1

Biochimie
Curs 2 (săptămâna 2: 17-21 septembrie 2018)
Prof. Eugenia Petrescu

Compoziţia chimică a materiei vii

- Constituenții fundamentali ai materiei vii

Fenomenele vieții sunt legate de existența unor formațiuni morfologice (ultrastructurale) și a unor procese
fiziologice complexe. În compoziția elementară a sistemelor biologice s-au decelat diverse elemente chimice numite
˶elemente biogene˶ sau ˶bioelemente˶.
În organismele vii, bioelementele se află, în marea majoritate a cazurilor, asociate sub formă de combinații chimice,
constituind ˶biomolecule˶ de natură anorganică și organică.
Alături de biomoleculele menționate, în organismele vii au fost decelați diverși compuși care participă la
interacțiile de metabolizare/biotransformare, numiți ˶efectori biochimici˶.
Cu un termen generic, toți constituenții materiei vii sunt numiți ˶bioconstituenți˶/bioelemente. Localizarea acestora
în formațiunile ultrastructurale, specifice sistemelor biologice, face obiectul unui domeniu azi bine circumscris, numit
topobiochimie.
În materia vie există o continuă transformare la originea căreia se află aportul exogen de nutrienți și aportul
endogen de bioconstituenți reziduali. Astfel se asigură continuu un nivel relativ constant al bioconstituenților naturali, grație
unor mecanisme specifice (i.e. homeostazia).
Între organismele vii și mediu se realizează interacțiuni complexe, constând în schimburi continue de substanță,
energie și informație.
În general, toate organismele vii sunt compuse din aceleaşi tipuri de elemente şi substanţe (molecule) chimice;
Elementele chimice prezente în corpul vieţuitoarelor există şi în scoarţa terestră, ceea ce atestă originea terestră a vieţii.
Sunt 6 elemente chimice fundamentale (macrobioelemente): C,H, O, N, Ca, P.
Elementul fundamental al vieţii pe Terra este carbonul, apa fiind un mediu pentru desfăşurarea numeroaselor reacţii
chimice, iar oxigenul fiind utilizat pentru a genera energie ȋn procesele de oxido-reducere.
Legăturile de tip carbon-carbon sunt puternice (de ex. diamantul este cel mai dur material cunoscut), de aceea
combinaţiile pe baza de carbon nu sunt afectate de prezenţa apei.
Carbonul poate realiza lanţuri (catene) macromoleculare. Amintiţi-vă exemple de molecule organice cu catene liniare
(compuşi alifatici), ramificată şi a căror structură a catenei este ciclică (compuși aromatici). (vezi laboratorul tehnologic).

În funcție de distribuția lor în organism, bioelementele se clasifică în:

a. Macrobioelemente (99,70% );
b. Oligobioelemente (0,05-0,75%.);
c. Microbioelemente – urme.

Elementul chimic Simbolul Numărul atomic (Z) Procentul raportat la

greutatea corporală umană
oxigen O 8 65
carbon C 6 18,5
hidrogen H 1 9,5
azot N 7 3,3
calciu Ca 20 1,5
fosfor P 15 1
potasiu K 19 0,4
sulf S 16 0,3
sodiu Na 11 0,2
clor Cl 17 0,2
magneziu Mg 12 0,1

a. Macrobioelementele (elemente macrobiogene) – reprezintă în total aproximativ 99,70% din constituenții materiei
vii. 6 elemente chimice fundamentale:
- Bioelemente cuaternare: O, C, H, N (96,20%)
- Ca, P.

