CURS 9

IV. TIROIDA

Este cea mai mare glandă endocrină, la adult.

Localizare: cervical anterior.

Origine embriologică dublă [6] : endodermală și ectodermală.

- partea ectodermală – evaginare a endodermului gurii primitive a limbii,

reprezentată de canalul tireoglos, care în mod obișnuit se obliterează și se atrofiază,
cu anumite excepții:

 apariția lobului piramidal – formațiune fără implicații patologice.

 chisturi de canal ( trebuie îndepărtate chirurgical)
 țesut tiroidian ectopic – o tiroidă linguală ( porțiunea inițială a canalului
tireoglos)
- partea ectodermală – reprezentată de celulele parafoliculare, ia nștere din
crestele neurale. Ele sunt componente ale sistemului neuroendocrin difuz.

Anatomic, tiroia este formată din doi lobi și un istm.

Structura histologică:

Înconjurată la exterior de teaca peritiroidiană, formată din fasciile gâtului

este alcătuită din:

capsula, puternic aderentă este formată din:

 țesut conjunctiv dens, dezordonat

 vase sanguine
 fibre nervoase
 este dublată de țesut adipos
stroma alcătuită din:
 țesut conjunctiv lax
 capilare fenestrate
  provine de la nivelul capsulei și este reprezentată de septe (travee)
conjunctiv – vasculare.
 Se împarte, din punct de vedere topografic, în:
a. stromă perilobulară și interlobulară
b. stromă perifoliculară care, împreună cu foliculul tiroidian
,formează unitatea morfofuncțională a tiroidei.
 După vârsta de 50 de ani, stroma se umple cu adipocite
(transformare grăsoasă)
parenchimul:
 Reprezentat de lobuli, delimitați de stroma perilobulară și
interlobulară.
 Structura parenchimului este dependentă de stimulul tireotrop
(reprezentat de hormonul tireotrop al adenohipofizei) și de aportul
de iod necesar elaborării hormonilor tiroidieni.
 Este alcătuit din foliculi tiroidieni în diferite stadii de activitate.
 În parenchim se găsesc tirocite și celule C ( parafoliculare).
Foliculul tiroidian reprezintă unitatea morfofuncțională a tiroidei. Este o
formațiune cavitară, închisă, constituită din:

 epiteliu folicular – tirocite ( epiteliu simplu cubic)

 membrană bazală
 coloid, în interiorul foliculului, sintetizat în tirocite. Este o substanță
vâscoasă, acidofilă, cu caracter amorf, colorându-se cu coloranți acizi cât și
bazici. Este PAS pozitiv ( tireoglobulina este o glicoproteină), având drept
componente: tireoglobulina, tirozina liberă, hormoni tiroidieni, iod organic,
GAG.
Mărimea, forma și numărul foliculilor tiroidieni – dependente de vârstă, sex,
structură funcțională.

Tirocitul – specializat în sinteza de hormoni tiroidieni, are o bipolaritate

funcțională, în concordanță cu distribuția organitelor celulare în citoplasmă.

Forma - cubic, turtit sau columnar.

Nucleul - rotund sau ovalar.

 Citoplasma acidifilă sau bazofilă. Are un conținut bogat de organite, a căror
poziție depinde de stadiul de activitate:

 RER : în perioada de sinteză –cisterne dilalate dispersate în

citoplasmă
 aparatul Golgi : în repaus – situat la polul bazal, în activitate -situat la
polul apical ( supranuclear)
Această schimbare continuă a fost denumită „ valsul golgian ‟.

 mitocondrii cu creste – dispersate în citoplasmă

 microvili – la polul apical, spre coloid. La acest nivel se formează
veziculele de pinocitoză.
Biosinteza hormonilor tiroidieni are loc în mai multe etape:

1. sinteza, secreția și depozitarea tireoglobulinei, ce are loc concomitent cu cea

de-a 2 –a fază.
2. captarea din circulație și oxidarea iodului
3. iodarea tireoglobulinei și formarea hormonilor tiroidieni.
4. secreția hormonilor tiroidieni.
Celulele C ( parafoliculare) fac parte din SND (sistemul neuroendocrin
difuz), avându-și originea în crestele neurale și secretă calcitonină.
Localizare: în stroma interfoliculară, în grosimea (dedublarea) MB a
foliculului.
Nu vin în contact cu coloidul.
Nucleu rotund, voluminos, eucromatic.
Citoplasma palidă, bazofilă.
Granule de secreție ce conțin calcitonină – hormon care inhibă mobilizarea
sărurilor fosfocalcice.
Au rol în metabolismul fosfocalcic.

