Productivitatea muncii

Eficienţa cu care este cheltuită munca în comerţ, reflectată de numărul de

personal folosit, activitatea economică şi cheltuielile efectuate pentru
remunerarea muncii, depinde de productivitatea muncii, considerată unul din
indicatorii calitativi ai activităţii comerciale.
Noţiunea şi modul de exprimare a productivităţii muncii
În expresia sa generală, productivitatea înseamnă randamentul, rodnicia
cu care sunt valorificaţi factorii de producţie în economie. Ea se exprimă prin
raportul dintre produsul creat - bunuri şi servicii - şi factorii respectivi,
identificîndu-se productivitatea capitalului, a investiţiilor, a pămîntului, a
materiilor prime, a muncii etc. Noţiunea cea mai uzuală este cea de
productivitate a muncii şi fără nici o altă precizare se înţelege întotdeauna
aceasta.
Factorul decisiv în creşterea productivităţii muncii în economie îl constituie
progresul tehnic. Comerţul aparţine, prin natura activităţii sale, sectorului terţiar
din economie, în care progresul tehnic este mai lent în raport cu sectorul primar
sau secundar. Ca atare, şi creşterea productivităţii muncii are anumite limite.
Cum însă la calcularea productivităţii muncii se ia ca activitate volumul
vînzărilor, ea creşte şi pe seama factorilor care influenţează volumul vînzărilor
independent de activitatea lucrătorilor şi, în primul rînd, pe seama creşterii
preţurilor.
De ceea, exprimarea dinamicii productivităţii muncii se face şi prin unii
indicatori complementari volumului vînzărilor (de exemplu, numărul de
cumpărători deserviţi), care caracterizează efortul diferit depus de lucrători
pentru realizarea unui anumit volum al vînzărilor.
Factorii productivităţii muncii
Din conţinutul şi modul de exprimare a productivităţii muncii rezultă că ea
este determinată de capacitatea lucrătorului comercial de a vinde într-o unitate
de timp, cu acelaşi efort, o cantitate mai mare dintr-un produs. Această
capacitate este determinată de numeroşi factori, unii avînd asupra ei o acţiune
directă, ţinînd de însuşi procesul muncii, iar alţii o acţiune indirectă, influenţînd
volumul vînzărilor independent de efortul lucrătorului şi, prin acestea,
productivitatea muncii.
Progresul tehnic este factorul principal de care depinde randamentul muncii,
cantitatea de mărfuri vehiculată în unitatea de timp, durata operaţiunilor legate
de mişcarea mărfurilor, timpul de vînzare depinzînd în mare măsură de
procedeele şi mijloacele tehnice folosite de lucrătorii comerciali.
Influenţa progresului tehnic asupra productivităţii muncii depinde de măsura în
care diversele activităţi comerciale sunt receptive la formele de manifestare a
acestuia. Astfel, operaţiunile de vehiculare a mărfurilor în interiorul depozitelor
şi magazinelor, legate de primirea, stocarea şi livrarea (vînzarea) mărfurilor,
preambalarea mărfurilor, producţia în alimentaţia publică şi altele, cunosc
posibilităţi largi de mecanizare sau mică mecanizare, prin introducerea utilajelor
de transport, ridicat, stivuit, dozat etc.
De asemenea, cantitatea de mărfuri vîndută în magazine, precum şi numărul de
consumatori deserviţi în unitatea de timp de acelaşi personal depind de puterea
de atracţie a magazinelor, mărită prin gradul de modernizare a acestora, prin
modul de prezentare a mărfurilor, prin formele de vînzare practicate şi prin
serviciile oferite la vînzarea mărfurilor.
Progresul tehnic este astăzi puternic reliefat de realizările din domeniul
informaticii. În comerţ, tehnica informaţiilor şi prelucrarea electronică a datelor
permit cunoaşterea mai profundă a pieţei, uşurinţa în încheierea tranzacţiilor şi
executarea comenzilor, posibilităţi de gestiune raţională a stocurilor în unităţi
etc., care sporesc volumul operaţiunilor de vînzare-cumpărare şi, prin aceasta,
randamentul muncii lucrătorilor comerciali.
Organizarea muncii şi, pe un plan mai larg, organizarea activităţii economice
acţionează asupra productivităţii muncii ca factor asociat progresului tehnic.
Metodele ştiinţifice, raţionale de organizare a muncii intensifică progresul
tehnic, determinînd micşorarea cheltuielilor de muncă pentru vînzarea
produselor.
Organizarea muncii priveşte întregul circuit al mişcării mărfurilor, formele de
realizare a ei fiind specifice magazinelor sau depozitelor, personalului operativ
sau tehnico-administrativ. În acest proces intră organizarea interioară a
unităţilor, diviziunea profesională a muncii, alcătuirea formaţiilor de personal în
concordanţă cu diviziunea muncii şi cu cerinţele valorificării cît mai depline a
fondului de timp.