Bioelementele cuaternare (C,H, O, N) – predominante în lumea vie –au drept proprietate caracteristică punerea în comun a
electronilor, cu formarea de legături covalente. Pentru dobândirea unei configurații stabile, H are nevoie de 1 electron, O de 2
electroni, N de trei electroni si C de 4 electroni. Se pot combina între ele, generând diverși compuși covalenți. Au rol esențial
în procesele de morfogeneză a formațiunilor ultrastructurale, intrând în compoziția bioconstituenților de natură organică
(glucide, lipide, proteine), și anorganică (apa, compuși biominerali), precum și a efectorilor biochimici (vitamine, enzime,
mediatori chimici, substanțe biologic-active).
 2

- Carbonul (C) - În compoziția tuturor substanțelor organice la plante (54%), animale (21%) și om (21,05%). La
autotrofe e preluat din aer în cursul procesului de fotosinteză, participând la sinteza de glucide. La hetreotrofe
e preluat din nutrienții de natură vegetală și/sau animală.
- Oxigenul ( O ) – plante (38%), animale (62%). Intră în compoziția bioconstituenților organici, cât și
anorganici;
- Hidrogenul ( H ) – în compoziția tuturor substanțelor organice și în compoziția apei, atât la plante (7%), cât și
la animale (10%)
- Azotul ( N ) – 0,03% la plante, 3% la animale, 3,10% la om. În bioconstituenții organici, predomină în
compoziția proteinelor (16%).
- Calciul (Ca) – la plante și animale (în oase). La om – 1% în plasma sanguină și în țesuturile moi și 99% în
schelet. În plasma sanguină se află sub formă nedifuzabilă (legat de proteine plasmatice) și sub formă
difuzabilă, i.e. calciul ionizat, calciul neionizat în complecși chelatici solubili difuzabili (cu citrați, cu
aminoacizi).
- Fosforul ( P ) – în celulele vii (vegetale și animale) sub 2 forme: organică și anorganică.
Fosfați primari, secundari, terțiari cu oligoelemente sau microelemente metalice
HPO4 2-, H2PO4 - ; uneori pot participa la formarea sistemelor tampon. Se întâlnește în structura unor compuși
macroergici, bogați în energie: ATP (adenozintrifosfat).
Fosforul este component al acizilor nucleici prezenți în nucleul celular al fosfolipidelor – prezente în membrana
celulară. Alături de Ca, participă la formarea țesutului osos și a dinților.
Fosforul intervine în numeroase procese fiziologice și biochimice specifice, în diviziunea celulară, tranzitul
transmembranar, energogeneză, menținerea echilibrului acido-bazic etc.

b. Oligobioelementele (0,05-0,75%.): K, Na, S, Cl, Mg

Se află în structura compușilor bioorganici și bioanorganici sub forma nedisociată sau disociată. Disociat: cationi,
anioni SO42-, mai ales SO3H-, Cl- .
Metale:
- Potasiul (K) – în regnul vegetal (nu și în plantele marine), în mediul intracelular. În organismul animal, K +
intervine în reglarea echilibrului acido-bazic, a presiunii osmotice, în menținerea automatismului cardiac.
Prezența ionilor Na+și K+ are importanță fiziologică, de e.g. pompa Na +-K+ participă la tranzitul substanțelor
prin membrana celulară.
- Sodiul ( Na ) - în lichidele extracelulare, La om sub formă de NaCl, bicarbonat de Na, lactat de Na etc. Este
predilect în lichidele extracelulare (ex plasma sanguină, lichidele interstițiale) Intervine în reglarea echilibrului
acido-bazic, a presiunii osmotice, proceselor metabolice etc.
- Magneziul (Mg ) – constituent al clorofilei. In schelet se găsește în cantități mai mari în spațiul intracelular.
Intervine în transmiterea influxului nervos, în activitatea musculară. Absorbția și retenția Ca și Mg e
dependentă de vitaminele D și de hormonii paratiroidieni.

Nemetale: Cl, S
- Clorul (Cl ) se găsește sub formă de cloruri, în sucul gastric ca HCl. (pH 1,5-2).
Intervine în menținerea echilibrului acido-bazic, a presiunii osmotice, a balanței hidrice etc. Prezintă activitate
sinergică cu a Na. Predomină în lichidele extracelulare.
- Sulful (S ) – în unele proteine, lipide, glucide, în unii efectori biochimici. Participă la reacțiile redox din
organism. Intervine, prin sulfonoconjugare, în detoxifierea organismului. În organism sub formă decompuși
anorganici ( sulfați – intestin, ficat, sulfocianați (în salivă, urină) și a unor compuși organici (tioaminoacizi –
cisteina, cistina), proteine (keratina), vitamine (biotina), hormoni (insulina, ocitocina).