V. PARATIROIDELE

Reprezintă organe vitale – integritatea întregului organism este determină de

integritatea lor morfofuncțională, extirparea lor determinând moartea organismului.
 Sunt 4 glande (două superioare, două inferioare) pereche, ovoidale, de
culoare galben – brună.
Localizare: lângă, sau în parenchimul tiroidian.
Origine: endodermală
Organizare structurală: sunt formate din:
- capsulă fibroasă
- travee conjunctivo- vasculare fine, ce împart glanda în lobuli.
- stromă – rețea de fibre reticulinice și vase.
-parenchim alcătuit din cordoane de celule endocrine. Celulele
panachemului sunt de două tipuri: celule principale și ecelule oxifile.
Celulele principale ( cromofobe) au formă poligonală, citoplasma este
palidă, uneori vacuolară. Cuprinde incluziuni de glicogen, lipide. Prezintă
impregnare argentică: granulele
( proteine) concentrate la polul vascular, fiind forma de stocare a produsului de
sinteză.
Sunt specializate în sinteza parathormonului ( PTH).
Celulele oxifile ( acidofile) reprezintă forme de involuție a celulelor
principale. Sunt mai mari decât acestea. Prezintă nucleu hipercrom sau picnotic,
citoplasmă acidofilă. Apar la 5-7 ani ( nu sunt prezente la naștere) , numărul lor
crește o dată cu vârsta, astfel că la senescență realizează niște formațiuni tumorale,
care nu au semnificație patologică.
Sunt inactive din punct de vedere endocrin (le lipsesc granulele de secreție,
organitele sunt slab reprezentate).
Parathomonul [6] este hormonul indispensabil vieții.

Funcții :
- crește reabsorbția calciului la nivel renal,
- stimulează absorbția intestinală a calciului,
- facilitează hidroxilarea renală a vitaminei D.
- În lipsa hormonului crește fosforul anorganic, scade calciul ionic, crește
excitabilitatea neuromusculară, apar contracții tonice și crize convulsive.
Excesul (adenomul paratiroidian): decalcifieri osoase și dentare, litiază
renală recurentă.
 VI. SUPRARENALELE

Suprarenalele sunt glande pereche situate retroperitoneal, la polul superior al

rinichilor. Glanda are două componente diferite din punct de vedere embriologic,
structural și funcțional:
- componenta periferică, corticosuprarenala (CSR) de origine mezodermală.
- componenta centrală, medulosuprarenala (MSR) de origine endodermică,
din crestele neurale.
Originea histologică a suprarenalelor:
 capsula, alcătuită din:
- țesut conjunctiv, dens, dezordonat
- fibre nervoase
- microganglioni
- țesut adipos.
 septuri conjunctivo- reticulino- vasculare, care vor forma stroma
pericelulară.
 pe fața profundă a capsulei se găsesc celule mezedermo-
mezenchimale, care alcătuiesc ,, blastemul sau primordiul’’ corticosuprarenalei,
care asigură regenerarea acestei structuri glandulare. [4]
 parenchim.
1. Corticosuprarenala (CSR)- este formată din cordoane celulare și o rețea
capilaro - reticulinică care constituie stroma și se separă cordoanele
celulare.
În funcție de dispoziția și caracterele citologice ale celulelor constitutive,
CSR este formată din trei zone:
- zona glomerurală – dispusă subcapsular
- zona fasciculată – mijlocie
- zona reticulară – intern profund, adiacent MSR.
Trecerea de la o zona la alta se face progresiv.
a. Zona glomerulară – este situată subcapsular, și este formată din cordoane
scurte, arcuate, de celule mici cubo- cilindrice.
În preparatele microscopice aceste cordoane apar sun formă de
pseudoglomeruli sau pseudoacini.

Cordoanele celulare sunt înconjurate de o puternică rețea capilară.

 Celulele au:
- citoplasmă – bazofilă, datorită conținutului mare în ribonucleoproteine.
- nucleu mic, hipercrom, situat spre polul vascular al celulelor.
- conțin vitamina A în citoplasmă
- prezența de organite celulare: REN, mitocondrii, aparat Golgi.
La nivelul zonei glomerulare se sintetizează hormoni
mineralocorticoizi,:aldosteronul și dezoxicorticosteronul , cel mai activ
-aldosteronul.
Mineralocorticoizii controlează metabolismul apei și electroliților ( Na, K,
etc.).
b. Zona fasciculară – zona cea mai groasă ( 2/3ndin grosimea CSR). Este
alcătuită din cordoane uni sau bicelualare paralele, separate de capilare
sanguine.
 Celulele sunt mai mari decât cele din zona glomerulară:
- au citoplasma ușor bazofilă
- conțin picături de lipide ( nu se văd în colorația HE, de unde aspectul vacuolar și
denumirea acestor celule de spongiocite).
- celulele au aspect ,, spongios, buretos, cu găuri ‟. [6]
 Intervin în catabolismul lipidelor ( colesterol), glucidelor ( efect
hiperglicemiant) și proteinelor.
 Secretă glucocorticoizi cu efect antiinflamator și antialergic: cortizolul
și hormonii androgeni.
c. Zona reticulată – adiacentă medulosuprarenalei, apare pe preparat ca zona
cea mai întunecată.
Celulele sunt organizate în cordoane scurte, ramificate, ce se anastomozează,
formând o rețea ( reticul). În ochiurile rețelei se găsesc vase de sânge: capilare.
Citoplasma celulelor este acidofilă, în ea regăsindu-se pigmenți, lipofuseină.
Sintetizează hormoni sexuali,:estrogeni, progesteron androgeni
2. Medulosuprarenala – origine endodermală, din crestele neurale.
Aparține SND ( sistem neuroendocrin difuz).

