dispunea de o
sursă proprie de energie părea cert; energia solară absorbită în decursul scurtei
expuneri la lumină nu explica intensitatea semnalului.
O altă trăsătură curioasă, poate lipsită de importanţă, dusese la discuţii
nesfîrşite. Monolitul măsura trei metri treizeci şi cinci, cu o secţiune
transversală de zero treizeci pe un metru cincizeci şi doi. Atunci cînd
dimensiunile îi fuseseră verificate cu atenţie, se descoperise că se găseau în
proporţie exactă de 1: 4 : 9 ― pătratele primelor trei numere naturale. Nimeni nu
oferise o explicaţie satisfăcătoare, însă cu greu ar fi putut fi socotită o
coincidenţă, dată fiind precizia extremă a dimensiunilor. De fapt, era chiar
umilitor că întreaga tehnologie terestră n-ar fi reuşit să prelucreze un bloc inert
din indiferent ce material cu o asemenea acurateţe. Cumva, această expunere
pasivă şi aproape arogantă de perfecţiune geometrică impresiona la fel de mult
ca celelalte trăsături ale lui TMA-1.
Bowman asculta totodată, cu o detaşare curioasă, scuzele tardive ale
Centrului de Control pentru programarea defectuoasă. Vocile sosite de pe Terra
conţineau o notă defensivă; îşi imagina recriminările care se aruncau unul altuia
între cei ce plănuiseră expediţia.
O serie de argumente aveau, fireşte, incluzînd rezultatele unui studiu
secret al Departamentului Apărării, Proiectul BARSOOM, realizat de către Şcoala
de Psihologie a Universităţii Harvard în 1989. În acest experiment de sociologie
controlată, variate grupuri de populaţie fuseseră asigurate că omenirea intrase
în contact cu extratereştrii. Mulţi dintre subiecţii testaţi chiar credeau, cu
ajutorul drogurilor, al hipnozei şi efectelor vizuale, că întîlniseră efectiv creaturi
de pe alte planete, astfel încît reacţiile lor fuseseră considerate ca fiind autentice.
Unele din ele se dovediseră foarte violente; se părea că în multe fiinţe
umane, dealtminteri perfect normale, se găsea un sîmbure bine înrădăcinat de
xenofobie. Avînd în vedere palmaresul omenirii în materie de linşaje, pogromuri
şi alte asemenea amabilităţi, acest adevăr nu ar fi trebuit să mire pe nimeni.
Totuşi, organizatorii studiului se arătaseră foarte neliniştiţi, iar rezultatele nu
fuseseră niciodată făcute publice. Cele cinci cazuri de panică totală provocate de
difuzarea pe posturile de radio a Războiului Lumilor al lui H. G. Wells veniseră să
întărească concluziile experimentului...
În ciuda acestor argumente, Bowman se întreba uneori dacă primejdia
şocului cultural constituia singura explicaţie pentru extremul secret în care se
desfăşura misiunea. Unele aluzii strecurate în transmisiile recepţionate de el
sugerau că blocul S.U.A.-U.R.S.S. spera să obţină unele avantaje din întîietatea
stabilirii contactului cu inteligenţe extraterestre. Din punctul său de vedere,
privind Pămîntul ca pe un astru mărunt aproape pierdut în strălucirea Soarelui,
astfel de consideraţii păreau acum ridicole.
Mai degrabă se arăta interesat ― deşi în prezent chestiunea nu prea mai
avea importanţă ― de explicaţia avansată pentru purtarea lui Hal. Nimeni nu
avea să fie vreodată sigur de adevăr, însă faptul că unul din computerele 9000
ale Centrului de Control intrase într-o stare de psihoză asemănătoare, aflîndu-se
în prezent sub terapie intensivă, indica corectitudinea ipotezei. Nu vor mai
comite aceeaşi greşeală a doua oară, iar faptul că ei, constructorii lui Hal, nu
reuşiseră să înţeleagă psihologia propriei creaţii, arăta cît de dificilă se putea
dovedi stabilirea comunicaţiei cu alte fiinţe raţionale.
Lui Bowman îi venea uşor să creadă teoria doctorului Simonson că
sentimentele de vină din subconştient, cauzate de conflictele de programare, îl
determinaseră pe Hal să încerce să rupă legătura cu Pămîntul. Şi îi plăcea să
creadă, deşi din nou era vorba de ceva ce nu putea fi niciodată dovedit, că Hal
nu avusese cîtuşi de puţin intenţia să-l omoare pe Poole. Încercase doar să
distrugă dovezile, căci dacă unitatea AE-35 raportată ca arsă ar fi fost adusă
înăuntru şi se dovedea operaţională, atunci minciuna lui ar fi fost dată în vileag.