În general, macroelementele și oligoelementele menționate iau parte la procesele de morfogeneză și sunt cunoscute ca
elemente plastice sau elemente de constituție specifice sistemelor biologice.

c. Microbioelementele - sunt prezente în organism în cantități extrem de reduse, uneori doar în urme;
Se împart în:
o Invariabile (indispensabile): Cu, Co, Zn, Mn, Fe, I, Mo.
o Variabile – doar în anumite organisme: Si, B, Ni, Se.

- Rol predominant în biocataliză.

- Decelate în structura diferitelor metalo-enzime. Ionii metalici au rol de coenzimă.

- Fierul ( Fe ) - prezent în catalază, peroxidază, citocromi

- Zincul (Zn )– alcooldehidrogenază, aminopeptidază
- Manganul (Mn ) – în piruvatcarboxilază
- Molibdenul (Mo )- în xantinoxidază
- Seleniul (Se) – gutationperoxidază
 3

- Cuprul (Cu) – în tirozinohidroxilază

Există microelemente metalice care intervin în activitatea hormonilor ex. Zn și Cr în relație cu insulina.

Elementele componente ale organismelor vii provin din mediul înconjurător, însă distribuția lor diferă sensibil. În
organisme predomină elementele chimice cu mase atomice mici.

- Sunt 11 biolelemente mai reprezentative pentru organismul uman: H, C, N, O (98,9%), Ca, P, Cl, K, S, Na,
Mg (1,1%).
Alături de aceste bioelemente, în arealul habitual al omului se află elemente cu potențial toxicogen: cationi de Hg, Cd,
Pb, Sn si anioni: stibiați, azotați, azotiți. Acești compuși apar în diverse produse reziduale, contaminând uneori solul, apa și
chiar alimentele. Compuși cu efecte contaminante conținând doar elemente ternare și /sau cuaternare au fost decelați și între
substanțele organice – hidrocarburi policiclice aromatice, micotoxine, compuși steroizi etc.

Biomolecule

Bioelementele se combină şi formează biomolecule (substanţe chimice – ex. apa) de două tipuri fundamentale: anorganice
(minerale) şi organice.
Bioelementele prezente în organism se află asociate sub formă de diverse combinații chimice. Acestea sunt
caracterizate prin compoziție și structură bine definite, ceea ce asigură ˶biocompatibilitatea˶ chimică și participarea
la transformările fizico-chimice din organisme și din mediu.
Combinațiile chimice au fost denumite cu un termen generic - ˶biomolecule˶. Acestea se pot grupa în biomolecule
anorganice și biomolecule organice.

A. Biomolecule anorganice (substanțele minerale) - În această categorie se includ apa și compușii biominerali.
a. Apa – componentul biochimic prezent în cea mai ridicată proporție în organismul viu. Cuantumul între 40-
94%, fiind diferit în funcție de regn, specie, sex, vârstă.
Astfel, organismul viu poate fi considerat ca un sistem heterogen dispers, al cărui mediu de dispersie este apa. Originea
apei poate fi exogenă (provenită din alimente) sau endogenă (provenită din reacții biochimice).
În apa din organism se află dizolvați compuși anorganici, sub formă ionizată și compuși organici (în stare moleculară
sau ionică). De asemenea, se află compuși macromoleculari sub formă de suspensii coloidale.
În țesuturi, apa are roluri biologice variate: component structural al anumitor constituenți ai materiei vii; solvent al
diverșilor compuși prezenți în organism; mediu general pentru reacțiile biologice; vehiculant al substanțelor în organism.