Face parte din paraganglioni, fiind un paraganglion simpatic.

 Este un traductor neuroendocrin ( ca și pineala): după stimularea nervoasă
specifică, prin intermediul fibrelor preganglonare celulele sunt stimulate și
sintetizează și secretă catecolamine.

Este alcătuită din:

 stromă – formată din fibre de reticulină și vase sanguine -capilare

sinusoidale.

 Parenchimul – alcătuit din celule organizate în cordoane celulare sau mici ‟

alveole „[4], care se ramifică și alcătuiește o rețea în ochiurile căreia se
găsesccapilare și venule postcapilare. Celulele sunt relativ mari (25-30 µ),
poliedrice, au citoplasma bazofilă, prezintă granulații mici, care conțin
catecolaminec(adrenalina, noradrenalina), epinefrină, chromogranine.
Ultrastructural prezintă:
- complex Golgi foarte dezvoltat
- mitocondrii
- RER și poliribozomi.

Tipuri celulare:

Celule cromafine (feocromatocite) se colorează cu săruri de crom; au capacitate de

sinteză. În citoplasmă au granule de secreție care conțin obligatoriu catecolamine.
Sunt reprezentate de :

- adrenalinogene ( >95 %) și
- noradrenalinogene ( puține).
a. Celule ganglionare ( neuroni simpatici).

Funcțiile MSR:
- are rol în dinamica și reglarea circulației sistemice (adrenalina, noradrenalina)
- intervine în metabolismul glucidelor
- are rol chemoreceptor: reglarea neuro – hormonală a proceselor metabolice.
 - „ Sindromul general de adaptare a organismului ‟ - descris de Hans Selye: – în
condiții de stres ( frig, ură, agresiune, furie etc.) organismul se apără prin reacții
adaptative de suprasolicitare a axului hipotalamo- hipofizo -suprarenalian.
Sindromul este declanșat de MSR, apoi prin intermediul axului
hipotalamo- hipofizar este interesată și CSR.

VII. PARAGANGLIONI

Paraganglionii sunt structuri cromafine, care alcăuiesc sistemul (complexul)

paraganglionar simpatic. Sunt formați din:
 cordoane de celule cromafine adrenalinogene
 celule ganglionare
 fibre nervoase.
Există și paraganglioni acromafinici ( în raport cu nervul vag și
glosofaringian) : corpusculul carotidian și corpusculul supracardiac.

VIII. SISTEMUL NEUROENDOCRIN DIFUZ (7)(SND)

Sistemul neuroendocrin difuz este reprezentat de totalitatea celulelor izolate

care au proprietatea de a sintetiza și secreta substanțele cu rol hormonal.

Origine: - locală – celule stem

- endodermală – crestele neurale.

Este alcătuit din:
- celule endocrine, izolate sau grupate, localizate în epitelii care au și alte funcții.
- celule endocrine, izolate, localizate în stromă: apendice, pancreas.

- neuroni cu funcție secretorie endocrină.

Distribuție:
 tubul digestiv:
 - stomac,
- intestin subțire,
- colon, apendice.
 Sistemul respirator:
- epiteliul respirator
- corpi neuroepiteliali
 Tiroida: celulele C
 Prostată
Produși de secreție: amine biogene ( serotonină, dopamină)
Hormoni peptidici cu molecula mică:
- colecistochinina
- secretina
- gastrina
- somatostatinsomatos
- motilina
- bambesina
Modalități de acțiune:
 paracrină: - produsul de secreție acționează asupra celulelor învecinate.
 Endocrină: - produsul de secreție acțonează la distanță pe celulele țintă.

ORGANELE DE SIMȚ

GENERALITĂȚI

Organele de simț contribuie la realizarea unității funcționale a organismului

și la integrarea acestuia în mediu.

Funcția analizatorilor este de a recepționa, conduce și a tranforma în senzații

specifice excitațiile din mediul extern sau intern.

Organul de simț ( analizatorul) este alcătuit din trei segmente:

- segmentul periferic sau receptor

 - segmentul intermediar de conducere a impulsurilor - cuprinde căile
nervoase directe și indirecte
- segmentul central – include aria corticală specifică, locul unde se
analizează și sintetizează informațiile și se elaborează senzațiile specifice
conștiente.
Receptorii pot fi:
 în funcție de localizare:
 proprioreceptori – localizați în mușchi, oase, tendoane, articulații -
furnizează informații legate de poziția corpului și mișcările corpului sau
ale diferitelor segmente.
 exteroreceptori – localizați la suprafața corpului: piele, limbă, nas –
recepționează stimulii din mediul extern.
 interoreceptori ( visceroreceptori ) – localizați în organele interne –
furnizează informații asupra modificărilor biochimice, de presiune din
mediul intern al organismului.
Analizatorii – pielea, nasul, gura, ochii și urechile – adună informațiile
despre lumea exterioară, pe care creierul le procesează și decide ce să facă mai
departe cu ele.

 după natura lor:

 chemoreceptori -sensibili la modificările de concentrații ale unor
substanțe chimice (receptori gustativi, olfactivi și cei situați în vasele de
sânge)
 mecanoreceptori - sensibili la modificările mecanice și de presiune :
receptorii de tact și presiune auditivi și vestibulari, din mușchi și
articulații
 termoreceptori – sensibili la modificările de temperatură (pielea)
 fotoreceptori – sensibili la undele luminoase ( retina)
 nocireceptori – sensibili la stimuli puternici care produc leziuni
celulare.
Structura histologică