După aceea, asemeni oricărui criminal încurcat tot mai tare în propria-i plasă de
minciuni, panicase.
Iar panica reprezenta un lucru pe care Bowman îl înţelegea mai bine decît
ar fi dorit, întrucît cunoscuse sentimentul de două ori în viaţă. Prima dată ca
adolescent, făcînd surfing şi fiind cît pe ce să se înece şi a doua oară ca
astronaut în timpul antrenamentelor, cînd o supapă defectă îl convinsese că
oxigenul i se va termina înainte de a ajunge la adăpost.
În ambele ocazii aproape îşi pierduse judecata; se aflase la cîteva secunde
distanţă de a se transforma într-un ghem inconştient de impulsuri nervoase. De
fiecare dată reuşise să se controleze, însă învăţase de atunci că orice om, în
anumite circumstanţe, poate fi dezumanizat de panică.
Dacă aşa ceva se întîmplă omului, atunci i se putea întîmplă şi lui Hal. Cu
acest adevăr, amărăciunea şi sentimentul de a fi fost trădat de către computer
începură să se şteargă. În orice caz, ţineau de-acum de un trecut complet
umbrit de promisiunea şi ameninţarea unui viitor necunoscut.
33. Ambasador
Cînd Bowman studiase prima dată suprafaţa lui Iapetus, curioasa elipsă
se găsise parţial în umbră, iluminată fiind doar de strălucirea lui Saturn. Acum,
pe măsură ce satelitul înainta pe orbita de şaptezeci şi nouă de zile, ea începuse
să iasă la lumină.
Privind-o cum îşi mărea dimensiunile aparente în vreme ce Discovery se
apropia tot mai mult de momentul inevitabilei întîlniri, Bowman deveni conştient
de o obsesie supărătoare. Nu o menţiona în conversaţiile ― sau mai degrabă în
comentariile sale ― cu Centrul de Control, pentru a nu lăsa impresia că suferă
de halucinaţii.
Poate că şi suferea cu adevărat, întrucît pe jumătate se convinsese că
strălucitoarea elipsă înconjurată de solul negru al satelitului era un ochi uriaş şi
gol, fixîndu-l neclintit. Un ochi fără pupilă, deoarece nimic nu păta perfecta lui
albeaţă.
Numai cînd vasul ajunse la şaptezeci şi cinci de mii de kilometri depărtare,
iar Iapetus era de două ori mai mare decît familiara Lună a Pămîntului, Bowman
observă punctul negru din centrul formaţiunii. Dar nu mai dispunea de timp
pentru o examinare în detaliu: ceasul manevrelor terminale sosise.
Pentru ultima dată motoarele lui Discovery îşi sloboziră energiile. Pentru
ultima dată, furia incandescentă a atomilor zdrobiţi lumină sateliţii lui Saturn.
Lui David Bowman, şoapta îndepărtată a jeturilor reactive îi conferi un
sentiment de mîndrie ― şi de tristeţe. Îşi îndepliniseră datoria cu o eficienţă
lipsită de cusur; aduseseră nava de pe Pămînt în preajma lui Saturn, iar în
prezent sosise clipa despărţirii.
Iar după ce îşi va fi golit tancurile de combustibil, Discovery avea să
rămînă la fel de inertă şi de neajutorată ca orice cometă sau asteroid, prizonieră
neputincioasă a gravitaţiei. Chiar şi cînd vasul de salvare va sosi peste cîţiva ani,
o realimentare nu ar fi fost economică. Discovery va rămîne un etern monument
dedicat primelor zile ale explorării spaţiale.
Miile de kilometri se transformară în sute, iar indicatoarele nivelului de
combustibil trecură simultan pe zero. La panoul de control, ochii lui Bowman
zburau neliniştiţi de la un ecran la altul, pe diagramele improvizate ce trebuiau
consultate pentru a-i permite să ia decizii în timp real. Ar fi fost cu adevărat
cumplit ca, supravieţuind pînă în acest moment, să rateze întîlnirea din pricina
lipsei cîtorva kilograme de combustibil...
Afară şuierul jeturilor se stinse, în vreme ce doar rachetele continuau s-o
împingă uşurel pe Discovery. Iapetus devenise o semilună uriaşă, acoperind tot
cerul; Bowman îl considerase întotdeauna un obiect minuscul şi nesemnificativ
― aşa cum dealtfel şi era comparativ cu lumea în jurul căreia se rotea.