Apa reprezintă între 60 şi 95% din masa proaspătă a organismelor vii (este cea mai abundentă substanţă anorganică din masa
proaspătă a unui organism), ea fiind indispensabilă vieţii. Ea are rol fundamental în organizarea şi funcţionarea materiei vii,
fiind un solvent excelent pentru foarte multe tipuri de substanţe şi un mediu ideal de desfăşurare a unor reacţii metabolice.
Molecula de apă este formată din doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen, legaţi prin legături covalente.
Atomul de oxigen fiind mai electronegativ decât cel de hidrogen, atrage mai puternic electronii puşi ȋn comun şi ȋi menţine
mai aproape de nucleul său; densitatea norului electronic al orbitalului molecular este mai mare ȋn apropierea oxigenului.
Astfel ia naştere o legătură covalentă polară, cu doi poli: negativ spre oxigen şi pozitiv spre hidrogen, molecula numindu-se
polară sau dipol.
Se stabilesc ȋnsă forţe de atracţie (de legătură) şi ȋntre molecule; astfel iau naştere legături intermoleculare, mult mai slabe
decât legăturile ionice şi covalente.
Legătura de hidrogen este o legătură de natură electrostatică, specifică substanţelor care conţin ȋn moleculă atomi de
hidrogen, legaţi de atomi cu afinitate mare pentru electroni şi cu volum atomic mic (F, O, N).
In molecula de apă, legăturile de H se stabilesc ȋntre atomul de H al unei molecule şi atomul de O al moleculei vecine.
Legăturile de H fiind legături slabe, permit existenţa ȋn natură a apei ȋn cele trei stări de agregare: solidă (gheaţa), lichidă şi
gazoasă (vapori). Dacă ȋn stare de vapori, apa este formată din molecule neasociate, ȋn stare lichidă şi ȋn cea solidă, ele sunt
asociate prin legături de hidrogen. Gheaţa cristalină are o structură cu simetrie hexagonală, fiecare atom de oxigen fiind
ȋnconjurat tetraedric de alţi patru atomi de oxigen, ȋntocmai ca atomii de C ȋn diamant.
Cele mai importante caracteristici biologice ale apei sunt consecinţa polarităţii sale şi capacităţii de a forma legături de
hidrogen
- Are căldură specifică mare (4180 j/kg.K) – apa cedează treptat căldura ȋn mediul ȋnconjurător, contribuind la
reglarea temperaturii mediului;
- Conductibilitate termică scăzută;
- Are căldură mare de vaporizare – e nevoie de o cantitate mai mare de căldură pentru ruperea legăturilor de
hidrogen;
- Temperatura mare de solidificare (ȋngheţare) - fiecare moleculă se asociază cu alte 4 prin intermediul legăturilor de
H; rezultă o structură afânată – gheaţa - la 4° are cea mai mare densitate;
- Are densitate mare – creşte de la 0 la 4 grade, apoi scade – proprietăţi mecanice deosebite;
 4

- Are tensiune superficială mare – se manifestă la interfaţa aer-apă sub forma unei pseudomembrane capabile să
susţina hidrobionţii;
- Este solvent universal.

b. Compușii biominerali din organismele vii, numiți și săruri minerale din organisme, se află în proporție de 3-
5%.

- Cloruri (ex. NaCl, KCl)

- sulfati
- fosfati
- carbonati
- oxizii
- ioni minerali – pozitivi/cationi, de ex Na+, K+, Ca2+, Mg2+
- - negativi/anioni, de ex Cl-, CO3 2- este ionul carbonat iar ionul bicarbonat este HCO3 2-, sulfat SO4
2-, fosfat PO4 3-, azotat NO3 - ).

Acești compuși sunt reprezentați predilect de electroliții tip AC, pot disocia în anioni (A-) și cationi (C+).
Anioni: Cl (Cl-), fosfat (PO43-, carbonat (CO32-), sulfat (SO42-, azotat NO3-)
Cationi: sodiu (Na+), potasiu (K+), calciu (Ca2+), magneziu (Mg2+).
Ionii proveniți din disocierea compușilor biominerali pot fi absorbiți pe suprafața coloizilor celulari, intervenind în echilibrul
coloid-osmotic sau pot interveni direct, în diverse reacții biochimice.