Elementele esențiale ale organelor de simț sunt :(4)

1. celula senzorială
2. neuronul senzitiv periferic
 3. neuronul senzitiv ( de asociere) central

1. Celula senzorială:
 este o celulă epitelială;
 dotată cu un aparat ciliar este adaptată recepționării stimulilor din
mediul extern;
 polul bazal este înconjurat de dendritele unui neuron senzitiv periferic;
 în funcție de stimulul receptat, celulele senzoriale pot fi:
 tactile
 vizuale
 auditive
 gustative
 organul olfactiv este lipsit de celulă senzorială.
2. Neuronul senzitiv periferic
 situat în ganglionii periferici, cu excepția organului olfactiv și vizual;
- în epiteliul mucoasei olfactive pentru organul olfactiv;

 în retină – reprezentat prin neuronii bipolari, pentru organul vizual;

 prelungirile dendritice ale neuronului senzitiv periferic stabilește
sinapse cu celulele senzoriale, iar axonii cu neuronii centrali.
3. Neuronii senzitivi ( de asociere ) centrali:
 sunt localizați la nivelul SNC, cu excepția analizatorului vizual, care
este localizat în retină;
 retina reprezintă simultan atât structura receptoare ( celulele vizuale),
un ganglion periferic ( celulele bipolare) cât și centru nervos cerebral
(celulele multipolare).
ANALIZATORII

Pielea,nasul,gura,ochii și urechile adună informațiile despre lumea

exterioară, pe care creierul le procesează și decide ce să facă mai departe cu ele.

I. PIELEA
 Pielea constituie învelișul extern al organismului. Pe lângă rolul de protecție
și sensibilitate ea participă la schimburile termice ale organismului cu mediul
extern, având o bogată vascularizație ( microcirculație) și terminații nervoase
tactile.

Suprafața pielii la un adult de statură mijlocie este de 1,5 mp, ceea ce

reprezintă 16-18 % din greutatea corporală.

Culoarea pielii depinde de mai mulți factori: rasă, vârstă, starea de sănătate.

Grosimea tegumentului variază, în special, de grosimea stratului epitelial

( epidermului) . Ea variază între 0,5 mm și 3-4 mm. Se deosebesc:

 un tegument ( epiderm) gros caracteristic palmelor și plantelor

 un tegument ( epiderm) subțire reprezentat de restul pielii.
 Macroscopic pe suprafața pielii se observă: orificii, depresiuni, creste.
 Orificiile sunt reprezentate de porii fanerelor și glandelor cutanate.
 Depresiunile pot fi adânci ( constituind pliuri) sau superficiale
( constituind „ șanțurile papilare”.
 Crestele sunt fine proeminențe liniare ( ridicături) epidermice, care
separă șanțurile. Crestele și șanțurile:
 sunt paralele între ele;
 au orientare caracteristică fiecărui individ în parte;
 sunt bine structuralizate la nivelul tegumentului gros;
 în regiunea pulpară a degetelor se dispun sub formă de vârtejuri, cercuri
sau anse, constituind „ amprentele digitale ”;
Amprentele digitale sunt utilizate:

- pentru identificarea infractorilor;

- în scop diagnostic: diagnosticarea unor boli genetice ( distribuția
crestelor și șanțurilor papilare este determinată genetic). De exemplu în
imbecilitatea mongoloidă există modificări caracteristice ale amprentelor digitale,
ceea ce permite un diagnostic precoce înante de apariția semnelor clinice de boală.
Joncțiunea dermo- epidermică: (4)
 este marcată de membrana bazală;
 de obicei este ondulată, festonată, rareori plană;
  ondularea este dată de „ papilele dermice ” – ridicături dermice, de
formă conică, înfundate în epiderm. Există două tipuri de papile
dermice:
a. adelomorfe, scurte
b. delomorfe, lungi, care denivelează epidermul și constituie crestele
epidermului.
Între papilele dermice există creste epidermice interpapilare. Alternanța între
crestele epidermice interpapilare și papilele dermice, determină aspectul festonat,
ondulat, caracteristic joncțiunii dermo- epidermice.

Starea morfofuncțională a pielii poate avea semnificație clinică (4), reflectând

starea de sănătate sau de boală a organismului.

Examinarea tegumentelor este absolut obligatorie în practica medicală, ea

oferind elemente importante de diagnostic clinic în dermatologie prin obiectivarea
de leziuni și afecțiuni particulare tegumentare. De asemenea modificările de la
nivelul pielii pot orienta asupra unor afecțiuni ale organelor interne, cum ar fi
modificările de culoare:

 culoarea galbenă este un indiciu pentru o afecțiune hepatică ( hepatită

icterică);
 paloarea tegumentară poate sugera o anemie;
 culoarea albastră a extremităților ( cianoza) reflectă o insuficiență
cardiocirculatorie sau respiratorie etc.
Structura pielii
Pielea este alcătuită din două straturi principale:
 epidermul – componentă epitelială ( de origine ectodermică);
 dermul – componentă conjunctivă ( de origine mezemchimală).
Aceste două straturi sunt puternic solidarizate și se sprijină pe un țesut
conjunctiv variabil histologic de la cel areolar la adipos, țesut subcutanat numit
hipoderm.

