Sunteți pe pagina 1din 4

"Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele.

"

Fără limbaj nu ar fi existat nimic. Nu degeaba Biblia spune că „la început a fost
Cuvântul”. Fără cuvinte nu poate exista nici știința, nici umanitatea aranjată în ordinea ei
socio-economică. Oare prin prisma cărui lucru ,Wittgenstein afirma că limitele limbajului său
sunt limitele lumii sale?

Știința i-a susținut afirmația: limbajul conferă forma realității noastre. Deși s-ar putea să
nu fim conștienți de modul în care limbajul ne afectează procesele gândirii, el joacă un enorm
și încă neînțeles pe deplin rol în modul cum noi structurăm și conceptualizăm lumea din jurul
nostru.

Limbajul nostru ne conferă concepţia asupra realităţii; nu există o structură unică a


limbajului, ci acesta are forme diferite .
Sensul limbajului este dat de scopurile şi formele vieţii în care se implică fiinţele umane.
Limbajul este un fenomen uman firesc, iar sarcina filosofiei este aceea de a asambla
rămăşiţele folosirii reale a limbajului de către noi pentru a elimina nelămuririle pe care le
generează uneori. Din acest motiv Wittgenstein avea să spună că sarcina filosofiei este aceea
de a ne elibera de fascinaţia limbii, ea fiind de fapt o cercetare asupra limbajului.
Structura limbajului este structura realității; lumea este aceea care poate fi exprimată
printr-un limbaj logic,iar în momentul în care lumea este exprimată prin limbaj, aceasta este
ordonată conform legilor logice. Limbajul face parte din firea umană, îl definește, pe el și tot
ceea ce îl înconjoară; el ne ajuta în a ne face lumea accesibilă nu numai ca reprezentare, ci
mai ales ca participare: a ne reprezenta un limbaj înseamna a ne reprezenta forme de viață.

1
Ludwig Wittgenstein,unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai filosofiei analitice,
afirma faptul că :,, Logica umple lumea....Nu putem gândi ceea ce nu putem gândi, deci nu
putem nici să spunem ceea ce nu putem gândi .Faptul că lumea este lumea mea se arată
prin aceea că limitele limbajului (ale limbii pe care numai eu o înțeleg) semnifică limitele
lumii mele’’.
Relația strânsă dintre limbă – ființă , este recunoscută de gândirea tradițională, conform
căreia , cuvântul nu este mijloc de comunicare, ci forță a spiritului în sânul realității, capabil
de înființare sau desființare a lucrurilor, având chiar rolul de logos (lege) a lucrurilor.
Lumea este tot ceea ce se petrece (în sensul de ceea ce se cade să fie, ceea ce este ca
atare), ea este totalitatea faptelor în spațiul logic. Noi ne formăm imagini ale faptelor, iar
imaginea este un model al realității. Ceea ce orice imagine trebuie să aibă în comun cu
realitatea este forma logicii. Imaginea lumii este dată de totalitatea gândurilor,  iar  ceea ce poate
fi gândit, este și posibil.
Limbajul se află la baza constituţiei noastre, este cel care ne dezvoltă şi ne
caracterizează ca oameni, este piatra de temelie a fiinţei noastre ce transcende graniţa
timpului.
Pentru Wittgenstein, sensul vieţii constă în clarificarea gândurilor prin intermediul
limbajului, în corectarea unor erori de interpretare şi în eliminarea încurcăturilor generate de
utilizarea greşită a unor termeni. Limbajul deţine un rol important în formularea întrebărilor,
dar şi în căutarea unor soluţii adecvate, fiind un adevarat coeficient al gândirii. Acesta poate
fi de multe ori înşelător, capcanele întâlnindu-se în rândul interpretărilor. El defineşte
limbajul ca fiind un “sistem de notaţie” care limitează gândirea, cuvintele fiind “instrumente
diferite ale limbajului nostru”.

Wittgenstein susţine că obiectul gândului uman se conturează asemenea unei umbre,


aceasta la rândul ei, fiind reprezentată prin imagini; există imagini pe care le înţelegem fără
să le interpretăm şi imagini pe care le interpretăm pentru a le înţelege. El cataloghează
gândirea şi imaginaţia drept “activitaţi mintale” şi arată greşeala pe care tindem să o facem:
în toate raţionamentele, omul corelează experienţele şi imaginile, le stabileşte anumite
legături, dorind apoi, o apariţie cumulată a lor. În acest caz, filosoful propune a se înlocui
gândul cu o exprimare a sa, actul mintal constituind cel mai complex act de mânuire a
simbolurilor. El consideră că “a spune o propoziţie fără a o gândi înseamnă a declanşa
vorbirea şi a bloca anumite lucruri ce însoţesc vorbirea”, dificultatea întâlnită în filosofie
fiind “a nu spune mai mult decât ştim”.

2
Limbajul contribuie la dezvoltarea noastră personală de când ne naştem şi pe tot
parcursul vieţii. Fiecare dintre noi avem propriile maniere în care preferăm să ne exprimăm şi
o facem cu o mai mare uşurinţă. Desigur că există numeroase forme ale limbajului, dar cea
mai clară şi evidentă este limbajul vorbit. Acesta este sursa dezvoltării noastre ca fiinţe
umane şi continuă să fie resursa noastră de bază prin intermediul căreia ne îndeplinim rolurile
şi scopurile personale şi profesionale. Wittgenstein surprinde foarte clar profunzimea acestei
resurse în al său “Caiet albastru”, lucrare ce a supravieţuit trecerii timpului şi continuă să o
facă prin actualitatea şi aplicabilitatea ideilor transmise şi prezentate.

Limitele limbajului unui artist stabilesc limitele lumii artei lui; raportarea lui la aceasta.
Fiecare voce transmite acelaşi mesaj, dar fiecare o face pe limba ei: de la originalul german
până la sanscrită, latină, aromână, portugheză, suedeză, ori japoneză. Limbi vii şi limbi
moarte ori limbi artificiale, care transformă mesajul iniţial, limitându-l sau extinzându-i
sensurile.Fiecare dintre noi cautăm un mod prin a ne raporta la lumea în care trăim; putem
face asta prin limbaj, ce este comun tuturor oamenilor, păstrându-ne totuși un limbaj al
nostru.

3
BIBLIOGRAFIE

1. Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, editura Humanitas, Bucureşti 2005.


2. Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Editura Humanitas, Bucuresti,
2001.