Morfogenetic – ex sărurile de Ca în oase

Catalitic – Zn implicat în activitatea a peste 70 enzime
Fizico-chimic – electroliții, alături de alți compuși, concură la echilibrul acido-bazic, la echilibrul osmotic, la
procesele electrochimice din membranele biologice.
Compușii biominerali se pot prezenta și sub formă de combinații stabile. Forma de prezentare e condiționată de
rolul lor biologic.

Sărurile minerale abundă în ţesutul osos (ex carbonatul de calciu şi fosfatul de calciu din oase), dar şi în pereţii celulari ai
plantelor. Majoritatea sărurilor sunt solvite în apa din citosol şi din sucul vacuolar.
Ionii sunt pozitivi (cationi) ca de ex. Na+, K+ Ca2+ şi negativi (cationi), de exemplu Cl- sau CO32- (ionul carbonat).

B. Biomoleculele organice

În accepțiunea clasică– principalele clase de compuși: glucide/zaharuri/hidrati de carbon, lipide/grasimi,

proteine/aminoacizi.

Cele mai multe molecule din lumea vie conţin carbon şi se numesc molecule organice.
Carbonul formează cu uşurinţă legături covalente cu alţi atomi de carbon sau cu atomii de H, O, N, P, X (halogeni), ducând la
formarea unei game largi de compuşi organici. Asocierea dintre atomii de carbon cu alţi atomi de carbon determină formarea
catenelor, care pot fi liniare, ramificate sau ciclice.
Moleculele organice sunt derivaţi ai carbonului, acesta stând la baza vieţii, deoarece: este suficient de abundent pe planetă,
poate participa la ciclurile bio-geo-chimice din ansamblul biosferei, favorizând dezvoltarea ecosistemelor; legăturile chimice
dintre atomii de carbon care alcătuiesc materia vie sunt suficient de stabile, fără să fie distruse de variaţii mici ale factorilor
de mediu.

Substanţele organice pot fi simple sau complexe.

Substanţele organice simple (de tipul aminoacizilor, monozaharidelor, acizilor graşi, glicerolului, bazelor azotate) reprezintă
„carămizile de construcţie” pentru molecule mai complexe (macromolecule).
Macromoleculele sunt, de regulă, polimeri ai unor monomeri. Ele sunt cele mai reprezentative substanţe din materia vie, de
unde şi numele lor de „polimerii vieţii”.
Cele mai importante substanţe organice macromoleculare sunt: acizii nucleici, proteinele, lipidele complexe, polizaharidele.

Proteinele si aminoacizii.

Proteinele sunt macromolecule organice formate din aminoacizi uniti intre ei prin legaturi peptidice.

Proteinele rezultă din polimerizarea aminoacizilor într-o ordine specifică. Există 20 de aminoacizi principali în natură.
Proteinele îndeplinesc funcţii esenţiale în organizarea şi funcţionarea materiei vii.

După rolul/functia lor, proteinele pot fi clasificate în:

 5

 Proteine structurale, constituente ale unor substructuri celulare (ex. colagenul, keratina, elastina)
 Proteine enzime (ex. pepsina, amilaza) care catalizează şi controlează reacţiile chimice care au loc în
celulă;
 Proteine hormoni/hormoni proteici (ex. hormonul STH somatotrop/de crestere) care sunt „mesageri” ce
modifică activitatea unor celule specifice;
 Proteine cu rol in imunitate (ex. imunoglobulinele/anticorpii), care apără organismul de infecţii
 Proteine contractile (ex. actina si miozina, ambele din muschi, cu rol in contractie)
 Proteine de transport – transporta diferite substante si ioni (ex.
- hemoglobina – transporta oxigen si dioxid de carbon dar si alte substante,
- mioglobina – in muschi, transporta oxigen,
- proteine-canal – rol in transportul diferitilor ioni, se gasesc in structura membranelor plasmatice,
- pompa de ioni
- albumina serica – principala proteina din plasma).
 Proteine cu rol de factori ai coagularii (ex. fibrinogenul, ce se gaseste in plasma si se transforma in
reteaua de fibrina)
 Proteine de rezerva (ex. ovalbumina, din albusul de ou, cazeina din lapte si zeina din boabele de porumb)