 Hipodermul:
 nu face parte din structura pielii;
 din derm se desprind travee colagene care pătrund în hipoderm,
solidarizându-l cu tegumentul.
  în hipoderm se găsesc uneori porțiunile profunde secretorii ale
glandelor sudoripare.

A. EPIDERMUL
Este format dintr-un epiteliu multistratificat plan care se cornifică.(9)

Celulele keratinizate (4) sunt elemente moarte care se descuamează continuu.

Ele protejează celulele „ vii ”ale epidermului împotriva factorilor de mediu și
impiedică deshidratarea excesivă a acestuia.

Structuralitatea morfofuncțională a epidermului este menținută prin

înlocuirea celulelor descuamate : conificării și morții celulelor keratinizate îi
succede un proces de regenerare celulară prin multiplicarea constantă a celulelor
stratului bazal și spinos – regenerare fiziologică.(9) Aceste două straturi constituie
stratul germinativ al epidermului.

Menținerea integrității morfofuncționale a epidermului se realizează datorită

a patru procese care se desfășoară în grosimea lui: (4)

1. procesul de diviziune celulară – mai ales în straturile profunde;

2. maturarea și migrarea celulelor din straturile profunde în cele
superficiale;
3. keratinizarea elementelor mature;
4. descuamarea elementelor complet keratinizate și moarte.
Structura epidermului gros

Epidermul gros este localizat la nivelul palmelor și plantelor. Din punct de

vedere histologic este format din cinci straturi:

1. stratul bazal;
2. stratul spinos sau stratul celulelor poliedrice;
3. stratul granulos ( al lui Unna);
4. stratul lucid ( lucidum);
5. stratul cornos.
Aceste cinci straturi corespund din punct de vedere funcțional următoarelor
trei straturi:
1. pătura germinativă ( regenerativă) (4) – alcătuită din stratul bazal și
stratul spinos, care prin fuzionare alcătuiesc așa numitul strat al lui
Malpighi;
a. stratul bazal :
 situat pe membrana bazală;
 format dintr-un singur rând de celule cilindrice sau cubice înalte
( stratul cilindric);
 nuclei ovalari alungiți situați perpendicular pe membrana bazală;
 citoplasma bazofilă, redusă, conține: ribonucleoproteine, mitocondrii,
tonofibrile, o cantitate redusă de pigment melanic ( de la melanocitele
migrante în acest strat).
 Melanocitele:
 își au originea în crestele neurale;
 sunt localizate în stratul bazal;
 sunt celule cu aspect dendritiform;
 au rol în sinteza pigmentului melanic.
 Celula Merkel:
 își are originea în celula stem epidermală;
 localizare: printre keratinocitele bazale;
 celulă ușor aplatizată;
 rol: senzorial, neurosecretor.
 Celulele stratului bazal sunt unite între ele prin dermozomi.
 La nivelul stratului bazal se produc mitoze cu frecvență mai mare, mai
ales noaptea.
 Între stratul bazal și membrana bazală există conexiuni prin
intermediul prelungirilor citoplasmatice ale celulelor și a unor fine
fascicule fibrilare de colagen, sub formă de interdigitații.
b. stratul spinos ( al celulelor poliedrice)
 format din 5-6 rânduri de celule mari, poligonale;
 nuclei rotunzi, hipercromi;
 citoplasma bazofilă, conține organite specifice sintezei proteice.
 solidarizarea celulelor se realizează prin desmozomi, care la
microscopul optic apar ca proeminențe( celule cu spini), ce dă aspectul
„ spinos” al stratului;
  în profunzimea stratului, printre celulele spinoase, există un tip
particular de celulă, numită celula Langerhans sau celula dendritică, caracterizată
prin:
 își are originea în măduva hematogenă;
 citoplasmă clară, cu numeroase prelungiri;
 lipsită de tonofibrile, desmozomi și granule de melanină;
 rol – celulă prezentatoare de antigen.
2. pătura celulelor precornificate – alcătuită din stratul granulos și stratul
lucidum.
a. Stratul granulos:
 format din 2-4 straturi de celule romboidale, turtite, cu axon lung,
paralel cu suprafața epidermului;
 citoplasma conține granule mari intens colorabile cu hematoxilină –
granule de keratohialin, bazofile
 granulele de keratohialin ( o scleroproteină relativ bogată în prolină și
aminoacizi sulfurați):
 la microscopul electronic apar electrodense;
 au mărimi variabile;
 au incluse în structură filamente citokeratiniene;
 au rol în procesul normal de keratinizare.
 la nivelul stratului granulos „ începe moartea celulelor epidermice” (4).

b. Stratul lucidum ( lucid) (4).

 format din 2-3 rânduri de celule turtite, clare și puternic
strălucitoare(refrigente);
 citoplasma se colorează în:
 roșu portocaliu cu eozină;
 galben „ lămâie ” – cu picrofucsină;
 negru cu acid osmic;
 conține substanțe grase, colagen și eleidină.
Eleidina:

- provine din granulele de keratohialin;

- se prezintă sub formă de picături „ semilichide”;

 - celulele sunt lipsite de nuclei ( sau sunt picnotici).