Suspendat ameninţător deasupra sa părea acum enorm, un ciocan cosmic
pregătit s-o zdrobească pe Discovery ca pe o nucă.
Apropierea se efectua atît de încet, încît senzaţia de mişcare aproape că
lipsea; fu imposibil de precizat momentul exact cînd din corp astronomic Iapetus
se transformă subtil într-un peisaj aflat la numai şaptezeci şi cinci de kilometri
mai jos.
Rachetele scoaseră la rîndul lor un ultim suspin şi se opriră pentru
totdeauna.
Nava se găsea pe orbita finală, încheind o revoluţie la fiecare trei ceasuri,
cu o mie două sute de kilometri pe oră ― viteza necesară în acest slab cîmp
gravitaţional.
Discovery devenise satelitul unui satelit.
― Din nou survolez faţa luminată şi este la fel; aşa cum am raportat ultima
dată. Locul acesta are doar două tipuri de sol. Materialul negru pare a fi ars
precum cărbunele şi prezintă un anumit tip de ţesătură, după cîte îmi pot da
seama prin telescop. De fapt, îmi aduce foarte bine aminte de pîinea prăjită...
Încă nu-mi dau seama ce-i cu zona albă. Marginile îi sînt perfecte şi nu
prezintă nici un detaliu de suprafaţă. Ar putea fi un lichid ― e suficient de plată
pentru asta. Nu ştiu ce impresie v-aţi făcut din benzile video pe care vi le-am
transmis, dar dacă vă gîndiţi la o mare de lapte îngheţat atunci aţi prins corect
ideea. Să fie un gaz greu... nu, presupun că aşa ceva e imposibil. Uneori am
impresia că se mişcă foarte încet: nu pot fi însă sigur...
...Mă aflu din nou deasupra zonei albe, la cea de a treia rotaţie. De această
dată sper să trec mai aproape de semnul pe care l-am reperat în centrul ei
atunci cînd am pătruns în sistem. Dacă calculele mele sînt corecte, ar trebui să
mă apropii pînă la vreo şaptezeci şi cinci de kilometri ― orice ar fi el.
...Da, am ceva în faţă, exact acolo unde indică calculele. Apare din spatele
orizontului, ca şi Saturn, în acelaşi sfert de cadran. Mă mut la telescop...
Ah! Arată ca o clădire ― complet neagră ― chiar dificil de observat. Fără
ferestre său alte trăsături. Doar o lespede mare, verticală; trebuie să măsoare cel
puţin un kilometru înălţime ca să fie vizibilă de la distanţa asta. Îmi aminteşte...
dar fireşte că da! Este exact lucrul pe care l-aţi descoperit pe Lună! E fratele mai
mare al lui TMA-1!
37. Experiment
38. Santinela
― Aerul din navă devine tot mai greu şi aproape mereu mă doare capul.
Încă dispun de suficient oxigen, însă purificatoarele n-au curăţat niciodată toată
mizeria lăsată de lichidele care au fiert în vid. Cînd lucrurile se înrăutăţesc,
cobor în hangar şi respir puţin oxigen în capsule...
N-am înregistrat nici o reacţie la semnalele mele; din cauza înclinaţiei
orbitale, acum mă îndepărtez încet de TMA-2. Fiindcă veni vorba, numele pe
care i l-aţi dat nu-i prea potrivit ― nu există nici o urmă de cîmp magnetic.
Distanţa minimă care ne desparte e de nouăzeci de kilometri; va creşte la
aproape o sută cincizeci pe măsură ce Iapetus se roteşte sub mine, apoi va scade
din nou. Voi trece exact pe deasupra obiectului în treizeci de zile, dar nu pot
aştepta atîta. Oricum, întîlnirea ar avea loc în întuneric.
Chiar şi aşa, va mai rămîne în cîmpul meu vizual vreme de cîteva minute
înainte de a dispare după linia orizontului. Este al naibii de frustrant să nu pot
efectua nici o observaţie serioasă.
Aşadar vreau să vă cer aprobarea pentru următorul plan. Capsulele
dispun de suficient delta v pentru asolizare şi reîntoarcere. Doresc să execut o
EVA şi să observ de aproape obiectivul. Dacă nu pare periculos, mă voi aşeza
lîngă el, sau chiar în vîrful lui.