Dupa origine, proteinele pot fi:

a. Proteine plasmatice (ex. albumina serica/serumalbumina, ce are rol de proteina de transport)

b. Proteine eritrocitare – in eritrocite/globulele rosii (ex. hemoglobina)
c. Proteine hepatice (ex. protrombina – precursorul trombinei, ce are rol in coagulare)

Dupa solubilitate, proteinele pot fi:

a. Proteine globulare, usor solubile in apa sau in solutii de electroliti. Au structura globulara si sunt de regula proteine
intracelulare. (ex. hemoglobina, albuminele, globulinele – in plasma, gluteinele – proteine din cereale).
b. Proteine fibrilare/fibroase/scleroproteine, insolubile in apa sau in solutii de electroliti. Au structura fibrilara si sunt
de regula proteine extracelulare cu roluri de sustinere. Cu exceptia colagenului, proteinele fibrilare nu pot fi
hidrolizate enzimatic. (ex. keratina – in piele, par, unghii, gene, sprancene, la animale in coarne, copite, gheare,
lana. colagenul – in piele si oase si a tesutului conjunctiv in general).

Dupa prezenta/absenta in molecula a unei grupari prostetice (neproteice), sunt 2 categorii:

a. Proteine simple/holoproteine, alcatuite doar din aminoacizi

b. Proteine conjugate/heteroproteine/proteide, ce sunt alcatuite dintr-o proteina=apoproteina (formata din aminoacizi)
si o grupare chimica prostetica (neproteica). Dupa natura gruparii prostetice, heteroproteinele se clasifica astfel:
- Fosfoproteine (contin resturi de acid fosforic) (ex. cazeina din lapte)
- Glicoproteine (contin un rest de zaharida – glucide) (ex. proteinele din membrana plasmatica sau cele care
captusesc diferite cavitati, de ex. cea a tubului digestiv)
- Lipoproteine (contin resturi de gliceride/lipide) (lipoproteine plasmatice ex. chilomicronii, alfa si beta
lipoproteinele).
- Cromoproteinele (contin o grupare prostetica reprezentata de o substanta colorata, adica un pigment, deci vor fi
colorate). 3 categorii: hemoproteine (gruparea prostetica contine fier bivalent Fe2+ si se numeste HEM. Culoare
rosie data de HEM. Ex: hemoglobina, mioglobina din muschi. Citocromii, cu rol in respiratie si proteinele
transportoare de electroni, ce se gasesc in mitocondrii), flavoproteine (culoare galbena. Gruparea prostetica este un
pigment galben numit riboflavina, ce este o structura derivata din vitamina B2), metaloproteine (contin atomi de
metal. Ex: hemocianinele, ce sunt pigmenti respiratori ce contin Cu).
- Nucleoproteinele (alcatuite din acizi nucleici si proteine).

Glucidele sunt simple (oze) şi complexe (ozide). Din categoria glucidelor simple fac parte monozaharidele. Monozaharide
sunt hexozele, care au 6 atomi de carbon în moleculă, dar şi pentozele cu 5 atomi de carbon în moleculă. Exemple de hexoze:
glucoza (C6H12O6) şi fructoza. Riboza şi dezoxiriboza sunt pentozele care intră în structura acizilor nucleici.
Prin unirea a două resturi de monozaharide se formează dizaharidele (de exemplu zaharoza sau sucroza este formată dintr-o
moleculă de glucoză şi una de fructoză, iar maltoza este formată din două resturi de glucoză)
Prin unirea a numeroase molecule de monozaharide, rezultă polizaharide. Cele mai importante polizaharide sunt: celuloza
(substanţa din peretele celulei vegetale), amidonul (substanţa de rezervă la plante) şi glicogenul (substanţa de rezervă la fungi
şi animale). Toate aceste 3 macromolecule sunt polimeri ai glucozei (sunt formate din numeroase resturi de glucoză). Tot
polizaharid este şi chitina, substanţa care intră în structura peretelui celular al ciupercilor.