De asemenea, organizarea muncii se extinde asupra proceselor operative din
unităţi - aprovizionarea, pregătirea mărfurilor pentru vînzare, vînzarea etc. -
respectiv asupra muncii lucrătorilor care le înfăptuiesc, precum şi asupra
relaţiilor cu partenerii din mediul extern al unităţilor comerciale (relaţiile cu
furnizorii). Acest cadru larg reflectă condiţionarea muncii lucrătorilor operativi
de calitatea activităţii de conducere şi, în primul rînd, de asigurarea unei oferte
corespunzătoare cu cererea de mărfuri.
În această interpretare, organizarea activităţii are şi un aspect macroeconomic,
constînd în structuri ale distribuţiei care să uşureze formarea ofertei în comerţ, în
prospectarea pieţei, organizarea relaţiilor comercianţilor cu producătorii şi, pe
un plan mai larg, a cadrului instituţional care să faciliteze tranzacţiile
comerciale.
Prin calificare, lucrătorul comercial răspunde exigenţelor legate de promovarea
progresului tehnic, organizarea raţională a activităţii, introducerea metodelor
ştiinţifice de conducere, care intervin în procesul muncii, precum şi aspiraţiilor
sale pentru împlinirea personalităţii.
Cerinţele calificării sunt specifice fiecărei profesii şi influenţează
productivitatea muncii prin manifestarea raţionalităţii în exercitarea
activităţilor de către fiecare lucrător în sistemul diviziunii muncii în comerţ şi
prin capacitatea de adaptare la solicitările profesiei.
Factorii cu acţiune indirectă asupra productivităţii muncii sunt de natură
eterogenă, influenţînd volumul activităţii din unităţi independent de procesul
muncii, iar prin intermediul vînzărilor productivitatea muncii lucrătorilor.
Asemenea factori sunt prezenţi în multe ramuri economice. De exemplu,
fertilitatea solului sau condiţiile climatice în agricultură, bogăţia zăcămintelor în
ramurile extractive etc. diferenţiază productivitatea muncii de la o ţară la alta
sau de la o zonă la alta.
În comerţ, aceşti factori exprimă sintetic condiţiile în care se desfăşoară procesul
muncii, fie că acestea se referă la mediul extern unităţilor, fie la particularităţile
de comercializare a diferitelor grupe de mărfuri.
Aceste aspecte explică diferenţierile în nivelul productivităţii muncii pe medii
socio-economice (urban, rural), pe judeţe, pe localităţi.
Proprietăţile mărfurilor, desemnate prin însuşirile fizico-chimice, diferenţiază
obiectiv consumul de muncă pentru vînzarea unei unităţi fizice sau valorice
dintr-un produs (de exemplu, legumele şi fructele în raport cu produsele de
panificaţie sau produsele textile în raport cu cele de mercerie). De aceea, la
societăţile comerciale cu o structură variată a vînzărilor apar schimbări în
dinamica productivităţii muncii o dată cu modificarea ponderii diferitelor grupe
de mărfuri în volumul total al vînzărilor. Pentru evidenţierea corectă a
productivităţii muncii, indicele de dinamică a acesteia se corectează cu indicele
consumului de muncă.
Căile de creştere a productivităţii muncii
Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt indicatori calitativi ai activităţii
comerciale, creşterea lor avînd consecinţe favorabile asupra eficienţei activităţii
comerciale. Creşterea productivităţii muncii duce la sporirea volumului
vînzărilor, în condiţiile folosirii aceluiaşi număr de lucrători, ceea ce determină
în final micşorarea cheltuielilor cu remunerarea muncii pe unitatea de produs.
Totodată, creşterea productivităţii muncii fiind însoţită de creşterea salariului
mediu, ca o condiţie a cointeresării lucrătorilor în rezultatele muncii lor,
constituie un factor al ridicării standardului de viaţă al acestora.
Căile de creştere a productivităţii muncii reprezintă mijloace de intensificare
a acţiunii pozitive a diferiţilor factori care o influenţează. Astfel, promovarea
progresului tehnic în comerţ, organizarea ştiinţifică a muncii în întreg circuitul
comercial, ridicarea calificării personalului şi perfecţionarea formelor de
cointeresare a lucrătorilor comerciali sunt domenii cuprinzînd un larg spectru de
măsuri ce acţionează aspra factorilor direcţi.
Se pot enunţa, exemplificativ, măsuri cum sunt mecanizarea operaţiunilor de
mişcare a mărfurilor în depozite şi magazine, pregătirea comercială a mărfurilor
în industrie în cantităţi care să permită folosirea paletelor şi a conteinerelor,
promovarea formelor rapide de vînzare, expunerea largă a sortimentelor în
magazine (pentru crearea cererii spontane), adîncirea diviziunii muncii în cadrul
formaţiilor de personal, aplicarea principilor de ergonomie a muncii şi altele.
Alături de măsurile care influenţează acţiunea factorilor direcţi, cercetarea mai
profundă a pieţei şi lărgirea comunicaţiilor cu piaţa a oricărei firme, amplasarea
unităţilor comerciale în zonele de afluenţă a consumatorilor, concentrarea şi
specializarea reţelei comerciale, îmbinarea diferitelor forme de reţea comercială,
perfecţionarea relaţiilor cu furnizorii şi altele, duc la creşterea volumului
vînzărilor şi devin mijloace de acţiune indirectă asupra creşterii productivităţii
muncii.