3. pătura celulelor cornoase

- reprezentată de stratul cornos;

- formată dintr-un număr variabil de rânduri de celule „ moarte”;

- celulele sunt extrem de turtite, aplatizate;

- citoplasma bogată în keratină ( filamente de keratină);

- nu conțin nuclei ( persistă însă sub forma unei „vezicule optic vide”);

- în citoplasma cestor celule se constituie o structură complexă, numită

„complexul filament - matrice” (4):

 componenta fibrilară a complexului, este rezultatul sintezei

proteice de la nivelul straturilor profunde. Are rol în a asigura
flexibilitatea și elasticitatea celulelor cornoase.
 componenta amorfă, derivă din granulele de keratohialin.
Asigură rezistența „ chimică ” a stratului cornos.
- celulele cornoase superficiale ( stratul exfoliativ, descuamativ) – sunt
înlocuite permanent de elemente celulare provenite din straturile
profunde regenerative.
Keratogeneza:

 nu este un proces de îmbătrânire sau degenerare;

 este un proces adaptativ față de anumite condiții mecanice;
 celulele mature, care migrează spre straturile superficiale sunt însoțite
de anumite modificări celulare:
 agregarea și structuralizarea tonofilamentelor;
 formarea granulelor de keratină;
 dispariția nucleului și organitelor;
 keratinizare și moartea celulei.
Structura epidermului subțire
 Epidermul subțire face parte din tegumentul care acoperă restul corpului ( în
afara plantelor și palmelor). Diferă de epidermul gros prin anumite caractere
structurale:

 strat spinos mai subțire, format dintr-un număr mai mic de celule;
 strat granulos discontinuu;
 stratul lucid lipsește;
 strat cornos relativ subțire.

B. DERMUL
Reprezintă o structură conjunctivală în care sunt localizate:

 vase sanguine;
 vase limfatice;
 nervi și terminații nervoase;
 anexele pielii: fire de păr, glande sudoripare, glande sebacee.
Din punct de vedere topografic și structural dermul are două straturi:

 dermul superficial ( papilar) reprezentat de:

- papilele dermice
- conjunctivul imediat subepidemic
 dermul profund ( reticular) – în raport cu hipodermul.
a. Dermul papilar ( superficial):
- situat subepidermic;
- constituit din țesut conjunctiv lax, tânăr, numit și conjunctiv „funcțional”
format din:
 substanță fundamentală;
 celule autohtone și alogene ( fibroblaste mastocite);
 elemente fibrilare: fibre de colagen tip III și fibre
elastice.
b. Dermul reticular ( profund):
 format din țesut conjunctiv dens dezordonat;
 predomină fibrele de colagen;
 celulele – fibroblaste și macrofage;
  fibrele elastice formează în jurul bulbilor piloși, a glandelor sudoripare
și sebacee o condensare capsulară de forma unor coșulețe;
 reprezintă structura de rezistență a tegumentului (4);
 se continuă gradat ( fără o delimitare precisă) cu hipodermul ( țesut
conjunctiv subcutanat).

C. HIPODERMUL ( țesutul celular subcutanat) (4)

Nu face parte din structura pielii, însă este solidarizat cu aceasta prin
legăturile strânse între derm și hipoderm prin intermediul traveelor colagene.

Țesutul celular subcutanat este format din țesut conjunctiv lax areolar. În
țesutul conjunctiv se găsesc paniculi adipoși separați prin septuri conjunctive.
Paniculii adipoși reprezintă rezerve de grăsimi și au rolul de a limita pierderile de
căldură.

Septurile adăpostesc ramurile mari vasculare și nervoase și aderă de periost

sau de fasciile musculare.

În hipoderm se mai găsesc:

 corpusculi senzitivi;
 porțiunile profunde ale firelor de păr și glandelor sudoripare.

ANEXELE PIELII

Sunt structuri care embriologic derivă numai din tegument. Sunt

reprezentate de:

a. unghii ( fanere);
b. aparatul pilosebaceu: - folicul pilos;
- glanda sebacee;
 - mușchiul erector al firului de păr.
c. glandele sudoripare: - ecrine;

- apocrine.celulele sunt lățite, solzoase, unite prin

desmozomi;

a. Unghiile:
 faner cutanat sub formă de lamă cornoasă;
 situată pe partea dorsală a ultimei falange;
- marginea anterioară liberă, marginea posterioară și cele laterale sunt
inclavate într-un jgheab semicircular periferic, limitat de un pliu cutanat, pliul
periunghial.
- structura unghiei este similară ca a firului de păr ( un fir de păr aplatizat
și lameliform)(4)
Unghia este formată din:
1. lama cornoasă – echivalentă tulpinii piloase ( stratului cornos). Aceasta este
alcătuită din:
 rădăcina unghiei – extremitatea posterioară înfundată în jgheabul
cutanat;
 corpul unghiei – partea vizibilă.
2. matricea regenerativă – formată din celule necornificate.
Corespunzător zonelor distincte ale lamei cornoase, și în matricea
regenerativă se deosebesc:

- patul unghial – corespunzător corpului unghiei. Elementele sale

constitutive contribuie la creșterea în grosime a unghiei.
- matricea unghială – corespunde rădăcinii unghiei. La acest nivel are loc o
intensă activitate mitotică prin care se realizează creșterea unghiei în lungime.