Lipidele din organismele vii pot fi simple şi complexe. Lipidele simple reprezintă sursa principală de energie utilizată de
către animale, în timp ce plantele folosesc în acest scop în special glucidele.
 6

Lipidele complexe, numite fosfolipide, au un important rol structural; toate membranele biologice (citomembranele) au ca
structură fundamentală (matriceală) un dublu strat lipidic.
Cele 3 categorii majore de substanţe organice (proteine, lipide şi glucide) adesea interacţionează şi formează molecule cu
complexitate superioară, glicoproteine (proteine complexate cu glucide) sau glicolipoproteine (molecule formate dintr-o parte
proteinică, una lipidică şi alta glucidică. Majoritatea receptorilor de membrană, ca şi unele enzime, au o asemenea
structură(vezi cursul 4)

Acizii nucleici. Au rol in transmiterea informatiei genetice. În toate celulele există două tipuri de acizi nucleici: acidul
dezoxiribonucleic (ADN) şi acizii ribonucleici (ARN). Acizii nucleici sunt polimeri de nucleotide (sunt polinucleotide). Un
nucleotid reprezintă combinaţia dintre o bază azotată, un zahar cu cinci atomi de carbon (o pentoză) şi un rest de acid
fosforic. Zaharul este reprezentat de riboză, în ARN, şi de dezoxiriboză, în ADN. Bazele azotate sunt de două feluri: purinice
(adenina - A şi guanina - G) şi pirimidinice (timina-T, citozina - C şi uracilul -U). În structura ADN intră A, G, T şi C. În
structura ARN, locul timinei este luat de uracil. ARN are în mod obişnuit o structură monocatenară (adică este format dintr-
un singur lanţ polinucleotidic), iar ADN este o macromoleculă bicatenară (adică este format din două lanţuri
polinucleotidice). Ordinea bazelor azotate din ADN determină ordinea aminoacizilor din proteine. Replicarea
semiconservativă, proces care are loc interfază, asigură dublarea cantităţii de ADN (sinteza de ADN).
ARN este de două tipuri: ARN viral – materialul genetic la ribovirusuri şi ARN celular – sintetizat în celule prin procesul de
transcriere genică. ARN celular este de 3 tipuri: ARN mesager (ARNm), ARN ribozomal (ARNr) şi ARN de transport sau de
transfer (ARNt), toate îndeplinind roluri specifice în sinteza proteinelor.(acizii nucleiciu vor fi prezentaţi ȋn detaliu ȋn
semestrul 2, ȋn cadrul cursului Embriologie şi genetică).

Glucidele şi lipidele sunt molecule în ale căror legături chimice este depozitată o mare cantitate de energie eliberată prin
arderea (oxidarea) acestora. Această energie nu poate fi utilizată ca atare de celulă; ea trebuie convertită într-o formă
accesibilă, prin depozitare în molecula de adenozintrifosfat (ATP). ATP este definit ca „moneda energetică universală”,
deoarece este utilizat de către toate fiinţele vii.

Substanţe organice

Substanţe simple = monomeri Substanţe complexe = polimeri (macromolecule)

aminoacizi proteine
Monozaharide (oze) polizaharide
Glicerol, acizi graşi Lipide (gliceride)

Hormonii sunt substante organice de natura proteica sau lipidica cu rol in controlul cresterii si dezvoltarii organismului
uman.

Vitaminele si enzimele au rol de biocatalizatori (influenteaza sensul, viteza si succesiunea reactiilor chimice din celula).

ATP = adenozin trifosfat este molecula organica ce acumuleaza energie. Energia se formeaza in mitocondrie si se depune in
legaturile chimice de ATP, de unde organismul o scoate prin descompunerea moleculei de ATP, atunci cand are nevoie.