Vasul se va găsi deasupra orizontului în vreme ce eu voi coborî, astfel încît
contactul radio nu va fi întrerupt mai mult de nouăzeci de minute.
Sînt convins că aceasta reprezintă singura soluţie. Am străbătut un
miliard şi jumătate de kilometri ― nu vreau ca ultimii nouăzeci să mă oprească.
39. În ochi
40. Ieşire
VI
Poarta stelară
43. Infern
44. Recepţie
45. Recapitulare
Nemaiexistînd raţiune pentru prezenţa ei, mobila apartamentului se
dizolvă înapoi în mintea creatorului. Numai patul rămase ― şi pereţii, protejînd
acest fragil organism de energiile pe care nu le putea încă controla.
În somnul său, David Bowman se mişcă neliniştit. Nu se trezi şi nici nu
visă, dar nu mai era complet inconştient. Asemeni ceţei strecurîndu-se într-o
pădure, ceva îi invadă mintea. O simţea doar vag, întrucît impactul total i-ar fi
distrus creierul la fel de sigur ca focurile bîntuind în exterior. Sub acea scrutare
atentă, nu încercă nici speranţă şi nici teamă; emoţiile îi fuseseră filtrate şi
îndepărtate.
Avea impresia că pluteşte în spaţiu, în vreme ce în jur, în toate direcţiile se
întindea o reţea geometrică de linii sau de fire de-a lungul cărora se deplasau
mici puncte de lumină ― unele încet, altele cu viteze ameţitoare. Cîndva privise
prin microscop o secţiune a creierului uman, iar în reţeaua de fibre nervoase
descoperise aceeaşi complexitate labirintică. Aceea fusese însă statică şi moartă,
în vreme ce aici ea transcendenta însăşi viaţa. Ştia, sau credea că ştie, că
urmăreşte funcţionarea unei minţi uriaşe, căzută în contemplarea unui Univers
unde el reprezenta o infimă parte.
Viziunea, ori iluzia, dură doar un moment. Apoi planurile cristaline şi
perspectivele interconectate de lumină sclipitoare dispărură, în vreme ce David
Bowman pătrundea într-un tărîm al conştiinţei de sine pe care nici un om nu-l
mai experimentase.
La început, i se păru că Timpul însuşi se scurge în sens contrar. Chiar şi
aşa ceva era pregătit să accepte, după care înţelese adevărul mai subtil.
Izvoarele memoriei îi fuseseră prinse într-o capcană; printr-un proces controlat,
îşi retrăia trecutul. Aici era apartamentul de hotel, aici capsula spaţială, acolo
poarta prin care pătrunsese din nou în Univers. Şi nu doar imaginile vizuale, ci
toate senzaţiile şi emoţiile simţite atunci treceau pe lîngă el din ce în ce mai
repede. Viaţa i se derula asemeni benzii de magnetofon, în sens invers, cu o
viteză din ce în ce mai mare.
Se trezi din nou la bordul lui Discovery, iar inelele lui Saturn umpleau
cerul. Repetă dialogul final cu Hal; îl văzu pe Frank Poole părăsind nava în
ultima sa misiune; auzi vocea Pămîntului, asigurîndu-l că totul decurge normal.
Şi retrăind aceste evenimente, ştiu că într-adevăr totul este bine. Cobora la
baza coridoarelor temporale, fiind stors de cunoştinţe şi de experienţă pe măsură
ce era purtat către copilărie. Dar nimic nu se pierdea; tot ceea ce fusese el odată,
indiferent de momentul vieţii, era transferat într-un loc mai sigur. În vreme ce
un David Bowman înceta să mai existe, un altul devenea nemuritor.
Mai repede şi mai repede se deplasă înapoi în anii cei uitaţi şi într-o lume
mai simplă. Chipuri pe care odată le iubise şi le considerase pierdute pentru
totdeauna îi zîmbiră dulce. Le zîmbi la rîndul lui cu dragoste şi fără de durere.
În cele din urmă, regresia temporală fu încetinită; puţurile memoriei erau
aproape goale. Timpul se scurse tot mai greu, apropiindu-se de un moment de
stază ― aşa cum un pendul încremeneşte o clipă la limita arcului, înainte de a
începe următorul ciclu.
Clipa fără de sfîrşit trecu; pendulul îşi schimbă sensul de mişcare. Într-o
cameră goală, plutind printre focurile unui dublu sistem stelar la douăzeci de
mii de ani lumină depărtare de Pămînt, un bebeluş deschise ochii şi începu să
plîngă.
46. Transformare
47. Copilul-Stea
(1969)