Structura corpului unghial

 este partea vizibilă a unghiei;
 este alcătuit din lame și lamele cornoase, dens placate (4);
 celulele sunt lățite, solzoase, unite prin desmozomi;
 nucleii picnotici, sau dizolvați.
  culoarea roz a patului unghial este dată de vascularizația subiacentă,
vizibilă prin transparența lamei cornoase.
Structura patului unghial
 este format din elemente corespunzătoare stratului malpighian
nekeratinizat al epidermului:
 strat bazal alcătuit din celule cilindrice cu mitoze;
 strat spinos – 6-8 rânduri de celule mari poliedrice, spinoase, datorită
desmozomilor.
Structura matricei unghiale

 este o prelungire a patului unghial care corespunde rădăcinii limbului

 se continuă cu epidermul cutei supraunghiale;
 este format din celule tinere mature care se înmulțesc și se
keratinizează.
Structura dermului subunghial

 dermul subunghial este țesut conjunctiv dens;

 dermul corespunzător cutei ( pliului) supraunghial este reprezentat de
papile dermice alungite.
 Vasele papilelor se vizualizează prin capilaroscopie.

b. Aparatul pilosebaceu
Este format din:
1. Firul de păr
2. Foliculul pilos
3. Glanda sebacee
4. Mușchiul erector al firului de păr.

1. Firul de păr
Este format din:
 tulpină(tija)- partea vizibilă;
 rădăcina: - situată în hipoderm;
- este numită bulbul pilos;
- conține papila firului de păr;
- este conținută într-un sac conjunctivo-epitelial numit folicul
pilos.
 Structura firului de păr

Tija firului de păr este constituită din trei straturi celulare concentrice:

 Medulară: - stratul central;

- 2 – 3 rânduri de celule;

- celule mari poligonale;

- lipsește la lanugo.

 Corticală - stratul mijlociu;

- intra și extracelular, granule pigmentare ( pigment
melanic);
- aerul din spațiile intercelulare modifică culoarea părului.
 Cuticula ( epidemicula) - stratul extern
- foarte subțire
- un rând de celule clare, lățite și poligonale,
dispuse una peste alta ( „ ca solzii de pește ”)

2. Foliculul pilos ( conjunctivo- epidermic)

Este format din:
 Teaca fibroasă – situată periferic;
- este o expansiune a dermului;
- constituie la nivelul concavității bulbului pilos
papila firului de păr;
- papila este constituită din: țesut conjunctiv tânăr
lipsit de fibre elastice și conține vase și nervi;
- papila reprezintă structura nutritivă a părului.
 Teaca epitelială externă – reprezintă o continuare a epidermului
profund ( a stratului lui Malpighi );
- este alcătuită din:
 stratul cilindric ( adiacent tecii
fibroase) și
  stratul celulelor poligonale ( similare
elementelor din stratul spinos).
 Teaca epitelială internă
- se termină la nivelul deschiderii glandelor sebacee;
- este alcătuită din trei straturi concentrice:
a. cuticula ( epidermicula) – adiacentă filamentului pilos
este formată dintr-un rând de celule keratinizate una peste alta.
b. stratul lui Huxley este format din 1-3 rânduri de celule
mari poliedrice, iar citoplama conține granule de tricohialin și
picături de eleidină.
c. stratul lui Henle – situat periferic, adiacent tecii
epiteliale externe conține un singur rând de celule aplatizate, iar în
citoplasmă se găsesc tonofilamente cornificate.
Creșterea și regenerarea firelor de păr

 se realizează la nivelul celulelor de rezervă (mature ) de la nivelul bulbului

pilos.
 creșterea părului se realizează cu o viteză de 0,2 mm în 24 ore
 se realizează ciclic, cu perioade active alternând cu perioade de repaus.
 creșterea este condiționată de starea morfofuncțională a papilei părului care
asigură nutriția și troficitatea aparatului pilosebaceu.
 atrofia papilei și consecutiv a bulbului determină căderea părului ( chelia sau
calviția).

3. Glandele sebacee
Sunt glande exocrine de tip holocrin, atașate firelor de păr. Sunt situate în
unghiul format de firul de păr și mușchiul erector. Există și glande sebacee lipsite
de fire de păr, localizate la: buze, gland, prepuț penian, labii mici.
Au formă ovoidă sau piriformă.
Sunt de tip alveolar simplu, mai rar compus. Sunt formate din:
 porțiunea secretoare cu aspect acinar sacciform
 duct ( gât) secretor – epiteliu stratificat scuamatos nekeratinizat.
Produsul de excreție al glandelor sebacee este sebumul, care este rezultatul
dezintegrării celulelor centrale. Sebumul este o substanță grasă rolul lui fiind:
  de „ cremă rece naturală ”- împiedică evaporarea, în condiții de frig
condensând căldura.
 lubrifică suprafața pielii;
 menține suplețea părului;
 are și rol bactericid.

4. Mușchiul erector al firului de păr

o Este reprezentat de un fascicul de celule musculare netede, cu traiect
oblic.
o Originea mușchiului este în dermul papilar și se inseră la nivelul
foliculului pilos, pe teaca fibroasă.
o Mușchiul erector împreună cu firul de păr formează un unghi în care
este situată glanda sebacee.
o Inervația este simpatică. Prin contracția mușchiului se realizează
ridicarea părului în poziție verticală; se produce simultan și o retracție
a epidermului, formându-se mici depresiuni, dând pielii un aspect
caracteristic „ piele de găină ”. De exemplu la emoții, frig, frică etc.
o Sunt slab dezvoltați la nivelul firelor de păr din axilă, lipsind la
nivelul genelor și sprâncenelor.
Melanogeneza(4)
 Culoarea tegumentului este dată de un pigment numit melanină
Melanina:

 pigment de natură albuminoidă;

 este prezent la toate rasele umane;
 absența pigmentului se numește albinism;
 este prezent în - piele
- iris și cornee
- în sistemul nervos central - locus ceruleus
- locus niger
 se prezintă sub formă de: bastonașe și granule;
 există două tipuri de celule care conțin melanină:
 melanoformatoare – elaborează pigmentul;
 melanofage ( melanofore) celule conjunctive care fagocitează
pigmentul.
  Celulele melanoforme sunt reprezentate de:
 melanoblaste - celule tinere, de formă rotundă, localizate la nivelul
crestelor neurale, de unde migrează și se localizează la nivelul joncțiunii
dermo- epidermice, unde se maturizează. Sunt lipsite de pigmenț;
 melanocite – celule mature, localizate în straturile profunde ale
epidermului, în stratul lui Malpighi. La rasa mongolă sunt localizate în
derm, „ pata mongoloidă” din regiunea sacrată. Au formă stelată,
neregulată și prezintă numeroase prelungiri citoplasmatice, lungi.
 Controlul pigmentației este realizat hormonal:
o hormonul melanostimulator al adenohipofizei.
o melatonina – hormon inhibitor elaborat de epifiză.
o rolul suprarenalei a fost demonstrat în boala lui Addison (insuficiența
corticosuprarenală).
 Un rol important în sinteza melaninei îl are cuprul:
 activează sistemul enzimatic;
 deficiența de cupru duce la depigmentarea pielii.
 Rolul melaninei:
- de protecție împotriva razelor solare ( a razelor UV). Negrii sunt
mai protejați în comparație cu albii.

Modificări tegumentare legate de vârstă

 întâlnite la bătrâni;
 se produce atrofia atât a epidermului cât și a dermului;
 dermul subepidermic devine avascular și dens;
 atrofia structurilor anexe ( fir de păr, glande sudoripare);
 vasele se sclerozează ( în special cele arteriale) .
Aceste modificări determină scăderea troficității, precum și scăderea
capacității de regenerare și reparare ale tegumentului. În decubit prelungit apar
escarele ( ulcerații greu vindecabile).

Grefele cutanate
 În chirurgia plastică și reparatorie, în estetică, etc,sunt frecvent utilizate
autogrefele. Autogrefele pot fi:

 grefe cu pedicul – tegumentul transplantat rămâne în legătură cu

regiunea de origine printr-un pedicul vascular.
 grefe libere – complet separate de regiunea donatoare.

Inervația pielii

Pielea reprezintă segmentul periferic al analizatorului senzitiv. La nivelul

pielii se găsesc exteroreceptori:

 tactili;
 termici;
 dureroși.
Pielea recepționează, sub formă de stimuli, o anumită formă a energiei din
mediul extern și o transformă în influx nervos senzitiv.

La nivelul anumitor zone din cortex, aceste influxuri sunt transformate în

senzații, procese psihice elementare.

Inervația pielii este reprezentată prin:

 fibre senzitive aferente;

 fibre neurovegetative eferente – motoare care se distribuie în vase, glande
sudoripare, mușchi erectori etc.
Fibrele senzitive se distribuie sub formă de:
- terminații nervoase libere – evidente mai ales în epiderm;

- terminații nervoase încapsulate ( corpusculi senzitivi: corpusculii

Meissner, Vater – Paccini, Ruffini);
- terminații nervoase peritrichiale – la nivelul firelor de păr ( mustață).

Vascularizația pielii
Epidermul este avascular.
La nivelul dermului există o bogată vascularizație cu rol în:
 nutriție;
 termoreglare;
  rezervor de sânge ( funcție hemodinamică).
Există două pleuri arteriale :
 unul profund – plexul subdermic, la limita dintre dermul reticular și
țesutul subcutanat;
 unul superficial – la limita dintre dermul papilar și dermul reticular.
Sistemul venos este reprezentat prin trei plexuri localizate:
 derm papilar – derm reticular;
 porțiunea mijlocie a dermului;
 derm reticular – țesut subcutanat.
Vasele limfatice alcătuiesc două plexuri la nivelul: - dermului papilar

- între dermul reticular

și țesutul subcutanat.